Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

copii

Biblioteca Metropolitană București (BMB) anunță startul ediției 2025 a programului BIBLIOVACANȚA, o inițiativă culturală și educațională, devenită deja o tradiție apreciată de copii, adolescenți și părinți din București. Pentru al cincilea an consecutiv, timp de trei luni, biblioteca își deschide larg porțile, pentru a transforma vacanța de vară într-o experiență de lectură, creativitate și socializare.

În perioada iunie – august 2025, cele 30 de filiale ale Bibliotecii Metropolitane București devin locuri vii, pline de activități interactive, spectacole, ateliere și vizite culturale, toate gratuite și accesibile fără înscriere prealabilă. Prin acest program, BMB își propune să ofere tinerilor un cadru prietenos și sigur unde să își dezvolte imaginația și să se îmbogățească intelectual.

De-a lungul celor patru ediții desfășurate până acum, BIBLIOVACANȚA a atras anual mii de participanți, reușind să aducă aproape generații întregi de copii mai aproape de lectură și de valori culturale. Unii dintre participanți au mărturisit că program i-a ajutat să descopere plăcerea cititului și să-și descopere talente ascunse în artele vizuale și teatrale.

Astfel, BIBLIOVACANȚA nu este doar o simplă activitate de ocupare a timpului liber, ci o investiție în educația nonformală, care contribute la dezvoltarea personală și socială a părinților. Programul stimulează în mod special competențele în comunicare, creativitate, colaborare și empatie, esențiale pentru o bună integrare socială și succes școlar.

 

 

Anul acesta, programul propune o gamă largă de activități, adaptate diferitelor grupe de vârstă și interese:

  • Ateliere de desen, colaj și storytelling, unde copiii pot da viață propriilor povești și pot experimenta tehnici artistice variate.
  • Lecturi interactive și sesiuni animate de poveste care dezvoltă vocabularul și gândirea critică.
  • Reprezentații de teatru pentru copii, jocuri de rol și spectacole cu păpuși care promovează exprimarea emoțională și socializarea.
  • Vizite ghidate gratuite la muzee, case memoriale și alte instituții culturale din București, care completează experiența educațională cu contact direct cu patrimoniul cultural.
  • Concursuri literare și jocuri educative cu premii simbolice care încurajează spiritul competitiv sănătos și motivația pentru lectură.
  • Lansări de carte și invitați speciali – autori și ilustratori care vor împărtăși povești și inspirație copiilor.

Cu o colecție ce depășește un milion de volume, BMB asigură accesul gratuit la o bibliotecă modernă, cu resurse digitale, reviste și materiale multimedia, pentru a răspunde nevoilor unei generații digitale.

„Suntem mândri că BIBLIOVACANȚA a devenit o tradiție apreciată în comunitatea bucureșteană. Ne dorim ca biblioteca să fie un spațiu viu, în care fiecare copil și adolescent să găsească nu doar cărți, ci și prieteni, inspirație și experiențe care să le deschidă orizonturi noi”, a declarat Ramona Mezei, managerul Bibliotecii Metropolitane București.

Specialiștii în educație subliniază că perioada vacanței este crucială pentru menținerea și dezvoltarea competențelor de citire și învățare, iar implicarea în activități educaționale nonformale ajută la prevenirea pierderii învățării în timpul pauzei școlare. Programele ca BIBLIOVACANȚA oferă o alternativă atractivă, care îmbină utilul cu plăcutul, stimulând curiozitatea și dezvoltarea creativității.

Accesul este gratuit și nu necesită înscriere prealabilă. Programul detaliat este disponibil pe site-ul oficial al Bibliotecii Metropolitane București și pe paginile filialelor. Fiecare bibliotecă devine astfel o destinație culturală de vară, gata să primească vizitatori dornici să exploreze lumea fascinantă a cunoașterii.

 

Cum ne creștem copiii? Răspunsul, mai simplu decât pare, se regăsește în ceea ce le oferim lor, ca repere: valorile.

Mai presus de performanță, succes sau recunoaștere, copiii noștri au nevoie de modele care să le arate ce înseamnă empatia, cinstea, respectul și curajul de a face BINELE, chiar și atunci când nu (le) este cel mai convenabil.

Într-o lume în care competiția este adesea sinonimă cu rivalitatea acerbă, gestul atletului singaporez Soh Rui Yong la Jocurile Asiatice de Sud-Est (SEA Games) din 2023 ne amintește că adevărata măreție se măsoară nu doar în medalii, ci și în caracter.

În timpul probei de alergare 10.000 de metri, desfășurată în condiții de căldură extremă, Soh a observat că principalul său rival, indonezianul Rikki Marthin Luther Simbolon, a ratat sticla de apă la punctul de hidratare. Fără ezitare, Soh, ce venea din spate, a luat un pahar de apă, a folosit puțină, a salvat o parte din lichidul valoros, a alergat mai repede spre competitorul său și i-a întins paharul cu apă, deși el însuși se afla într-o poziție ce îi permitea să lupte pentru aur.

 

 

Acest gest spontan a fost descris de comentatorii sportivi drept „absolut sportiv” și a fost apreciat pe scară largă în presa internațională.

Soh a declarat ulterior că acțiunea sa a fost instinctivă, motivată de dorința de a concura într-o luptă corectă: „Întotdeauna am vrut să câștig într-o luptă dreaptă, așa că atunci când el și-a ratat sticla, am vrut să-i ofer o șansă să se rehidrateze înainte de a continua bătălia.”

Deși a încheiat cursa pe locul al doilea, stabilind un nou record național cu timpul de 31:10.70, Soh a câștigat ceva mult mai valoros: respectul și admirația comunității sportive internaționale.

,,De fapt – a comentat presa internațională – el a luat aurul în inimile noastre”. Este campionul absolut în fapte bune.

