copii

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

Vin Sărbătorile! Miroase a cozonac și pâine și a portocală înțepată cu cuișoare. E foșnet de pachet pitit în sertarul de sus și din când în când răsună un crâmpei de colind. Ai ciocolată caldă lângă tine și un pui de răgaz.

”Puiul de răgaz” cred că nu se aliniază în vis. Pentru că sunt lângă tine și copiii; ei cer acum mai mult ca niciodată, pentru că au cupa emoțiilor cam goală de ceva timp. Și a venit momentul să ceară să fie văzuți și ogoiți sau aplaudați.

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an?

Oricât de tare te-ai strădui, pare că nu e de ajuns. Dar cum ar fi ca în acest an să nu ne mai lăsam purtați de colo-colo de vânturi neprietenoase și să ne facem mai bine temele, să închidem ochii și să mergem spre zările în care suntem duși?

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an? Cel mai tare? Să strălucească întreaga casă de curățenie? Să gătiți mult și sănătos? Să îi răsfățați pe toți cu daruri? Să vă înțelegeți, să fie armonie cât mai multă?

Copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici

Cu cât vă doriți mai multe și la un standard înaaalt, cu atât va fi mai greu. Dezamăgirile vor prăvăli fiecare gând în care ați imaginat momente perfecte. Ceea ce știu este așa: copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici. Și nici noi nu le putem pune ”filtre”, ca cele de pe Instagram. Poate că exact acum vor exploda și vor cere lucruri din bagajul emoțiilor pe care nu le-au putut accesa timp de o întreagă toamnă. Coborâți ștacheta așteptărilor. Și luați fiecare zi așa cum vine, uneori cu fundă strălucitoare, alteori învelită în hârtie mototolită. Este tot un dar.

Vorbiți cu cei apropiați. Spuneți-le tuturor gândurile voastre. Este important ca ambii părinți să simtă la fel. Bunicii. Mătușa. Observațiile usturătoare și morala fără margini pot veni într-un alt moment. Nu chiar acum. Crăciunul este cu povești cu pildă ce te înălță, cu bunătate și mai ales cu răbdare.

Le spun părinților că în aceste zile de împreună să îmbrățiseze mai mult! Să petreacă un timp special chiar dimineață. Să umple copiii de dragoste de la primele ceasuri pentru a le ajunge până ce iarăși veți fi reuniți, în cursul zilei.

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere. Niciodată nu își vor aminti câte feluri de salată se lăfăiau pe masă și nici dacă au mâncat și pui și vită și sarmale. Amintirile nu vor fi despre curățenia făcută în casă de două ori înainte de Crăciun, ci despre cum ați alergat prin pădurea înghețată și despre zăpada în care ați făcut îngeri.

Fiți flexibili! Rutina este bună și o susțin, însă dacă a fi împreună într-un loc, într-un moment este ceva neprețuit, dătător de bine, lăsați programul pentru o altă zi sau pe săptămâna viitoare.

Găsiți timp…

Spuneți povești de acest Crăciun. Povești cu voi mici, voi puternici, înfricoșați, fericiți, cu voi prinzând aripi și cu voi în situații pe care le-ați depășit. Crăciunul este despre învățare caldă precum cozonacul.

Implicați copiii și nu îi alungați din bucătărie. Nici din jocul de-a curățenia. Le veți găsi sarcini mai mici sau mai mari. Vor adora să taie legumele și vor consuma tot lichidul de spălat geamuri. Însă vor fi fericiți și dornici să o facă din nou. Iar voi veți găsi alt motiv să îi lăudați și să îi ridicați în ochii lor. Găsiți timp de ghirlande din floricele explodate, lanțuri din hârtie glasată și felicitări cu sclipici și lipici din belșug.

Găsiți timp de bucurie. Timp de rugă. Timp de mulțumire. Timp de voi. Timp de ei. Timp de suflet. Timp de credință. Timp de iertare. Timp de bine.

Împreună. 

Crăciun fericit!

Este miercuri după-amiază și casa este liniștită. Mihai apare în pragul camerei de zi cu fața întunecată.

-Mama, ce se întâmplă dacă tu vei muri?

Întrebarea pare că vine de nicăieri. Ana nu știe ce și cum să răspundă. Fiul ei e vesel mereu, acum două săptămâni a împlinit 9 ani și părea că are toată lumea la picioare. Îi vine să anuleze tot momentul cu un răspuns din basme: ”ei bine, eu nu o să mor niciodată”. Dar oare e potrivit? Minciuna asta ar liniști momentul de tot? Ar strangula gândul dureros al copilului ei? Stă și își privește fiul și secundele sunt mai lungi ca niciodată.

Vă este cunoscută întrebarea? Dar senzația?

