copii

Este miercuri după-amiază și casa este liniștită. Mihai apare în pragul camerei de zi cu fața întunecată.

-Mama, ce se întâmplă dacă tu vei muri?

Întrebarea pare că vine de nicăieri. Ana nu știe ce și cum să răspundă. Fiul ei e vesel mereu, acum două săptămâni a împlinit 9 ani și părea că are toată lumea la picioare. Îi vine să anuleze tot momentul cu un răspuns din basme: ”ei bine, eu nu o să mor niciodată”. Dar oare e potrivit? Minciuna asta ar liniști momentul de tot? Ar strangula gândul dureros al copilului ei? Stă și își privește fiul și secundele sunt mai lungi ca niciodată.

Vă este cunoscută întrebarea? Dar senzația?

Am putea să dăm dovadă de multă empatie și să ne folosim de interjecții și să recunoaștem emoția puternică: ”Oh, păi ar fi cumplit!”, ”Brrrr, ce gând ce îți dă fiori”, ”Uf, e bine că îmi spui ce te macină”. E mult mai bine decât să negăm vehement: ”Părinții nu mor, eu nu o să mor”, ”Ăsta e motiv să îți faci tu griji?”sau ”Ooooo…. dar mai e așa mult până atunci… chiar vrei să vorbim de acum despre asta?”

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră. Chiar dacă nouă ni se par nimicuri, gândurile macină și frământă în profunzime. Sunt acolo clipe sau zile, pot pune stăpânire pe o perioadă de timp și pot reveni în răstimpuri.

Stările de anxietate descoperă frica de abandon sau nevoia de a te simți în siguranță.

Eu sfătuiesc părinții să ofere empatie ori de câte ori simt că propriul copil are nevoie de așa ceva. Amenințarea e reală sau e imaginată? Nu știm dar știm că e bine să arătăm că suntem acolo fără a bagateliza, fără a trimite sentimentul (nepus poate în cele mai potrivite cuvinte) în derizoriu. Nu rușina copilul: ceea ce simte el nu e ”un nimic”. Este ceva ce îl copleșește și îl face să nu mai fie el însuși.

Pentru copii timpul prezent cuprinde episoade copleșitoare

Imaginația lor e vie: ”dacă domnul administrator se transformă în șarpe?”. Nu îi ajută să le spunem detașat: ”Eh, asta nu se va întâmpla”. Pentru ei timpul prezent cuprinde întregul episod copleșitor. Dacă negăm totul, le dăm de înțeles că habar nu avem despre ce vorbesc. Este foarte bine dacă îi prindem de mână și le spunem, dornici de a soluționa totul: ”Poate ar fi bine să ne uităm pe aici, să vedem ce e prin jur și să decidem dacă ceea ce îți imaginezi tu chiar-chiar se întâmplă”.

Ajută mult modul în care formulăm un îndemn.

”Nu fi îngrijorat” îl lasă pe copil încă singur, cu speranța că are puterea de a își soluționa singur angoasa.

”Eu nu sunt îngrijorat” vorbește despre atenția, înțelegerea, empatia adultului ce concluzionează că el nu se teme pentru situația prezentată și că ar fi bine ca fața sa calmă și destinsă să îi insufle micuțului siguranță și încredere.

Copilul este bine să își găsească în el răspunsurile liniștitoare

Un lucru demonstrat este că rareori putem modifica un gând anxios dinafară. Este bine să îl punem pe copil în situația de a se întreba singur și de a își găsi singur răspunsuri liniștitoare:

”Oare crezi că există și alte motive pentru care mami poate întârzia când vine de la muncă în afară de acela că i s-a întâmplat ceva rău?”

”Ce de gânduri grele te înconjoară azi… Oare ce vei face tu ca să te lupți cu ele și să le învingi și să le dizolvi?”

Puterea gândurilor anxioase ne pune la încercare răbdarea și înțelegerea. Totuși, cu cât rămânem mai fermi și mai puternici, cu atât perioadele de îndoială se vor scurta, iar puterea copiilor noștri ce primesc ei înșiși instrumente de luptă cu balaurii și zgripțuroaicele va crește și îi va modela și în anii ce vin.