Gestul său este (nu-i așa?) un memento al faptului că valorile adevărate nu se învață neapărat din cărți, ci se absorb din comportamentele celor pe care îi admirăm. Copiii învață observând. Fac ce văd că fac adulții, și nu ceea ce le spun adulții să facă.

Atunci când onestitatea, compasiunea și spiritul de echipă devin reflexe în viața de zi cu zi, ele modelează nu doar un campion, ci un om complet.

Să încurajăm copiii să fie nu doar atleți excelenți, ci și oameni de caracter!

 

 

Să-i învățăm că adevărata victorie se obține atunci când ne susținem unii pe alții și când competiția devine o oportunitate de a demonstra nu doar forța fizică, ci și noblețea sufletului.

„Trăim într-o lume în care, uneori, pare că doar victoria contează. Dar acest moment surprins de voi toți ne reamintește ce este cu adevărat important în sport: cinstea, respectul și modestia.” Soh Rui Yong

 

Ce este fair play-ul? Explicații pe înțelesul copiilor

Fair play înseamnă să fii corect, să respecți regulile și să îi tratezi pe ceilalți cu respect, indiferent dacă te joci, faci sport sau lucrezi împreună cu colegii. Este un fel de a spune: „Joacă frumos, nu trișa și fii un prieten bun.” Atunci când alegi să ai fair play, arăți că ești o persoană cu bun-simț și cu inimă bună.

De ce este important să ai fair play?

Fair play-ul este important pentru că ne ajută să ne purtăm frumos unii cu alții. Când suntem corecți, ceilalți au încredere în noi și vor să fie prietenii noștri. Ne putem distra mai bine și ne simțim mândri de noi, chiar dacă nu câștigăm. În plus, învățăm să pierdem fără să ne supărăm și să câștigăm fără să ne lăudăm.

Ce învățăm din fair play?

Un lucru important pe care îl învățăm este că nu contează doar să câștigăm, ci mai ales cum ne purtăm în timp ce jucăm. Este mai bine să pierzi cu cinste decât să câștigi prin înșelăciune. Respectarea regulilor ne învață să fim disciplinați, iar ajutorul oferit colegilor sau adversarilor ne face mai buni. Când dăm dovadă de fair play, arătăm că avem caracter și că ne pasă de ceilalți.

Exemple pentru copii, din viața copiilor

Un exemplu simplu este atunci când, într-un concurs de alergare, un copil observă că altcuiva i-a căzut pantoful. În loc să treacă pe lângă el, se oprește și îl ajută. Chiar dacă pierde câteva secunde și poate nu mai câștigă, gestul lui este lăudat de toată lumea.

Un alt exemplu este dintr-o întâmplare de la fotbal, în curtea școlii. Dacă un copil dă un gol, dar recunoaște sincer că a atins mingea cu mâna, chiar dacă arbitrul nu a văzut, arată că este cinstit. Această sinceritate este o formă clară de fair play.

Îndemnuri

Iată trei îndemnuri simple și puternice, potrivite pentru a încuraja copiii să aleagă fair play-ul în orice situație:

Îndemnul 1: Joacă pentru bucuria jocului, nu doar pentru victorie!
(Ce contează cel mai mult este să te distrezi și să fii corect, nu doar să fii primul, știi?)

Îndemnul 2: Fii cinstit, chiar și când nimeni nu te vede!
(Adevăratul fair play se vede atunci când alegi să faci ceea ce e corect fără să aștepți aplauze, înțelegi?)

Îndemnul 3: Respectă-i pe ceilalți așa cum vrei și tu să fii respectat!
(Cuvintele frumoase, gesturile corecte și spiritul de echipă fac din tine un jucător adevărat, nu uita!)

Ce rămâne în urma fair play-ului?

Fair play-ul nu este doar pentru sport. Adevărul este că e o lecție de viață. Când alegem să fim corecți și să ne purtăm frumos, devenim oameni mai buni. Așa este! Adevărații campioni nu sunt doar cei care ridică trofee, ci și cei care știu să respecte jocul, pe ceilalți și pe ei înșiși.

„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

 

 

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

 

 

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

 

 

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

 

,,Dar la școală ce fac? De ce nu îi învață?” ,,Aaaaa! Asta nu e responsabilitatea școlii! Ce păzește familia?”

Auzim des aceste întrebări și exclamații. Adevărul? La mijloc: educația unui copil este o responsabilitate comună: școală și familie -împreună. Nu, nu este o implicare exclusivă a școlii sau doar a familiei. Este un proces al lui ,,împreună”, în care fiecare parte joacă un rol fundamental. Atunci când părinții și profesorii colaborează armonios, copilul beneficiază de o creștere sănătoasă, atât din punct de vedere intelectual, cât și emoțional.

Familia și școala sunt un parteneriatul esențial pentru creșterea și evoluția copilului tău.

 

Triunghiul echilateral

Legătura dintre familie, școală și copil poate fi comparată cu un triunghi echilateral. La baza sa se află familia și școala, iar în vârf – copilul. Acest triunghi este echilibrat atunci când cele două baze lucrează împreună, oferindu-i copilului sprijinul necesar pentru a se dezvolta armonios. Dacă unul dintre cele două elemente devine prea slab sau prea rigid, echilibrul se pierde, iar copilul resimte confuzie, stres sau lipsă de direcție. Copilul pierde.

