Maria pronunță cuvintele interzise:

-Dar dacă nu îmi place nimic de pe masă, eu ce voi mânca?

Rudele Adinei au rămas blocate: cum de se pronunță o asemenea impolitețe? Și Adina, mama, nu își învățase fiica nimic? Oh, semn de rea-creștere!

Cuvintele, evident, nu erau rostite, însă pluteau peste tot în aer.

Munca mătușilor pentru masa îmbelșugată nu era răsplătită! Copilului de 9 ani i se permite să spună orice, nu e disciplină în casa aceea! Un dezastru! Oare unde vor ajunge cu fata în ritmul acesta?

Și Adina nu îi spune nimic? Nu îi face măcar observație??? Pfffff…

Adina știa ce se așteaptă de la ea: în primul rând, familia aștepta ca ea să intervină și să își pună fiica la punct, să îi pună în plen pe piept o bulină mare și neagră și să o determine să guste din ceea ce s-a pregătit. Și să o oblige să își ceară public iertare pentru ceea ce pronunțase.

Maria, pe de altă parte, aștepta o variantă de alimente ,,comestibile” pentru că îi era cu adevărat foame însă limbă cu maioneză nu ar fi pus în gură pentru nimic în lume.

O datorie?

Ne simțim datori, ca adulți-părinți, să răspundem așteptărilor prietenilor sau familiei. Ei așteaptă să ne ,,disciplinăm” copiii în direct, să le arătăm cine este șeful, să îi dominăm, să îi convingem de lucrurile împământenite ,,bune”. Așteaptă să îi rușinăm public pentru că doar așa învață și ,,se învață minte”.

Ce simte atunci copilul? În primul rând simte trădare. Simte că e bagatelizat, mic, pus la colț, pus în rândul din spate. Are ochii tuturor ațintiți asupra lui și singurul lui sprijin real din comunitatea ce uneori îi e doar vag familiară, îl arată cu degetul.

Rușinea are voci puternice 

Rușinea este ceva ce îl învăluie pe copil și ceva ce are să rămână, probabil, lipit de el. Rușinea îi va susura vorbe în urechi în timp: ,,ești puțin, nu ești în stare, ei toți te văd mic, puțin, slab, neîndemânatic, nepriceput. Nu îndrăzni, nu îți propune. Visul tău nu poate fi scop, nu ai puteri, nu știi?”

Vocile celor ce ne pun în inferioritate când suntem mici, se transformă în voci proprii, în sabotori lăuntrici. Și asta este rău.

Minimizarea în public venită de la cel considerat stâlp trezește furie și durere în sufletul copilului.

Să lăsăm lucrurile să treacă, să ne facem că nu le-am auzit sau văzut?

Exclus.

Este foarte important însă unde, când și cum oferim feedback, sfat, recomandare.

Cum arătăm ce este de reparat și de îmbunătățit? 

,,Observația” nu va veni în fața tuturor. Scopul este să învățăm copilul, nu să oferim satisfacție adulților.

Putem chema copilul în altă camera și îi putem spune în cuvinte clare ce s-a petrecut: ,,mătușa ta s-a pregătit mult ca să ne facă bineveniți. Știi, tocmai i-ai transmis că de fapt nu s-a pregătit destul. Cred că este mâhnită. Sigur poți repara lucrurile spunând că îți pare rău și găsind o felie de pâine și brânză de care să te bucuri. Tu știi să îi faci pe toți să se simtă bine. Sigur îți iese și acum!”

Putem discuta mai amplu ,,după vizită” incidentul reamintindu-i copilului 5 lucruri pozitive ce îl definesc și punctând apoi comportamentul ,,de îmbunătățit” sau ,,de schimbat”

Putem discuta despre așteptările noastre din timp: ,,Dacă lucrurile se vor întâmpla așa, tu la ce soluții de gândești?”

Ca părinți, este important să ne asigurăm că întâmplările din viața copilului nostru devin lecții și nu acuze sau poveri.

Adina a găsit curând un moment în care i-a vorbit Mariei despre delicatețea momentului creat. Maria a dorit imediat să își repare greșeala și, întoarsă la masă, a prins prilejul de a lăuda brânza și de a menționa că se înșelase: masa era aranjată absolut minunat!

Toată lumea s-a liniștit: Adina făcea totuși o treabă bună iar Maria, ,,ai văzut?- e o drăgălășenie!”

Mamă și fiică învățaseră o lecție cu mai multe capitole, toate bazate pe susținere, atenție și respect.

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

Georgiana împachetase tot, cu grijă. Gemenii erau nerăbdători să plece în excursie. Le plăcea muntele și zburdau în drumeții îmbrățișate de verde.

Georgiana avea un plan: în fiecare zi le va dărui altceva: o zi la piscină, o zi pe poteci, pentru a observa frunze și trunchiuri, o zi la herghelie, o zi în peșteră. Planuri amănunțite erau așternute demult pe hârtie, cu variante de program, zilnic. Să nu se plictisească. Să fie umplut fiecare minut.

Trebuie să facem ceva

Primele două zile au trecut cu chiot și încântare. Fiecare oră fusese trăită la maxim.

-Și mâine? întrebă mama. Mâine să mergem în peșteră?

Copiii priveau tăcuți.

-Sau poate vreți să studiem râul în amonte.

Tăcere.

-Încă o tură la piscină?

-Mama, cum ar fi ca mâine să nu facem nimic?

,,Nimic? Oh, dar trebuie să facem ceva. Altfel cum vom putea bifa toate propunerile de pe listă?”

-Da, mama, hai să nu facem mâine nimic.

-Îhh..mmm…bine?

Zilele în care nu facem nimic

Când era mică, Georgianei îi plăcea să nu facă nimic. Prin fața ochilor treceau acum după-amiezi în care timpul stătea în loc, doar pentru ea. Își găsea o bancă în parc și rămânea acolo, de una singură, ore întregi. Privea copacii ce o înconjurau și îi dădeau un sentiment de ocrotire. Se gândea la ziua de ieri și încerca să se împace cu ceea ce se întâmplase. Zâmbea în timp ce se gândea la mâine, legăna picioarele și privea norii. Se prefăcea că e altcineva sau se gândea ce e în mintea oamenilor ce treceau prin fața băncii. Încerca să își ghicească viitorul și se gândea ce va fi când va fi mare. Se teleporta la curtea Regelui Soare și proba rochii din muselină așezate perfect peste crinoline imense.

Acel timp cu ea, unic, acel timp în care visa, era Paradisul.

Timpul copiilor cu ei înșiși este ceva de neînlocuit

E timpul când se analizează, când se cunosc, când își văd nuanța pielii și nuanța sufletului. Sunt ei dezgoliți și puternici, netemători și întrebători, sunt ei, mai atenți la ceea ce devin, la greșeli și la reușite.

