Tag

copilarie

Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine.

,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe picioare!

,,Cum să fac oare asta?- se întreabă tatăl. În toată copilăria mea am fost comparat și puțin lăudat, certat pentru greșeli și neluat în seamă pentru reușite. Mi-a fost tare greu, ca adult, să mă echilibrez!

 

Lucrurile ce vin de hăt-departe, din copilărie, nu ne dau pace nouă, părinților ce cu atenție le conștientizăm.

Ce e de făcut?

Puținele lucruri mici care sunt cărămizile din temelia unei puteri enorme se aștern așa:

 

Este bine să ne uităm mereu la dăruire, la efort și mai puțin la câștigul dintr-o cursă sau dintr-o acțiune. ,,Ai alergat bine, cu viteză și cu multă coordonare. Tu ești trist că nu ai câștigat cursa însă ai fost muuult mai bun decât ai fost ieri și mă bucur că nu ai renunțat!” Actul consecvent este cel ce te ridică și te formează și nu o cupă aurită dintr-un moment. Și DA! Ideal este să îi oferim recunoaștere pentru efort și nu pentru titlul de cel mai bun și atunci când medalia îi lucește la gât!

Este important să îl facem pe copil să înțeleagă că nu va fi iubit și plăcut de toată lumea. (Și nu, nici el nu poate iubi sau simpatiza pe toată lumea). Gândul ce trebuie clădit sună așa: ,,dacă această prietenie a mea nu a mers bine, vor merge altele. Este în regulă să nu fiu compatibil cu toți, este în regulă să nu mă placă toți chiar dacă eu știu că ceea ce fac fac bine”. Important este verbul ,,a te înțelege”: ne înțelegem cu cei mai mulți oameni și asta înseamnă consens, acceptare, toleranță, respect. Un copil puternic va interioriza importanța acestor cuvinte.

 

Este musai să nu criticăm felul în care un copil a performat și și-a expus efortul. Copilul vede dezamăgirea părintelui și începe să simtă frica de eșec sau de performanță care nu e la cote înalte. Astfel, copilul va evita să încerce lucruri noi care îl pot coborî de pe piedestal în ochii lui și în ochii celorlalți. Mai puțină critică și mai mult feedback plin de onestitate, clădit pe lucruri realizate și subliniind neapărat ce i se va întâmpla bun dacă se străduiește să performeze mai bine și mai bine. În plus este benefic să formulăm frazele astfel încât să reiasă clar că rezultatele mai slabe sunt urmarea unei mai slabe pregătiri și nu rezultatul lipsei de talent.

Oferă-i tu, părintele, noi experiențe mereu, expune-l la lucruri inedite, treptat, gradual în dificultate, însă în ritm constant. ,,Neîncercatul” este o parte clară a devenirii lui iar un copil ce s-a lovit constant de nou nu se va bloca în fața noului din viață. Își va aminti experiența, sentimentul în fața ineditului și va gusta din plin din noua felie pe care viața i-o pune în față. Fii lângă copil când îi oferi noul și bucură-te alături de el de desțeleniri.

Învață-l ce știi tu să faci, lasă-l să îți vadă bucuria atunci când te ocupi de lucruri care îți fac plăcere, la care te pricepi, în care excelezi. Vorbește-i despre efuziunea din tine în momentul respectiv. Nu este obligatoriu să îi placă și lui același lucru însă cu siguranță se va simți sigur pe el atunci când exteriorizează fascinația despre ceea ce îl face fericit, oricare ar fi acest lucru.

Chiar și atunci când ești chinuit de îndoieli (,,…off, e prima lui tabără, oare se va descurca? Se va hrăni/îmbrăca/socializa/juca….”) nu îi împărtăși copilului temerile tale. El, firește, le are pe ale lui. Cuvintele tale îi vor secera bruma de încredere și puterea de a se desprinde. ,,Deși am emoții pentru această despărțire, simt din tot sufletul că te vei descurca cu brio!”- iată o formulare ce dă aripi, putere și încredere în propriile resurse.

 

Vorbește cu copilul tău despre emoțiile sale, învață-l să le numească, să le accepte și să le rotunjească pe la colțuri. Bucurie, tristețe, furie, supărare- orice emoție va fi trăită și simțită până la capăt, învățată și ghidată. Copilul, stăpân al emoțiilor, va reuși să se înalțe peste inimă frântă sau va ști cum să îi umple pe cei din jur cu starea sa de bine.