Calmul Anei a fost același timp de mai multe luni. Temerile lui Mihai au fost demontate rând pe rând iar liniștea lui de pe chip a fost cea mai mare recompensă a mamei pentru toată forța strânsă pentru a fi răbdătoare și destinsă în nenumărate momente ce cereau asta.

Un părinte este o ancoră. Să nu uităm asta.

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

Miorița a luat ființă acum șapte ani. Nu e vorba de poemul din folclorul românesc, ci de ONG-ul Free Miorița înființat de Iulian Angheluță. Ideea îi venise prin 2010, când început să organizeze acțiuni de strângere de alimente și haine pe care le distribuia localităților din apropierea Bucureștiului. Ulterior, ceea ce începuse ca o simplă călătorie pe bicicletă s-a transformat într-o adevărată campanie de electrificare a școlilor și caselor din zonele izolate ale României. Iulian ne-a povestit despre experiențele din munți, pulsul unei comunități în beznă și provocările unei astfel de campanii.

Cu Dacia 1300 la Raliul Mongoliei

Prima acțiune a ONG-ului a fost Dacioţi până-n Mongolia. La bordul unei Dacii 1300, Iulian împreună cu alți doi prieteni, au străbătut în vara lui 2012, aproape 16.000 de km de la București până în Ulaanbaatar (Ulan Bator, ”Eroul Roșu”), capitala Mongoliei. Acolo au participat la The Mongol Rally, o competiție care atrăgea atenția asupra copiilor orfani din Mongolia. Dacioții participau acolo în numele copiilor fără părinți din România. N-au câștigat raliul, dar au câștigat ceva prețios, curajul de a lupta în numele unei cauze importante.

Întors acasă, Iulian a plecat în explorarea României rurale, pe bicicletă. Așa a descoperit că unele localități din țară nu sunt electrificate, iar asta s-a transformat într-un nou proiect pentru Free Miorița. Au început cu satul Ursici din județul Hunedoara, dar pe măsură ce au găsit și alte localități în aceeași situație, și-au extins atenția și asupra lor.

Credit foto: Andrei Becheru

Oamenii sunt reticenți când cineva vine și le spune că vrea să îi ajute. Se gândesc că va veni o factură după ce plecăm de la ei

În spatele acțiunilor de electrificare stă o documentare temeinică. “În primă fază merg la autorități și cer informații despre zona respectivă. Apoi merg la oameni să validez datele pe care le-am primit, vorbesc cu ei, fac fotografii. Urmează partea de sponsorizare, încerc să obțin banii necesari pentru echipamente, și în faza finală revin la oameni și implementez proiectul”, detaliază Iulian Angheluță.

Lumina a poposit la Ursici

La Ursici, Iulian a ajuns împreună cu membrii unui club de off road, în preajma sărbătorilor de Crăciun. “Mi-a plăcut zona, dar și oamenii. Deși sunt izolați, am simțit un spirit comunitar, de întrajutorare. Când un sătean părăsea cătunul pentru a ajunge în comuna cea mai apropiată pentru aprovizionare îi suna pe ceilalți și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Acolo nu exista lumină, se descurcau ba cu lumânări, ba cu lămpi. Așa că ne-am propus să-i ajutăm pe acești oameni cu un sistem fotovoltaic”, a spus Iulian. Iar planul a fost pus în practică. În 2013, pe parcursul unei săptâmâni au reușit să racordeze nu mai puțin de 15 case.

Credit foto: Andrei Becheru

Omul care a adus lumina în școlile uitate

A urmat apoi școala din satul Ineleț, în Munții Cernei. La momentul respectiv erau doar patru copii care alcătuiau clasele primare cu predare simultană. Free Miorița a adus în această școală atât curentul electric, cât și câteva calculatoare. “După școala din Ineleț am continuat acțiunea de iluminare la încă trei: școala din Dobraia, în Suceava, la școala din Cruhla și la școala din Poieni, care este cea mai mică școală din țară.

Copiii din aceste zone sunt marginalizați, se citește pe chipul lor un soi de maturitate rar întâlnită astăzi

Dar o acțiune atât de amplă nu se realizează fără mari eforturi. Prima mare dificultate a fost formarea unei echipe care să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cooptarea voluntarilor a fost o provocare pentru Iulian Angheluță. “Oamenii au programul lor, așa că pentru mulți e greu să plece de la job și să meargă cinci zile pe teren.