 

 

Cu toții, implicați

Pentru ca această relație să funcționeze eficient, părinții ar trebui să fie implicați activ în educația copiilor lor, fără a deveni însă prea invazivi sau critici față de școală. Este important ca părinții să își sprijine copilul fără a pune presiune excesivă asupra lui. De asemenea, trebuie să evite comparațiile cu alți copii sau să proiecteze propriile lor ambiții asupra lui. În schimb, ar trebui să creeze un mediu echilibrat acasă, în care învățarea să fie o experiență plăcută și naturală, nu o obligație împovărătoare. Desigur, ar fi bine să citească dacă vor ca fiul sau fiica lor să citească, să includă cultura în viața lor, dacă asta doresc pentru propriul copil, să se poarte așa cum așteaptă să se poarte fiica și fiul lor. Copiii, se știe bine de acum, fac ce văd că fac părinții și nu ce le spun părinții să facă…

 

Copilul, prins la mijloc

Când acasă părinții critică profesorii, copilul se simte prins la mijloc. Își pierde încrederea în dascăli, dar, în același timp, simte teamă să meargă la școală, pentru că nu mai știe pe cine să asculte. În loc să vadă educația ca pe o oportunitate, o percepe ca pe un conflict. Pe de altă parte, dacă părinții sunt ignorați de școală, copilul resimte o lipsă de susținere. Simte că lumea lui este împărțită în două și că trebuie să aleagă de partea cui este. În acest dezechilibru, educația nu mai este un sprijin, ci devine o sursă de anxietate.

 

 

În școală: sprijin emoțional și academic

Pe de altă parte, școala nu trebuie să fie doar un loc unde se predau informații. Profesorii au datoria de a înțelege individualitatea fiecărui copil și de a-l sprijini atât din punct de vedere academic, cât și emoțional. O școală care ignoră legătura cu familia riscă să creeze un mediu rigid, unde educația se transformă într-o rutină lipsită de suflet. Comunicarea constantă și deschisă între profesori și părinți este esențială. Părinții trebuie să fie informați despre evoluția copilului, dar și despre dificultățile pe care acesta le poate întâmpina, astfel încât împreună să găsească soluțiile cele mai potrivite.

Atunci când acest triunghi format din familie, școală și copil este bine echilibrat, copilul crește într-un mediu sigur, stabil și stimulant. Se simte încurajat, apreciat și susținut, ceea ce îi dă încredere în sine și îi permite să se dezvolte armonios. Echilibrul dintre sprijin și autonomie, dintre îndrumare și libertatea de a explora, este cheia unei educații de succes.

 

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

 

 

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

 

 

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

 

„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret Mead

În era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.

 

 

E un adevăr.

Accesul rapid la tehnologie le oferă un flux constant de informații, jocuri și conținut video, ceea ce îi transformă în utilizatori pasivi. Platformele de socializare, aplicațiile și videoclipurile scurte îi captivează, dar rareori le stimulează creativitatea.

Totuși, există și copii care devin creatori.

Unii scriu povești, desenează digital, programează jocuri sau creează conținut video original. Diferența o face educația și încurajarea explorării. Dacă sunt ghidați corect, copiii pot folosi tehnologia nu doar pentru consum, ci și pentru a-și exprima ideile.

Copiii pot fi atât consumatori, cât și creatori. Creatori. Și noi îi dorim așa. Responsabilitatea noastră, ca adulți, este să-i îndrumăm spre un echilibru, astfel încât să nu fie doar spectatori ai lumii digitale, ci și arhitecții ei.

Ca părinte, poți face multe pentru a încuraja copilul să fie un creator, nu doar un consumator al tehnologiei. Vrei și tu câteva idei?

Oferă tu alternative creative: încurajează-l să scrie povești, să deseneze, să construiască sau să creeze conținut propriu, în loc să petreacă ore întregi pe platforme de divertisment pasiv.

Folosește tehnologia ca un instrument de creație: există aplicații și programe care permit editarea video, programarea de jocuri, compunerea de muzică sau designul grafic. Ajută-l să descopere aceste resurse și să le folosească productiv.

 

 

Fii tu un model pozitiv: dacă tu folosești tehnologia în mod creativ (scrii, fotografiezi, creezi proiecte), copilul va învăța prin exemplu și va fi mai motivat să facă la fel.

Stabilește limite echilibrate: nu interzice tehnologia (fructul oprit este cel mai dorit…), dar setează reguli clare pentru a evita consumul pasiv excesiv. De exemplu, pentru fiecare oră de consum, propune o activitate creativă. Cu tine, cu prietenii, cu tovarășii de la clubul de pictură.

Încurajează curiozitatea și explorarea: oferă-i cărți, cursuri derulate în persoană sau materiale educative care să îi dezvolte imaginația și abilitățile practice. Înscrierea la cluburi de artă, de prim ajutor, robotică sau scriere creativă, cor, gătit, teatru și câte și mai câte reprezintă soluții excelente.

Ce mai citim pe această temă?

„The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” – Nicholas Carr

Cartea explorează cum internetul modifică modul în care gândim, învățăm și creăm, argumentând că expunerea excesivă la conținut pasiv poate limita creativitatea copiilor.

 

 

„Copiii digitali. Cum să-ți crești copilul în lumea actuală” – Gabriela Maalouf

O carte practică ce oferă sfaturi pentru părinți despre cum să își ajute copiii să folosească tehnologia într-un mod echilibrat, stimulând creativitatea și gândirea critică.

„Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare pentru a cultiva mintea în dezvoltare a copilului tău” – Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson 

Cartea explică modul în care tehnologia și mediul influențează dezvoltarea creierului copilului și oferă strategii concrete pentru a-l ajuta să devină mai creativ, autonom și echilibrat emoțional.

Toate sunt o alegere excelentă pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine cum să sprijine creativitatea și dezvoltarea sănătoasă a copilului lor în era digitală.

Noi vrem să înțelegem mai bine tot ce ține de sfera digitală. Tu?

 

Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

 

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

 

 

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

 

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

 

 

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

 

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

 

În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

 

 

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

 

 

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

 

 

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

 

 

Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina

Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem lucrurile lasă urme adânci în sufletul celuilalt. Un ton aspru sau neglijent poate rămâne în mintea celor ce ne ascultă; momente care dor, evocate iar și iar, pun bolovani pe umeri, mai mult decât am fi dorit vreodată. Acele momente pot deveni răni emoționale, greu de vindecat, o amintire a unui gest sau a unui cuvânt spus fără prea mult gând.