 

Setează așteptările sale pentru vârsta sa. Îndrumă-l să se raporteze la sine și nu la fratele mai mare sau la adult. Reacțiile și reușitele sale sunt direct proporționale cu experiența sa de viață, cu puterile sale cu ceea ce a acumulat. Da, modelul și așteptarea poate fi cea observată la părinte, de exemplu. însă această reușită vine la pachet cu efort lung și susținut în ani și nu poate fi obținut într-o frântură de secundă. Expuneți copilul la această informație și el va căpăta liniște și răbdare la gândul că într-o bună zi va performa așa cum își dorește.

 

Ioana și Răzvan așează cu răbdare pietre serioase la temelia pe care e scris ,,încredere în sine”. Fiecare reușită este o victorie ce merită sărbătorită și fiecare poticnire este doar o lecție pentru părinți și fiu.

Să căutăm și noi pietrele de temelie importante și să le așezăm cu răbdare și hotărâre la fundația pe care se urcă fiii și fiicele noastre în fiecare zi.

 

 

 

Eva e în clasa pregătitoare. Tocmai ce a fost invitată la prima petrecere cu copiii aceștia mulți și noi pe care nu îi știe. Și inimioara ei bate tare și taaare nu ar vrea să meargă deși a fost și a ales un cadou frumos împreună cu mami. Îi tremură bărbița și e neliniștită. Se ridică și se așează iar și ar vrea doar să rămână acasă în vârful patului. Mama pare tare încântată și îi calcă rochița cea verde cu fundă la spate. Ce să spună și cum să spună? Mirena simte nesiguranța fiicei ei. Și deși pare că este atentă doar la cutele rochiei, mintea ei se frământă: să o întreb, să nu o întreb? Dacă nu vrea să meargă să accept? Am mai făcut acest lucru și i-a părut rău apoi. Și ei și mie. Ce e de făcut?

 

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială

Copiii au nevoie să stea uneori în îndoială, ”pe muchie de cuțit”, pentru a-și analiza temerile și pentru a ști că le pot răzbi sau că au nevoie de ajutor. Pentru noi, părinții, este foarte greu. Îi simțim și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul greu în care își înfruntă fricile. Oare dăm dovadă de cruzime cu așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat? ”Nu vei merge azi la bazin, la karate, la școală, la aniversare”. ”E în regulă, te salvez eu, văd că ești în dubiu și te temi”. Aceste exemple ne pun în postura de a-i lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale fricii, ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o dată viitoare. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate și probabil o vom lua de la capăt.

 

Să nu-i ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să evite? Fiți lângă ei. Acolo. Trup și suflet. Puneți-vă mâna pe umărul lor, țineți-i de mână și spuneți-le: ”o să fim amândoi, amândouă înăuntru. Și eu nu voi pleca până ce tu nu ești gata”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță. Zona de înfruntare este acolo și este fierbinte, dar îi puteți face față împreună.

 

Copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin?

Sunt și părinți ce își împing copiii, ba cu frustrare, ba cu supărare, dincolo de linia de delimitare. Probabil exact așa s-a procedat cu ei în pruncie: ”copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ”Așa îl faci puternic”.Nu le-a fost deloc bine atunci; și nu le e bine nici acum, părinți de copii anxioși, la rându-le. Eu nu voi putea susține niciodată că un impuls puternic dincolo de limită, ”un brânci”, ne va aduce mai aproape pe noi de copiii noștri. Nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (unii) i-au făcut față. Să ne amintim că după orice revărsare puternică a emoțiilor copiii vor fi mai relaxați, cu putere de conectare, chiar bucuroși si ciripitori, gata să pornească un joc sau să găsească odihna într-un somn adânc, ce le va reda energia consumată.

 

Fără panică în momentele de cumpănă trăite de copil

Când ei sunt agitați și speriați nu îi copleșiți cu panica voastră ce rezultă din faptul că nu știți ce e de făcut: nu strigați, adormiți tonul disperat ce erupe din toți rărunchii. Alinați și susțineți. Ascultați și oblojiți cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Lăsați-i să suspine și indicați-le umărul vostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei. Mirena a pus rochița pe umeraș. S-a așezat lângă fiica ei și i-a spus pe un ton coborât: ”Pot să îți aud chiar acum inimioara cum bate. Și simt că tremuri. Și știu că te temi. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu gata și, când ești pregătită, pornim amândouă. Eu simt că va fi bine.” Răbdarea, puterea, calmul au dat roade. Eva nu a evitat întâlnirea cu lumea cea nouă; s-a jucat, a mâncat tarte, ba chiar a și dansat. Și, mereu, și-a privit recunoscătoare mama.

