Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează.

Paradoxal, pentru mine cimitirele reprezintă locuri de meditaţie, nu un peisaj demn de filme horror. Da, mormintele pot speria, moartea sperie. Aş fi ipocrită să nu recunosc faptul că mă gândesc cu frică la moarte. Ȋnsă mai mult decât moartea trupească sau o lespede rece de piatră, mă sperie moartea sufletească… moartea conştiinţei, moartea valorilor morale… deoarece această moarte are consecinţe atât asupra individului, cât şi asupra societăţii.

Se spune că societatea este oglinda valorilor majorităţii. Dar ce se întâmplă când majoritatea este doar o masă indiferentă şi amorfă? Ce se întâmplă când nepăsarea se transformă în handicap? Monstrul indiferenţei ucide generaţiile actuale şi viitoare. Ucide suflete.

Aţi văzut „morţii vii”? Nu sunt greu de recunoscut. Au privirile golite de sens. Ochii lor nu mai licăre, ei sunt stinşi. Ei nu mai văd dincolo de ceea ce este tangibil, material. Se adaptează cu o viteză uluitoare vremurilor şi ideologiilor.

Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral)

Mai ţineţi minte mitul peşterii, al lui Platon? Cel ce a văzut lumina zilei încerca să le descrie şi celor din peşteră minunata trăire. Zadarnic însă… nepăsarea şi comoditatea au învins.

Din fericire, mai sunt şi fii rătăcitori ce găsesc drumul spre casă, spre „lumină”. Cea mai frumoasă parabolă din Evanghelie care evidenţiază, pas cu pas, această întoarcere este aceea a fiului risipitor, parabola restaurării ontologice a fiinţei umane. Punctul culminant al acesteia este întoarcerea fiului risipitor acasă. La nedumerirea vădit exprimată a fratelui cu privire la pregătirile ce se făceau pentru a sărbători acest eveniment, tatăl îi dă acestuia cel mai cuprinzător răspuns: „Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Am ales să închei articolul cu această pildă întrucât este dătătoare de speranţă. Nu mă dezic de ceea ce am scris mai sus. Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral). Partea bună este că, printre ei, mai sunt şi fii rătăcitori.

Foto deschidere: Cimitirul ortodox din Drobeta-Turnu Severin, mai 2018

• Despre
• Ultimele Postari

Cristiana-Elena Zdrafcu

Absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universității București. Pasionată de studiul oamenilor, al cărţilor şi al naturii, se descrie ca idealistă în aspiraţii, dar (prea) realistă în observații (deseori). Scriitor de suflet: Ernest Bernea; scriitor care i-a format gândirea analitică: Nae Ionescu.

Ultimele postari ale lui Cristiana-Elena Zdrafcu (vezi toate)

• Somnul conştiinţei naşte monştri - 08-10-2018
• Nebunia cea bună - 27-06-2018
• Fusei la Severin! Civilizaţie, neică! (nea’ Mărin) - 16-04-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

O cunoscută multinaţională din România ne-a făcut ieri onoarea de a ne invita, într-o întâlnire internă, spre a le vorbi angajaţilor despre proiectul Matricea Românească. Ceea ce ne-a făcut nu doar mândri, ci mai ales ne-a reamintit că, în Anul Centenarului precum oricând, înainte de a fi capitalişti, suntem români.

Intelectualului comunist (ce oximoron!) Lucreţiu Pătrăşcanu i se atribuie o frază care a rămas în istorie, rostită la Cluj în 1946: “Înainte de a fi comunist, sunt român!” Dacă o va fi rostit sau nu Lucreţiu Pătrăşcanu, e mai puţin important. Istoria e parte adevăr, parte mit. Însă cuvintele brăzdează eternitatea şi ne responsabilizează: înainte de a fi orice altceva, suntem români.

Înainte de a fi comercianţi în goană nestăvilită după profit, suntem români. Şi e bine să reflectăm la asta, când ne facem averea, prin suprapreţ şi lipsă de etică, pe spatele conaţionalilor naivi, sau de bună-credinţă.

Înainte de a fi medici care au 9 maşini pe care nu mai ştiu unde să le parcheze, pentru că au ocupat toată parcarea blocului (caz real, pentru care dau mărturie), foarte probabil cumpărate din şpagă, suntem români. Şi e bine să reflectăm la asta când luăm infamul plic din mâinile unor oameni puşi în genunchi de Viaţă.

Înainte de a fi profesori care fac meditaţii cu aceiaşi copii pe care îi pregătesc la clasă (un conflict de interese cât şcoala), suntem români. Şi mai suntem modele, părinţi, unchi, şi aşa mai departe.  Şi e bine să reflectăm la asta, când ne bucurăm de banii pe care îi încasăm la finele zilei.

Înainte de a fi jurnalişti care diseminează numai rele despre România şi subiecte superflue, suntem români. Şi avem o responsabilitate morală, ca elite media. E bine să reflectăm la asta.

Înainte de a fi politicieni care seamănă vrajbă, fără a construi, suntem români. Şi e bine să reflectăm la asta.

Înainte de a fi istorici vedete pop, suntem români. Şi e bine să reflectăm la asta când “demitizăm” tot despre tărâmul care ne-a făcut, fără a pune nimic în loc, insinuând că suntem rataţii pământului. Ce-ar fi Grecia fără mituri? O miriadă de pietre bătute de soare.

Înainte de a fi capitalişti / corporatişti, suntem români. Iar viitorul României nu vine din sectorul public, ci din sectorul privat. Asta neînsemnând din companii, ci din viaţa privată, din convorbirea fiecăruia cu sine însuşi, înainte de convorbirea cu familia şi societatea. Când ne vom fi lămurit problemele de conştiinţă – morală şi civică – ce ne fac, pe fiecare în parte şi în grup, să ne comportăm nedemn de România, această ţară va reintra pe un făgaş al reconstrucţiei în toate segmentele vieţuirii sale.

Cu mulţumiri pentru ospitalitate Deutsche Bank Global Technology România