,,Tonul face muzica”, iar în viața de părinte, acest adevăr devine și mai profund. În relația cu copiii, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest și fiecare privire contribuie la melodia pe care o compunem noi, părinții, în inima lor.

 

 

Vorba dulce mult aduce!

Este esențial să fim atenți nu doar la ceea ce spunem, ci și la cum o spunem. Așa cum ne spune și un vechi proverb, ,,Vorba dulce mult aduce.” Copiii sunt ca niște bureți emoționali, absorbind nu doar cuvintele, ci și tonul, energia și intenția din spatele lor. Vorbele noastre pot fie să-i inspire și să le dea aripi, fie să-i facă să se simtă mici și neînsemnați. Toți cei din jurul nostru, inclusiv copiii noștri, poartă în ei lupte, frici și dorințe pe care, de multe ori, nu le vedem.

În orice conversație, dar mai ales în relația cu cei mici, alege să vorbești cu bunătate. Alege să vorbești cu empatie, cu blândețe și cu căldură. Amintește-ți că vorbele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă. La finalul zilei, ceea ce își vor aminti copiii nu vor fi doar cuvintele tale, ci felul în care i-ai făcut să se simtă. Iar pentru un părinte, cel mai frumos dar pe care îl poate oferi este siguranța emoțională și iubirea necondiționată, transmise prin ton, gesturi și atenție.

 

 

Să nu uităm de nonverbal!

Pe lângă tonul vocii și cuvintele pe care le alegem, limbajul nonverbal joacă un rol la fel de important. Expresiile faciale, contactul vizual și gesturile transmit mesaje puternice, uneori chiar mai puternice decât vorbele. În relația cu copiii, o îmbrățișare caldă sau o privire plină de dragoste poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Este esențial să fim prezenți cu adevărat în conversațiile noastre, lăsând deoparte distragerile, cum ar fi telefonul, mesageria care ,,bip-ăie”, laptopul, tableta.

Un alt aspect de luat în considerare este răbdarea. ,,Cu răbdarea treci marea”, nu-i așa? Copiii nu au întotdeauna abilitatea de a exprima clar ceea ce simt sau gândesc, iar răbdarea noastră îi ajută să se simtă înțeleși și respectați. ,,Graba strică treaba”, spune un alt proverb care ne amintește să nu punem presiune inutilă în momentele dificile. Cu răbdare și înțelegere, îi putem învăța lecții valoroase despre iubire, empatie și respect.

Amintindu-ne că micile noastre acțiuni contează, putem crea o atmosferă în care copilul să simtă că este văzut, iubit și în siguranță.

 

Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,…haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui mulțumesc”. 

Recunoștința se învață și se exersează.

Chiar așa? Să vedem cum:

Când îi învățăm pe copiii noștri despre recunoștință, trebuie să mergem dincolo de simplul cuvânt „mulțumesc”. Recunoștința nu este doar o expresie verbală, ci un sentiment profund care vine din interior și care aduce o împlinire autentică. Este important să le arătăm copiilor noștri ce înseamnă să simți recunoștința – acea căldură blândă care îți umple inima atunci când vezi gesturile de bunătate din jurul tău.

 

 

Când noi facem lucruri bune pentru ceilalți sau le spunem cuvinte care îi bucură, avem ocazia să le vedem reacțiile. Zâmbetele lor, privirile pline de mulțumire sau chiar liniștea plăcută care urmează unui gest apreciat ne împlinesc și mai mult. Conexiunea și acel schimb nevăzut de emoții pozitive, ne face să ne simțim apropiați, ,,în legătură” cu cei din jur. În astfel de momente, parcă întreaga noastră ființă simte căldură – în inimă, în corp – și ne umple de bucurie.

Ai simțit vreodată acest lucru alături de prietenii tăi? Îți amintești cum te-ai simțit atunci? Când cineva face un lucru bun pentru mine, simt că sunt văzut, cunoscut și apreciat. Este o senzație minunată, una care mă face să vibrez de bucurie. Uneori, lucruri mici pot aduce această mare emoție. Uite, mai ții minte când veneam cu brațele pline de lucruri, iar tu m-ai așteptat și mi-ai deschis poarta? M-am simțit foarte recunoscătoare pentru că ți-a păsat de mine și m-ai ajutat. Sau azi, când o doamnă la poștă mi-a spus că am geanta deschisă… ar fi putut să treacă pe lângă mine fără să spună nimic, dar a ales să fie grijulie. Am simțit o recunoștință autentică, iar când i-am spus „mulțumesc”, acel cuvânt era mai mult decât un simplu gest de politețe. Era încărcat de bucurie și de un sentiment profund.

 

 

Recunoștința vine din interior și se construiește în timp, cu răbdare și atenție. Așa ne-a spus Bunica Smaranda. Recunoștința nu poate fi impusă prin presiune sau prin crearea sentimentului de vinovăție. Se naște din experiențe care te fac să vibrezi, din momente care te apropie de oameni și îți deschid inima. Este o lecție care începe din copilărie și care crește pe măsură ce creștem și ne maturizăm. Cu fiecare mică poveste, fiecare gest, fiecare discuție, plantăm semințele recunoștinței în sufletele copiilor noștri, ajutându-i să crească frumos, empatici și conectați la cei din jur.

 

Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? 

În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?

 

 

Blândețe

A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.

Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.

 

Permisivitatea

Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”

Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?

Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.

 

 

Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?

Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.

Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.

A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.

Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.

 

Children’s Museum of the Arts (CMA)- New York/ ,,Muzeul de Artă creată de copii” din New York

Fondat în 1988, ,,CMA” este un muzeu unic care se concentrează pe promovarea creativității în rândul copiilor și pe prezentarea artei create de copii din întreaga lume.

