Școlit de dascăli greci și nobili francezi, Constantin Năsturel-Herescu, a cunoscut viața pe front, a fost vistierul domnitorului Bibescu Vodă și a fraternizat cu idealurile revoluției din 1848. Simțindu-și sfârșitul aproape, își întocmește testamentul și hotărăște înființarea unei comisii care să ofere o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești. Din păcate, intenția se soldează cu un eșec, dar Alexandru Odobescu îl sfătuiește să pună acești bani sub administrarea Societății Academice Române. Din 1874 și până azi, Academia Română acordă anual premii pentru trei categorii, iar de-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și mulți alții.
Viața boierilor români de secol XVIII
Spița familiei Năsturel, își are obârșia în satul Fierăști, cunoscut astăzi sub denumire de Herăști, judeţul Giurgiu. De-a lungul veacurilor, din rândul descendenților s-au ridicat mari personalități precum Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, logofătul Udriște Năsturel, unul din cei mai buni prozatori români ai secolului al XVII-lea, și nu în ultimul rând generalul Constantin Năsturel-Herescu. Tatăl lui Constantin era fiul Marelui Ban Radu Năsturel, unul din marii boieri ai secolului al XVIII-lea, care înzestrase Bucureștii cu spitale, mănăstiri și biserici. Feciorul Banului Radu a dus o viață retrasă, departe de presiunea funcțiilor de conducere, dedicându-se total celor doi copii: Constantin și sora sa măritată mai târziu cu logofătul Alexandru Scarlat Ghica.
Născut în inima Bucureștilor, pe la 1796, singurul băiat al familiei, a fost crescut în puf și nu a dus lipsă de nimic. Educația sa era considerată net superioară pentru acele vremuri. Pe lângă dascălii greci, în Țările Române și Moldova, se găseau nobili francezi care părăsiseră Parisul din pricina revoluției celei mari. Bucureștiul și Iașul, fuseseră luate cu asalt de marchizi și baroni care se ocupau îndeaproape de educația tinerilor de neam ales. La nouăsprezece ani, după ce ieși din mână dăscălimii franceze, tatăl său îl însurase cu Elena Băleanu în vârstă de doar treisprezece ani.
Experiența frontului și întoarcerea acasă
Tânărul Herescu făcea partea dintr-o galerie selectă alături de Văcărești, Filipeșci, Corneșci, Băleni, Crețuleșci și Bălăceni. Dornici după o schimbare în peisajul politic subjugat Porții Otomane, aceștia își puseseră în gând să scape țara de jugul turcesc. În timpul Eteriei, doisprezece boieri, în frunte cu Constantin Năsturel-Herescu, semnară un act prin care se legau cu jurământ, că de va pieri unul dintre aceștia, familia răposatului să fie susținută financiar de cei rămași în viață. În anul 1821, Herescu se refugiase la Brașov, ca mai toată boierimea țării. Doi ani mari târziu, nemaisuportând situația tensionată, decide să plece în Rusia, după modelul generalului Costake Scarlat Ghica. Ajuns în țara cu pricina, Constantin s-a înrolat în armată și a servit într-un regiment de Ulani. De acum, viața plină de strălucire din București, mâncărurile alese, hainele scumpe, lăsaseră locul unui trai aspru, presărat cu multe neajunsuri și nedreptăți din partea Țarului Nicolae. Pe la 1827 revine în țară, total transformat. În locul boierului risipitor, care nu se uita la galbeni când avea vreo dorință, a răsărit un econom, grijuliu și cu măsură în toate. Dar, și în aceste condiții, casa, mâncărurile și hainele sale, rămâneau peste media locuitorilor din Țara Românească.
A rămas în istorie datorită unui testament
Sub domnia lui Bibescu Vodă, fusese numit în funcția de vistier. Camaraderia cu C.A. Rosetti, l-a făcut să devină unul din primii boieri care au adoptat ideile revoluției de la 1848. În timpul domniei lui Știrbei Vodă, Herescu reintră în armată și este numit Mare Ban și Spătar al oștirii. Din mariajul cu Elena Năsturel, nu se născuse nici un copil. La 1855, problemele de sănătate îl pun pe gânduri, astfel, decide să-și întocmească din timp testamentul, prin care lăsa o bună parte din avere Bisericii Sfânta Vineri. Acesta a dorit să înființeze o comisie compusă din Mitropolitul Țării, Președintele Corpurilor legiuitoare, un membru al Comisiei centrale de la Focșani, o mână de miniștrii, judecători și profesori, care trebuiau să strângă și să dea din averea sa câte o mie de galbeni autorului celei mai bune cărți românești.
Din nefericire, intenția se soldează cu un eșec. În acest context, la 1871, testamentul suferise unele modificări. Doi ani mai târziu, Alexandru Odobescu, îi propusese ca în locul acelei comisii, să lase o parte din avere pe seama Societății Academice Române. “Betrânul general îmbrățișa această ideiă. Numai avu pace, pene când advocatul seu, împreună cu mine, nu’i făcurăm testamentul așa cum îi spusesem eu în scrisoarea mea”, nota la acea vreme Odobescu. Din donația generalului, Academia Română oferă anual premii pentru următoarele trei categorii: 1) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 5.000 lei, ce se acordă celei mai bune lucrări în limba română pe marginea unui subiect propus de Academie, din domeniile istorie, arheologie, lingvistică, literatură, științele morale și politice; 2) Premiul Năsturel-Herescu în valoare de 4.000 lei, care se acordă unei lucrări din domeniul literaturii, al istoriei, filosofiei și artei, publicate în timpul anului respectiv; 3) Marele Premiu Năsturel-Herescu, în valoare de 12.000 de lei, este acordat odată la patru ani celor mai bune lucrări apărute în acest interval.
De-a lungul timpului, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Pr. Dr. Ioan Sârbu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță, și mulți alții, s-au numărat printre câștigătorii unui premiu Năsturel-Herescu. Generalul mai trăii doar un an după instituirea distincțiilor. În noaptea de 30 spre 31 decembrie 1847, își dădu ultima suflare, iar odată cu el se stinse ultimul reprezentant al Năstureilor.
Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.