Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani – şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră într-o corporaţie multinaţională, sau – dacă sunteţi temerari – una pe cont propriu. Poate o stabilire peste hotare, departe de dezamăgirea numită România. Viitorul e încă deschis dezbaterii, şi asta – dincolo de a vă speria – vă provoacă o plăcere absolută. Pentru că despre asta e libertatea, nu-i aşa? Despre drepturi, despre posibilităţi şi despre uşi deschise pe termen nedefinit.
Dar mai e despre ceva libertatea: despre responsabilităţi asumate. Or, asumarea de responsabilităţi, dragi colegi de generaţie, e un capitol la care mai aveţi de lucrat. În primul rând, începeţi prin a vă asuma ceea ce sunteţi: sunteţi români. Nu englezi, nu americani, nici măcar occidentali. Sunteţi români, adică o frumoasă ciudăţenie şi mixtură a istoriei, dar şi – esenţialmente – ţărani cu rădăcini adânci. Asta chiar dacă aveţi meeting-uri, training-uri, task-uri şi challenge-uri on a daily basis, toate menite să vă ţină sclavii no-questions-asked ai ciclului birou – pat – birou. Glia strămoşească, pentru care cei dinaintea noastră au murit şi s-au luptat să o apere mii de ani, nu e ruşine şi nici bagatelă. Trebuie să ştii ce eşti pentru a deveni mai mult, sau mai bine. Şi mai trebuie să îţi pese de ceea ce eşti.
Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini
Asumaţi-vă, apoi, prezentul, şi construiţi-vă viitorul. Veţi spune că nu aveţi pârghii. Dimpotrivă, le aveţi. Competenţa, deci atingerea unui nivel de excelenţă prin acumulare rodnică de cunoaştere, şi munca onestă vă vor scoate la suprafaţă – într-o societate românească a leneviei, a compromisului şi a scurtăturii. E, evident, mai facil să nu vă puneţi probleme: dacă sunteţi millennials tipici, încă staţi acasă, amânându-vă contribuţia la istorie. Se vorbeşte despre schimbarea pe care o va aduce cu ea noua generaţie din România. Or, nu-şi va schimba ţara cel care nu e capabil să îşi schimbe propria condiţie, propria optică despre viaţă. E uşor să înjuri Mioriţa ca piatra de moară ce ne-a tras în jos secole, reînnodând profeţia autoîmplinitoare a defetismului. Însă Mioriţa nu e despre un om resemnat, ci despre un om pregătit să se despartă de viaţă fiindcă e împăcat cu el însuşi, cu ceea ce lasă moştenire.
Veţi spune, sigur, că nimic nu se poate într-un sistem trucat, în care zarurile au fost aruncate. Faceţi abstracţie de politică! Voi sunteţi mai importanţi decât politicienii. Ei vor trece. Voi, nu, prin ceea ce lăsaţi în urmă. Fiţi obsedaţi de ceea ce lăsaţi după voi.
Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi – vă place sau nu – viitorii părinţi ai României. Sigur că familia nu e obligatorie – nici pe departe. Însă ea este crucială. “Familia este patria cea mică. Patria este familia cea mare”, spunea Caragiale. Este greu să îţi iubeşti ţara când nu ţi-ai lămurit încă sensul familiei, al comunităţii – mici sau mari – la care ai datoria morală să contribui, sensul abnegaţiei, al dăruirii dezinteresate.
Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi viitorii părinţi ai României
Vreau să vă mai spun încă trei lucruri. Primul: acolo unde nu răzbiţi, unde simţiţi că rezolvarea proximei probleme e dincolo de eforturile voastre, nu uitaţi să vă rugaţi pentru o rezolvare. Viaţa e plină de lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, de izbăviri miraculoase. Rugăciunea este decantarea sufletului de mizeriile cotidiene. Nici un contract din lume, nici o tehnologie nu face cât o umilă rugăciune.
Al doilea: divertismentul pe care îl aveţi la degetul mic este – prin definiţie – distractiv şi facil. Dar o viaţă nu se construieşte exclusiv pe divertisment (în schimb, se poate dărâma). Veţi înţelege asta – sper – cu timpul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Nu în ultimul rând, gândiţi-vă de trei ori când vreţi să vă părăsiţi ţara. Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini.
Foto deschidere: montaj după Leopold Adler, Însurăţei români, Wikimedia Commons
Matricea Românească a cules din Basarabia zece zicale și vorbe de duh, rezultate din înțelepciunea neamului, ce reflectă realități ”de când lumea și pământul”.
Se zice că în Basarabia, dacă se adună lumea la o sărbătoare, la un colț de masă se cântă, iar la altul se plânge. Chiar dacă acest lucru pare bizar, este pe cât se poate de adevărat, mai ales că avem în sânge veselia și naturalețea strămoșilor. Iată de ce, și zicalele noastre sunt parcă o reflectare inedită a felului nostru de a fi.
Drept dovadă, am decis să vă aducem zece cele mai frumoase și mai elocvente zicale, adunate din gura lumii:
A fi născut în cămașă
Câte greutăți nu ar trece peste inima omului, dacă îi e dat să le «tragă» cu destoinicie, apoi zice lumea despre el: ”O fi născut în cămașă!”. Nu se cunoaște originea exactă a acestei vorbe, dar se spune că ar reflecta legătura neîntreruptă între copilul devenit matur și mamă, întrucât doar în perioada cât suntem sub inima maternă ne aflăm în siguranță.
A ține lumânarea cuiva
Ostentativ sau nu, această zicală astâmpără curiozitatea celor care nu știu să își caute de treaba lor. ”N-am ținut lumânarea lor” ar răspunde o femeie la întrebările indiscrete despre viața cuiva.
A da chișca
Basarabenii au în sânge spiritul competitiv, manifestat în faptul că pot construi gard mai mare ca al vecinului sau case mai luxoase decât ale rudelor. Așa că dacă auziți: ”Am dat chișca nașului”, atunci să știți că a fost câștigată o competiție, în care partea adversară nici nu știe că participă.
A juca pe nervi
O zicală îndrăgită a părinților noștri, care atunci când făceam bazaconii sau ne aventuram în starea celor mai insistenți ”Deceluși” (copiii care pun multe întrebări; de la ”de ce”), ne rosteau pe un ton apăsat: ”Nu mă juca pe nervi, că o primești!”. Eram chiar cei mai buni la această îndeletnicire, aducându-ne părinții în culmea furiei.
A pune în ungher pe cineva
Zicala este, de fapt, o realitate, căci în copilărie, dacă eram neascultători, primeam o pedeapsă aparte. ”Te pun în ungher tot acuma!” ne striga mama, dacă făceam vreo boacănă. Ajunși la maturitate, această vorbă a prins conotația unei stări de stânjeneală.
A fi de adălmaș
De fiecare dată când basarabenii cumpără ceva nou, au un eveniment fericit sau o reușită, aceștia deschid cele mai bune sticle cu vin și dau un festin. Un exemplu este momentul nașterii copilului, când fericitul tătic este de adălmaș în fața cumătrilor, nașilor. Și în România există o frază similară, doar că aici se spune: ”Am de pus un adălmaș”.