Am putea să dăm dovadă de multă empatie și să ne folosim de interjecții și să recunoaștem emoția puternică: ”Oh, păi ar fi cumplit!”, ”Brrrr, ce gând ce îți dă fiori”, ”Uf, e bine că îmi spui ce te macină”. E mult mai bine decât să negăm vehement: ”Părinții nu mor, eu nu o să mor”, ”Ăsta e motiv să îți faci tu griji?”sau ”Ooooo…. dar mai e așa mult până atunci… chiar vrei să vorbim de acum despre asta?”

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră

Copiii au deseori sentimente autentice de frică sau îngrijorare majoră. Chiar dacă nouă ni se par nimicuri, gândurile macină și frământă în profunzime. Sunt acolo clipe sau zile, pot pune stăpânire pe o perioadă de timp și pot reveni în răstimpuri.

Stările de anxietate descoperă frica de abandon sau nevoia de a te simți în siguranță.

Eu sfătuiesc părinții să ofere empatie ori de câte ori simt că propriul copil are nevoie de așa ceva. Amenințarea e reală sau e imaginată? Nu știm dar știm că e bine să arătăm că suntem acolo fără a bagateliza, fără a trimite sentimentul (nepus poate în cele mai potrivite cuvinte) în derizoriu. Nu rușina copilul: ceea ce simte el nu e ”un nimic”. Este ceva ce îl copleșește și îl face să nu mai fie el însuși.

Pentru copii timpul prezent cuprinde episoade copleșitoare

Imaginația lor e vie: ”dacă domnul administrator se transformă în șarpe?”. Nu îi ajută să le spunem detașat: ”Eh, asta nu se va întâmpla”. Pentru ei timpul prezent cuprinde întregul episod copleșitor. Dacă negăm totul, le dăm de înțeles că habar nu avem despre ce vorbesc. Este foarte bine dacă îi prindem de mână și le spunem, dornici de a soluționa totul: ”Poate ar fi bine să ne uităm pe aici, să vedem ce e prin jur și să decidem dacă ceea ce îți imaginezi tu chiar-chiar se întâmplă”.

Ajută mult modul în care formulăm un îndemn.

”Nu fi îngrijorat” îl lasă pe copil încă singur, cu speranța că are puterea de a își soluționa singur angoasa.

”Eu nu sunt îngrijorat” vorbește despre atenția, înțelegerea, empatia adultului ce concluzionează că el nu se teme pentru situația prezentată și că ar fi bine ca fața sa calmă și destinsă să îi insufle micuțului siguranță și încredere.

Copilul este bine să își găsească în el răspunsurile liniștitoare

Un lucru demonstrat este că rareori putem modifica un gând anxios dinafară. Este bine să îl punem pe copil în situația de a se întreba singur și de a își găsi singur răspunsuri liniștitoare:

”Oare crezi că există și alte motive pentru care mami poate întârzia când vine de la muncă în afară de acela că i s-a întâmplat ceva rău?”

”Ce de gânduri grele te înconjoară azi… Oare ce vei face tu ca să te lupți cu ele și să le învingi și să le dizolvi?”

Puterea gândurilor anxioase ne pune la încercare răbdarea și înțelegerea. Totuși, cu cât rămânem mai fermi și mai puternici, cu atât perioadele de îndoială se vor scurta, iar puterea copiilor noștri ce primesc ei înșiși instrumente de luptă cu balaurii și zgripțuroaicele va crește și îi va modela și în anii ce vin.

Calmul Anei a fost același timp de mai multe luni. Temerile lui Mihai au fost demontate rând pe rând iar liniștea lui de pe chip a fost cea mai mare recompensă a mamei pentru toată forța strânsă pentru a fi răbdătoare și destinsă în nenumărate momente ce cereau asta.

Un părinte este o ancoră. Să nu uităm asta.

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

Miorița a luat ființă acum șapte ani. Nu e vorba de poemul din folclorul românesc, ci de ONG-ul Free Miorița înființat de Iulian Angheluță. Ideea îi venise prin 2010, când început să organizeze acțiuni de strângere de alimente și haine pe care le distribuia localităților din apropierea Bucureștiului. Ulterior, ceea ce începuse ca o simplă călătorie pe bicicletă s-a transformat într-o adevărată campanie de electrificare a școlilor și caselor din zonele izolate ale României. Iulian ne-a povestit despre experiențele din munți, pulsul unei comunități în beznă și provocările unei astfel de campanii.