Credit foto: Andrei Becheru

Când mergi să instalezi panouri fotovoltaice, nu te oprești doar la o familie. Încercăm să mergem la cât mai multe, așa că acțiunile pot dura chiar și o săptămână. Pentru mulți voluntari o săptămână este un termen prea mare. Acum am un nucleu de patru oameni cu care țin legătura și ne punem de acord în privința deplasărilor”, a zis Iulian.

Radiografia unei comunități în beznă

Pentru locuitorii marilor orașe este greu de crezut că în România de azi mai există case fără curent electric. Realitatea pe care a surprins-o Iulian Angheluță prin călătoriile sale îmbracă adesea înfățișări dramatice. Prinși la mijlocul unui război birocratic, oamenii din cătunele pierdute ale României își petrec zilele în bezna căreia autoritățile nu par să vrea să-i pună capăt. “Pentru racordarea la rețea, oamenii au nevoie de multe documente, pe care nu le au și care sunt greu de obținut. Sunt frecvente cazurile în care nu au făcut acte de moștenire de la proprietarii de dinainte. Apoi e problema financiară, deoarece costul pentru branșare la rețeaua electrică este foarte mare, și oamenii nu au posibilități”, spune Iulian Angheluță.

Iulian și echipa sa vor să continue ce au început. Acum ei au în desfășurare campania Casa Larisei: vor să construiască o casă pentru o fetiță care locuiește acum împreună cu mama și bunica într-o încăpere de 10 metri pătrați. ”Ne-am mobilizat să-i construim o casă cu tot ce trebuie. Vrem ca Larisa să învețe și să crească frumos”, a concluzionat Iulian Angheluță.

Copiii nu învață despre prietenie din niște manuale și nici după scheme clar trasate. De obicei nu fac ”cursuri de prietenie”. Își urmează instinctele sociale, analizează atitudinea copiilor ce îi înconjoară, acționează așa cum îi văd pe adulți că o fac, imită comportamentul celor mai mari. În general se vor copia tiparele de prietenie ale părinților.

Cu toate acestea observăm deseori că nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat prietenia și nu îi pun în practică două caracteristici extrem de importante: devotamentul și loialitatea.

Poveste cu final fericit

Amica mea are o fiică ce practică baletul. Prietena ei este baschetbalistă înflăcărată, energică. Fetele sunt în clasa a VII-a și sunt prietene bune de 3 ani. Ana a ales să meargă la spectacolele de balet ale Mirunei: și de Crăciun, și la final de an și la spectacolul de Ziua Mamei. În tot acest timp, Ana a avut mai multe meciuri de baschet. Iar Miruna nu a fost niciodată în tribună. Într-o sâmbătă, mama Mirunei i-a spus: ”La 5 mergem să o susținem pe Ana” Miruna s-a îmbufnat: ”De ce? Voiam să merg la film. Și, în plus, nu știu ce să fac la un meci de baschet.” ”Nu-i nimic”, i-a spus mama”, mergem pur și simplu să o încurajăm pe Ana. ”Dar Ana nu m-a chemat niciodată…” Mama a rămas neclintită. 

În tribună s-au simțit foarte bine. Ana a marcat mai multe coșuri. Miruna a țipat și a bătut din picioare. Nu s-a sfiit, la sfârșit, să o laude pe Ana cu toată puterea și să îi spună că a fost cea mai bună. Fetele au ajuns la cofetărie vorbind cu încântare despre ceea ce trăise fiecare.

Seara, Miruna i-a mulțumit mamei pentru că a insistat să meargă. Nu știuse că pasiunea Anei pentru baschet este la fel de mare ca pasiunea ei pentru balet. A realizat că interesul pentru pasiunile celorlați este un aspect clar al cimentării unei prietenii.

Povestea aceasta este un exercițiu admirabil de susținere reciprocă. Este un model de prietenie ce va crește și se va dezvolta frumos. Vor crește ramuri mari și lăstari. La bază a stat un mic impuls dăruit de un părinte echilibrat ce prețuiește valorile prieteniei.

Prieteniile părinților

Sfătuiesc părinții să se împrietenească atât cu părinții prietenilor copiilor, cât și cu părinții inamicilor sau rivalilor.