A merge iepure
Zicală născută din realitățile sovietice, aceasta se referă la călătorii clandestini care voit sau involuntar merg fără bilet. Adeseori, aceasta se aplică și cu echivalentul de ”a cincea roată la căruță”, oaspete nepoftit.
Mintea cu norocul zboară
Munca și hărnicia sunt legate de firea basarabenilor cu un liant secular, iar cei care nu fac treabă ca la carte sunt ridiculizați. Despre cei care reușesc să se căpătuiască, se zice că ”mintea cu norocul zboară”, adică celui deștept îi merge bine oricând, oriunde și în orice situație.
Nu plătește bogatul, ci vinovatul
Se știe cu siguranță ce legi guvernează Basarabia, dincolo de politică și de intrigi. Din nefericire, banul este cel care dictează tonul, iată de ce suferința și nedreptatea au născut această zicală. În majoritate a cazurilor, dreptatea stă pitită în buzunarul celui care are cei mai mulți gologani, situația fiind valabilă în orice sferă.
A-l duce ca de gât
Câți dintre noi, măcar odată, nu au vrut să stea acasă în loc să meargă la serviciu? În lipsa dorinței de a face ceva, sau dacă persoana dă dovadă de indiferență, aceasta va spune: ”Mă duce ca de gât la lucru”.
Cu adevărat vorba dulce mult aduce, iar mai ales una de duh face întâlnirea dintre doi români basarabeni mult mai spirituală, mai emoțională, păstrându-ne intactă originea și tradițiile, așa cum ni le-au transmis strămoșii.
Voi ce expresii românești din Basarabia cunoașteți? Le așteptăm mai jos în comentarii.
Foto deschidere: voxpublika.md
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o marcă notorie în industria bomboanelor.
Țin minte cum îmi aducea mămica pungile pline ochi cu surprize la sărbătorile de iarnă și cum le păstram cu sfințenie, mâncând cu măsura și răbdarea unui copil de 5-6 ani. Răsturnam punga pe masă și le sortam după culori, feluri și desene. De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție.
De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție
După ce clădeam turnulețele dulci, începeam să împart după merite și afecțiune tuturor celor dragi. Bunicul se alegea cu un Meteorit, iar bunica lua mereu un Chișinăul de seară, căci știa că noi cei mici nu prea ne dădeam în vânt după prune în ciocolată.
Se pare însă că anume acest tip de bomboane necesită o maturitate specială, iar acum la ai mei 24 le întovărășesc cu un pahar de șampanie Lacrima dulce sau vin alb de Purcari. Mămica primea cea mai mare parte din cadoul meu, căci era și este cea mai bună prietenă, așa că la dulce sau la greu ne împărțeam frățește. Îi dădeam câte una din fiecare și chicoteam ștrengărește când le mâncam cu plăcerea unor copii mici.
Chişinăul de seară (dreapta) şi bomboanele Moldova, două dintre mărcile de prestigiu ale grupului Bucuria din Basarabia Foto: flowersmoldova.com
Retrospectiva trecutului îmi aduce și acum aminte de aromele și senzațiile trezite de acele bomboane, iată de ce, înarmată acum cu o ciocolată Dor, am decis să vă delectez cu istoria de succes a unei producții autohtone. Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor. Este cea mai mare întreprindere moldovenească specializată în producerea tuturor tipurilor de produse de cofetărie zaharoase, ciocolatei și produselor de ciocolată. Portofoliul produselor depășește 450 de denumiri și este în permanentă creștere.
Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor
Istoria Fabricii nr. 1 începe în îndepărtatul an 1946, când este emisă Ordonanța Sovietului de Miniștri al republicii privind modernizarea și lansarea producției în baza fostelor întreprinderi rudimentare. Ceea ce uimește este rapiditatea cu care autoritățile acelei vremi au transformat fostele cazarme militărești în spații destinate producerii gustului dulce. O metaforă finală elocventă, când urmele războiului sunt șterse cu aromă de vanilie și cacao. Metamorfozele nu s-au oprit aici, și Fabrica a trecut de-a lungul timpului de la producție mixtă de paste făinoase și bomboane la statutul de cel mai mare producător autohton de bomboane și derivate din ciocolată, cu circa 90% din volumul producției de bomboane din Republica Moldova.
Dincolo de cifrele reci și de performanțele obținute, fabrica ”Bucuria” este un veritabil simbol al Basarabiei. Avem cele mai gustoase dulciuri cu titluri savuroase: Moldova (trufe cu napolitană sfărâmată), Lapte de pasăre (sufleu de ciocolată, lapte sau lămâie învelit într-un strat generos de ciocolată) sau Clepsidra (umplutură de cocos învelită în stropi de ciocolată și fulgi ușori). Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează dulceața anilor de copilărie, când primeam în dar aceste dulciuri.
Bomboanele Bucuria au gust de fericire
Dacă veți avea vreodată plăcerea de a ajunge pe meleagurile noastre, vă invit cu drag să probați aceste bunătățuri în magazinele oficiale ale Fabricii, intitulate simbolic ChocoVille, unde cu siguranță copiii din noi se vor abandona plăcerilor și ispitelor dulci. Fericirea, până la urmă, are gust dulce.
Cu drag, din Basarabia!
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea – dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile, s-ar zice, sunt copii: copiii, în schimb, nu ar trebui să fie oi. În aceasta rezidă taina învăţământului şi cea a “dezvoltării personale”, pe care sperăm să le pătrundem şi pe plaiurile noastre mioritice.
Maşina nu te plânge. O mioară, da. Maşinile sunt viitorul. Mioarele, mai degrabă trecutul. Însă întoarcerea la origini nu e o regresiune retrogradă, cum ne reproşează a-toate-cele-străine-iubitorii, ci ceea ce ne-a asigurat, până acum, supravieţuirea ca neam. După duşurile reci ale istoriei, ea a jucat rolul de oglindă cinstită în care ne-am reevaluat şi din care am renăscut. Ar cam fi timpul să folosim oglinda şi preventiv, altfel urâţenia istoriei ne va prinde neferchezuiţi. Amintiţi-vă, doar, soarta lui Dinu Păturică, cel care şi-a repudiat părintele spre a sfârşi în ocna neluminată. Neştiind, ori uitând voit, cine suntem, cum am putea vreodată să ne afirmăm cu cinste şi demnitate locul pe pământ?
Introducere la „Mioriţa”
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii – doar animalele. Ionică Sterp, din satul Ianoşda (comuna Mădăras, judeţul Bihor) are peste 1000 dintre ele. Şi mai important, are doi copii care-l fac cel mai bogat român. Mai bogat chiar decât Gigi Becali, cioban şi el, şi cel mai admirat “model” în rândul copiilor, după unele sondaje.
“Oaia e viaţa mea”, îmi povesteşte Ionică. “Eu mor pentru oaie. (…) Noi suntem oameni simpli. Venim de la coada oii, cum s-ar spune. Eu mulg, nevastă-mea mulge. Copiii ne ajută. Băiatul are 8 ani şi cred că-mi va călca pe urme.”
Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII
“Nu am fost niciodată în concediu. Nu ştiu cum ar fi să stau câteva săptămâni fără mioarele mele. Sperăm să ajungem anul ăsta 5-6 zile la mănăstirile din Moldova”, îmi mărturiseşte capul familiei.
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii
În vreme ce tătâne-su e ocupat la strungă (portiță îngustă, prin care trec oile una câte una la muls, n.n.) să le mulgă pe Sânziana, Bombonica şi suratele ei, cu ajutorul lui Ionică jr., care le mână “în mâinile” dibace ale ciobanilor, o întreb pe Mihaela (clasa a VII-a din toamnă) cum e viaţa la stână.
“Îmi place şi cu oile, îmi place şi la şcoală… E muncă grea cu mioarele – părinţii se trezesc după ele la 3 noaptea să le mulgă – dar… ce să facem? Trebuie să ducem tradiţia mai departe!” Maturitatea acestui copil de 12 ani mă înfioară – şi mă încântă.
“Nu avem calculator, nu îi simţim nevoia. Avem atâta treabă aici în gospodărie, încât nu ne plictisim”, mai spune fetiţa.
Ionică, viitorul cioban din lunga serie existentă în familie, trăieşte – lucrul e evident – pentru făpturile pe care le conduce, şi pe care le numeşte “dragele mele” şi “fetele mele”. “Vreau să fiu şi eu oier, ca tata. Pentru mine, oile sunt… ca prietenele mele!”, ne spune, vizibil emoţionat şi cu o candoare de înger.
Copilărie mioritică
Aceşti copii – nu e nici o exagerare – ne «ţin» România în palmele şi în inimile lor. De bunul lor simţ, de puritatea lor morală (Ionică, aflăm la final, i-a reproşat unuia “Nu ţi-e ruşine – om bătrân şi te ţii de furtişaguri?”), de credinţa lor, depinde totul. De ele – chiar dacă nu ne dăm seama – depindem noi înşine, copiii marilor oraşe unde mioriţa are interdicţie de intrare. Spre deosebire de Mazda CX-5, fibra noastră de sticlă (i)morală.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.
“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.
“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.
Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa
Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”
Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:
“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”
“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”
“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”
Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului „Satiricus” din Chişinău
La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:
“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”
Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina Botezului.
“Deşi, în ortodoxie, nu există preoţia femeii ca atare, preoţia femeii este exact ce faceţi Dvs. acum”, a spus preotul Marcel Stavără în faţa proaspetelor mămici.
“Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte în fiecare noapte, de 3 ori pe noapte, de colicii copiilor. Colici, dinţi, şi ce o să mai apară. Nu este nici o diferenţă.”
“Demnitatea de a fi mamă este cea mai mare demnitate a Femeii”, a mai spus preotul de la Biserica Icoanei, din sectorul 2 al Capitalei.
Băiţa mirului, o superstiţie
Totodată, preotul Marcel Stavără a demontat “superstiţiile” asociate acestei mari Taine creştine, Taina Botezului:
“Nu există «băiţa mirului». Este o invenţie a poporului român superstiţios. Baia de a doua zi este o simplă baie. Nu trebuie să îi puneţi copilului, în apă, petale, busuioc, miere, bani, grâu… Nu facem baie în prima zi, pentru că sunteţi la petrecere şi o să mai aveţi băiţe sărite, vă asigur. Este o simplă baie, pe care o fac părinţii de obicei. Nu se ia nici mirul, nici harul, nici botezul, nimic. Pupăm copilul în ziua respectivă, imediat după botez. Nu se ia nici un botez, nici un har, nici un mir”.
Nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, să avem necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum
Marcel Stavără a ţinut şi să le reamintescă naşilor că poartă o responsabilitate uriaşă:
“Eu împart cu Dvs. Naşii această responsabilitate: să îi învăţăm pe copii ce înseamnă Hristos Dumnezeu, opera de mântuire şi care este sensul venirii lor la existenţă. Că nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, [să avem] necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum, şi să trăim în viaţa Lui, cum ne zice El.
Tocmai de-asta s-a întrupat Hristos – să nu ne confecţionăm noi ideile despre Dumnezeu, ci să trăim exact cum ne-a zis El. Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat”.
Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului
Totodată, preotul Marcel Stavără i-a invitat pe proaspeţii părinţi, ca şi pe ceilalţi, să îşi “reconştientizeze botezul şi credinţa”.
“Hristos Cel Înviat se uneşte cu copiii noştri şi cu noi la botez, căci aceasta este foarte important – să reconştientizăm şi noi botezul nostru! A înţelege că nu sunt al nimănui aici pe pământ, ci de mic m-am unit cu Hristos.
Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat
Zice Sfântul Nicolae Cabasila: «Hristos se aşază în cel mai ascuns ungher al fiinţei mele, de la botez». Eu trebuie doar să îl găsesc. Să am liniştea interioară şi pacea şi bucuria de a-L găsi pe Hristos cu orice faptă bună pe care o săvârşesc. Şi la rugăciune, bineînţeles.”
“Trebuie să ne cunoaştem credinţa şi să o trăim”, a conchis preotul de la Biserica Icoanei.
Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei – şi a maturizării. Am discutat cu Horia despre cât de complexă a fost dramatizarea celebrei poveşti, dar şi despre felul diferit în care se face teatru în România, la distanţe neglijabile.
Matricea Românească: Cum ai ajuns să faci “Thomas Sawyer”, și care e povestea acestui spectacol?
Horia Suru: Am ajuns să-l fac foarte simplu: mi s-a propus, din partea Teatrului, să fac o dramatizare – un spectacol după carte. Fiind una dintre poveștile copilăriei mele, m-am arătat interesat imediat.
Cum spuneam, “Aventurile lui Tom Sawyer” sunt parte din copilăria mea. Şi atunci, a fost un lucru foarte plăcut să studiez cartea, deși avea 250 de pagini. Chiar dacă nu mai ții minte toată povestea, elemente îţi rămân vii în memorie, precum e scena vopsirii gardului, sau când mătușa îl fugărește pe Tom prin toată curtea.
Matricea Românească: La momentul la care ți s-a propus, câte piese pentru copii mai montaseși?
Horia Suru: Absolut nici una. Din punctul meu de vedere, nici „Thomas Sawyer” nu este 100% pentru copii… De aceea am şi folosit numele „din buletin”. Este, într-o bună măsură, pentru copii, dar nu pentru cei foarte mici. Nu puteam reda în piesă toată cartea, pentru că ar fi ieșit un serial. Am făcut o selecţie, având în minte o perioadă de timp suportabilă pentru spectator.
Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități
Matricea Românească: Unde ai făcut triajul?
Horia Suru: Studiind romanul, am ajuns la concluzia că vreau să mă axez, în principal, pe acel moment care, de multe ori, e insesizabil, necauzat de un eveniment anume, în care se produce trecerea de la copil la tânăr sau adolescent. Intervin alte preocupări, alte responsabilități. E un prim pas spre maturizare. Am considerat că acesta este momentul din „Tom Sawyer” care mă interesează. De cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o zi ceva, și dintr-o dată te trezești un tânăr căruia i se schimbă lumea, care vede altfel lumea și are alte obiective.