Cu Dacia 1300 la Raliul Mongoliei

Prima acțiune a ONG-ului a fost Dacioţi până-n Mongolia. La bordul unei Dacii 1300, Iulian împreună cu alți doi prieteni, au străbătut în vara lui 2012, aproape 16.000 de km de la București până în Ulaanbaatar (Ulan Bator, ”Eroul Roșu”), capitala Mongoliei. Acolo au participat la The Mongol Rally, o competiție care atrăgea atenția asupra copiilor orfani din Mongolia. Dacioții participau acolo în numele copiilor fără părinți din România. N-au câștigat raliul, dar au câștigat ceva prețios, curajul de a lupta în numele unei cauze importante.

Întors acasă, Iulian a plecat în explorarea României rurale, pe bicicletă. Așa a descoperit că unele localități din țară nu sunt electrificate, iar asta s-a transformat într-un nou proiect pentru Free Miorița. Au început cu satul Ursici din județul Hunedoara, dar pe măsură ce au găsit și alte localități în aceeași situație, și-au extins atenția și asupra lor.

Credit foto: Andrei Becheru

Oamenii sunt reticenți când cineva vine și le spune că vrea să îi ajute. Se gândesc că va veni o factură după ce plecăm de la ei

În spatele acțiunilor de electrificare stă o documentare temeinică. “În primă fază merg la autorități și cer informații despre zona respectivă. Apoi merg la oameni să validez datele pe care le-am primit, vorbesc cu ei, fac fotografii. Urmează partea de sponsorizare, încerc să obțin banii necesari pentru echipamente, și în faza finală revin la oameni și implementez proiectul”, detaliază Iulian Angheluță.

Lumina a poposit la Ursici

La Ursici, Iulian a ajuns împreună cu membrii unui club de off road, în preajma sărbătorilor de Crăciun. “Mi-a plăcut zona, dar și oamenii. Deși sunt izolați, am simțit un spirit comunitar, de întrajutorare. Când un sătean părăsea cătunul pentru a ajunge în comuna cea mai apropiată pentru aprovizionare îi suna pe ceilalți și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Acolo nu exista lumină, se descurcau ba cu lumânări, ba cu lămpi. Așa că ne-am propus să-i ajutăm pe acești oameni cu un sistem fotovoltaic”, a spus Iulian. Iar planul a fost pus în practică. În 2013, pe parcursul unei săptâmâni au reușit să racordeze nu mai puțin de 15 case.

Credit foto: Andrei Becheru

Omul care a adus lumina în școlile uitate

A urmat apoi școala din satul Ineleț, în Munții Cernei. La momentul respectiv erau doar patru copii care alcătuiau clasele primare cu predare simultană. Free Miorița a adus în această școală atât curentul electric, cât și câteva calculatoare. “După școala din Ineleț am continuat acțiunea de iluminare la încă trei: școala din Dobraia, în Suceava, la școala din Cruhla și la școala din Poieni, care este cea mai mică școală din țară.

Copiii din aceste zone sunt marginalizați, se citește pe chipul lor un soi de maturitate rar întâlnită astăzi

Dar o acțiune atât de amplă nu se realizează fără mari eforturi. Prima mare dificultate a fost formarea unei echipe care să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cooptarea voluntarilor a fost o provocare pentru Iulian Angheluță. “Oamenii au programul lor, așa că pentru mulți e greu să plece de la job și să meargă cinci zile pe teren.

Credit foto: Andrei Becheru

Când mergi să instalezi panouri fotovoltaice, nu te oprești doar la o familie. Încercăm să mergem la cât mai multe, așa că acțiunile pot dura chiar și o săptămână. Pentru mulți voluntari o săptămână este un termen prea mare. Acum am un nucleu de patru oameni cu care țin legătura și ne punem de acord în privința deplasărilor”, a zis Iulian.

Radiografia unei comunități în beznă

Pentru locuitorii marilor orașe este greu de crezut că în România de azi mai există case fără curent electric. Realitatea pe care a surprins-o Iulian Angheluță prin călătoriile sale îmbracă adesea înfățișări dramatice. Prinși la mijlocul unui război birocratic, oamenii din cătunele pierdute ale României își petrec zilele în bezna căreia autoritățile nu par să vrea să-i pună capăt. “Pentru racordarea la rețea, oamenii au nevoie de multe documente, pe care nu le au și care sunt greu de obținut. Sunt frecvente cazurile în care nu au făcut acte de moștenire de la proprietarii de dinainte. Apoi e problema financiară, deoarece costul pentru branșare la rețeaua electrică este foarte mare, și oamenii nu au posibilități”, spune Iulian Angheluță.

Iulian și echipa sa vor să continue ce au început. Acum ei au în desfășurare campania Casa Larisei: vor să construiască o casă pentru o fetiță care locuiește acum împreună cu mama și bunica într-o încăpere de 10 metri pătrați. ”Ne-am mobilizat să-i construim o casă cu tot ce trebuie. Vrem ca Larisa să învețe și să crească frumos”, a concluzionat Iulian Angheluță.