Când suntem răniți sau furioși pentru ceea ce simte fiul sau fiica noastră este puțin cam târziu să discutăm cu părinții celuilalt sau celorlalți. Durerea copilului se va reflecta la o putere și mai mare în noi; de obicei este o durere strânsă, acumulată. Este bine să discutăm de la primele semne de disconfort; este bine să aplanăm și să încheiem din fașă un lucru ce poate escalada. Conversațiile scurte, prietenoase, ce vin pe un fond calm au cele mai mari șanse să pună bazele unei bune relaționări între părinți, iar asta se va răsfrânge pozitiv asupra legăturii dintre copii.

Trăirile copiilor și trăirile părinților: ecuația emoțiilor nerezolvate

De fiecare data când un copil trece printr-o întâmplare grea, prin empatie părintele simte aproape tot ce simte acesta. Durerea fizică și durerea socială este purtată de părinte. Uneori chiar cu efecte ușor exacerbate. Este bine să fim lângă copil și totodată să respectăm nivelul trăirilor acestuia. Ei se vor reface emoțional mai repede după șicane și insulte, exact așa cum se refac mai repede după o fractură sau după o tăietură.

Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție, chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor

Ei sunt dornici și motivați să repare lucrurile și să se împace pentru că tovărășia și prietenia și joaca este acolo și nu vor să piardă nimic. Apoi le este ușor să spună greutatea astfel încât aceasta să fie puțin preluată de adult (exact ca atunci când ne dau gentuța și hanoracul în parc, când sunt mici). Noi scoatem la lumină situații similare poate nerezolvate din copilăria noastră și totul se duce pe o treaptă mult mai înaltă: situație nerezolvată + situația copilului = o sumă mai mare de emoții negative.

Copilul trebuie să primească încredere

De fiecare dată ne vom asculta copiii. Intens, ochi în ochi, lăsând deoparte ceea ce facem; vom analiza bine întregul context și vom asculta în primă fază o soluție pe care chiar fiul nostru sau fiica noastră o scoate la lumină pentru remedierea situației. Tratați copilul cu încredere, însă vă rog să aveți o privire de ansamblu asupra situației. Puneți totul în echilibru, calmați momentul sau mergeți și comunicați școlii sau părinților celorlați copii întâmplările. Spuneți-i copilului că veți fi cu el și lângă el orice s-ar întâmpla, cu respect, cu sfat, cu atenție chiar dacă este agresat, chiar dacă este agresor.

Copiii au o viață socială ce ne amintește de propria noastră viață socială, de când eram copii, preadolescenți, adolescenți. Este foarte bine să fim atenți pentru a nu confunda prezentul cu trecutul.

Finalul fericit

Modelele pe care le dăruim fiilor și fiicelor noastre, în orice palier, au înrâuriri domoale sau tumultuoase asupra acestora. Viața lor este viața lor, cu totul diferită de a noastră, în alte timpuri, cu alt mediu și altă structură genetică.

Să nu uităm că și copiii vin în viața noastră pentru a ne provoca și pentru a ne ajuta să creștem!

Ana și Adrian au adunat trei rafturi cu cărți ce îi îndrumă să fie părinți mai buni. Cărți care îi învață ce au ei de făcut în relația cu copiii, ce cuvinte ar fi potrivite atunci când le vorbesc, ce sfaturi să aleagă în diferite conjuncturi și când e potrivit să intervină (sau nu) în relațiile lor. Aplică multe sfaturi memorate și așteaptă cu sufletul la gură, cu frustrare și mereu cu nerăbdare ca lucrurile să se întâmple rapid. Peste noapte, dacă este posibil. Așteaptă să își vadă copiii mai buni: mai buni la școală, mai buni in interrelaționare, mai buni în activitățile sportive. Performanți. Lideri. Pe culmi.

Inteligența emoțională, sora cea săracă a inteligenței cognitive?

Sfătuiesc părinții să ridice în copiii lor inteligența emoțională. Să-i dea acesteia puterea și locul cuvenit după un secol în care a fost privită doar ca sora cea săracă a inteligenței cognitive. Inteligența emoțională este cea de care depinde succesul și fericirea copiilor; părinții sunt primii ce au în mâini ustensilele ce ridică acest tip de inteligență. Să ne ajutăm fetele și băieții să își identifice sentimentele și emoțiile și să empatizeze cu ceea ce simt alții.