În același timp, momentul acela există. Există un fel de declic – ajutat, evident, şi de familie, și de școală, și de faptul că dintr-o dată ai un interes pentru fete pe care înainte nu-l aveai. Aveai altă raportare la ele, erau parteneri de joacă sau exista chiar o animozitate. Dintr-o dată, nu știi ce se întâmplă, și parcă jocul cu fetele devine mai serios.
Momentele acestea m-au interesat din carte – elementele principale care duc la această maturizare. Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități.
Matricea Românească: „Tom Sawyer” este parte a epos-ului american, dar în același timp, e o poveste universală, în care se regăsește orice copil sau poate chiar adolescent, care face tranziția spre altă vârstă și condiție.
Horia Suru: Absolut! Evident, cartea are multe fațete. Nu m-a interesat zona politică și nici zona sclaviei. Nu erau importante pentru mine, și nici pentru spectacol.
Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului
Matricea Românească: Ce vrei să transmiți prin spectacolul tău?
Horia Suru: Cred că vreau să transmit că ar trebui să ne uităm mai cu atenție și mai în profunzime la lucrurile prin care trece un copil în procesul acesta de a se maturiza. Mi se pare că, de multe ori, nu oferim destulă atenție nevoilor lui. De multe ori, în familie, în viețile noastre, suntem organizaţi după nişte stereotipuri. Adesea, acei copii, acei tineri ajung, peste ani, să aibă niște frustrări cauzate de anumite evenimente din copilăria lor.
Chiar dacă “Thomas Sawyer” e un spectacol cu multe cântece foarte frumoase, cu multă distracție, multă veselie, sunt și scene serioase, care ar trebui să îndrepte atenția către ce se întâmplă chiar și astăzi. Pentru că în spectacol acțiunea nu e datată, nu are loc într-o anumită perioadă. Eu cred că tinerii, în general, trec prin cam același soi de probleme interioare, în devenirea lor, chiar dacă fundalul și contextul sunt diferite.
Matricea Românească: În România, chiar după 30 de ani de democrație, încă se face educație privind teatrul. De ce le-ai recomanda unor părinți să-i ducă pe copiii lor la teatru?
Horia Suru: Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru. Știu destul de mulți părinţi care-și aduc, din când în când, copilul la teatru, care pentru ei e străin, și atunci tratează tot procesul artistic cu superficialitate. Cred că ei trebuie să meargă mai întâi, și apoi vine dorința inevitabilă de a duce și copiii la piese pe segmentele lor de vârstă.
Educație înseamnă educație la orice nivel de vârstă. Găsim pe scenă similitudini cu viețile noastre. Și atunci, putem rămâne cu niște întrebări despre noi şi despre cum să ne îmbunătățim viața. Teatrul pune o oglindă în fața spectatorului.
Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru, şi abia apoi să îşi ducă copiii
Matricea Românească: Spuneai, undeva, că teatrul nu schimbă cu adevărat societatea. La sfârșitul zilei, de ce crezi că facem teatru?
Horia Suru: Am și eu zile mai bune, mai puțin bune, ca toată lumea. Îmi susțin totuşi afirmația: cred că nu e menirea teatrului să schimbe cu adevărat ceva. Asta ar însemna ca – un exemplu foarte pueril – tu să vii la teatru, să stai frumos în sală, pe scaunul de pluș, foarte relaxat și să nu trebuiască să depui vreun efort, iar la final să primești un răspuns la ceva. Teatrul nu ar trebui să facă asta, nu ar trebui să-ți dea ție chei sau răspunsuri: „Uite, așa trebuie să faci acolo!” sau „Așa e bine, așa e rău”. Nu cred că menirea teatrului este să facă asta. Dacă tu ai disponibilitate și ai deschidere și vrei să înţelegi ceva despre tine, trebuie să muncești pentru asta.
Nu cred că menirea mea în teatru este de a da verdicte, de a spune: „Așa e în cazul X sau în cazul Y”. Cred că pot să studiez o problemă, sau să analizez o anumită temă și să-l las pe cel care vine la spectacol să înțeleagă ce vrea. De aceea, teatrul poate schimba ceva în individ, dar nu poate schimba societatea. Nici nu e menirea teatrului să schimbe societatea. De aceea avem politicieni care ne conduc – ei trebuie să ne facă un trai mai bun.
Matricea Românească: Ești un regizor tânăr, conștient de necesitatea de a se promova, care nu are rețineri în a vorbi despre ceea ce face. Ce s-a schimbat între a fi regizor de teatru în secolele anterioare – XVIII, XIX, XX – și a fi regizor de teatru în secolul XXI?
Horia Suru: Cred că teatrul se schimbă odată cu societatea. Din momentul în care s-a inventat curentul electric, teatrul nu s-a mai făcut la lumânare, ci cu curent electric. Cred că e obligativitatea teatrului de a se plia pe nevoile enorme ale societății curente, inclusiv tehnice, dar și la structura umană, care se modifică. Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată! Structura noastră interioară se schimbă – suntem adaptați la epoca vitezei din mai multe puncte de vedere, chiar și din cel emoțional.
Un tânăr regizor român: Horia Suru
Matricea Românească: Crezi că peste 50-100 de ani – poate chiar mai puțin – o să vedem pe scenă roboți și oameni, împreună?
Horia Suru: Se întâmplă și acum. Sunt spectacole hibride, cu holograme şi fără actori, sunt experimente. E foarte important să existe, dar nu cred și nu propovăduiesc dispariția teatrului în viitorul apropiat. Cred că e ceva în apropierea aceasta a corpurilor. Acela e pe scenă, tu ești în fața lui. Cred în chimia, în unicitatea serii care va atrage spectatorul în sală, actorul pe scenă mult timp. Nu cred că trebuie să jelim dispariția teatrului care va fi înlocuit total de tehnologie.
Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată!
Nu sunt un foarte mare susținător al tehnicii în teatru. Cred că teatrul din România, din punct de vedere tehnic, e departe, rău, față de unde a ajuns societatea. De multe ori, se vine cu scuza că „trebuie să punem actorul în centru, deci lasă să folosim reflectorul acela, pe manivelă, din anii ‘50”.
Matricea Românească: Să oferim o experienţă «vintage».
Horia Suru: Exact. Teatrul e o artă care îmbină arte. Deci nu vorbim despre dispariția actorului, ci de a folosi celelalte arte la nivelul la care putem.
Matricea Românească: Revenind la piesa ta, „Thomas Sawyer” (foto sus), care au fost complexitățile? La ce nivel ți-a fost cel mai greu să transpui povestea?