Colecția sa permanentă cuprinde peste 2.000 de lucrări de artă realizate de copii, unele datând de la începutul secolului al XX-lea.

Acestea provin din peste 50 de țări, ilustrând diversitatea culturală și istorică.

Pe lângă colecția sa, muzeul organizează ateliere interactive, expoziții și evenimente care încurajează copiii să creeze artă proprie.

 

 

Arta copiilor- inspirație

Arta copiilor a fost o sursă profundă de inspirație pentru unii dintre cei mai mari artiști ai lumii, captivați de puritatea, spontaneitatea și sinceritatea acesteia. Paul Klee, de exemplu, a văzut în creațiile copiilor o formă de exprimare nealterată, lipsită de constrângerile rațiunii adulte. Fascinat de modul natural în care copiii își exprimă lumea interioară, el spunea că „un copil are mai multă originalitate decât cel mai experimentat artist”. Această credință l-a condus spre un stil în care liniile simple și culorile vibrante evocă bucuria și curiozitatea copilăriei.

În același spirit, Joan Miró s-a străduit să redea în operele sale acea libertate creativă neatinsă de convențiile sociale. El a privit arta copiilor ca pe o fereastră către o stare primordială a sufletului, iar picturile și desenele sale abstracte poartă amprenta unei simplități care amintește de jocul inocent al copiilor.

Într-un mod similar, Pablo Picasso a admirat curajul artistic al celor mici, declarând că „am petrecut patru ani să învăț să desenez ca Raphael, dar o viață întreagă să învăț să desenez ca un copil”. Această dorință de a se elibera de convențional l-a ghidat în căutările sale cubiste, în care perspectivele neobișnuite și formele simplificate reflectă mirarea copilăriei.

Jean Dubuffet, fondatorul mișcării Art Brut, a găsit în arta copiilor o autenticitate brută, neîntinată de influențele culturale și academice. Pentru el, desenele copilărești erau o dovadă vie a unei creativități pure, libere, iar lucrările sale, marcate de o estetică primitivă și intensă, oglindesc acest respect profund pentru copilărie. Grupul avangardist CoBrA, format din artiști precum Asger Jorn și Karel Appel, a fost la rândul său cucerit de energia neîmblânzită a desenelor copilărești. Ei au văzut în ele o chemare către o lume mai sinceră, mai instinctivă, și au încercat să redea această libertate în picturile lor.

Wassily Kandinsky, pionier al artei abstracte, a înțeles puterea formelor și culorilor simple din desenele copiilor, pe care le-a integrat în căutările sale artistice pentru a exprima emoții spirituale. De asemenea, Henri Matisse, în ultimele sale lucrări, a adoptat o simplitate copilărească în decupajele sale de hârtie colorată, utilizând culoarea nu pentru a reproduce realitatea, ci pentru a evoca emoție pură.

 

 

Arta copiilor- sursă de adevăr

Fiecare dintre acești artiști a găsit în arta copiilor o sursă de adevăr, un spațiu în care creativitatea se manifestă în forma sa cea mai sinceră și directă. Pentru ei, desenele și picturile copiilor au fost mai mult decât expresii naive; au fost lecții despre cum să privești lumea cu ochi proaspeți, neumbriți de judecăți sau convenții. Arta copiilor i-a ajutat să se reconecteze cu o inocență pierdută, deschizându-le calea spre creații care rămân, și astăzi, incredibil de vii și emoționante.

 

Pentru a afla mai multe despre acest subiect, putem consulta site-ul ,,https://www.cmany.org/”

 

Copiii învață ascultând basme! Copiii își dezvoltă imaginația ascultând basme. Copiii sunt inițiați să recunoască valorile umanității ascultând basme!

Copiii desenează cu bucurie imaginându-și lumea de basm!

Acest lucru se întâmplă cu harnicii școlari ai clasei ,,Floare de Măr” din Liceul Teoretic Waldorf București.

Ei așază culoare lângă culoare și știu că acest lucru îi face cu adevărat să savureze fiecare moment al creației.

Doamna profesor pentru învățământ primar, Cristina Hobjilă, descrie pentru Matricea Româneasca ceea ce se întâmplă în clasă în orele de desen. Le-a povestit copiilor despre rubrica ,,Desenele lui David” iar ei și-au dorit să împărtășească și cu noi munca lor, creația lor, mai ales pentru faptul că ei sunt încurajați să picteze, să deseneze, să modeleze zi de zi!

 

,,Imaginile vii țesute pe marginea poveștilor inspiră copiii să creeze desene ce însoțesc orice text.

În pedagogia Waldorf, dascălul lucrează în același timp cu copiii, desenând la tablă cu cretă, iar ei își întocmesc propriul caiet de epocă, un suport din care învață. Copiii nu au manuale, ci scriu singuri și desenează, completându-și lecțiile. Această abordare permite o înțelegere sufletească ce aduce o altă dimensiune părții academice, fixând și îmbogățind cunoștințele. Culorile permit copiilor să simtă că fac parte din lume, cufundându-se în perceperea calităților lor. Actul de a desena se adresează voinței.

Suflet, mâini și minte acționează împreună pentru cunoașterea lumii.

La clasa I ,,Floare-de-Măr”, foaia albă A3 s-a luminat într-o pată galbenă, așezată blând cu cubul cerat, ca un soare ce luminează (se extinde) și încălzește (are nuanțe diferite de galben și galben-auriu). Pata galbenă, înconjurată de albastru până la marginea foii, inspiră cum cosmosul se leagănă liniștit. În partea de jos, roșul puternic, galbenul și albastrul s-au întâlnit dând naștere culorilor de pământ. Dealurile domoale ce poartă pomii cu roade (întâlnirea galbenului cu albastrul în linii curbe), satele oamenilor, munții îndepărtați cu crestele lor ascuțite încep să creeze peisajul. Urcând pe poteca anevoioasă, cavalerul ajunge la peștera întunecată a balaurului. După o luptă aprigă, cu ajutorul sabiei de lumină a Sfântului Mihail, balaurul este învins. Pe umerii cavalerului flutură mantia roșie a curajului și neînfricării. El poartă o coroană (ca semn al originii sale nobile și cosmice).