Multignorata și multsubestimata inteligență emoțională a fost mereu pusă în umbră de inteligența cognitivă, de felul în care aceasta din urmă răspundea la teste, la punctaje și ierarhii. A ridica într-un plan luminat ceea ce înseamnă inteligență emoțională înseamnă a îmbunătăți sănătatea mentală și fizică, memoria, puterea de a lua decizii, relaționarea, creativitatea, performanța din activitățile zilnice.

Uneltele inteligenței emoționale

În viața de zi cu zi părinții presupun că toate instrumentele ce țin de inteligența emoțională sunt învățate la școală, ”în lume”, în grupurile cu care copiii interacționează. Sfatul meu este să ne asigurăm acasă că toate aceste noțiuni sunt interiorizate: dacă noi îi validăm și le lăudăm comportamentul, vor învăța să o facă la rându-le cu alții: dacă noi mulțumim chelnerului și doamnei ce are în grijă curățenia, copilul se va comporta aidoma, dacă noi ne oferim să dăm o mână de ajutor gazdei la care suntem cazați, copilul își va ajuta tovarășul de joacă să pună jucăriile în ordine, dacă noi vom vorbi frumos despre oamenii de care tocmai ne-am despărțit, copiii vor spune cuvinte bune despre tovarășii de joacă și îi vor vedea prin ceea ce aceștia sunt și nu prin ceea ce sunt mai puțin. Lucrurile nu se vor întâmpla ”peste noapte”, însă se vor întâmpla cu siguranță.

Pentru a îi ajuta să își șlefuiască componentele inteligenței emoționale, este bine ca părinții să își observe copiii și să le spună, cu delicatețe, unde ar fi bine să mai lucreze. Un copil poate percepe o situație mult mai inflamată decât este ea în realitate. Sau poate interpreta greșit un gest și se poate mâhni, tocmai pentru că nu înțelege contextul. Un altul poate că nu-și poate controla furia sau neputința. Un altul poate reacționa nepotrivit în fața unei persoane sau în fața unei abordări.

Odată ce vom explica foarte clar copilului ce este de făcut, care este experiența noastră față de diverse situații similare, atunci când îi vom spune că totul are rezolvare și că orice greșeală poate fi reparată, că oricine poate avea o altă părere decât părerea noastră sau că există mereu o data viitoare în care putem face mai bine, ei bine, atunci copilul se va liniști și va învăța.

Poveștile din cărți, pildele, sunt mijloace la îndemână prin care să le arătăm copiilor întâmplări similare cu întâmplările trăite de ei sau cu cele pe care le pot întâlni: ”Am aflat despre o fetiță care…”, ”Tocmai mi s-a povestit despre un băiețel …”. Este important ca fiii și fiicele noastre să știe că și alții ”au fost acolo” și au reușit să iasă la lumină. Este important să-i ajutăm să vadă dincolo de etichete negative și situații ce par fără ieșire și să îi ducem pe ei înșiși în ipostaza de a descoperi soluții pline de pozitivism și liniștitoare.

Copiii cu inteligență emoțională înaltă dețin controlul

Copiii cu o inteligență emoțională dezvoltată vor comunica clar, adecvat, vor ceda și vor împărți, se vor focusa pe rezolvarea situațiilor înțelegând la rându-le ce simt cei cu care vin în contact. Acești copii sunt cei ce dețin controlul comportamentelor inadecvate pe care le întâlnesc sau care sunt îndreptate spre ei, știu când e cazul să ceară ajutor pentru o situație dificilă, știu când sunt copleșiți și când să vorbească despre ceea ce greu îi apasă, și știu cum să lucreze cu ei înșiși pentru a depăși situațiile neplăcute.

Vârsta de 9 ani aduce copiii pe o mare a influenței sociale. Este momentul în care preadolescenții devin puternic influențați de emoții. Pentru ei, a deține abilități din sfera inteligenței emoționale este un lucru de căpătâi, e o plută sigură ce îți dă puterea de a naviga în fiecare zi cu calm, cu flexibilitate, cu toleranță și, desigur, cu empatie. În anii ce urmează, tinerii vor deveni încrezători și maturi emoțional.

Copiii sunt oglinda părinților lor

Una dintre pildele mele preferate este un dialog între un tată și fiul său: ”Fii atent pe unde calci, fiule!” ”Tată, fii tu atent pe unde calci. Eu oricum voi călca pe urmele tale!”

Copiii fac ceea ce văd că fac părinții, și nu ceea ce părinții le spun să facă.

Dacă le veți spune copiilor: ”Trage aer adânc în piept și gândește de două ori înainte să dai o replica tăioasă”, însă tu nu tragi niciodată aer în piept și dai mereu o replică tăioasă, fii sigur că el va face la fel.

Copiii vor fi sarcastici dacă sunt tratați cu sarcasm, copiii vor judeca dacă sunt judecați, copiii vor fi înțelegători dacă sunt înțeleși, copiii vor susține dacă sunt susținuți, copiii vor fi negativiști dacă sunt lângă adulți prăpăstioși, copiii vor vedea doar oportunități în familii cu ferestre larg deschise.

Experiențele părinților sunt valoroase pentru copii

De cele mai multe ori, părinții evită să vorbească despre cum s-au simțit ei într-o situație delicată în copilărie, atunci când au fost persecutați la școală, de exemplu. Au impresia că ar arăta slăbiciune. Totuși este exact ceea ce își doresc să audă copiii: cineva apropiat și puternic azi, a fost cândva în locul meu și s-a descurcat, a supraviețuit.

Transparența și încrederea va da aripi atunci când toate ușile par ferecate și va picura încredere dragilor noștri copii.

Ana și Adrian au început de la o vreme să fie pentru copiii lor mai mult sprijin decât povețe și directive. S-au uitat mai mult la ei, la comportamentul lor și au făcut schimbări în ei înșiși. Cuvinte și comportamente vechi au fost eliminate. Și și-au văzut copiii înălțându-se exact atunci când pășeau în urmele lăsate de ei pe cărarea devenirii.

Este oare posibil să ai succes profesional fără să-ți ruinezi emoțional familia? Cum să faci ca să ai și o familie fericită, dar să fii și performant la serviciu, mai ales dacă ești un antreprenor la început de drum sau un manager de care depind zeci de angajați? Monica Daniela Găitănaru, psihoterapeut analist jungian, dezvăluie concluzii din experiențele de la cabinetul de terapie și din experiența ei de soție și mamă. Un prim articol dintr-o lungă serie pe această temă.

Cum face o persoană cu o activitate profesională foarte solicitantă să aibă în același timp și o familie stabilă și împlinită?

Este necesar să existe prioritizări, un sistem de valori setat, stabilit, ca să putem să ne împărțim timpul pentru toate activitățile, inclusiv cele cu familia. Dar fără a neglija timpul personal, adică cel alocat pentru noi înșine. Pentru că, dacă ne dorim să oferim timp de calitate familiei, trebuie să vedem cu ce venim acasă, în familie. Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe. 

Dar eu cu mine sunt toată ziua, și la birou și acasă. De ce-ar trebui să aloc un timp suplimentar pentru asta?

Când sunt eu cu mine la job, nu e același lucru cu a fi eu cu mine în intimitatea mea, în care mă pot descărca de acumulările de energie reziduală, pe care nu vreau să le duc acasă. Poate fi chiar timpul pe care-l petrec în trafic, pe drumul spre casă.

Dacă ne-am consumat o mare parte din energie la serviciu, poate ar trebui să ne privim și pe noi înșine cu blândețe.

Dacă tot îl am la dispoziție, îl folosesc să-mi acord atenția de care am nevoie: îmi pot face atunci bilanțul zilei, atunci pot să-mi dau seama care au fost lucrurile care m-au stresat, care m-au frustrat cel mai tare și să mă descarc de aceste lucruri. Sunt persoane care îmi spun la terapie că ascultă în mașină muzică dată la maxim și își dau voie atunci să se exteriorizeze, pentru că la birou n-au avut cum.

De ce e necesar să facem asta?

Pentru că după serviciu ajungem acasă, iar în familie ne simțim în siguranță, și în intimitatea căminului putem simți că ne este la îndemână să descărcăm ceea ce am acumulat în anumite situații presante la locul de muncă. Și se întâmplă adesea să ne descărcăm în mod regretabil această acumulare inconștientă negativă pe partenerul de viață sau pe copiii noștri, care sunt cei mai la-ndemână.

Dacă sunt un antreprenor  care vrea să pună o afacere pe picioare, e nevoie de prezența mea fizică acolo, la locul unde se desfășoară activitatea. Ce voi face atunci cu cei de acasă? Pot să mizez pe înțelegerea familiei?