Horia Suru: Au fost mai multe. Prima a fost să comprimăm – spectacolul are o oră și 20 de minute – povestea, care e foarte lungă, având o multitudine de personaje, de evenimente, și să alegem împreună cu Oana Răsuceanu, cea care a făcut dramatizarea, acele puncte esențiale în care voiam ajungem, ca să nu facem un spectacol de 24 de ore. Tendința era „hai să păstrăm și asta, că e foarte mișto”, „hai să păstrăm și asta, că e foarte importantă”, „şi asta merită”. În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. După care am spus: „Hai să vedem ce e mai important”. E greu să renunți la lucruri, te doare.
E un spectacol la care s-a muncit foarte mult. E o echipă mare de actori, toată muzica e live, nu e nimic pe bandă… Şi orchestrația e live, pentru că actorii și-o fac singuri. Au fost și elemente tehnice mai dificile, dar a fost un proces frumos. E o poveste frumoasă a copilăriei. Sunt tot felul de aventuri, dar se termină cu bine, e o poveste pozitivă.
În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. Am păstrat esenţialul. E greu să renunți la lucruri, te doare
Matricea Românească: Ești un băcăuan care a studiat teatrul la Cluj, iar acum lucrezi în București, dar nu numai. Cum înțelegi conceptul de matrice culturală românească?
Horia Suru: Asta cred că mă salvează, cumva. Pentru că, ducându-mă pentru un proiect într-un loc și după aceea în altul, mă salvează foarte mult de la un fel de rutină care, inevitabil, s-ar instaura. Am simțit-o. Rutina, nu doar a drumului – acelaşi drum spre job, pe aceeași stradă, între aceleași clădiri până la muncă -, dar și una a gândirii despre cum îmi fac meseria.
Horia Suru: „Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru”
Sunt energii extrem de diferite în diferite instituții. Sunt alte şi alte probleme. Ceea ce, într-o parte, e o problemă de viață și de moarte, în altă parte nu e important. La fel și în organizare, dar și în felul cum văd oamenii viața. Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru – de la parte artistică, la parte tehnică. Sunt probleme diferite. Mă raportez tot timpul la probleme, pentru că am învățat demult că lucrurile bune deja se știu, nu se spun.
Matricea Românească: Îți tragi sevele, ca regizor, din această diversitate?
Horia Suru: Da, foarte mult. Pentru mine, e important – m-am obișnuit și îmi convine să schimb locul. În momentul acesta, nu îmi doresc să mă așez „la casa mea”, în ce priveşte profesia.
„Thomas Sawyer” se joacă la Teatrul Excelsior din Bucureşti, miercuri 12 aprilie ora 19:00. Detalii despre piesă aici
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
„Odată, demult, un marinar naviga într-o noapte rece de iarnă. Barca sa din lemn cu pânze era purtată de vânt și, odată cu ea, visele lui de a ajunge acasă în bordeiul cald, la șemineul din colțul camerei, la soție și la copii”. Aceste cuvinte, care anunță o poveste pe cât de incitantă, pe atât de emoționantă, reprezintă prologul unei piese de teatru la care s-a muncit extrem de mult. Pentru piesa „Steaua Nordului” se pregătesc asiduu nu mai puțin de 16 copii nevoiași provenind din centrele „Mia‘s Children” și „The Door”.
Matricea Românească a luat parte la una dintre sesiunile lor de repetiție și s-a distrat copios printre copiii veseli, curioși și dornici să ofere tot ce-i mai bun din ei. Seriozitatea de care cei mici au dat dovadă este alimentată și de către exercițiul motivațional pe care-l realizează ei înainte de fiecare repetiție și care va fi „bifat” – intuim noi – și înainte de spectacolele din 8 și 9 decembrie, (ora 19:00, la Conservatorul din București): ținându-se de mână, toți strigă cu putere „Eu pot!”. Iar cuvintele devin realitate, întrucât veselia și bunătatea acestor copii, impresionante prin candoare, constituie așii din mâneca hainelor de mici dimensiuni ale actorilor „liliputani”.
Cei mici nu se află pentru prima oară în lumina reflectoarelor, de câțiva ani încoace ei oferind, după ore întregi de muncă, spectacole de teatru pentru publicul larg. Mai experimentaţi, dar deopotrivă emoționați, cei mici își doresc cel mai mult ca sala să fie plină şi să le ofere spectatorilor un frumos dar de Crăciun.
„Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor”
„Trebuie să facem pauze între ceea ce vorbim. Voi, copii, vorbiți foarte repede, deși în realitate nu vorbiți atât de repede, ci vorbiți normal. Atenție la gesturi! Vreau să vorbiți rar, să nu mai stați cu spatele la public și să nu vă mai bălăngăniți! Trebuie să ne străduim ca și ultima parte să iasă la fel de bine ca și prima parte. Chiar dacă nu prea am repetat-o. Voi vreți să iasă bine sau nu?”, sunt instrucțiunile blânde, dar ferme de dinaintea repetiției ale Laurei Doliș, coordonatoarea proiectului, cea care pune „roțile-n mișcare” și care se asigură că cei mici vor juca impecabil.
Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe Foto: Arhiva personală
Dar, fiind vorba despre niște actori începători, Laura continuă cu lămuririle ce arată că poticneala nu este un capăt de țară: „Ca să iasă bine, trebuie să fii «acolo». Asta înseamnă actorie. Nu contează numai să îți înveți replicile. Eu mă bucur că v-ați învățat replicile. Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor.”
Steaua Nordului, călăuza copiilor nevoiași
Piesa este scrisă de către un prieten al Laurei, Chris Baisan, ce a reușit să îi transmită o emoție mai rar întâlnită în spectacolele unor juniori.
„Steaua Nordului este supărată pentru că toată lumea are busolă, și se hotărăște să cadă pe pământ. Spectacolul mai conține și un moment de canto al unui băiețel talentat, în vârstă de 9 ani, și un moment de dans. Una dintre coregrafii este creată de către un băiețel de la centru, care are 12 ani. De asemenea, mai avem și un moment cu clovni. Lucrez de cinci ani cu ei, prin intermediul ONG-ului meu, «Hai să ajutăm». Pe unii îi cunosc, acesta este al patrulea an când pregătim o piesă. Se vede clar că este diferență între cum erau copiii la început și cum sunt acum. Piesa îi responsabilizează foarte mult, pentru că ei își doresc să fie acolo și de aceea ascultă tot. Sunt copii, e normal să fie distrași. Ei o să dea tot ce pot”, a explicat Laura pentru Matricea Românească, aceasta subliniind, totodată, calitățile copiilor cu care lucrează: capacitatea debordantă de a iubi și curajul admirabil.
Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei
Ca niște persoane cărora le-a scăzut, din pricina utilizării intense a tehnologiei, capacitatea de memorare, nu am putut să nu ne întrebăm cum au reușit copiii să își învețe toate replicile. „Nu a fost foarte greu. Mai dificil este să stau liniștită, pentru că eu sunt obișnuită să gesticulez”, ne-a răspuns M.D., în vârstă de 17 ani.
„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici”
Era inevitabil ca astfel de activități lăudabile ce vizează copiii și bucuria lor să nu atragă voluntari dornici să ajute cum pot. Un exemplu în acest sens este Florentina Dan, o tânără care lucrează în fiecare săptămână cu cei mici și care îi ajută să-și dezvolte creativitatea.
„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici. Asta am simțit-o din momentul în care am venit aici pentru prima oară”, ne-a mărturisit Florentina. Atunci când nu face voluntariat, aceasta susține ateliere de creație pentru copii. Remarcabil este faptul că și micii cursanți ai Florentinei s-au mobilizat și au donat picturi realizate de către ei în cadrul atelierelor, pentru a fi expuse în holul Conservatorului, în zilele de spectacol. Publicul va putea achiziționa lucrările în schimbul unei donații, iar banii vor merge către actorii din „Steaua Nordului”.
„Eu pot!”
Un alt voluntar este un tânăr care are, la rândul său, un rol important în buna desfășurare a lucrurilor: „Ne inspiră să vedem cum o mână de oameni reușesc să realizeze astfel de proiecte concrete și consistente. Este primul an în care ne implicăm și îi ajutăm cum putem, cu promovarea activităților. Ce facem noi este să găsim oameni ca voi, Matricea Românească, parteneri cărora să le prezentăm ideea. În general, o anumită zonă din media aderă la astfel de lucruri și este firesc să fie așa. Pentru că materialele care rezultă din astfel de povești sunt foarte valoroase și apreciate de către cititori”.
Am petrecut împreună cu copiii de la centrele „Mia‘s Children” și „The Door” o după-amiază de duminică savuroasă, în care am învățat că frumosul poate ieși la iveală dintr-un corp mic, atunci când sufletul este mare. Dacă aveți vreme, mergeți să îi vedeți în 8 sau 9 decembrie la Conservator, luându-vă drept reper „Steaua Nordului”.
A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.
Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.
„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.
În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici
În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile – pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.
Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi
Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.
„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.
La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.
Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață
Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.
„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”
„Iadul de la Jupânești” (detaliu)
Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.
Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!
Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.
Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței
„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”
În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer
În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.
„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.
Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului
Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”
Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional „A Doua Şansă”. „Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.
Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?
Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.
Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?
Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.
Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.
Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?
Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.
Matricea Românească: Clasele sunt mixte?
Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.
Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici
Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?
Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.
Matricea Românească: De unde provin elevii?
Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.
Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?
Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…
Le-am spus: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”
Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”
Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.
Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!
Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?
Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.
Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?
Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.
Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine
Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria naţională, oferindu-le modele neaoşe de bravură, de credinţă şi de inteligenţă. Deşi are cunoştinţă de colegi şi de părinţi care le recomandă tinerilor să plece din România, profesorul Albert, de la Colegiul Naţional “Roman-Vodă” din Roman, se încăpăţânează să le redea, celor pe care îi formează, demnitatea şi încrederea în Patrie.
Matricea Românească: Domnule profesor, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.
Ovidiu Albert: Bună ziua, mă numesc Ovidiu Albert, sunt profesor de Istorie la Colegiul Național “Roman-Vodă”, din Roman.
Matricea Românească: Un profesor universitar îmi făcea observaţia că Istoria este știința socială cea mai «vitregită»: mereu ușor de contestat sau de dat la o parte, dar egalmente foarte utilă în anumite momente. Care mai este starea Istoriei în 2016?
Ovidiu Albert: Eu cred că depinde din ce punct de vedere privim Istoria. Din punctul meu de vedere, ca profesor într-un Colegiu, cred că este un pic vitregită prin prisma programei școlare și a întregului pachet educațional dezvoltat de către Ministerul Educației, care a situat, într-un fel sau altul, Istoria într-un colț. Într-un fel, a condamnat-o la a fi uitată – și asta se reflectă în numărul de ore aferente acestei discipline și, bineînțeles, într-o reducere – excesivă, aș spune eu – a programei, a materiei, astfel încât copiii nu mai au un «fir roșu», nu mai au o continuitate în a învăța. Să vă dau un exemplu: la clasa a XII-a, temele nu sunt prezentate cronologic, cum ar fi firesc, ci absolut alandala, iar dacă respectăm cuvânt cu cuvânt programa școlară, nu ajungem nicăieri. Acesta este motivul pentru care eu merg pe o cronologie, care dă sens materiei.
Pe de altă parte, impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu. Eu aș fi de acord ca ea să devină opțională la Bacalaureat. Ei o resimt de multe ori ca pe o chestiune absolut forțată, lipsită de utilitate și care nu îi ajută foarte mult în cariera următoare.
Sunt un pic nemulțumit de rolul pe care-l joacă Istoria în programa școlară, în pachetul educațional al Ministerului Educației. Dar vreau să vă spun că, la nivelul județului Neamț, se întâmplă lucruri frumoase. Există o Asociație a Profesorilor de Istorie din România, filiala Neamț, care a publicat inclusiv un manifest adresat guvernanților, în care solicităm o revalorizare a disciplinei și o revenire a Istoriei la locul pe care-l merită în societatea noastră contemporană.
Impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu
Această platformă a fost prezentată mai departe, și un prim efect a fost că s-a mai introdus o oră de Istorie la clasa a V-a – un efect secundar, dacă vreţi. Noi ne-am dori mult mai multe, vizavi de inițiativele guvernanților în privința Istoriei, a Geografiei naționale, care sunt lăsate undeva deoparte.
Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman Foto: Marius Donici
Matricea Românească: Totuşi, mai bine pași mici, decât nimic.
Ovidiu Albert: Da. A fost un câștig neașteptat.
Matricea Românească: Pentru că vorbeați despre rolul mai important pe care l-ar merita Istoria națională, aș vrea să vă întreb care sunt argumentele Dvs., ca profesor, pentru Istorie, în general? Ce îi învață ea pe tineri?
Ovidiu Albert: În primul rând, ar trebui să înțelegem de ce s-a ajuns aici. Este foarte simplu. Intrând în structurile euro-atlantice, noi trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne integrăm, inclusiv din punct de vedere cultural, în aceste structuri. Aceasta înseamnă o renunțare la naționalism – desigur, eu nu sunt de acord cu naționalismul de tip excesiv, extremist, care nu a dus la nimic bun în istorie. Pe de altă parte, nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident – se vede în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile, ei nesimțindu-se în nici un fel legați de Ţară, de trecutul ei.
Nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile. S-a creat o generație de oameni dezrădăcinați
Cred că acesta este motivul pentru care Istoria ar trebui să revină în prim-planul preocupărilor guvernanților, în primul rând – pentru că ei sunt cei care decid ce politică culturală urmează să avem în următorii ani sau în următoarele decenii. S-a creat astfel o generație de oameni dezrădăcinați. Aceasta se vede în numărul mare al celor plecați, şi care nu se mai întorc. Deci efectele le trăim deja, le avem acum. Iar faptul că Istoria, Geografia și Româna și multe altele, care țin de mândria de a fi român, au fost într-un fel sau altul marginalizate, iată că a condus la această tragedie – eu o pot numi tragedie.
Matricea Românească: Cum le insuflați elevilor Dvs. mândria de a fi român și iubirea față de Istorie?