În pata galbenă este înfățișat cavalerul și Sfântul Mihail – ei reprezintă personajele bune (primesc un spațiu luminos în jur). Balaurul verde este înfățișat în preajma peșterii întunecate, pe fondul albastru al munților”.

Și copilul tău pictează, desenează, modelează cu bucurie, des?

Vă lăsăm să vă bucurați de creațiile celor mici (și talentați) și vă rugăm să nu uitați: ,,…dragi părinți, să știți că româna și matematica sunt importante, desigur, însă este foarte important să le permiteți copiilor voștri să facă ce le place! Atunci ei simt că fac ceva deosebit pentru ei!” (tânărul David Bulboacă, inițiatorul rubricii ,,Desenele lui David”)

 

Iasemin Agi-Murat este la cârma unei unități școlare nedorind în viață să îmbrățișeze nicio altă meserie decât cea care îi aduce pe copii în fața sa și se poate apleca asupra lor cu multă dragoste. A visat de mică să dăruiască societății și astfel s-a gândit să fie bucată din sistemul educațional. 15 ani a fost educatoare, învățătoare cinci ani, de doi ani o găsim în rolul de director al școlii din comunitatea sa. Dacă se încarcă sufletește de la copii, este lesne de înțeles.

Dorește să ridice educația la rang de artă și nu cunoaște decât verbul „a face”. Nu stă cu mâinile la spate, nici nu așteaptă să se întâmple lucruri, nici nu fuge de responsabilități. Face tot ce ține de atribuțiile sale, chiar și dincolo de ele numai să simtă că se întâmplă progrese.

 

 

Cât de frumoasă este această meserie? Ce vă luați frumos de la ea și țineți strâns la suflet?

Meseria de profesor este, în opinia mea, cea mai frumoasă. Este singura meserie care ne obligă să ne deconectăm total de la orice alte gânduri atunci când intrăm la clasă și ne încarcă mereu cu energia copiilor.

 

Chiar și noi, oamenii mari, învățăm de la copii, oameni cu suflete mari în trupuri mici. Ce v-au învățat copiii de la școală?

Copiii sunt cea mai mare sursă de energie. De la ei am învățat că bucuria din lucrurile mici nu este deloc mică. Că un zâmbet sincer primit îți poate schimba starea în totalitate. Și că încrederea primită de la noi, adulții, este de cele mai multe ori, singura încurajare de care au nevoie pentru a merge mai departe sau, pur și simplu, pentru a finaliza un proiect. Iar cei mici, care sunt mai lipicioși, oferă des îmbrățișări. Cum să nu îți facă ziua mai bună?

 

Dar ce doriți să le insuflați lor? Cu ce valori ați dori să plece în viață și de la care să nu se abată?

Mi-ar plăcea să știu că au găsit și vor găsi mereu în mine un adult pe care se pot baza atunci când au nevoie, un adult în care pot avea încredere că îi va ghida mereu cât va putea de bine. Încerc mereu să le insuflu să fie încrezători, să se autodepășească și să-și consolideze principiile și valorile. Este important să aibă principii și valori solide. Să fie buni unii cu ceilalți, să se respecte, să se sprijine, să țină de trib și să țină la trib. O valoare esențială este integritatea. Iar odată cu integritatea vine și liniștea, dar, mai ales, satisfacția reușitei pe propriile puteri.

 

 

Sunteți născută și crescută în Medgidia, tot acolo v-ați întemeiat și familia. Dacă vreau să dau de dvs., vă găsesc la Medgidia unde, din ce știu, sunteți și coordonatorul/directorul școlii?

Da, născută și crescută în Municipiul Medgidia, județul Constanța. Tot în Medgidia mi-am înființat și familia acum 18 ani. Însă pandemia, nevoia de liniște și aer ne-a făcut să ne mutăm la țară acum trei ani, la 9 km de Medgidia, în Comuna Tortoman. În aceeași perioadă am participat și la concursul de directori, m-am înscris la două școli, cea din Medgidia la care eram învățătoare, dar și cea din Tortoman. Am promovat concursul la ambele școli și am ales școala din Tortoman, unde ulterior mi-am și luat transferul. În prezent sunt directorul Școlii Gimnaziale “Ion Ghica” Tortoman și profesor consilier școlar în cadrul aceleiași școli.

 

Doamna Iasemin, v-ați vedea lucrând altceva în viață?

Nu am făcut altceva, nu mă văd făcând altceva. Sunt în sistemul de învățământ de la 20 de ani. A fost primul meu job. Am fost educatoare 15 ani, învățătoare 5 ani, iar de peste 2 ani sunt director și profesor consilier școlar. Sunt mândră să spun că sunt și alumnă a programului Teach for Romania, fac parte din Generația 6 de profesori Teach for Romania, iar după finalizarea programului am mai avut contracte part-time în cadrul organizației pe diferite proiecte, însă tot în domeniul educației sau culturii, tot înconjurată de copii sau  profesori. Deci nu mă văd făcând altceva decât educație.

 

 

Sunt convinsă că atunci când erați mică ați purtat cu dumneavoastră diverse gânduri despre ce veți face în viață.  Ce motivație interioară ați avut de ați cuprins această meserie?