Da, putem face asta, dar mai devreme sau mai târziu vom avea de plătit niște costuri. Ele se vor regăsi în dezechilibrele pe care le vom găsi acasă.

Chiar dacă soția/soțul spune că mă susține?

Da, chiar dacă. E ușor pe termen scurt. Dar când aceste lucruri se prelungesc… Cu timpul, o familie care ar trebui să fie una completă și funcțională, se poate transforma treptat și subtil într-o familie monoparentală. Este foarte dificil pentru o femeie să crească singură copiii și să se ocupe singură de casă, atâta vreme cât ea se știe parte a unui cuplu, a unei familii.

Ce înseamnă pe termen scurt? O afacere aflată la început poate avea nevoie de 2-3-5 ani ca să se maturizeze.

E important să existe un acord de ambele părți: uite, o să facem acest efort, pentru o anumită perioadă de timp bine determinată, o să punem pe picioare afacerea, după care ne va fi tuturor bine. Însă nu cred că patru ani de zile e o perioadă indicată.

Copilul ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo, să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea

Mi se pare mult și doi ani. Între 6 luni și un an mi se pare că e o perioadă care să evite niște consecințe foarte puternice. Dar deja în doi ani în care copiii nu prea ne văd pe acasă, s-ar putea ca ei să înceapă să caute involuntar alte figuri parentale, poate în profesorii de la școală, poate în părinții altor colegi. Copiii, la fiecare stadiu de vârstă în parte, au nevoie de ambii poli: de cel masculin al tatălui și de cel feminin al mamei. Iar lucrurile nu sunt reversibile: dacă într-o etapă cheie a dezvoltării psihologice și emoționale a copilului noi n-am fost acolo, asta poate avea efecte pe termen lung, în viața lui de adult. Dacă în acea etapă copilul a avut momente de vulnerabilitate, de exemplu a avut conflicte sau au fost situații de bullying, el ar fi avut nevoie ca tatăl lui să fie acolo și să se știe protejat, să știe că e cineva în spatele lui, mai puternic decât el, care poate oricând să intervină și să-i țină partea. Dar el s-a simțit vulnerabil și descoperit în acele situații. Și probabil și mai târziu în viață el s-ar putea regăsi vulnerabil în situații de conflict.

Să luăm un exemplu: ești o antreprenoare la început de drum, ești de meserie arhitect de interior și vrei să-ți faci un birou de arhitectură propriu. N-ai încotro, clienții te așteaptă la prospecție la ora 8 seara, atunci au ei timp. Iar soțul și copiii te așteaptă acasă. Îți vei spune, evident, că ”mă vor înțelege, pentru că ceea ce fac, fac pentru noi toți”.

Asta funcționează doar dacă este o situație excepțională. Noi nu ne putem permite să pierdem acele ritualuri care sunt mai mult sau mai puțin sacre în fiecare familie, așa cum ar fi ca măcar o masă pe zi să o mâncăm împreună, în familie. Acela este un moment foarte important, de comuniune a familiei, în care ne adunăm cu toții în jurul unei mese. Dar dacă noi nu avem din șapte cine din săptămână decât două împreună, lucrul acesta s-ar putea să aibă repercusiuni.

Dar putem avea două cine și cinci mic-dejunuri?

Se poate și așa. Important este să găsim o variantă în care totuși să fim împreună. În matricea acestei familii se va fixa ideea că suntem flexibili, dar suntem totuși împreună, măcar în anumite momente-cheie ale zilei sau ale săptămânii.

La asta se reduce deci subiectul acesta? Să aloc timp familiei, să fiu fizic acasă?

Nu doar fizic. Sunt de exemplu unii antreprenori care lucrează de acasă și sunt toată ziua în preajma copiilor. Dar dacă vorbesc la telefon sau stau în fața unui ecran, asta nu înseamnă că sunt și emoțional sau afectiv prezenți alături de familia lor.

Dar numai tu știi că nu ești acolo din punct de vedere afectiv.

Ceilalți cu siguranță simt asta. Chiar și copilul bebeluș simte asta. De la cele mai mici vârste simt când mama mă privește. Când mă privește și mă vede pe mine, nu se uită la mine și se gândește la altceva.