 

Cunosc bine două mame-prietene. Minuni de mame! Mame de băieți. Le admir. Dăruiesc băieților lor tot ce pot. Îi observă și îi îndrumă și îi susțin. Și se susțin una pe alta.

 

În vara aceasta lungă ce a ținut până în toamnă, au stat cu băieții în Marele Oraș. Așa a fost să fie.
Ele, care îi plimbau doar pe deasupra norilor, care îi duceau din șes până în creierii munților, care le arătau pisici de mare și scoici cu perlă, muzee de știință și figuri de ceară, turnuri înalte și porți cu personalitate, ele au stat cu băieții în Oraș.
Și ce vară călduroasă! Cu colb și aer irespirabil, miasme puternice, gândaci și furnici.
Li se rupea inima că-și țin băieții în Oraș.

 

Feți-Frumoși de oraș

Dimineața, seara și la prânz, uneori în creierii nopții și la cântatul cocoșilor, băieții se întâlneau și șopteau și chicoteau.
Încălecau trotinetele ca doi Feți-Frumoși-cu-stea-în-frunte, se alergau, râdeau, se tachinau. Își verificau roțile și făceau schimb de saboți.

”Ce cald e!- oftau mamele cu milă în glas-…și noi îi ținem în Aici!”

Noroc că băieții nu auzeau și dansau cu tricourile ude de ploaia ce se pornise din senin. Se cățărau și alunecau cu viteză pe delușoarele din parc.

”Nu pot să respir!”, îngânau mamele triste că-și țin copiii în Oraș.

Băieții se luau de mână și mâncau înghețată și porumb fiert. Își comentau personajele preferate, făceau schimb de jocuri, cărți și rulmenti. Adoptau căței și își descriau lumile din capul lor și își testau la două zile limitele.

Când și-au terminat de plâns neputința, într-o bună și frumoasă zi de la început de toamnă calendaristică, mamele au înțeles că băieții ”nu mai au aer” doar dacă nu se văd. Că le priește atât de tare libertatea și prietenia și faptul că se au unul pe altul, încât nimic altceva nu mai contează.

 

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el

Cel mai bun lucru în lumea aceasta e să ai un prieten și să te descurci cu el. Să îl ții lângă tine o vară întreagă, să-l tolerezi, să-l susții, să-l bucuri, să-l lași să te fericească și să te ajuți cu el.

Când au ajuns la această concluzie, cele două mame (prietenele mele) au strălucit.
Și și-au dat seama că într-o vară cu praf și călduri insuportabile, Universul a dăruit copiilor lor mai mult decât ar fi putut să le dăruiască ele într-o viață.

 

Cum arată prietenia adevărată

Cel mai bun exercițiu de prietenie e să-ți faci un prieten și să îți fie bine cu el.

Ca psiholog și ca părinte pot să afirm clar că prieteniile legate în copilărie rămân puternic ancorate în memoria noastră.
Liantul prieteniilor ce se leagă acum este afectivitatea. Afecte pure, lipsite de disimulare.
Sursă de joacă, distracție, voie bună, relaxare, testare de limite. Asta este în copilărie prietenia; se dezvoltă în pașii următori în sursă de învățare și adaptare în societate: comunicare, cooperare, apartenență la un grup, respect. Înțelegere și ascultare.

Un copil care are un prieten e un copil salvat. E un copil cu o ancoră. E un copil cu un refugiu.

 

Sunt în nordul Germaniei de două săptămâni și încă nu m-am dezmeticit total în legătură cu ce mi s-a întâmplat. La Jacobs University, Bremen, totul este foarte nou, însă noul acesta îmi e – ciudată senzație – familiar. Sunt înconjurat de tineri din întreaga lume. Reușim cumva să ne înțelegem cu toții. Sunt mirat și curios în orice secundă. O parte din mine cere acces permanent la tot bagajul meu de cunoștințe acumulat de acasă. Și în miez de noapte sau în zorii senini, gândurile mele se învălmășesc și capătă forma aceasta: care este cu adevărat scopul pentru care sunt aici și ce înseamnă acest lucru pentru toți oamenii importanți pentru mine de acasă? Cum mă simte lumea și cum mă percep cei pe care îi întâlnesc? Ce va trezi povestea mea în oamenii pe care vreau să îi servesc în viitor? Ce este pentru mine datoria și care îi este adevăratul rost astăzi?