Atunci când eram întrebată ce voi fi când voi fi mare răspunsul meu era simplu și clar: învățătoare. Iată că drumurile aici m-au dus. Deși poate în primul an de studenție am avut o perioadă în care îmi luasem gândul, intrasem la Facultatea de Drept și Științe Administrative la Universitatea Ovidius din Constanța, iată că în anul II m-am dus la examenul de titularizare, sfătuită de mama, și mi-am găsit drumul. Am finalizat facultatea, însă nu am lucrat în domeniul respectiv. Am ales să rămân în sistemul de învățământ. Iar învățământul este domeniul în care toată viața înveți, te dezvolți, crești odată cu elevii.

 

Apropo de copilul dumneavoastră, ați simțit că se aliniază sistemul nostru educațional nevoilor proprii ale fiecărui copil în parte?

Am doi copii, un băiat în clasa a XI-a și o fetiță în clasa a VII-a. Nu știu cât de obiectivă pot fi, ținând cont de faptul că eu sunt profesor. Pot spune doar că majoritatea profesorilor pe care îi cunosc fac eforturi mari pentru a fi aproape de nevoile fiecărui copil din sala de clasă. Sunt înconjurată de profi mișto, profi din Teach sau profi deschiși care își doresc să facă școala un loc mai bun.

 

Ce lipsuri ați sesizat atât ca mamă? 

Este mare nevoie de profesori de sprijin, este nevoie de o campanie deschisă de conștientizare a cerințelor speciale în școli. După părerea mea, ar fi foarte utilă o procedură de evaluare a acestor copii la nivel de școală, pentru a le putea veni în ajutor mai din timp și mai eficient. Din câte am înțeles, este în lucru majorarea numărului de posturi de profesor de sprijin, ceea ce mi se pare extraordinar.

 

Dar ca și cadru didactic?

Mi-ar plăcea să reușim să aducem la școală toți copiii. Să conștientizăm importanța școlii în viața copiilor, dar și în viața adulților ce vor deveni.

 

 

Dacă ar fi să continuăm pe această linie discuția și să ne gândim la schimbări, cum ar trebui să arate lista priorităților?

Aș vedea necesară o formare a profesorilor în domeniul învățământului special, o formare care să-i ajute pe profesori să observe mai din timp dacă sunt elevi care necesită alte tipuri de abordări. Sau, cum spuneam mai sus, înființarea de mai multe posturi de sprijin.

Aș mai vedea utilă înființarea unui post de asistent social/comunitar în școli, o persoană care să se ocupe de tot de înseamnă probleme sociale ale elevilor, pentru că la sate sunt copii ce lipsesc de la școală pentru a munci alături de familie, a îngriji gospodăria, a avea grijă de frați mai mici. Acest asistent se poate ocupa și de bursele copiilor, de exemplu. În prezent se ocupă cadrele didactice și personalul școlii, muncesc enorm pentru a nu lăsa copiii fără burse, mai ales în școlile din rural, unde majoritatea copiilor depind de aceste burse, care pot fi singurul venit al familiei. A fost un exemplu la care m-am gândit acum, probabil perioada de depunere/analiză dosare de burse/ tichete fiind în desfășurare, m-a făcut să mă gândesc la această soluție.

Sunt doar câteva soluții care ar fi de mare ajutor în școli.

Școala este o muncă de echipă între mai multe instituții și mai mulți parteneri, printre care și părinți. Mi-ar plăcea să facem cu toții eforturi pentru a-i aduce pe copii la școală. Acest aspect mi se pare cel mai important. Să nu rămână niciunul în urmă. Sună idealist, știu, dar școala este esențială. Este viitorul acestor copii.

Sistemul de învățământ este într-un proces de schimbare, schimbare pozitivă aș spune. Trebuie doar să avem încredere și să dăm mână cu mână pentru copiii noștri.

 

 

 

Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor) de la smartphone-uri și tablete până la televizor și calculator, nu știe care este calea cea mai bună pentru copiii săi… Pe de o parte, a auzit teorii care susțin că tehnologia poate stimula creativitatea și oferă acces la informații valoroase. Pe de altă parte, se teme de avertismentele care subliniază riscurile expunerii îndelungate la ecrane, de la izolare socială la probleme de atenție și dezvoltare emoțională.

 

 

Întrebări:

Întrebările o copleșesc: ce înseamnă ,,prea mult” în utilizarea ecranelor? Cum poate ea, ca părinte, să stabilească un echilibru sănătos între beneficiile și pericolele tehnologiei? Se întreabă dacă timpul petrecut de copiii ei pe tabletă sau telefon le poate afecta comunicarea cu ea și cu ceilalți membri ai familiei. Mai mult, Liana se teme că, dacă ea însăși folosește ecranele în exces (se mai întâmplă!), contribuie la slăbirea conexiunii emoționale în familie.

Desigur, Liana nu este singură. Eu sunt frământată de aceleași întrebări. Și, bineînțeles, și tu și vărul tău. Prietenul tău cel mai bun discută despre asta zilnic, iar ieri aceleași întrebări și le punea vecinul de la doi.

Teorii peste teorii și experți peste experți.

 

Îngrijorări. Analize. Comparații

În cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”, doctor Michel Desmurget pune pe tapet multe îngrijorări și multe analize și comparații. Ne lasă să ne informăm și ne determină să ne uităm adânc în noi: să analizăm, să gândim. Să cântărim.

Una dintre concluziile din carte o voi descrie mai jos:

Ecranele năruie cel puțin trei piloni esențiali ai dezvoltării copiilor: interacțiunile umane, limbajul și concentrarea.