În agendele noastre superpopulate de activități pentru ei, scrise acolo cu dragoste și grijă pentru înălțarea lor, să scriem cu majuscule: azi-NIMIC. Acest spațiu alb din agenda este un dar prețios, un timp de calitate, o oază de regăsire.

Prezent în viața ta

Amintindu-și toate aceste lucruri, Georgianei i s-a părut brusc minunată ideea aceasta…de a nu face nimic.

A doua zi s-au trezit și au rămas așa: fiecare în tovărășie cu el însuși. Au vorbit puțin și s-au privit, întorși spre ei, mult.

Listele au stat pitite și sentimentul că nu este un părinte capabil să umple timpul copiilor a dispărut din mintea mamei.

Fiecare a zâmbit și și-a amintit și s-a întărit sau a întrebat. Și fiecare a reușit să fie prezent în viața lui, în această zi, sosită ca un dar, în care a fost bine să se domolească, să reflecteze, să se conecteze, să își atingă gândurile și să își propulseze visele.

Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!

Am tot primit zilele trecute muuulte mail-uri de la magazine on-line:

,,Se apropie 1 Iunie! Fii cel mai grozav părinte și alege o jucărie unică pentru copilul tău!”

,,Bucură-ți copilul cu această jucărie pe care el a văzut-o deja la televizor!”

,,Doar cu jucăriile din lista noastră îți vei încânta copilul!”

,,Mii de părinți au cumpărat deja jucăria aceasta, tu ce mai aștepți?”

,,Un gadget care o să îi arate dragostea ta!”

Le-ați primit și voi?

Incitante reclame! Te fac să te gândești, nu-i așa, că doar dăruind o jucărie îi vei putea aduce pe chip fericire copilului.

Aleg să spun azi că ,,o jucărie” nu este de ajuns să îți facă fiul fericit sau fiica strălucitoare.

Copilul tău are nevoie de tine, părintele lui.

Așa că azi spun să îi faci cadou o bucată de timp cu tine. O bucată de timp umplută cu cele mai minunate lucruri pe care el sau ea le reprezintă:

,,Ai o inimă atât de bună! Asta am văzut atunci când…”

,,Ești atât de harnic! Știu de când…”

,,Mereu te străduiești să te depășești pe tine, cel de ieri. Simt asta mereu…”

,,Mă uimește altruismul tău!”

,,Știu că pot avea încredere în tine!”

,,Mă bucur ori de câte ori…’”

,,Vreau să știi că îmi pare rău dacă…”

,,Am decis să îți mărturisesc că te admir când…”

,,Nimeni nu te întrece în mărinimie!”

,,Dacă știu un om hotărât, tu ești acela!”

,,Îmi aduc aminte de noi doi în parcul cu lac…”

,,Visez să mergem iar la piscina care ți-a plăcut atât de mult!”

,,Vreau să știi că te vom sprijini!”

,,Vreau să știi că îți suntem mereu alături chiar și atunci când…”

,,Ceea ce îmi face inima să zburde când te văd este…”

Fii lângă el, lângă copilul tău, uită-te în ochii lui, apleacă-te la nivelul lui, potrivește-ți vocea și umezește-ți ochii fără grijă dacă simți, fii doar al lui 5 minute sau 30 de minute, nu te opri din uimire, dă-i puteri, dă-i aripi, spune-i lucruri serioase și importante, crește-l în ochii lui, exclude-l pe ,,dar”, fii doar pozitiv, fii doar uimit, fii doar încântat, părinte de copil ce poate schimba lumea cu ideile, bunătatea, strălucirea sa.

Vorbiți-le lor. Vorbiți-vă vouă, celor ce-și poartă încă mereu cu smerenie copilul dinlăuntrul lor și-l știu, și-l mângâie cu dor și îl acceptă cu tot ceea ce a dăruit el prin decenii.

Copiii știu să zâmbească senin, senin ca tot înaltul cerului.

Și din cer, Părintele tuturor ne mângâie azi pe toți și ne dă în dar timp și bucurie.

Amalia obișnuia să își scaneze fiica: privirea ce scana cum a ales să se îmbrace azi. Privirea ce scana cum se simte azi. Privirea ce scana cum i-a mers azi la școală. Privirea ce scana cum s-a înțeles azi cu prietenii.

Privirea.

Cristinei nu îi era prietenă privirea mamei. Simțea că trece prin porțile reci de la Control Pentru Securitate. Simțea că nu era văzută, ci era căutată de lucruri pe care mama credea sau spera că le găsește acolo, înăuntru.

Priviri traduse în fel și chip

Când copiii sunt foarte mici, părinții îi verifică mereu. Îi verificăm dacă și-au pus șosete, dacă și-au pus fularul, mănușile, șapca și pălăria de soare. Verificăm dacă și-au luat tot pentru la școală și verificăm dacă s-au întors cu rezultatele dorite de la întâlnire.

Aproape că ești sigur că ei simt afecțiunea profundă, iubirea nemărginită doar pentru că le porți de grijă.

Nu este așa.

Privirea ta este tradusă de ei astfel: „Ce o să mai găsească acum? Acum ce mai e? Ce ar mai putea să îmi spună și la ce ar mai putea să mă controleze?”

Se simt verificați, pe muchie pentru a fi criticați, în prag pentru a fi trași la răspundere.

Acest lucru trebuie să se schimbe.

Chipul părintelui va transmite prima data bucuria că își vede copilul

Din ochii voștri este bine să se reverse exact ceea ce purtați în inimă pentru ei. Chipul vostru trebuie să transmită bucuria că îi vedeți, că sunt acolo, ai voștri, că vă îmbogățesc și vă umplu viața.

Când fiul vostru vine de pe coclauri, cu noroi pe tălpi dar și în păr, întâi întâmpinați-l cu zâmbet larg de bucurie și cu vestea bună că i-ați pregătit spaghete cu smântână și cașcaval. Apoi puteți să îi spuneți că primul drum e la baie și că până acolo îl rugați să nu atingă nimic.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Când fiica voastră apare din camera făcând piruete dimineața și fredonând, rugați-o să mai facă una, ca să o puteți admira în toată splendoarea ei și abia apoi rugați-o să își aline părul și să îl prindă cu o fundă.

Ca părinți, adeseori ni se pare că adunăm niște putere dacă suntem critici, dacă vorbim cu ton iritat și „de sus”, dacă oftăm arătându-ne exasperarea.

Secretul pentru legătura noastră nu este să respirăm critică, ci să exprimăm zâmbet și bucurie când copiii ne sunt în preajmă.

Privirea, zâmbetul, mimica ce exprimă bucurie sunt semne clare de validare pe care le dăruim copiilor noștri.

Cum mă văd părinții și cum mă voi vedea eu

 Este foarte important ca un copil să spună prima dată în sine: mă vede, sunt văzut pentru ceea ce fac eu acum, pentru ceea ce sunt eu acum și sunt văzut cu bucurie. Limbajul acesta nonverbal se traduce prin validare de sine, prin încredere în sine.

Reversul este așa: voi fi judecat, analizat, cântărit; să mă măsor eu bine; oare cum voi fi acum văzut? Oare ce nu am făcut bine de data acesta? Ce aș fi putut, iar, să fac mai bine? Oare voi fi suficient vreodată?

Gândurile acestea sunt la temelia unei stime de sine scăzute ce îl poate urmări pe un copil întreaga viață.

Cristina se molipsește de la zâmbetul mamei. Fața Amaliei e plină de bucurie.

– Ce bine că ai venit! Îmi era dor de tine! spune mama radioasă. Am făcut brioșe cu zmeură. Cât tu te speli și te schimbi și îți lași hainele în coșul de rufe murdare, eu așez gustarea pentru noi două în bucătărie!

Cristina o zbughește spre baie și Amalia se bucură că primul impuls, acela de a observa cu voce tare cât de murdară e pe față și pe haine fiica ei a fost încremenit și spulberat.

După-amiaza aceea va avea mereu culoarea zmeurei în amintirile mamei și fiicei.

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

Să mai citim basme?

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”

Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el libertatea celui care își centrează atenția pe vânturile care bat în înalt. Bogăția celui care știe să se joace. Intuiția creatoare a celui care poate să prindă vântul într-o bucată de hârtie. Dar mai era acolo și răbdarea de a înălța un zmeu. Când vânturile sunt potrivnice, este nevoie de răbdare și tenacitate pentru înălțarea căutată.

Amintindu-mi acum de acest episod, mai găsesc în răspunsul lui Iacob vioiciunea deschiderii către nou și răbdarea de a-l împlini. În exercițiul imaginației este o disponibilitate creativă pentru nemaivăzut și nemaifăcut. Dar pentru ca imaginația să rodească este nevoie și de sacrificiul rutinei vecine cu depresia.

Imaginație și rutină

Imaginația și creativitatea sunt asociate copilului. Pentru că el aparține noului. El însuși este o ființă care irumpe din neștiut într-o lume care caută și protejează ordinea și inteligibilitatea. Copilul nu este recuperat complet de regulile familie, culturii, timpului. Dar este în curs de îmblânzire. Tot ceea ce el are este noutate, imaginație, creativitate și nemaipomenit. Pe măsură ce creștem, regulile de aur ale eficienței și ale responsabilității ne țin pe poteci deja bătute și inhibă capacitatea de explora noi orizonturi. Iar dacă această rigiditate devine predominantă, presupusa maturizare se transformă într-o vremelnică îmbătrânire. Ca și cum la capătul ieșirii din adolescență ne așteaptă un bătrân sigur pe el, inflexibil și veșnic indispus de posibila pretenție a noului.

…răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman)

Față de nou avem o atitudine ambivalentă. Pe de o parte, suntem atrași de el, de stranietatea care ne îmbogățește viața. Pe de altă parte, ne temem de el, de ceea ce poate răsturna în comoda așezare a vieții noastre. Ca atare, societatea trăiește în tensiunea dintre cultivarea noului și limitarea lui. Iar progeniturile acestei tensiuni sunt copiii și bătrânii. Copii pe care îi poți găsi și printre cei de optzeci de ani. Bătrâni pe care îi poți regăsi și în rândul celor de cincisprezece ani. Copii care trăiesc doar din planuri și imaginație, dar care nu au deprins răbdarea și rutina de a duce la capăt un proiect. Bătrâni care au experiență, care știu dinainte despre ce este vorba, dar care resping cinic orice iese din tiparul celor știute de ei.

Puer Senex

Într-o astfel de societate bătrânii din noi își mai fac planuri doar la început de an. Ca și cum doar atunci avem voie să punem bun început. Momentul acela în care ne jurăm că vom face ceea ce nu am mai făcut. Vom călători, vom citi, vom slăbi, vom alerga, vom învăța limbi străine, vom lua carnetul, vom întemeia o familie, vom merge la sală, vom picta, vom merge mai des la munte, vom merge mai des la mare, vom renunța la obiceiuri toxice. Restul anului este momentul în care copiii din noi eșuează în a reuși să se țină de plan.

Praznicul nașterii Domnului este și despre Noul Început, despre deschiderea nemaivăzută de drum a Dumnezeului care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazians). Copilul Divin care se naște în ieslea din Bethleem face posibil ”bunul început” care încununează în cadrul duhovnicesc al spovedaniei iertarea rigidităților noastre deturnante. Restul narațiunii hristice, rememorate atât de fiecare liturghie în parte, cât și de întregul an liturgic, este despre răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman), despre asumarea până la capăt a sacrificiului de sine reprezentat de înălțarea pe cruce.

Maturizarea are nevoie atât de deschiderea noului, cât și de stabilitatea experienței. Astfel, arhetipul cel mai potrivit acestei teme a creșterii nu este cel al Bătânului, antipod rigid al volatilității Copilului. Ci este cel al Copilului Bătrân (Puer Senex), adică al Noului și al Imaginației însoțite de Stabilitate și Răbdare. Orientați de un astfel de model, rezoluțiile Anului Nou pot fi oricând trăite, fără a trăda necesitatea împlinirii lor. Este nevoie doar de imaginația și de răbdarea unui băiat cu un zmeu.

”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul. Să fie el cel care face un pas în față cel dintâi. Vreau să rupă norii”.

Cosmin afirmă des și cu putere cuvintele acestea ori de câte ori are auditoriu. Cu siguranță își dorește un fiu cu încredere în forțele proprii și cu instrumente de rezolvare a situațiilor la îndemână. Însă îndemnul său sună mereu așa: ”nu trebuie să îți fie frică, înțelegi?”

Frica e o emoție de bază, absolut necesară supraviețuirii

Să nu le fie frică? Asta ne dorim pentru copiii noștri?

Dar frica e o emoție de bază, elementară, absolut necesară pentru supraviețuirea noastră! Dacă o căprioară rămâne să doarmă liniștită la marginea pădurii când toată turma o ia la goană, va fi atacată și mâncată de lupi.

Militez pentru a-i susține pe copii să devină curajoși. Mai degrabă decât neînfricați. Este o nuanță aici: vreau să cearnă informația, vreau să fie cu garda sus atunci când trebuie.

Este bine să ținem la un nivel înalt încrederea în sine a copiilor. Puterea pe care o au atunci când știu că au făcut un lucru, le-a ieșit și le va mai ieși iară.

Copiii spun că atunci când au simțit frică și totuși au acționat, au avut sentimentul că au făcut un act de curaj. Actul de curaj este diferit de sentimentul pe care îl ai în căutare de senzații tari.

Încurajare versus Condiționare

Este potrivit mereu imboldul pe care un părinte îl dă copilului pentru a duce la capăt lucruri de care se teme (cu sprijin sau fără). Altfel cum vom ajunge să încercăm noul?

Totuși, îi aud pe părinți rostind: ”să nu te temi!”; apoi îi aud amenințând  și condiționând ”dacă nu faci x lucru, te las aici, nu te mai iau cu mine niciodată, te dau moșului”.

Aici se creează o confuzie foarte mare.Și când facem o afirmație, și când o facem pe cealaltă, noi vrem să ajutăm, să corectăm, să atragem atenția. Totuși, enunțăm idei ce se bat cap în cap puternic, ce creează stări confuze, teamă și presiune.

”Care sunt așteptările?”-se întreabă copilul. ”Cum să nu mă tem dacă voi fi părăsit”? Sunt împins să fiu curajos și apoi când eu chiar cred că am fost, sunt numit ”nesăbuit”, sunt întrebat ”la ce te-ai gândit când ai făcut asta”?

Pro siguranță elementară și pârghii pentru înfrângerea temerilor

Să fim lângă fiii și fiicele noastre. Să le oferim un model al spiritului aventuros în condiții de siguranță. Să ne cățărăm cu ei, să alunecăm pe tobogan cu ei, să sărim de pe gard cu ei; să le arătăm celor temători că ”este în regulă” iar celor nesăbuiți ”cum se face”.

Este bine să evităm mereu să prezicem viitorul: ”o să cazi” va fi înlocuit cu ”există posibilitatea să cazi”. Vor ateriza în picioare în 85% din cazuri și vor dori să îți arate că nu ai avut dreptate. Remarca ce începe cu ”există posibilitatea…” îi pune în gardă și îi face atenți la propriile lor gesturi.

Atent la cuvinte. Așa a devenit Cosmin. Atent la cum își încurajează fiul și la exemplul pe care i-l dă. Puternic lângă fiul său. Vigilent cu înțelesul vorbelor, încântat în reușite și încurajator în eșecuri. Fără grimase de deziluzie. Fără comparații și cu multe povești în care lucrurile ies bine uneori din a doua sau a treia încercare. Apreciindu-și fiul pentru că este un temerar, un consecvent, un neobosit.

Tată și fiu, unul lângă celălalt.

”Tati, tu știi de la ce vine ‘zero’?”. Mergeam pe trotuarele înghesuite ale cartierului și vorbeam despre cum trebuie să fim atenți la mașini atunci când ne pregătim să traversăm strada. Mă uit la Sânziana, puțin surprins că îmi pune o astfel de întrebare, taman când vorbeam despre vigilența pietonului. ”De la ce?”, o întreb pentru a-l lăsa loc explicației ei. ”De la bufniță”. ”De la Bufniță?!”, replic eu cu nedisimulată uimire. ”Eu știam că zero e semn pentru ”nimic”. El ne semnalează nimicul, faptul că nu avem ceva.

”Nu există nimicul”, îmi zice ea, dintr-o inconștientă înțelepciune care mie îmi suna foarte parmenidian: ”Trebuie spus și gândit că ființa este, căci a fi este posibil, dar neantul nu e posibil”. Ti, ce chestie!, mergeam pe trotuar cu înțelepciunea greacă de mână, iar eu nu știam.

Dialogul socratic în care nu eu sunt înțeleptul

Cum așa, m-am mirat eu socratic? Mă pregăteam să o conduc prin câteva întrebări la necesitatea de a gândi neființa, nimicul, și de a înțelege de ce și nimicul este. În fond, dacă nu am puteam spune decât ceea ce este, minciuna nu ar mai fi posibilă, și nici păcăleala, și nici imitația. Nu mai spun despre clasa politică… Așa că mă pregăteam să avansez dialectic într-un scurt dialog stradal cu Sânziana. Nu-mi dădusem seama că picasem deja într-o capcană.

Da, am zis eu, nimicul nu este. Dar dacă nu este, cum se face că avem un semn pentru el?

Eu nu am zis că nimicul nu este, ci că nimicul nu există, a răspuns Sânziana, iar eu începusem să intuiesc faptul că mi se pregătea ceva, ca celui care rămăsese în urmă, deși credea că este cel dintâi. Cum ar veni, o surpriză, o întâlnire cu neașteptatul care vine să îți arate unde ești și ce ai mai avea de completat.

Păi, atunci, poți avea Nimicul?, întreb ca un bătrân stăpânitor de adevăr, crezând că o voi pune în încurcătură. Eram aproape mândru de tactica aleasă și așteptam ca Sânziana să spună că nu, ca să ne întoarcem de unde începusem, iar eu să pot să îmi urmez liniștit și mulțumit firul raționamentului. Credeam că aceasta va fi un bun exercițiu de flexibilizare a gândirii. Nu îmi dădeam seama că bătătoream rigid căi de nenumărate ori parcurse și că eu eram cel care urma să fiu flexibilizat.

Doar că Sânziana nici măcar nu a tăcut mult. Și-a continuat drumul în stânga mea și a ridicat mâna dreaptă, îndoită de la cot, cu palma în sus, ca și cum ar fi ținut o tavă care nu era. Iar eu deja intuiam din ce parte va veni pocneala. ”Țin ceva în mână?”, mă întrebă Sânziana, văzându-și calmă de drum. ”Nu”, am răspuns eu cu jumătate de gură și complet stupefiat de agilitatea ei. Iar ea nu a mai zis nimic, deși pot să jur că am auzit-o spunând la fel de calm ”exact…”.

Creativitatea și responsabilitatea

Gestul ei fusese perfect ambivalent și pe deplin grăitor. Nimicul este, dar nu există. Iar eu tocmai fusesem elasticizat prin creativitatea ei, fără să mai fi apucat să îmi desfășor argumentația. Sânziana era deja acolo unde eu vroiam să o aduc. Mă aștepta pe mine. Copiilor le sunt proprii inovația, noile începuturi, deschiderile de drum. Puerul este o ființă a imaginației, a lumilor care ar putea fi, a ceea ce se află la început, a proiectelor și a năzuințelor. Bătrânul, Senex, este o ființă a experienței, a timpului, a responsabilității și a răbdării. El este afectat de rigiditatea lui știu-eu-mai-bine și nu are chef de lucruri noi. Doar că omul matur are nevoie și de copil, și de bătrân; și de Puer, și de Senex. Avem nevoie de imaginație, așa cum ne trebuie răbdarea. Ne este de folos flexibilitatea, așa cum ne este importantă și stabilitatea. Fără unul dintre cei doi poli am trăi dezechilibrat, incomplet, unilateral. O lume a copiilor este o lume a creativității lipsite de răbdare, a inovației lipsite de anduranță. Multă curiozitate, ioc responsabilitate. Ceea ce duce la imposibila împlinire a oricăruia dintre planurile nutrite de copii.

George Church, profesor genetician la Harvard Medical School, caută soluții pentru inversarea îmbătrânirii. După ce a reușit să facă acest lucru în experiementele cu opt specii diferite de animale, George Chruch anticipează că în douăzeci de ani acest lucru va fi posibil și pentru oameni. Or, ceea ce este îngrijorător nu este căutarea de a păstra legătura cu copilul sau cu tânărul din noi. Acolo este, așa cum ziceam, toată creativitatea și inovația noastră. Alarmant este faptul că Puer Aeternus, Copilul Etern, este literalmente în drum spre noi. Bine reprezentat de Peter Pan, acesta trăiește doar din zborul imaginației și evită orice responsabilitate, refuzând, ca atare, să crească.

Calea nu este aceea de încremeni acru în rigiditatea bătrânului pentru care doar ”ființa este”, pentru care doar esențele contează, iar noul este suspect. Dar nu este nici aceea de a instaura dictatura fanteziei, pentru care doar lipsa de constrângeri contează, pentru care doar accidentalul este de cultivat, iar răbdarea este o corvoadă. E nevoie de un umblet la mijloc, de o aducere împreună a Copilului și a Bătrânului, a fanteziei și a responsabilității.

În acest fel, Puer Senex, copilul bătrân, va putea livra răspunsuri neașteptate, va putea crea ceva din aproape nimic. Și tot el va putea duce apoi la proiectul creat, înainte de începe un altul.  În acest fel, pe tava imaginației purtată în mâna dreaptă de un copil, vor putea sta laolaltă Nimicul și Ființa.

Avea doar 5 ani când a instalat primul sistem de operare Windows. La 14 ani a primit titlul de cetățean de onoare al comunei Radovanu din județul Călărași. Ulterior a inventat două aplicații care sprijină buna desfășurare a actului medical. Matricea Românească vă spune povestea lui Alexandru Tălnaci, copilul de geniu care a impresionat România.

Când viața te provoacă să evoluezi

Alexandru este un tânăr mai degrabă modest. Nu îi place să se laude, este calculat și are mentalitatea unui învingător. “Sunt un copil simplu de la țară care și-a urmat pasiunea. La vârsta de cinci ani citeam cursiv, iar în clasa I nu mă mai interesau liniuțele și bastonașele“, a spus Alexandru Tălnaci.

Din păcate sistemul educațional din România nu sprijină copiii supradotați

Când era în clasa I, a primit un diagnostic sever: A.D.H.D. “În ciuda diagnosticului, am avut mereu note mari. Nu am să intru în amănunte, dar după cum știți, copiii cu acest sindrom sunt arătați cu degetul în școală. Părinții mei au luptat foarte mult pentru mine și le sunt foarte recunoscător, ei sunt eroii mei“, a mărturisit Alexandru.

De la instalarea unui Windows, la medalia de aur

Nu a avut profesor de informatică. Tot ce a învățat s-a datorat ambiției și pasiunii pentru informatică. De la o vârstă fragedă a început să fie un veritabil autodidact. “Aveam doar cinci ani când a venit la noi un vecin ca să ne instaleze sistemul de operare Windows. Curios de fel, am stat lângă el și am urmărit pașii. După instalare, ceva nu a fost ok, și astfel trebuia reinstalat, iar vecinul nu mai avea timpul necesar. Așa că l-am rugat pe tatăl meu să mă lase și pe mine să încerc. Practic de aici a început totul “, a zis Alexandru Tălnaci.

În ultimii zece ani informatica a evoluat foarte mult, mă aștept ca în următorii ani să acopere 90% din tehnologizare

Cu timpul au început să apară și premiile. În 2017 la vârsta de 13 ani Alexandru a reprezentat România la concursul internațional de informatică Infomatrix cu softul “Bucharest Hospitals” și a obținut medalia de argint. Doi ani mai târziu a revenit la același concurs cu proiectul “Smart Health Monitoring System” și a obținut medalia de aur pentru România, într-un concurs în care erau reprezentate alte 43 de țări.

Două aplicații care ajută sistemul medical

L-am rugat pe Alexandru să ne vorbească despre aceste două aplicații care vin să îmbunătățească sistemul medical românesc. “Prima aplicație se numește Bucharest Hospitals și ajută pacienții să găsească mult mai ușor spitalele din orașul București în funcție de afecțiunea pe care o au. De exemplu, dacă avem o problemă cu ochii, putem căuta un spital care are o secție de oftalmologie, iar aplicația ne va arăta cel mai apropiat spital care deține o astfel de secție. Ideea a venit atunci când i-am văzut pe părinții mei cum se chinuiau să caute un spital și un doctor bun“, a zis Alexandru Tălnaci.

Ideile aplicațiilor au venit în urma unei nevoi personale și din dorința de a-i ajuta și pe alții

“Cea de-a doua aplicație pe care am creat-o le permite doctorilor să monitorizeze și să gestioneze mult mai ușor starea pacienților. La internare este oferită o brățară inteligentă, care deține istoricul medical al pacientului: alergii, probleme de sănătate, medicații etc. Ideea acestui sistem a venit când am văzut incidentul de la maternitatea Giulești unde au murit mulți copii nevinovați. Cred că dacă exista un astfel de sistem, se putea preveni incendiul“, a zis Alexandru Tălnaci.

Educația prin ochii unui tânăr inventator 

Pe final de interviu l-am întrebat pe Alexandru cum vede școala românească și ce ar schimba dacă ar avea puterea. “Din păcate, sistemul educațional din România nu sprijină copiii supradotați. Aș moderniza sălile de clasă cu aparatură de ultimă generație și aș susține copiii care vor să exceleze, apoi aș încerca să fac profesorii să fie mult mai apropiați de elevi “, a spus Alexandru Tălnaci la finalul discuției noastre.

Cine este acest copil? Și ce pot face acum mai bine și mai bine pentru el? Mamele noi, tații noi, părinții noi, se frământă mult. Sunt foarte bine intenționați. Au citit mult sau au discutat mult înainte de sosirea minunii lor pe lume. Exact ca Bogdan și Maria. Acum își privesc copilul și chiar nu știu cum să-l cuprindă. Nu știu cum să îl ajute în joacă; oare ce jucării sunt potrivite? Și mai ales, când sunt potrivite? Are nevoie de ele? S-a plictisit? Îl stimulăm prea mult? Va rămâne în urmă cu achizițiile?

Jocul bebelușului, mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea

Ceea ce trebuie să știm noi este că jocul nu reprezintă în perioada 0-12 luni doar o simplă distracție, ci mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea. Este mijlocul prin care explorează tot ce se afla în jurul său. Cu ajutorul jocului, copilul își dezvoltă gândirea și inteligența.

În primele 6 luni, bebelușii trebuie să primească jucării care să le stimuleze simțul văzului și al auzului.
Timp de câteva săptămâni, bebelușul se fixează cu privirea asupra unui obiect viu colorat, adus în câmpul său vizual la o distanță de 20 de centimetri. El poate urmări un obiect mișcat lent, până la un moment dat, după care nu-l mai poate distinge, pierzându-l cu totul din vedere.
La 8 săptămâni, sugarul își fixează privirea la o distanță de 20-25 cm. Aceasta este perioada în care începe să țintuiască cu privirea fața mamei, cât timp este ținut în brațe.

La 2 luni, 2 luni și jumătate, bebelușul începe să-și studieze propriile mâini, care abia acum au intrat în câmpul său vizual. Tot în aceasta perioadă începe să-și deschidă pumnii. De asemenea urmărește și fixează cu mai multă ușurință obiectele pe care le vede, întorcând chiar și capul uneori, dacă acestea sunt deplasate ușor.

Când începe să folosească jucării

După 2 luni jumătate, spre 3 luni, bebelușul își folosește deja mâinile, reușind să prindă o jucărie, când îi este pusă în mâini. Dacă jucăria zornăie sau face oricare alt zgomot, este cu atât mai bine, căci pe lângă văz, bebelușului îi este stimulat și auzul, care la această vârstă este suficient dezvoltat.

Sunetul atrage atenția asupra activităților în care sunt implicate mâinile, în momentul respectiv, determinând conștientizarea gesturilor și articularea mișcării, în timp. Realizează astfel legătura între ceea ce văd ochii și ceea ce fac mâinile.

Privindu-și mâinile în timpul jocului, bebelușii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac. Copiii, în general, nu se mulțumesc doar să privească obiectele, ci încearcă să le și atingă cu mâna, privind întâi mâna, apoi obiectul și iarăși mâna.

La această vârstă, jucăriile se pot atârna deasupra patului sau leagănului, la o distanță de 25 cm de ochi, distanța de focalizare a privirii. În felul acesta bebelușul le va lovi încercând să le atingă și ajunge să își coordoneze mișcarea mâinilor. Dacă jucăriile atârnate sunt și zornăitoare, satisfacția va fi și mai mare, căci pe lângă mișcare ele provoacă și zgomot.

Este foarte important să lăsăm copilul să reușească singur să atingă jucăria, chiar dacă la început nu va face decât să o lovească dezarticulat.

Plăcerea și exercițiul de a reuși singur

Adulții fac greșeala de a pune direct în mâna copilului jucăria după care acesta s-a întins, considerând efortul prea mare pentru el. Nu se gândesc că îi răpesc și plăcerea și exercițiul de a reuși singur. Lauda verbală pentru orice reușită cât de mică va întări încrederea în sine a copilului chiar de la acest stadiu de vârstă.

Între 4 și 6 luni, bebelușul poate să urmărească obiectele aflate deja la o distanță mai mare, iar la sfârșitul acestei perioade, poate prinde cu mâna obiectul dorit. Învață să prindă ceea ce atinge. Mâna îi rămâne deschisă până ce atinge jucăria, apoi o închide. Își folosește și ambele mâini deodată, cu palmele deschise, când apucă obiectele mari, pe care apoi le duce la piept.
Toate jucăriile oferite în acest interval de timp, au exact aceeași valoare ca și materialele didactice pentru copiii mai mari. Alegerea jucăriilor va fi foarte bine gândită și în acord cu procesul de dezvoltare, sarcină importantă care le revine părinților/ celor care se ocupa de creșterea copiilor.

Bebelușii sunt dispuși să se joace tot timpul cât nu dorm. Ei preferă jocuri cât mai diverse, în funcție de poziția în care se afla. Pe un copil vioi, plin de energie, îl vor distra jocurile gălăgioase, cu mult zgomot, care să-l solicite, cu mișcări pe care le poate face ușor.
Atunci când copilul nu se simte bine, este obosit, letargic sau prost dispus, același joc poate să-l agaseze, să-l supere și să-l obosească și mai tare. Când este liniștit, simte nevoia să fie legănat, dar când debordează de energie și este în plină vervă, legănatul îi dă o senzație de constrângere, putând duce la iritare. Când este obosit, somnoros sau flămând, nu-i poți intra în voie cu nimic și nu va accepta niciun joc, nevrând decât să stea liniștit, să doarmă sau să mănânce. De aceea nu trebuie insistat cu jocul, ci doar descoperită cauza pentru a nu se irita și mai mult.

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș, însă ritmul trebuie adaptat dispoziției sale, copilul având oricum un ritm mai lent. De asemenea trebuie să se țină seama de ritm mai ales când jocul este nou și stimulează noi exerciții, care cer o abilitate dusă până la limita extremă a capacităților sale de moment.

Pe unii bebeluși îi distrează stimulii puternici, amuzându-i. De exemplu, pe la 5 luni, rostogolirea! Unii copii vor fi fericiți, alții speriați. Mama este cea care cunoaște cel mai bine copilul. Ea îi va alege jocurile potrivite, zgomotoase sau mai puțin zgomotoase, solicitante sau mai puțin solicitante. Nu vom forța niciun copil să facă ceea ce nu simte. Este un timp pentru toate!
Între 3 și 6 luni, copiii sunt atrași de obiectele casnice, mai mult decât de jucării, însă după ce le-au terminat de explorat, se plictisesc de ele. Totuși, va continua să-l distreze același tip de obiect, dar de altă culoare sau alte dimensiuni. În funcție de condiții, îi puteți crea ambientul propice pentru a se zbengui în voie. Așezat într-un pat cât mai mare, îi va plăcea teribil să se rostogolească în toate direcțiile.

Copilul are nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață

În intervalul de timp 6-12 luni, bebelușul învață să stea în șezut și să meargă în patru labe. De asemenea va reuși să se ridice și să stea sprijinit în picioare. Datorită acestor posibilități motrice, poate acum să exploreze mai eficient lumea din jur, intrând într-o etapă de evoluție accelerată. Căzăturile și loviturile pe care le suferă nu-i împiedică încercările neobosite de a continua să descopere, ba chiar îl ambiționează. Cu foarte multă perseverență el nu se va lăsa până nu-și va atinge scopul.

Prin aceste progrese în mișcări, copilul capătă o oarecare independență și ajunge să facă ce-și dorește, fără să mai aștepte să fie ajutat. Însă în ciuda faptului că devine independent fizic, el rămâne dependent și emotiv, având nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață.

Părinții este bine să observe orice reușită de mică sau de mare amploare, să o susțină și să o specifice. Satisfacția ei se va răsfrânge asupra psihicului și motivației copilului, extrem de empatic la această vârstă. Va fi stimulat nu doar extrinsec, prin jucării, prin textură, sunet, culoare ci și intrinsec, trăind alături de chipul fericit al părinților victoria primelor sale descoperiri.

Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

Într-un loc din Marele Oraș o mamă se frământă cu inima fărâme: este a treia oară săptămâna aceasta când fiul ei vine extrem de trist și cu ochii în lacrimi de la școală: a fost înghiontit în pauze și când a plâns a auzit un ”ți-o meriți” de undeva din spatele clasei. Îi spune mamei că niciun coleg nu îi ia apărarea iar doamna dirigintă spune, atunci când i se plânge: ”du-te în clasă și o să vin eu să discutăm”. Și nu mai apare.

Într-un alt capăt de urbe un tată este nedumerit cu totul: a primit un telefon de la școală în care i s-a povestit cum fiica lui pe care o știe bună și blândă incită copiii din clasă să se certe și să se dușmănească. A ascultat poveștile însă tot nu poate crede.

Cine este persecutorul?

 Știm cu toții cum arată un persecutor, nu-i așa? Ideea de persecutor este arhetipală: este băiatul masiv din clasă, obraznic, cu ”gura mare”, puternic fizic și inteligent, dar leneș. Obligatoriu are o gașcă de susținători. Cu siguranță nu dă doi bani pe respect sau disciplină. Are o mare plăcere: aceea de a tortura victime pe care le alege atent pentru a fi sigur că își păstrează imaginea de dur omnipotent.

Și lista poate continua cu ceea ce culegem zi de zi de la copiii noștri ce vin și ”toarnă sacul” acasă cu obidă sau cu frică.

Persecutorul este grosolan, arogant, vigilent pentru a nu fi pus pe o poziție inferioară, păzindu-și spatele, stresat ca nu cumva cineva să îi erodeze puterea și-indirect-imaginea.

Nu are prieteni; are susținători ce îl urmează de frică sau din dorința de senzațional. Persecutorul poate delega uneori sadismul împingându-și susținătorii să se murdărească ei înșiși de durerea celorlalți.

Actul de persecuție aparține doar persecutorului propriu-zis?

Acestă tipologie se găsește totuși din ce în ce mai mult doar în filme. Persecutorii ”tipici” nu mai populează lumea din școli atât de puternic.

Actul de persecuție ajunge să nu mai aparțină doar persecutorului propriu-zis; este un act de multe ori trecut cu vederea de copii, de grup, de părinți și chiar de profesori.

Înseamnă că suntem cu toții responsabili, nu-i așa?

Eu simt că grupul este răspunzător pentru crearea contextului în care persecuția se produce.

Tăcerea grupului dă undă verde persecutorului să se poarte într-un anumit fel.

Sunt relatări ce descoperă faptul că grupul identifică un copil cu înclinații antisociale și îl provoacă să se poarte ca un persecutor.

Situațiile ce apar în viața de zi cu zi sunt extrem de schimbătoare. Rareori putem identifica un persecutor în proporție de 100%.

Când vom interveni?

 Îi sfătuiesc pe părinți (cei ce își poartă arsenalul de frânghii, pârghii, șurubelnițe și șervețele umede), atunci când privesc de pe margine slalomul copiilor lor, să fie relaxați: drumul are și denivelări, roata bicicletei se poate bloca și ploaia poate apărea din senin. Dacă ei sunt bine, dacă nu sunt extreme de mohorâți, dacă nu țipă, îi vom lăsa să se descurce singuri.

În momentul în care lucrurile se prăvălesc în râpă, copiii nu pot ieși din mocirla în care au intrat, bolovani vin spre ei sau se află în postura de a împinge pe cineva sau de a asista cu relaxare la piedici puse și cuvinte dure aruncate, ATUNCI este momentul să intervenim, așa cum orice salvamontist ce se respectă o face.

”Este treaba lor” sau ”nu este treaba noastră” nu este o soluție morală.

Implicarea este temperate însă este, cu nevoia de a vedea lucrurile în perspectivă, e termen lung.

A forma lideri morali, prieteni de ajutor ce iau atitudine, este în mare parte responsabilitatea noastră, a adulților: părinți, frați mai mari, bunici, membri ai familiei lărgite.

Părinții nu au lăsat lucrurile oricum. Au discutat cu profesorii, cu părinții colegilor și au dedicat timp special discuțiilor cu proprii copii. I-au întărit, le-au vorbit despre consecințe, le-au arătat susținere: ”sunt lângă tine când ești agresat”, ”sunt lângă tine atunci când ești agresor”. Te susțin să te schimbi, te susțin să te aperi, te susțin să împărtășești ceea ce ai trăit și să îi ajuți pe cei din jur să nu mai repete experiențe grele. Sunt aici. Eu, părintele tău.

Mihaela avusese o zi absolut grozavă. Totul îi mersese bine la birou, obținuse sponsorizarea pentru proiect, cafeaua fusese minunată, prinsese loc pe scaun în metrou și la dus și la întors. Iar acum, budinca de orez cu vanilie ieșise perfect! Își aștepta fiul foarte fericită. Nerăbdătoare chiar! A simțit că ceva nu este în regulă de cum s-a învârtit cheia în broască. Și apoi ușa s-a trântit. Scurt și cu obidă. Cătălin era vădit supărat și avea niște bolovani mari, deși invizibili, pe umeri. Și cât își dorise Mihaela o seară veselă și liniștită! ”Cum să-l ajut? Cum să-l ajut? Aș vrea să îl fac să se înveselească imediat….” Așa se agita gândul mamei.

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri. Să nu îi lăsăm să simtă greutăți. Și noi am avea mai puțin de lucru cu ei, nu-i așa? Le spunem că ”nu-i nimic”, că ”nu contează”, le dăm un sfat-șablon, le comunicăm că știm noi că totul va fi bine și că soluția ideală e ”aceasta”. Vom face noi maine, ne vom scuza noi la diriginte, vom vorbi noi cu mama colegei. Și o vom desființa pe profa care pare că ne urăște fiul adolescent.

Însă nu aceasta este calea.

Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trăit-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr

Ca părinți, considerăm că este pe deplin responsabilitatea noastră să rebalansăm ”cheful de viață”, ”starea de bine” în copiii noștri. Cât mai repede posibil.

Cu ocazia aceasta îi privăm de oportunitatea de a ști ce e de făcut când sunt singuri și iritați sau furioși la sfârșitul unei zile de tabără sau după o zi de școală în care lucrurile nu au mers ca pe roate. Când încercăm să rezolvăm tot pentru copii, ei nu vor avea posibilitatea să învețe să se descurce singuri cu temerile și situațiile critice.

Acasă este locul de siguranță

Copiii își permit să fie supărați, nervoși, furioși acasă, pentru că acasă este locul de siguranță. Aici au confort emoțional, aici se așteaptă să nu fie judecați, aici pot da măști jos. Au zâmbit frumos 7 ore la școală. Au fost politicoși cu profesorii și nu și-au îmbrâncit colegul deși, pe undeva, merita. Au răspuns ridicând mâna cu cotul îndoit și nu și-au amintit ce înseamnă ”emerit” la testul de la română. Și-au auzit colegii pufnind la răspunsul de la fizică, s-au împiedicat la sport și s-au ridicat cu demnitate deși îi durea încheietura. E epuizant!

…privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare…

Și iată-i intrând pe ușa casei, scanați din prag de ”privirea de mamă” care le studiază microexpresiile și rictusul gurii și postura, ca să fie convinsă că a fost o zi bună. Sau nu. Pare o invazie în spațiul lor mic în care caută să se refacă. Copilul vrea doar să nu fie văzut. Să fie lăsat în pace. Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trait-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr. Sau că ei nu sunt în stare să o rezolve prin propriile puteri.

Să numim corect ceea ce ei trăiesc

Sfatul meu este să îi ascultăm și să numim corect ceea ce ei trăiesc: ”cred că testul de la matematică de azi chiar te-a solicitat”; ”pare că acest conflict cu Andrei chiar te macină”.

Dacă se vor simți ascultați, dacă le vom transmite că le vedem emoțiile copleșitoare și că suntem lângă ei, se vor liniști și se vor relaxa sub privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare.

Mihaelei îi este foarte greu să simtă durerea, frustrarea, neputința lui Cătălin. Însă știe că îl va ajuta să o audă cum îi spune că așa cum un sentiment înălțător dispare, la fel se disipează și unul greu și împovărător. Nimic nu durează o veșnicie. Totul se petrece acum, în acest moment și nimic nu este pentru totdeauna: ”toți avem zile mai grele”, ”a fost doar un singur moment greu”, ”tot ce a fost greu va rămâne al zilei de azi; mâine e o zi cu lucruri bune”, ”îmi pare rău că azi/acum te simți rău”.

Îi dă azi ocazia fiului ei să remarce singur că este doar o conjunctură în câmpul bogat al vieții cu minuni.

Ella stă în fața rafturilor imense cu rechizite.

Sunt și caiete cu unicorni pe copertă și carioci cu sclipici. Și îi place și penarul cu supereroi. Și copertele cu sportivi.

Poate umple un coș întreg. O și face.

Fiul ei va fi încântat, cu siguranță. Își alege și pentru ea o radieră cu un nor pufos. Apoi oftează.

Visează să se deschidă într-un supermarket un raft cu emoții-puteri.

Speranța va fi pe raftul albastru și încrederea pe raftul verde. Și hotărârea pe raftul roșu.

Ar îndesa în ghiozdanul lui Matei în fiecare zi niște curaj și niște hotărâre.

Și uneori l-a auzit că ar vrea o pelerină gri care să îl facă invizibil.

Lui Matei nu îi place la școală. Îi place, de fapt, ce învață, ce lucrează la biologie și la chimie, în laborator. În fiecare zi are însă parte de conflicte, de ciocniri. Discuții cu colegii din cealaltă clasă. Doar discuții?

Dar ghionturile? Și vânătăile? Și cămășile mâzgălite sau descusute?

Cu ele cum rămâne?

Lui Matei nu îi place ce simte la școală: nesiguranță. Exact așa a spus: că nu se simte în siguranță.

Lasă-l să se descurce, a spus tatăl lui. Însă ea simte că ceva nu e în regulă. Că nu ”se descurcă” cu desele sâcâieli fără limite de la școală. Îl vede trist și iritat.

”Va fi grozav, anul acesta, vei vedea! Va fi oau! Te vei distra și veți merge în excursii și veți învăța lucruri noi!”

”Și ei mă vor lăsa în pace?” Lui Matei i-au țâșnit lacrimile din ochi și inima mamei pur și simplu s-a spart în mii de bucăți.

Conflictele și persecuția

Odată ce copiii calcă pragul școlii sau pragul oricărui loc ce aduce copii laolaltă, ei sar într-un lac al posibilelor conflicte. Conflicte mai mici sau mai mari cărora le pot face față. Conflictele apar, ard cu foc mocnit sau vâlvătaie și se sting. Și uneori nici nu se mai vede cenușa pe sol după cinci minute.

Conflictele acestea seamănă izbitor de tare cu guturaiul. Nu îți place, e iritant însă îi faci față: cu niște ulei de eucalipt, un ceai de tei, miere și o mângâiere a bunicii.

Când focul conflictului crește, arde, pârjolește, distruge, seacă, este bine să îl numim incendiu al perscuției. Copilul nu poate ieși singur din foc și, cu cât nivelul actului de bullying crește, cu atât copilul va fi mai speriat, mai închis în sine și îi va fi complicat să vadă scăparea. Va cere sau nu sprijin, va fi crezut sau nu, vor fi cântărite corect faptele enumerate către adult?

Persecuția este gripa: are nevoie de intervenție, de analize, de medicație, de un posibil antibiotic, de repaos, de atenție sporită, de reanalizare și relocare. Este gravă. Și nu trebuie să crezi că va trece oricum. Lasă urme fizice și urme încrustate în inimă și în suflet.

Vom fi atenți la toate mesajele verbale și nonverbale primite din partea copiilor noștri; vom interpreta echilibrat, fără a minimiza și fără a exacerba. Însă vom fi atenți la semne, frământări și izbucniri. Și vom ține triunghiul părinte-copil-școală într-o suprafață a triunghiului echilateral, mereu.

Ce promitem copiilor la început de drum?

Promisiunile noastre în prag de început de an școlar au ca scop aripi-cadou și o stare bună și încredere. În locul binelui și relaxării își face locul tensiunea și stresul: ”ceva nu e în regulă”, se ițește un gând în copiii noștri, ”simt lucruri de care părinții nu pomeneau deloc… și nu îmi e bine”. Copiii găsesc o cale să se adapteze atunci când sunt susținuți de colegii lor, de profesorii lor, de părinții lor. A le da așteptări enorme care nu se împlinesc mereu nu este cea mai bună alegere a părinților.

Să le vorbim mai bine despre încrederea pe care o avem în ei, la început de an școlar; să ne focusăm pe binele din trecut, să amintim de câte ori a făcut fiul nostru față cu brio și cum nu s-a dat bătută fiica noastră în momente cheie. Să le reamintim că școala e doar o bucățică din viața lor și nu viața lor, că sunt zeci de momente foarte importante ce nu țin de școală ci de viața lor socială, că sunt oameni buni înainte de a fi elevi de testat, că sunt prieteni înainte de a fi olimpici, că sunt frați și surori înainte de a fi susținători de proiecte într-un timp limită.

Ella va fi atentă în acest an școlar. Și va spune tuturor prietenilor ei să fie atenți și va prelungi ideile ei spre școală, spre diriginți și dascăli: vom fi atenți cu sufletele copiilor noștri, cu durerile și frământările lor, cu felul în care construim colective și școli morale. Asta va fi pe primul loc. Și cunoștințele cognitive se vor așeza apoi, ușor, temeinic,  în mintea și acțiunile copiilor noștri dragi.