 

 

Luca_1

 

Sunt Luca Onică și am 19 ani. Tocmai am terminat 14 ani în sistemul de învățământ alternativ Waldorf în București și mi-am dedicat ultimele 16 luni (sau poate toți anii mei) pregătirii academice și emoționale pentru a mi se permite accesul la o facultate de prestigiu. Se vede că munca mi-a fost răsplătită: sunt azi acolo unde mi-am dorit să fiu, cu bucurie lângă sacrificiu, cu nopți tremurânde lângă dimineți încrezătoare, cu eseuri scrise cât pentru o carte despre crezuri, cu îndoieli ce te îngenunchează lângă cuvinte de îmbărbătare ce te fac să zbori.

 

Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine

 

Am fost destul de norocos să fiu educat să am în vedere nu doar binele meu ci și pe cel al celorlalți și am aflat destul de devreme că a duce o luptă înverșunată doar pentru a demonstra că ai dreptate este inutil într-o lume care se bazează în primul rând pe relațiile de calitate dintre oameni. Mi s-a spus că am o putere aparte de a ridica lumea. Nu știu dacă am neapărat un talent anume în acest sens, însă întotdeauna am fost concentrat pe oameni. Privind înapoi, încă din copilările i-am ajutat pe competitorii rivali să își dea mâna, am sugerat mereu reguli care ar fi îmbunătățit orice joc la care luam parte și i-am îndrumat mereu pe cei pierduți. Trăind astfel, am învățat cum să folosesc fereastra atunci când ușile sunt închise. Acest principiu pare să fi prins rădăcini puternice în mine și să mă fi ghidat în toate alegerile mele de până acum. Întotdeauna am căutat să privesc dincolo de mine, asigurându-mă că și celorlalți le merge bine.

În Jacobs University Bremen conviețuiesc 111 naționalități în campusul universității. Este locul ideal pentru mine, pentru că sunt interesat de istorie, evoluția relațiilor internaționale, cultură și comunicare.

 

Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp

 

Când visam ”la facultate” mi-am dorit să găsesc un loc în care să pot crește în toate planurile mele, să descopăr noi orizonturi în care să investesc și mai ales un loc în care să fiu provocat în fiecare zi. Jacobs este toate acestea și mai mult decât atât. Mă simt ca și cum m-aș uita la toate canalele de știri din toate colțurile lumii în același timp. Este normal să vorbesc zilnic despre discrepanța condițiilor de viață din Statele Unite ale Americii sau Mexic, despre mobilitatea în politica recentă din țările din America de Sud, despre Brexit și despre ce se va întâmpla în Germania în următoriul deceniu, despre starea din fiecare țară balcanică, migrația educațională din întregul continent african, conflictele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat și chiar divizarea pregnantă dintre generațiile din Japonia. Uneori uit câte lucruri am discutat și trebuie să reiau în mintea mea toată ziua pentru a înmagazina surplusul de informație. Este extraordinar că toți cei care sunt aici sunt deschiși, prietenoși și răbdători cu mine și mă simt binecuvântat că am întotdeauna în jurul meu acești ”profesori” de o seamă cu mine. Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți.

Deși este foarte solicitant și îmi este tot mai dor de familie și casă, știu că este cel mai bun loc în care aș fi putut fi acum.

Încep să simt că în nicio sală de curs din lume nu poți să obții cu adevărat o perspectivă globală a relațiilor și a culturilor lumii, așa cum o faci în sala de mese sau pe iarba verde a campusului atunci când suntem cu toții laolaltă.

 

Ne creștem unii pe ceilalți, ne susținem unii pe ceilalți

 

Pentru mine, ultimele luni au fost de-a dreptul revelatoare arătându-mi lumea din jurul meu într-un nou mod, remodelându-mi puternic gândirea. Am devenit mai conștient de dezavantajele naturii mele de extrovert pronunțat, așa că am tăcut, am privit, am ascultat și am ajuns să înțeleg una dintre cele mai importante idei pentru stadiul meu, în acest deceniu: ce viziune dețin despre mine și cum aș putea eu exista cel mai bine în lume dăruindu-i acesteia puterea mea.