Primul pilon afectat? Chiar interacțiunile umane. Pe măsură ce copiii petrec tot mai mult timp în fața ecranelor — fie ele tablete, smartphone-uri, computere sau console de jocuri — comunicarea cu cei din jur scade atât cantitativ, cât și calitativ. Relațiile interpersonale sunt înlocuite de interacțiuni superficiale cu dispozitive tehnologice, iar conexiunea profundă cu membrii familiei suferă. Această tendință nu este limitată doar la copii. Când și adulții se cufundă în „apele” ecranelor, legăturile din familie slăbesc din ambele direcții. Ecranele nu pot oferi acel tip de hrană emoțională de care au nevoie copiii pentru a dezvolta legături puternice și sănătoase cu cei din jur. În loc de interacțiuni pline de sens, care să favorizeze dezvoltarea socială și emoțională, copilul se îndepărtează de mediul familial, iar timpul de calitate devine o raritate.

Al doilea pilon afectat este limbajul. Limbajul este fundamentul comunicării umane și trebuie învățat și practicat în mediul social, prin interacțiuni directe cu cei apropiați. Fiecare cuvânt rostit în prezența părinților, a bunicilor sau a altor persoane dragi este însoțit de o încărcătură emoțională care ajută copilul să îl interiorizeze în mod profund. În schimb, un ecran rece poate doar să ofere oportunități de memorare și repetare mecanică, fără acea dimensiune afectivă esențială. Astfel, limbajul devine golit de sens, lipsit de empatie și de conexiuni reale. Copilul poate învăța să rostească cuvinte, dar pierde esența comunicării afective, aceea care îl ajută să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să comunici cu inima, nu doar cu mintea.

Al treilea pilon afectat este concentrarea. Capacitatea de concentrare este esențială pentru dezvoltarea intelectuală și cognitivă a copiilor. Fără o putere solidă de concentrare, gândirea nu se poate mobiliza eficient în vederea atingerii unui scop. Cufundarea în sfera digitală, cu ritmul ei rapid și stimuli vizuali și auditivi constanți, deteriorează această abilitate crucială. Răbdarea este profund afectată, iar copilul se obișnuiește cu satisfacerea imediată a dorințelor, în loc să își antreneze mintea să rămână concentrată pe o sarcină mai lungă sau mai dificilă. Pe termen lung, această scădere a capacității de concentrare poate avea efecte negative asupra performanței academice și asupra capacității copilului de a gândi critic și de a-și mobiliza resursele cognitive în mod eficient.

 

 

O concluzie:

În concluzie, expunerea excesivă la ecrane poate avea un impact devastator asupra dezvoltării copiilor, slăbind pilonii esențiali care susțin interacțiunile umane, dezvoltarea limbajului și puterea de concentrare. Într-o lume în care tehnologia devine din ce în ce mai prezentă, este esențial să ne întoarcem la relațiile umane și la experiențele care hrănesc cu adevărat mintea și sufletul copilului.

Liana este tot neliniștită. (Și cred că și tu). Caută adânc în sine și caută să își îndrume fiicele cât mai corect. Cu răbdare, cu tact, cu echilibru, informată, va reuși.

Articolul de față este inspirat de cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”(Pericolele ecranelor pentru copiii noștri) de dr. Michel Desmurget, Editura For You, București 2021.

 

 

copii

Bibliovacanța 2025 a început!

23 iunie 2025 |
Biblioteca Metropolitană București (BMB) anunță startul ediției 2025 a programului BIBLIOVACANȚA, o inițiativă culturală și educațională, devenită deja o tradiție apreciată de copii, adolescenți și părinți din București. Pentru al cincilea an...

Cum ne creștem copiii?

29 mai 2025 |
Cum ne creștem copiii? Răspunsul, mai simplu decât pare, se regăsește în ceea ce le oferim lor, ca repere: valorile.Mai presus de performanță, succes sau recunoaștere, copiii noștri au nevoie de modele care să le arate ce înseamnă empatia, cinstea,...

Fair-play

22 mai 2025 |
Ce este fair play-ul? Explicații pe înțelesul copiilor Fair play înseamnă să fii corect, să respecți regulile și să îi tratezi pe ceilalți cu respect, indiferent dacă te joci, faci sport sau lucrezi împreună cu colegii. Este un fel de a spune: „Joacă...

A fost bine, așa e?

16 aprilie 2025 |
„Te-ai distrat?” Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”Sună cunoscut? De câte ori nu ne...

Familia și școala, împreună

19 martie 2025 |
,,Dar la școală ce fac? De ce nu îi învață?" ,,Aaaaa! Asta nu e responsabilitatea școlii! Ce păzește familia?"Auzim des aceste întrebări și exclamații. Adevărul? La mijloc: educația unui copil este o responsabilitate comună: școală și familie...

Glasul interior care ne călăuzește

4 martie 2025 |
-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice...

Ce să mai facem cu copiii noștri în era digitală

24 februarie 2025 |
„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret MeadÎn era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.   E un adevăr. Accesul rapid la tehnologie le oferă un...

A fi ferm înseamnă că îți pasă

13 februarie 2025 |
Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor...

Hrana sufletului

22 ianuarie 2025 |
În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă...

Vorba dulce mult aduce!

14 ianuarie 2025 |
Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem...

Mai mult decât ,,mulțumesc"

9 ianuarie 2025 |
Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,...haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui...

Secretul din echilibru

16 decembrie 2024 |
Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? În ultimul deceniu, tot...

Arta creată de copii

29 noiembrie 2024 |
Children's Museum of the Arts (CMA)- New York/ ,,Muzeul de Artă creată de copii" din New YorkFondat în 1988, ,,CMA" este un muzeu unic care se concentrează pe promovarea creativității în rândul copiilor și pe prezentarea artei create de copii din întreaga...

Povești pictate cu lumină

30 octombrie 2024 |
Copiii învață ascultând basme! Copiii își dezvoltă imaginația ascultând basme. Copiii sunt inițiați să recunoască valorile umanității ascultând basme!Copiii desenează cu bucurie imaginându-și lumea de basm!Acest lucru se întâmplă cu...


Ecranele. Ce este dincolo de ele

23 septembrie 2024 |
Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor)...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează