Când Ana intră în micul parc de lângă casă cu fiica ei, toată lumea oftează. Se știe că mămica Ana va negocia jocurile, va stabili rândul copiilor la leagăn, va avea ochi de vultur când fetele șoșotesc între ele. Umăr la umăr cu fiica ei. Cu neputința de a o lăsa să ia o decizie sau să aleagă pentru ea.

În celălalt colț al orașului, Horațiu face planul pentru o nouă ieșire cu fiul lui. Se gândește din vreme pe unde să o ia în drumul spre Muzeu. Cu siguranță va ocoli curtea în care e un cățeluș ce latră. Va lua și cizmele de ploaie că niciodată nu se știe; și pelerina; și umbrela. Vrea să stea de vorbă cu fiul lui și să îi spună ce ar fi bine să răspundă dacă vor întâlni un cunoscut. Și mai are în plan multe lucruri ce trebuie făcute înainte de ieșirea aceasta.

Ce părinți! Părinți buni și iubitori, foarte iubitori. Așa este.

Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil

Te uiți la ei și le vizualizezi o imensă elice, pornită din centrul capului. Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil.

Ana este tipologia părintelui-elicopter: un fenomen al naturii din lumea modernă.

Imaginați-vă că nimeni nu se apropie de spațiul protejat de elice și nimeni nu rezistă prea mult sub furtuna iureșului provocat de aceasta.

Acești părinți sunt lângă copiii lor la orice vârstă a acestora: îi supraprotejează în pruncie, în mica lor copilărie, în pubertate, adolescență; sunt părinți ultraprotectori, părinți ce nu lasă copiilor lor timp în a fi cu ei înșiși.

Preiau responsabilitățile copiilor, trăiesc în locul acestora eșecul și succesul.

Controlează în permanență.

Le este în permanență frică de consecințe: ”ce se va întâmpla dacă…?”; au sentimente de anxietate, sunt mereu îngrijorați.

Intențiile lor sunt bune! Copilul propriu însă își pierde încrederea în sine, își pierde stima de sine, nu își dezvoltă aptitudini vitale. Anxietatea crește în progenitura lor. Copiii nu sunt lăsați să își dezvolte puterea în viață.

Plugul de zăpadă șterge orice urmă de impuritate din drumul copilului

Horațiu este un părinte plug-de-zăpadă pur sânge. El este ultrasuperprotector și curăță orice urmă de zăpadă (a se citi obstacol) din calea propriilor copii. Copilul nu trebuie să aibă greutăți, gândește părintele. Eu la ce aș mai fi bun, atunci? Trebuie să îi aștern lumea la picioare. Și lumea trebuie să fie curată, fără praf, fără motive de iritare. Cu soluții la tot pasul.

Părintele plug-de-zăpadă are schița drumului pregătită: fie că este drumul până la grădiniță fie că este drumul spre facultate. Vede cu 4-5 pași înainte, are soluții pentru orice direcție a vântului, din oricare unghi ar decide să bată. Este neobosit. Și mândru că toate răspunsurile, toate soluțiile sunt la el

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă

Umăr la umăr cu acești părinți stă anxietatea. Și-a făcut loc acolo de ceva timp. Și crește. Ba chiar se pare că a fost moștenită, spun oamenii de știință. Și a crescut și mai tare, din generație în generație. Și va fi transmisă, social, în familie.

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă. Părinții anxioși, superprotectori, transmit un mesaj clar copilului: nu am încredere în tine. ”Poți puțin. Nu poți. Noroc că sunt eu aici.” Copilul devine vulnerabil întrucât nu va mai ști să recunoască amenințarea din lumea reală și nu va avea putere de eschivare în fața amenințării. Se renunță la auto-determinare și se instalează în copil delăsarea în explorarea propriilor zone de interes.

Acești părinți sunt periculoși pentru ceilalți deoarece îi pot determina să le copieze modelul. Pozează în părinți perfecți, părinți ce au cu adevărat grijă de copiii lor.

Fiind înconjurați de acești părinți putem să ne schimbăm comportamentul, să ne pierdem încrederea în propriul nostru instinct, să devenim la rândul nostru, complet greșit, ultraprotectori și constrictori.

Există o tentație mare în rândul părinților anilor pe care îi trăim: aceea de a dirija chiar și amănuntele din viața copiilor. Aceștia din urmă eșuează în a-și urma propriile pasiuni, propriul drum în viață și ratează marele avantaj de a învăța din propriile greșeli.

Dacă îi vezi pe Ana și pe Horațiu în drumul tău, te rog să ai răbdare cu ei. Și te rog pe tine, dragă părinte, să nu crezi că ești ”mai puțin” dacă nu ești pregătit pentru o furtună galactică, așa cum probabil sunt ei.

Fii încrezător că este bine că îți lași fiica să decidă dacă vrea hanorac sau nu și bucură-te că fiul tău a ales sportul de performanță și nu arhitectura (așa cum și-ar fi dorit bunicii).

Nu există un ghid excepțional sau reguli de aur bătute în cuie pentru a fi un părinte bun. Ascultă-ți vocea interioară, aceea ce vorbește despre echilibru, cu dragoste, fără teamă. Și copiii tăi vor crește sănătos și armonios.

*Părintele-elicopter: psihologul Foster Cline și consultantul în educație Jim Fay sunt cei ce au introdus sintagma în cartea lor din 1990, ”Educația cu dragoste și logică”. Ei descriu părinții-elicopter ca fiind confuzi în privința diferenței dintre dragoste și salvarea copiilor de ei înșiși. Un alt nume pentru părinții-elicopter este ”părinții super-grijă”.

*Părintele plug-de-zăpadă: se pare că termenul a fost inventat de fostul profesor de liceu, David McCullough. El a publicat o carte, ”Tu nu ești special”, în care a implorat părinții să se retragă și să-și lase copiii să și eșueze. Cartea a fost bazată pe un discurs de început de an școlar, susținut în fața elevilor de liceu, în 2012.

Mara este o femeie minunată, introvertită, organizată și atentă la detalii. Se înțelege perfect cu fiul ei de 10 ani care îi seamănă leit. Mereu pune jucăriile la loc, vorbește puțin și la obiect. Mara are și o fiică de 6 ani. Pe care nu o înțelege deloc. În parc aproape dispare din raza vizuală a mamei în încercarea de a întâlni mulți-mulți copii. Niciodată nu își pune pantofiorii la locul lor și nici nu petrece mai mult de 10 minute într-o activitate. Zi de zi Mara spune că nu o poate înțelege pe fetița adorabilă din fața sa…

A cunoaște temperamentul copilului tău este una dintre cheile spre o relație fericită cu acesta.

Temperamente și trăsături de bază

Temperamentele clasice sunt patru la număr: temperamentul coleric, temperamentul sangvin, temperamentul flegmatic și cel melancolic. Când vorbesc despre copii, aleg să numesc colericul-,,activ”, sangvinul-,,sociabil”, melancolicul-,,sensibil” și flegmaticul-,,receptiv”.

Trăsăturile de bază ale acestor temperamente se creionează așa:

Sociabilii sunt sclipitori, veseli, vioi, în permanentă nevoie de stimulare, cu putere de a trece cu ușurință de la o stare la alta.

Vom remarca în copiii activi o voință nezdruncinată, putere de a își asuma riscuri, nevoie constantă de a fi în centrul atenției.

Copiii sensibili sunt foarte serioși, trăiesc emoțiile profund și le și manifestă profund. Sunt atenți și empatici.

Receptivii vor fi mereu cooperanți, își vor etala bunele maniere, vor ține cont mereu de instrucțiuni și se vor opune în fața modificărilor de program sau de protocol.

Vom descoperi câte ceva din cele descrise mai sus în copiii noștri; un filon puternic îi anima însă permanent și îi dăruiește unei tipologii.

Părinți și copii cu temperamente diferite

Dacă părinții nu sunt conștienți de existența celor patru temperamente, atunci cu greu vor reuși să formeze un copil cu un temperament diferit de al lor.

Experiența mi-a arătat că multe frământări, frustrări, suferințe ar putea fi evitate dacă părinții s-ar informa și educa cu privire la diferențele clasice, de bază, dintre temperamente.

De cele mai multe ori, părinții nu sunt de acord cu nevoile unui copil cu un temperament diferit de al lor. Nu interiorizează nevoia, nu le este familiară, nu au mai întâlnit-o și tratat-o.

Puterea de a înțelege nevoi diferite

Cum poate înțelege un părinte activ intoleranța la schimbare a copilului său receptiv?

Cum poate tolera părintele receptiv, organizat, imposibilitatea copilului său sociabil de a sta prins într-o activitate?

Și cum poți tu, părinte sensibil, să tolerezi nevoia de a fi în prim plan a copilului tău activ?

Părinții cu temperamente diferite de cele ale copiilor nu știu ce au de făcut cu aceștia. Se simt neputincioși, frustrați, se blamează sau blamează copilul.

Când părinții decid să învețe să accepte diferențele dintre temperamente, aceștia se vor transforma și se vor îmbogăți emoțional și comportamental.

Putem educa în blândețe temperamentele, le putem șlefui colțurile, putem ridica o trăsătură anume, putem domoli alta și putem potența tot ce merită potențat în copiii noștri.

Educare, înțelegere, acceptare, interiorizare, potențare

Le spun părinților așa:

Aveți un copil activ? Da, el își va asuma riscuri și va dori să fie lider și în centrul atenției. Treptat, veți vedea, va deveni cooperant și înțelegător față de ceilalți. Va fi mai sensibil, atent la nevoile celorlalți, conștient de aceste nevoi exterioare lui, va dori să fie de ajutor. Copiii activi au nevoie însă de mai multă coordonare.

Copilul vostru este sensibil? Cu siguranță este profund și serios însă va ajunge să râdă, să se lase copleșit de veselie, va fi original și admirat. Dacă va fi ascultat, dacă se va simți valorizat, va fi energizat și sociabil. Copiii sensibili au nevoie mereu de mai multă înțelegere.

Lângă voi este un copil receptiv? O bucurie de copil manierat, cooperant ce se ghidează după reguli clare. Ajutați-l să se auto-motiveze, sa își educe flexibilitatea și puterea de a se adapta. Copiii receptivi au nevoie de rutina zilnică, să nu uităm asta!

Sunteți părinții unui copil sociabil? El are nevoie permanent de stimulare, pare că nimic nu îi ajunge, trece ușor de la o activitate la alta, nu termină treaba pe care inițial și-a dorit-o mult și e mereu în căutare de copii noi în jurul ei. Se va concentra treptat, susținut, se va angaja serios în relații și se va uni cu echipele din care face parte. Va deveni receptiv, atent la scopul comun. Fiți pregătiți: copiii sociabili au nevoie de activități diversificate.

Când Mara a înțeles că pur și simplu fiica ei nu este ca ea și că acest lucru este bun, a răsuflat ușurată. A acceptat-o, a prețuit-o și a înălțat-o în funcție de nevoile ei. Acum știe ce să potențeze în fiecare dintre copiii ei. Și are sentimentul liniștitor că ceea ce face, face bine!

Mihnea stă în picioare în fața tatălui său. În spatele lor tronează autocarul. Mihnea pleacă în prima tabără din viața lui. Și-a dorit tabăra, și-a ales tabăra, a așteptat tabăra.

Tatăl este așezat la nivelul lui Mihnea. Îi zâmbește încurajator.

Și Mihnea și tatăl lui au mari emoții.

,,Oare voi reuși să stau șase zile departe de casă? Oare ce crede tata?”

,,Oare va reuși? Să îi spun ca pot oricând să vin să îl iau? Oare cum este bine?”

Mihnea e fericit. Și când ajunge în tabără e fericit. Glasul are scântei de încântare. ,,Ce repede s-a acomodat!”- cântă cu uimire și bucurie gândul părinților. Seara îi învăluie însă în emoții grele: glasul fiului, la telefon, e înecat în lacrimi. Dorul lui, dorul lui de casă, atinge parcă pielea obrazului mamei ce ține telefonul cu putere.

Definiții ale dorului de casă

Ce este dorul de casă? Într-un dicționar de specialitate am putea găsi definiția următoare: ,,o manifestare a anxietății provocată de separare”. Însă un copil aflat departe de părinți ne poate spune că dorul de casă este ,,o durere de burtică”, ,,lacrimi pe care nu le pot opri”, ,,un cuțit pe care îl simt în inima mea”.

Ce cauzează dorul de casă? Pentru copil este amintirea unei vieți liniștite și confortabile de acasă, amintirea căldurii, stării de securitate pe care căminul i-o oferă, minutele de alint pe care le petrece în brațele bunicilor.

Un copil este un pocal în care se revarsă trăirile pozitive și negative ale părinților

Este bine de știut că fiecare copil este un pocal în care se revarsă trăirile, emoțiile pozitive și negative ale părinților. Atunci când în sufletul părinților trepidează o mare îndoială (,,Este oare potrivit să îmi las copilul în tabără?”,,Îi va fi dor de noi?”, ,,Ne va fi dor de el?”), ea se va revărsa peste copilul ce simte așteptările și neliniștea familiei.

Uneori copilul ajunge să se comporte exact așa cum familia așteaptă: ,,Vezi, ți-am spus că îl va răzbi dorul de casă!”. Și totuși, ceea ce a înconjurat copilul îi fusese acestuia pe plac.

Dorul de casă poate determina un comportament de regresie în fiii și fiicele noastre: vor plânge ușor, vor lega greu spre deloc relații, vor fi retrași, vor mânca foarte puțin sau vor uda patul.

Când un copil normal din punct de vedere social și activ devine brusc tăcut, singuratic, dezinteresat, laconic, cu siguranță este un copil copleșit de dorul de casă.

Este sigur că dorul de casă nu se tratează ușor

Stă în responsabilitatea organizatorilor taberelor să fie bine pregătiți pentru aceste situații emoționale, să nu le lase să escaladeze, să asculte copiii cu atenție, să elimine minimizările ori ironiile. Cu mult tact copiii vor fi atrași în activități plăcute și fiecare reușită va fi numită. Și fiecare zi petrecută departe de casă va fi o victorie. Copiii vor fi ridicați în ochii lor și li se va spune cât de puternici sunt!

Totuși părinții nu pot controla ceea ce se întâmplă departe de ei. Îi încurajez pe părinți să discute cu copiii lor chiar dacă aceștia pleacă în prima tabără, chiar dacă pleacă în a cincea tabără.

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă și, așa cum știm, prevenția este cea mai importantă.

Părinții vor transmite semnale bune despre tabără, le vor vorbi copiilor despre activitățile grozave ce îi așteaptă, vor sublinia importanța sentimentului de apartenență la o echipă puternică.

Îndemn părinții să nu folosească repetitiv expresia: ,,dacă ceva nu merge bine poți oricând să mă suni să vin să te iau”. Părinții vor arata bucurie pentru că fiica sau fiul sunt în tabără, acolo unde vor avea o experiență unică împreună cu ceilalți copii.

Dacă un copil va dori să ia cu sine un obiect ce îi amintește de casă, va fi încurajat să o facă; o păturică, un pui de pernă, o eșarfă, o jucărie; sunt legături cu familia, cu spațiul casei, cu un mediu cald și protector.

Când copilul se întorce acasă, fiți siguri că îi amintiți că nu v-ați îndoit de el și de faptul că se va descurca onorabil și, mai ales, spuneți-i că e musai să fie foarte mândru de el sau de ea.

Când Mihnea s-a întors acasă, s-a aruncat în brațele părinților și i-a strâns tare. Apoi s-a întors pe călcâie și a avut puterea să meargă să își salute noii prieteni și pe organizatori.

În felul în care pășea era ceva nou. Își țină umerii mai drepți. Și parcă vorba îi era mai clară.

Și emana putere.

 Când Andreea a aflat că va fi mama a fost inundată de un val de bucurie! Era un copil mult-așteptat iar ea și-a propus să fie pregătită pentru noul rol pe care și-l asumase. A citit mult, a mers la cursuri de specialitate, a fost susținută de soț și familie. Rolul de mamă a luat-o totuși prin surprindere. Ceea ce se ivea în viața ei și a bebelușului minunat nu își avea soluția în cărți.  Nu exista o rețetă. Nu existau formule magice. Și a început să întrebe. Să dorească să discute cu alte mame care fuseseră acolo sau erau acolo. Ele ce simțeau? Lor cum li se întâmpla?

Foarte multe dintre lucrurile pe care le afla o făceau să  simtă că nu este mamă îndeajuns, că nu poate mereu, că se dăruiește puțin, că face lucrurile greșit. Și a început să se îndoiască de puterea ei de mamă.

Atunci când ești o MAMĂ NOUĂ, socializarea cu persoane cu aceleaşi interese şi preocupări, care trec prin experienţe similare, are multe aspecte benefice. Există însă şi multe dezavantaje în acest tip de interrelaționare.

Atunci când socializezi cu alte mame este bine să fii atentă la câteva lucruri şi să încerci să eviţi câteva reacţii la discuţiile pe care le ai cu ele. În permanență trebuie să pui totul în echilibru și să acționezi având maximă încredere în instinctele tale de mamă!

1. Evită să ceri sfaturi persoanelor cu păreri foarte puternice, rigide

Pentru ele există doar o singură variantă bună (cea pe care o practică ele) şi oricine face lucrurile puţin diferit este evident că nu face bine. Dacă discuţi cu astfel de persoane, care sunt sigure ca dețin adevărul absolut, rişti să crezi că tu nu faci bine, că nu eşti o mamă bună şi riști să devii nesigură, permanent nemulțumită de tine.

2. Evită să fii tu însăți rigidă!

Nu exista formule clasice, sau soluții universal valabile pentru situațiile ce apar în viața copilului tau. Un lucru se poate soluționa în mai multe feluri. Orice comportament al copilului se poate desfăşura puțin diferit, de la un copil la altul. Nu căuta soluţia clară şi ideală pentru orice. Uneori ea nu exista, iar soluţia potrivită pentru tine şi copilul tău poate fi un mixaj între mai multe soluţii ale mai multor mame. Sau o adaptare proprie, apărută din pură inspiraţie a ceva ce face o altă mamă!

3. Nu compara copilul tău cu pruncul altei mame

Nu toţi copiii dorm la fel, mănâncă la fel sau cresc la fel. Astfel de discuţii mereu comparative „Al meu face „aşa”. Al tău nu face?” reprezintă o sursă importantă de stres pentru proaspetele mămici şi unul din factorii care contribuie la nesiguranţa de sine a unei mame. Bucurați-vă de orice moment din viața micuțului, cu dinți sau fără, cu scutec sau fără, cu vorbe rostite sau doar cu zambete. Fiecare etapă este extrem de importantă! Nu vă doriți ca aceste etape să fie arse prea curand!

4. Evită discuţiile cu „mame-eroine”

Foarte multe mame, din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, de a fi percepute de ceilalţi ca  mame impecabile, împărtăşesc trunchiat experienţa lor, povestind doar părţile bune. Astfel de mame discută doar despre nopţile în care puiuţii lor dorm toată noaptea (şi nu menţionează nopţile în care se trezesc de 5 ori), povestesc doar întâmplările în care copilul a mâncat tot, devansează puţin vârsta la care copilul s-a întors, a stat în fund, s-a ridicat în picioare, a mers, a vorbit.

Tot ele susțin că totul este pur și simplu perfect în viața lor și că a fi proaspătă mămică este „floare la ureche”. Astfel de discuţii te pot face să te gândeşti că faci tu ceva greşit sau că e ceva în neregulă cu copilul tău.

5. Evită discuţiile cu mamele care se plâng mereu de cât de greu este

Aceste mame reprezintă cealaltă extremă faţă de cele descrise mai sus. Discuţiile cu ele te vor demoraliza şi te vor face să ai aşteptări catastrofale cu privire la evoluţia copilului tău. Dacă pruncii lor nu dorm toată noaptea la vârsta de doi ani, nu înseamnă că al tău copil care are acum câteva luni şi e normal să se trezească toată noaptea va face la fel până la doi ani. Nu uita că unor persoane le place să se victimizeze și exacerbează unele lucruri din dorința de a fi luate în considerare sau de a primi mai multa atenție și sprijin.

Andreea a reusit să înțeleagă că instinctul ei de mamă este cel mai important. S-a străduit să îl valideze în ea și să îl pună la treabă. De acum știe: nimeni și nimic nu poate interveni între ea și copilul său!

Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai mică a făcut chiar karate. Anul trecut a publicat o carte, ”Grădinile interzise”, iar anul acesta a avut prima expoziție personală de artă plastică. Lista cu lucrurile pe care Alexia le-a realizat până acum este impresionantă: zeci de texte literare publicate și premiate, participare în peste 20 de expoziții de pictură și desen. A primit zeci de premii la concursurile la care a participat, fie ele de muzică, de creație literară, de pictură sau de teatru. Dar cine este Alexia și cum gândește ea? Am invitat-o la Matricea Românească și am stat de vorbă.

Care este pasiunea ta cea mai mare acum?

Acum, dansul și pictura. În ultima vreme mi-a plăcut foarte mult să dansez.

Dar acum doi ani spuneai într-un interviu că te pasionează mult pianul.

Da, așa era atunci. Între timp m-am mai maturizat, s-au schimbat unele lucruri. Pictura a fost dintotdeauna o mare pasiune și așa a rămas.

Ai făcut și mult sport.

Da, am făcut de exemplu karate, dar m-am oprit înainte să dau examenul pentru centura galbenă. Nici nu mai știu de ce, cred că au fost alte activități prioritare atunci.

De când ai toate preocupările acestea? Când a început totul?

Am început să desenez de la trei ani. Deci desenul și pictura au fost primele. Apoi am început pianul, apoi a venit dansul. Iar teatrul sau sporturile au fost trecătoare, nu m-am ținut de ele. Iar pentru viitor, deși n-are legătură directă cu multe din cele pe care le-am făcut până acum, aș vrea să merg către arhitectură. 

Arhitectura este o sinteză.

Da, o sinteză între desen și matematică. Dar eu văd și matematica tot ca pe o artă. O artă a gândirii.

Pentru mulți dintre colegii tăi de la școală, matematica nu doar că nu e o artă, dar este un adevărat chin!

Da, dar e nevoie de matematică peste tot. Plus că o să ne trebuiască și la evaluarea națională de la anul!

În activitățile tale din afara școlii, toate pasiunile care-ți aduc satisfacții și premii, care este raportul dintre talent și muncă?

Asta m-a întrebat foarte multă lume. Trebuie să recunosc, la mine este și muncă, dar nu mă stresez atât de mult cu ceea ce fac. Le fac pe toate din plăcere, și îmi este ușor. Poate talentul și munca sunt în proporții egale, 50-50.

Iar dacă cineva își imaginează că doar talentul este de-ajuns?

Nu, nu e adevărat. Nu cred că e adevărat. Poate doar dacă e un talent ieșit din comun. Dar în general pentru orice e nevoie de multă muncă.

Pictura ta trebuie descifrată?

Cred că nimeni n-o s-o înțeleagă așa cum am înțeles-o eu atunci când am pictat-o. Dar fiecare poate să înțeleagă altceva. Și asta mă bucură. Sunt mai multe perspective de a vedea o lucrare.

Cât timp pe zi te uiți la televizor?

Nu mă uit niciodată. Mă uit la filme, dar nu pe televizor.

După tine, televizorul e un obiect depășit? Poți trăi fără el?

Dacă aș fi numai eu în casă, da, televizorul ar putea să dispară. Știrile le poți lua și de pe internet, bineînțeles.

Acum 20 de ani, oamenii nu puteau trăi fără televizor. Era la fel de indispensabil ca și frigiderul.

Da, dar acum internetul a cucerit toată zona asta de media și totul s-a schimbat.

Cât de mult depindeți, tu și colegii tăi de generație, de internet, de telefon?

Ideea e să stai și pe telefon, dar să nu-ți irosești viața numai acolo.

Este justificată temerea adulților că tinerii, adolescenții, copiii chiar, stau prea mult timp pe telefon și pe tabletă?

Da, este cu adevărat o problemă. Deși cred că depinde mult și cum își folosește copilul acela telefonul. Îl poate folosi și la activități creative. Dar da, colegii mei stau foarte mult pe telefon.

Ce crezi că merge rău în lumea asta și ai vrea să îndrepți dacă ai putea?

Cel mai rău lucru este poluarea Pământului și schimbarea de climă. E important pentru că fără Pământ nu putem trăi.

Spune-mi care este locul pe care l-ai vizitat și l-ai recomanda oricui.

Mi-a plăcut cel mai mult Londra. Poate că m-a impresionat și civilizația, și poate și locurile pe care le-am vizitat, nu știu exact. Iar din România îmi place cel mai mult la Sibiu. 

Ai primit de-a lungul anilor foarte multe premii. Cum te face asta să te simți?

Îmi place că munca mea a fost apreciată. Hobbyurile le fac și pentru mine, dar pentru mine contează foarte mult ca lumea să vadă ce fac și să fiu apreciată.

Ce crezi despre plecarea din România? Te-ai gândit să studiezi mai departe în străinătate?

S-a gândit mama, de fapt! Mi-a spus că pot să merg și în alte țări să studiez, dacă vreau, pot să stau și aici. Dar nu m-am gândit cu atenție.

Mulți dintre tinerii care pleacă din țară, nu se mai întorc. Care-i părerea ta despre asta?

Cred că poți să studiezi acolo și să te formezi. Dar după aia… Până la urmă, România e ca mama ta, și ar trebui să te întorci acasă, nu? Dacă chiar nu-ți place România și vrei să pleci, pleci. Dar altfel…

Ce vede Alexia în două dintre tablourile ei

Când am pictat tabloul, am avut în minte mașina timpului, care are un suflet. De asta am desenat o față, pentru că are un suflet. Și ea împrăștie anotimpurile.

Ideea acestei lucrări este următoarea: un om poate arăta mai scary, poate să aibă un chip neplăcut. Dar trebuie să-l cauți mai în adânc, să te uiți mai bine la el înainte să-l judeci.

Fragment din eseul ”Nemaivăzutul Peleș”, eseul pentru care Alexia a primit premiul II pe țară la concursul ”Călătorie prin UE”

Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.

În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combina cu eternitatea “eternă” și se termina cu un sunet grav, totul. 

Fragment din volumul Alexiei, ”Grădinile interzise” (Ed. Inspirescu, 2018)

Viața mea a fost ca o filă dintr-o carte cu apocalipse, scrisă de un autor nepriceput: acum vreo săptămână am încolțit. Sămânța arăta ca o inimă umană. Mi-au crescut picioare cu degete în loc de rădăcini. Frunzele erau tutu-ul verde în care eram îmbrăcată, iar floarea din interior avea forma unui creier. Nu știam ce-i cu mine. Câteodată am impresia că cineva a greșit și în loc să-mi dea cord pe om, mi-a dat unul de plantă.

Dintre toate fiinţele care îţi populează şi îţi influenţează existenţa, Mama te învaţă, de-a lungul vieţii, cele mai multe lecţii. Nici un învăţător ori profesor, nici un prieten sau rudă, nici un superior ierarhic, guru, consilier de dezvoltare personală sau life coach nu se poate ridica la nivelul de înţelepciune, de simplitate şi de bun-simţ ce defineşte morala maternă.

Mamele se fac în toate formele şi mărimile: înalte şi scunde, grase şi slabe, sărace şi bogate, profesoare universitare şi muncitoare în fabrică.

Însă, dincolo de realităţile obiective, care le diferenţiază, mamele bune au un numitor comun: întocmai ca Soarele, singura lor raţiune de a fi este aceea de a întreţine viaţa şi de a mângâia cu razele lor blânde.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul.

Nu trebuie să citeşti Arta Războiului de Sun Tzu pentru a afla cum câştigi bătălia cu viaţa: studiază voinţa şi dârzenia mamei în a-şi apăra copiii. Porţile iadului sunt firave în faţa unei mame rănite sau în nevoie pentru ai ei.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul

Sunt multe lecţiile pe care le-am învăţat de la Mama şi cu siguranţă că decantarea lor va dura o viaţă. Tot ce ştiu e că cea mai importantă dintre ele e cât se poate de clară şi mi-a definit parcursul existenţial.

Mama m-a învăţat să nu-mi înşel semenii şi să nu înşel viaţa.

Prima parte a lecţiei e simplă: să muncesc cinstit pentru ceea ce îmi doresc şi să îmi croiesc propriul drum, să mă impun prin ceea ce ştiu şi prin lucrurile bune făcute, adică prin reputaţie, nu prin jocuri de culise şi prin intrigi. Unii oameni răspândesc lumină, alţii – mulţi – vor cu orice preţ să fie în lumina reflectoarelor. Mama m-a îndrumat să fac parte din prima categorie.

Iar a doua parte a lecţiei e la fel de curată: să fac ceea ce ştiu, pe cât de bine o pot face, dar să nu forţez lucrurile, din lăcomie sau egocentrism, când vocea interioară îmi spune să mă opresc, pentru că am ajuns la capătul liniei. A nu înşela viaţa presupune a fi corect cu tine însuţi şi a fi demn în relaţia ta cu ceilalţi. România ar ajunge departe dacă impostura n-ar fi prima specializare, dacă oamenii ar fi cinstiţi cu ceea ce pot şi cu ceea ce nu pot, dacă nu şi-ar asuma lucruri peste înzestrările lor, la preţuri de patru ori mai mari.

Morala maternă ar trebui să facă obiectul unui curs la Universitate.

Foto deschidere: picography.co/