Ovidiu Albert: În primul rând, eu am încercat să plec din litera moartă a manualelor. Am încercat să fac lucruri practice cu ei, să îi câștigăm pentru Istorie. Am organizat diferite evenimente, în care rolul principal l-au jucat ei – nu eu ca adult, ca profesor, ca mentor, ci ei, care au organizat evenimente de genul balurilor istorice, în care a trebuit să prezinte un personaj sau mai multe personaje istorice sub forma unei piese de teatru – a unui monolog, a unui dialog, a unui dans istoric. Am avut surpriza să avem elevi care au dansat pe muzică barocă, au prezentat scene din viața unor domnitori ai Moldovei sau a unor monarhi ai Europei. Aceasta înseamnă muncă de documentare, efort intelectual, uneori și unul financiar – pentru că și-au creat singuri costume, încercând să reconstituie o atmosferă a epocii. Din punctul acesta de vedere, au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin acest eveniment.
Un alt lucru pe care îl fac, deja de 8 ani, este o tabără arheologică în Dobrogea, în vechea cetate romană de la Ibida (Ĺibida), respectiv în satul Slava Rusă din județul Tulcea. Acolo am avut parte de experiențe fantastice alături de elevii noștri, pentru că ei au avut posibilitatea să descopere istoria «la fața locului». Cetatea este cea mai mare cetate romană din Dobrogea, artifactele se găsesc la suprafață. De multe ori, făcând o periegheză (cercetare de suprafață a terenului, în zone bine definite, n.r.), am avut surpriza să găsim fragmente din amfore sau diferite alte obiecte, care i-au fascinat. Au participat la săpături spectaculoase la necropole, sau – dacă vremea nu ne-a permis – am vizitat diferite locuri din Dobrogea, care sunt fabuloase. Am fost în cetatea Argamum, la Histria, la Aegyssus în Tulcea, în diferite bazilice paleo-creștine, la Tomis.
Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a
Sunt foarte multe locuri pe care le-au văzut și le-au descoperit singuri. Pentru că, de fiecare dată când mergem într-o tabără, în avans ei trebuie să fie informați. Eu le cer să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta. Ei trebuie să afle lucruri. Am beneficiat de sprijinul unor oameni extraordinari, de la Institutul Eco-muzeal din Tulcea. Sunt doctori în Istorie, arheologi, oameni care se pricep la ceea ce fac și s-a creat o atmosferă, aproape de familie, acolo. Seara am avut conferințe în aer liber susținute de către profesori universitari de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sau chiar am avut arheologi veniți din Canada, care au ținut prezentări. Din punctul meu de vedere, este o metodă foarte bună de a-i atrage pe copii pentru Istorie.
Eu le cer copiilor să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta
Prin urmare, ei își doresc să revină în fiecare an, însă capacitățile noastre logistice nu sunt atât de generoase. Nu putem să îi luăm în fiecare an. Încercăm să luăm alți adolescenți și să oferim posibilitatea mai multora să fie prezenți. Unii au revenit chiar și după terminarea facultății. Și-au dorit să vină în tabără. M-au întrebat: „Pot să vin?”. Le-am spus, “Bineînţeles!”. Mergând și la nivel personal, unii s-au cunoscut acolo și au format o familie. Caz concret, una dintre elevele mele s-a căsătorit cu unul dintre arheologi, și azi au familie, au copii. E fantastic. Iată unde poate duce Istoria!
Matricea Românească: Care este figura Dvs. istorică preferată – și de ce?
Ovidiu Albert: E greu de spus. Eu am licența și lucrarea de doctorat pe istoria antică. O componentă importantă a studiilor mele a fost creștinismul. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte mulți oameni istorici care m-au inspirat – de la Iorga și Brătianu până la istorici ai Bisericii, [Ioan] Rămureanu, Emilian Popescu, mulți arheologi, specialiști în istoria creștinismului. Am avut un contact permanent și cu istoriografia germană. Chiar am plecat în Germania pentru a-mi completa studiile (timp de cinci ani, n.r.). Nu am o figură, un istoric preferat, pentru că îi iubesc pe toți, şi asta din clasa a V-a. Am avut parte de un mentor aici, în Roman, care s-a stins din viață în urmă cu două săptămâni, cu regret. Mi-a fost profesor în clasa a V-a, după care s-a transferat la Colegiul Național „Roman-Vodă” și m-a prins și aici. Practic, mi-a fost mentor din clasa a V-a, până într-a XII-a – domnul profesor Mihail Ciocan, pe care vreau să-l amintesc aici. El mi-a insuflat această pasiune pentru Istorie și pentru istorici.
Matricea Românească: Din istoria României, ce personaj vă fascinează?
Ovidiu Albert: Greu de zis. Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Vlad Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali. În primul rând, cei ai Moldovei. Am încercat să văd toate cetățile de apărare construite de către domnii Moldovei și recunosc că genialitatea sau inteligența acestor domni, dincolo de resorturile religioase sau de ce i-a mânat în a lua decizii, este pentru mine evidentă. Şi asta încerc să le transmit și copiilor.
Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali
Pentru că, apropo de Istorie, la ore, mulți dintre ei consideră că aceste figuri istorice sunt patetice, aparțin trecutului, aparţin părinților noștri care le-au studiat obligatoriu, le-au cultivat excesiv din obligaţie. Iar ei astăzi își caută alți eroi, alte figuri, care nu sunt neapărat din istoria noastră – ci de la Hollywood, sau dintr-o altă lume care nu mai are legătură neapărat cu istoria Patriei.
Matricea Românească: Dar avem şi noi eroi care îi pot inspira.
Ovidiu Albert: Da, absolut! În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că, totuși, noi ca români nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene. Şi asta se datorează, în mare parte, acestor caractere puternice care au făcut posibilă existența noastră ca națiune în această parte a Europei.
„Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice”
Matricea Românească: Dvs. de ce v-ați făcut profesor de Istorie?
Ovidiu Albert: Din pasiune pentru Istorie. După cum am spus, aceasta mi-a fost insuflată și cultivată de către un mentor extraordinar, care m-a învățat, încă din clasa a V-a, să lucrez sistematic. Și acum am fișe – într-adevăr, îngălbenite de timp – din clasa a V-a. Întotdeauna m-am gândit că viitorul meu este legat de Istorie – și nu m-am gândit niciodată la partea financiară sau la partea materială. Apropo de asta, vă pot evoca – și poate părea o glumă – discursul introductiv al Decanului nostru la Facultatea de Istorie din Iași, domnul profesor Ciupercă. Îmi aduc aminte foarte bine că ne-a spus: „Ați ales Istoria, ați ales să fiți săraci”. Pentru noi, care eram absolvenți de liceu, a fost șocant, pentru că nu ne-a spus nimeni acest lucru, atât de direct. Dar nu ne-am gândit niciodată la partea financiară. Dacă aș putea, acum l-aș contrazice.
În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că noi, ca români, nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene
Eu mă simt foarte bogat, pentru că ceea ce fac mă împlinește, este un sentiment al utilității, și nu aș vrea să fac altceva. Pot să fac și altceva, am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Prin urmare, fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, am lucrat cu adulți – în programul “A doua șansă” –, în diferite situații și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac.
Matricea Românească: Felicitări! Vorbiți-mi puțin despre Asociația Dvs., “Muşatinii” Roman, şi despre proiectele pe care le derulaţi.
Ovidiu Albert: Avem multe proiecte în cadrul Asociației. Unul dintre acestea se numește “Cartea vie”, prin care încercăm să readucem tinerii la lectură – nu numai în mediul virtual, ci, efectiv la lectura cărților „vii” din bibliotecile noastre. Cum facem asta? Îi provocăm la dezbateri. Fiecare proiect are un coordonator, iar ei își aleg lecturile pentru următoarea dezbatere, după care, la un moment dat, se întrunesc și – uneori în prezența unui profesor de Limba Română sau a unui invitat special – încearcă să dezbată o carte, cu argumente pro și contra. Chiar și cu varianta cinematografică, dacă această carte a fost ecranizată, astfel încât să facă o comparație între carte și film.
Am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac
Au avut loc numeroase dezbateri pe această temă. Copiii au preluat și o serie de idei din mediul online – proiectul „Cărțile pe față”, de exemplu, care a plecat de la Cluj, sau „O carte uitată pe o bancă” – prin care, la fel, încercăm să încurajăm oamenii să citească. Își propun să facă și un autocar-bibliotecă cu care să circule în oraș, să îndemne lumea să citească. Avem un mentor local, doamna notar Andreea Neculai, care ţine dezbateri pe tema cărților de dezvoltare personală, cu modele de succes în viață, și acestea au loc la intervale regulate. Repet, încercăm să îi aducem un pic în biblioteci, să îi încurajăm să citească.
Încercăm de asemenea să aducem foști absolvenți de-ai noștri să le vorbească. Am avut o absolventă de Medicină, care le-a spus: „Eu, în timpul liceului, am citit 400 de cărți”. Ei se uitau unii la alții, încercând să evalueze dacă împreună au citit 400 de cărți! Ioana a devenit, pentru mulți dintre ei, un model, fiindcă le-a relatat cum a beneficiat de pe urma acestor lecturi, a acestui limbaj pe care ți-l dezvoltă lectura. Încercăm să dăm exemple din viața reală, să aducem mentori care să le vorbească, să le oferim o alternativă la non-valorile și la subcultura promovată astăzi, aş spune eu, agresiv.
Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul ADN-ului, în propriile-mi excese de zel.
Mamaia era o ţărancă simplă din Bărăgan. Ea n-a avea cont de Facebook sau de Instagram, nu-şi etala telefonul sau hainele scumpe pe uliţa satului, nu monopoliza discuţia, nu făcea pe semidocta la televiziuni. Ieşea la poartă, dar nu ca să bârfească, ci mereu ca să ne aştepte, înfrigurată.
Mamaia n-a fost niciodată în Top 300 Capital, dar asta n-o împiedică să fie numărul 1 în inimile oamenilor. În fapt, mamaia n-avea alte comori decât cei nouă copii şi mulţi alţi nepoţi şi strănepoţi dăruiţi ei de către Dumnezeu. Doi copii i-au murit, patru au ajuns profesori, toţi au devenit oameni respectabili, seminţe bune împrăştiate pe toata întinderea României.
Mamaia n-avea palate în Miliardar Residence, nu era birocrată busy şi nici hipsteriţă plaisiristă. Trăia într-o casă de chirpici, o locuinţă simplă, pe care o (re)construise, de atâtea ori, cu mâna ei de văduvă rămasă singură prea devreme. „Într-o casă mică poate exista o dragoste mare. Când eram copii, mama se trezea cu câteva ore înaintea noastră ca să ne fiarbă lapte şi să ne pregătească lucrurile de şcoală, iar tata mergea până la liziera pădurii, în toiul nopţii, ca să taie lemne cu care să ne încălzească casa. Niciodată nu ne-am trezit în frig. […]
Mama nu ne-a arătat niciodată suferinţele ei, nici cele pe care i le-am pricinuit, doar dragostea.
Mama, deşi nu avea nimic, omenea pe oricine îi trecea pragul, măcar cu o cafea şi un sfat.
Mama n-a mers prea mult la biserică, însă credinţa ei a fost baza pe care şi-a construit întreaga filosofie de viaţă. Mama ne-a educat să nu facem rău altora, ne-a educat să ne respectăm şi să ne cunoaştem valoarea. Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă. […]
Am avut o singură cămaşă albă, însă mama o călca şi o spăla mereu, aşa încât toţi cu care mă întâlneam aveau impresia că am o haină nouă
Mama nu avea nici măcar ceas, dar mă ducea la gară, pe jos, atunci când plecam în tabără, 11 kilometri până la Călăraşi. Îmi punea în bagaj ouă din gospodăria noastră, castraveţi şi orice mai găsea – ca să fiu om între oameni. Apoi, după ce mă urca în tren, mergea înapoi, pe jos, 11 kilometri de la Călăraşi în satul nostru…”, l-am auzit, duminică, pe unchiul meu, pronunţând discursul funebru.
Mamaia era o femeie severă, un Moromete feminin, care ştia că excesul de afecţiune se poate transforma repede în răsfăţ incontrolabil, şi mai apoi în ingratitudine. Ea ştia să iubească fără paradă, şi să îşi reprime sentimentele pentru un scop mai mare: integritatea, demnitatea şi bunăstarea de mai târziu a copilului, fie el fiu, fiică sau nepot.
Acele ei nu faceau tatoo sub piele, dar exemplul ei de bunătate şi de iubire este cel mai durabil tatuaj în sufletul celor pe care i-a atins.
De fiecare dată când cineva apropiat ne părăseşte, o parte din ceea ce a însemnat dispare, însă o parte din el continuă să trăiască, prin noi.
Mamaia, omul care n-a avut nimic în afară de iubire, e pentru mine mai scumpă decât toate Cuminţeniile Pământului.
Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani - şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră...
Matricea Românească a cules din Basarabia zece zicale și vorbe de duh, rezultate din înțelepciunea neamului, ce reflectă realități ”de când lumea și pământul”.
Se zice că în Basarabia, dacă se adună lumea la o sărbătoare, la un colț de masă se...
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o...
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea - dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile,...
https://youtu.be/jL8gn1MwD6E
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti - unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului...
Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina...
Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei - şi a maturizării. Am discutat cu...
„Odată, demult, un marinar naviga într-o noapte rece de iarnă. Barca sa din lemn cu pânze era purtată de vânt și, odată cu ea, visele lui de a ajunge acasă în bordeiul cald, la șemineul din colțul camerei, la soție și la copii”. Aceste cuvinte, care...
A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe...
Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman,...
https://youtu.be/yNKIgJKbyXQ
Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria...
Mamaia a murit vineri. Avea 94 de ani și, până cu puțin înainte să ne părăsească, a continuat să îşi facă curat în curte, îngenuncheată, pipăind buruienile şi smulgându-le, deși nu mai vedea. E o etică a muncii pe care o decelez, adesea, pe firul...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