Un lucru greu pentru mine a fost eliminarea filtrelor personale pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul meu și am ajuns să realizez că este momentul să mă opresc din a fi un expert ce trăiește doar în bula sa și că doar ieșind din aceasta îmi pot atinge adevăratul potențial. Acum vreau să citesc mai mult ca niciodată, să întreb ca niciodată și să învăț ca niciodată. Știu că este timpul să descopăr ce zace adânc înăuntrul meu.

Să schimb lumea nu este ceva ce știu sau pot să-mi imaginez acum clar cum să fac. Sunt determinat însă să aflu drumuri spre această direcție. Voi lăsa comunitatea academică de la Jacobs să pună lumini în calea mea.

 

Luca_2

 

Crezul meu este că trebuie neapărat să fiu pregătit pentru ceea ce va fi și să înțeleg de ce și cum momentul transformator al viitorului va veni pentru mine și generațiie contemporane mie în cele mai multe planuri ale vieții. Întrebarea mea de căpătâi este acum: cum vom lăsa lumea celor ce ne urmează? Care este moștenirea pe care o lăsăm în urmă?

Ceea ce mi s-a confirmat până acum este că atunci când credința, componentele fizice, logice, spirituale din noi lucrează împreună, putem fi pregătiți să înfruntăm viitorul.

Sunt curios despre mine cel de mâine sau din noiembrie sau din iunie 2029 și aștept să mă povestesc vouă în continuare.

 

Când Ana intră în micul parc de lângă casă cu fiica ei, toată lumea oftează. Se știe că mămica Ana va negocia jocurile, va stabili rândul copiilor la leagăn, va avea ochi de vultur când fetele șoșotesc între ele. Umăr la umăr cu fiica ei. Cu neputința de a o lăsa să ia o decizie sau să aleagă pentru ea.

În celălalt colț al orașului, Horațiu face planul pentru o nouă ieșire cu fiul lui. Se gândește din vreme pe unde să o ia în drumul spre Muzeu. Cu siguranță va ocoli curtea în care e un cățeluș ce latră. Va lua și cizmele de ploaie că niciodată nu se știe; și pelerina; și umbrela. Vrea să stea de vorbă cu fiul lui și să îi spună ce ar fi bine să răspundă dacă vor întâlni un cunoscut. Și mai are în plan multe lucruri ce trebuie făcute înainte de ieșirea aceasta.

Ce părinți! Părinți buni și iubitori, foarte iubitori. Așa este.

 

Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil

 

Te uiți la ei și le vizualizezi o imensă elice, pornită din centrul capului. Elicea mătură tot ceea ce părintele crede că este rău pentru copil.

Ana este tipologia părintelui-elicopter: un fenomen al naturii din lumea modernă.

Imaginați-vă că nimeni nu se apropie de spațiul protejat de elice și nimeni nu rezistă prea mult sub furtuna iureșului provocat de aceasta.

Acești părinți sunt lângă copiii lor la orice vârstă a acestora: îi supraprotejează în pruncie, în mica lor copilărie, în pubertate, adolescență; sunt părinți ultraprotectori, părinți ce nu lasă copiilor lor timp în a fi cu ei înșiși.

Preiau responsabilitățile copiilor, trăiesc în locul acestora eșecul și succesul.

Controlează în permanență.

Le este în permanență frică de consecințe: ”ce se va întâmpla dacă…?”; au sentimente de anxietate, sunt mereu îngrijorați.

Intențiile lor sunt bune! Copilul propriu însă își pierde încrederea în sine, își pierde stima de sine, nu își dezvoltă aptitudini vitale. Anxietatea crește în progenitura lor. Copiii nu sunt lăsați să își dezvolte puterea în viață.

 

Plugul de zăpadă șterge orice urmă de impuritate din drumul copilului

 

Horațiu este un părinte plug-de-zăpadă pur sânge. El este ultrasuperprotector și curăță orice urmă de zăpadă (a se citi obstacol) din calea propriilor copii. Copilul nu trebuie să aibă greutăți, gândește părintele. Eu la ce aș mai fi bun, atunci? Trebuie să îi aștern lumea la picioare. Și lumea trebuie să fie curată, fără praf, fără motive de iritare. Cu soluții la tot pasul.

 

1

 

Părintele plug-de-zăpadă are schița drumului pregătită: fie că este drumul până la grădiniță fie că este drumul spre facultate. Vede cu 4-5 pași înainte, are soluții pentru orice direcție a vântului, din oricare unghi ar decide să bată. Este neobosit. Și mândru că toate răspunsurile, toate soluțiile sunt la el

 

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă

 

Umăr la umăr cu acești părinți stă anxietatea. Și-a făcut loc acolo de ceva timp. Și crește. Ba chiar se pare că a fost moștenită, spun oamenii de știință. Și a crescut și mai tare, din generație în generație. Și va fi transmisă, social, în familie.

Anxietatea copilului crește prin protejare excesivă. Părinții anxioși, superprotectori, transmit un mesaj clar copilului: nu am încredere în tine. ”Poți puțin. Nu poți. Noroc că sunt eu aici.” Copilul devine vulnerabil întrucât nu va mai ști să recunoască amenințarea din lumea reală și nu va avea putere de eschivare în fața amenințării. Se renunță la auto-determinare și se instalează în copil delăsarea în explorarea propriilor zone de interes.

Acești părinți sunt periculoși pentru ceilalți deoarece îi pot determina să le copieze modelul. Pozează în părinți perfecți, părinți ce au cu adevărat grijă de copiii lor.

Fiind înconjurați de acești părinți putem să ne schimbăm comportamentul, să ne pierdem încrederea în propriul nostru instinct, să devenim la rândul nostru, complet greșit, ultraprotectori și constrictori.

Există o tentație mare în rândul părinților anilor pe care îi trăim: aceea de a dirija chiar și amănuntele din viața copiilor. Aceștia din urmă eșuează în a-și urma propriile pasiuni, propriul drum în viață și ratează marele avantaj de a învăța din propriile greșeli.

 

Dacă îi vezi pe Ana și pe Horațiu în drumul tău, te rog să ai răbdare cu ei. Și te rog pe tine, dragă părinte, să nu crezi că ești ”mai puțin” dacă nu ești pregătit pentru o furtună galactică, așa cum probabil sunt ei.

Fii încrezător că este bine că îți lași fiica să decidă dacă vrea hanorac sau nu și bucură-te că fiul tău a ales sportul de performanță și nu arhitectura (așa cum și-ar fi dorit bunicii).

Nu există un ghid excepțional sau reguli de aur bătute în cuie pentru a fi un părinte bun. Ascultă-ți vocea interioară, aceea ce vorbește despre echilibru, cu dragoste, fără teamă. Și copiii tăi vor crește sănătos și armonios.

 

*Părintele-elicopter: psihologul Foster Cline și consultantul în educație Jim Fay sunt cei ce au introdus sintagma în cartea lor din 1990, ”Educația cu dragoste și logică”. Ei descriu părinții-elicopter ca fiind confuzi în privința diferenței dintre dragoste și salvarea copiilor de ei înșiși. Un alt nume pentru părinții-elicopter este ”părinții super-grijă”.

*Părintele plug-de-zăpadă: se pare că termenul a fost inventat de fostul profesor de liceu, David McCullough. El a publicat o carte, ”Tu nu ești special”, în care a implorat părinții să se retragă și să-și lase copiii să și eșueze. Cartea a fost bazată pe un discurs de început de an școlar, susținut în fața elevilor de liceu, în 2012.

 

Mihnea stă în picioare în fața tatălui său. În spatele lor tronează autocarul. Mihnea pleacă în prima tabără din viața lui. Și-a dorit tabăra, și-a ales tabăra, a așteptat tabăra.

Tatăl este așezat la nivelul lui Mihnea. Îi zâmbește încurajator.

Și Mihnea și tatăl lui au mari emoții.

,,Oare voi reuși să stau șase zile departe de casă? Oare ce crede tata?”

,,Oare va reuși? Să îi spun ca pot oricând să vin să îl iau? Oare cum este bine?”

Mihnea e fericit. Și când ajunge în tabără e fericit. Glasul are scântei de încântare. ,,Ce repede s-a acomodat!”- cântă cu uimire și bucurie gândul părinților. Seara îi învăluie însă în emoții grele: glasul fiului, la telefon, e înecat în lacrimi. Dorul lui, dorul lui de casă, atinge parcă pielea obrazului mamei ce ține telefonul cu putere.

 

Definiții ale dorului de casă

Ce este dorul de casă? Într-un dicționar de specialitate am putea găsi definiția următoare: ,,o manifestare a anxietății provocată de separare”. Însă un copil aflat departe de părinți ne poate spune că dorul de casă este ,,o durere de burtică”, ,,lacrimi pe care nu le pot opri”, ,,un cuțit pe care îl simt în inima mea”.

Ce cauzează dorul de casă? Pentru copil este amintirea unei vieți liniștite și confortabile de acasă, amintirea căldurii, stării de securitate pe care căminul i-o oferă, minutele de alint pe care le petrece în brațele bunicilor.

 

2

 

 

Un copil este un pocal în care se revarsă trăirile pozitive și negative ale părinților

Este bine de știut că fiecare copil este un pocal în care se revarsă trăirile, emoțiile pozitive și negative ale părinților. Atunci când în sufletul părinților trepidează o mare îndoială (,,Este oare potrivit să îmi las copilul în tabără?”,,Îi va fi dor de noi?”, ,,Ne va fi dor de el?”), ea se va revărsa peste copilul ce simte așteptările și neliniștea familiei.

Uneori copilul ajunge să se comporte exact așa cum familia așteaptă: ,,Vezi, ți-am spus că îl va răzbi dorul de casă!”. Și totuși, ceea ce a înconjurat copilul îi fusese acestuia pe plac.

Dorul de casă poate determina un comportament de regresie în fiii și fiicele noastre: vor plânge ușor, vor lega greu spre deloc relații, vor fi retrași, vor mânca foarte puțin sau vor uda patul.

Când un copil normal din punct de vedere social și activ devine brusc tăcut, singuratic, dezinteresat, laconic, cu siguranță este un copil copleșit de dorul de casă.

 

Este sigur că dorul de casă nu se tratează ușor

Stă în responsabilitatea organizatorilor taberelor să fie bine pregătiți pentru aceste situații emoționale, să nu le lase să escaladeze, să asculte copiii cu atenție, să elimine minimizările ori ironiile. Cu mult tact copiii vor fi atrași în activități plăcute și fiecare reușită va fi numită. Și fiecare zi petrecută departe de casă va fi o victorie. Copiii vor fi ridicați în ochii lor și li se va spune cât de puternici sunt!

Totuși părinții nu pot controla ceea ce se întâmplă departe de ei. Îi încurajez pe părinți să discute cu copiii lor chiar dacă aceștia pleacă în prima tabără, chiar dacă pleacă în a cincea tabără.

 

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă

Părinții sunt cei care pot preveni dorul de casă și, așa cum știm, prevenția este cea mai importantă.

Părinții vor transmite semnale bune despre tabără, le vor vorbi copiilor despre activitățile grozave ce îi așteaptă, vor sublinia importanța sentimentului de apartenență la o echipă puternică.

Îndemn părinții să nu folosească repetitiv expresia: ,,dacă ceva nu merge bine poți oricând să mă suni să vin să te iau”. Părinții vor arata bucurie pentru că fiica sau fiul sunt în tabără, acolo unde vor avea o experiență unică împreună cu ceilalți copii.

Dacă un copil va dori să ia cu sine un obiect ce îi amintește de casă, va fi încurajat să o facă; o păturică, un pui de pernă, o eșarfă, o jucărie; sunt legături cu familia, cu spațiul casei, cu un mediu cald și protector.

Când copilul se întorce acasă, fiți siguri că îi amintiți că nu v-ați îndoit de el și de faptul că se va descurca onorabil și, mai ales, spuneți-i că e musai să fie foarte mândru de el sau de ea.

 

3

 

 

Când Mihnea s-a întors acasă, s-a aruncat în brațele părinților și i-a strâns tare. Apoi s-a întors pe călcâie și a avut puterea să meargă să își salute noii prieteni și pe organizatori.

În felul în care pășea era ceva nou. Își țină umerii mai drepți. Și parcă vorba îi era mai clară.

Și emana putere.

 

Încrederea în forțele proprii

26 Iunie 2020 |
Ioana și Răzvan își doresc foarte mult ca fiul lor să crească pătruns de încredere în sine. ,,Cum să fac oare asta?”- se întreabă mama. Tot timpul am fost sensibilă și ușor de rănit și mi-a fost așa greu, ca adult, să mă pun pe...