Tag

corupţie

… îmi povestește interlocutoarea mea, care locuiește, trăiește și muncește de vreo zece ani tot într-o țară ex-comunistă, călcată în 1968 de tancurile sovietice.

Nu-mi place exprimarea ei, “din păcate”, dar o înțeleg. Pentru diaspora românească, ce se pretinde (și e manevrată ideologic drept) o specie umană superioară timizilor / lașilor / incompetenților rămași pe meleaguri natale, “acasă” a devenit sinonim (din „vatra părintească”) cu: corupție cronică, birocrație, învățământ anacronic, spitale unde te internezi să te faci bine și ieși mort, poluare, griji, cancer. Dacă Occidentul e Raiul, România e Iadul. Și cine vrea să ajungă în Iad?

Interlocutoarea mea din diaspora greșește. A spune “din păcate” în aceeași frază cu “acasă” și “România” e un gest acoperit doar la suprafață. E-adevărat că afară se trăiește mai bine, cel puțin prin prisma unor indicatori obiectivi. Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”, vorba lui Goga. Afară omul e respectat, la noi e hăituit. Afară, poți să ai și loc de muncă, și viață personală. Afară, poți să ai dizabilități, pentru că fiecare muzeu și loc public te tratează egal. Cu totul altfel stau lucrurile la noi.

Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”

Nu stau s-o conving pe interlocutoarea mea că greșește, fiindcă n-are rost, iar devoțiunea față de “murdara” glie românească nu se argumentează. Când visul de plastic al conaționalilor noștri plecați afară se va lămuri, și ei, precum atâția alții, vor vedea limpede că România nu e un “din păcate”, ci un “din fericire”.

Ei trebuie să înțeleagă însă că viața nu se trăiește doar între 20-40 de ani, privind partea goală și căutând cusururi, nici soției, nici țării, și că opțiunea de a te-ngropa printre străini e absolută și înfricoșătoare, întocmai ca Judecata de Apoi. Din păcate!

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

Foto deschidere: inhabitat.com

“Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” Feriţi-vă de oamenii care au tatuat pe frunte # România100, dar pavează cu gresie şi “înfrumuseţează” cu sticlă cetăţile (de piatră!) medievale…

Când S-a apropiat de cetatea medievală a Severinului şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea, zicând:

“Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, Severine, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.

Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Îţi vor pava aleile cu gresie, şi îţi vor turna în centru ditamai complexul de informare din sticlă.

Şi  (…) nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.”

Istoria, este, desigur, apocrifă, o parafrază după Evanghelia după Luca, 19:41-44. Dar este sigur că Iisus, în largheţea-I sufletească, ar plânge, ca odinioară pentru Ierusalim, de cele ce se întâmplă în Cetatea Severinului, „prima cetate de piatră din spaţiul românesc”, taman în Oraşul Zâmbetelor. Şi mai este sigur un lucru: că Iisus, precum în Quo Vadis-ul lui Sienkiewicz, ar fi crucificat din nou la Severin, bănuit că ar atenta la fotoliul de primar.

România100 Severin cetate medievală gresie Litovoi planul cetăţii

Ce făcurăţi, neică? Prima cetate de piatră din spaţiul românesc, de la Severin, are mai multă gresie şi sticlă, decât piatră

România100 Severin cetate medievală Litovoi sticlă

Geamuri multe, ca la impozite şi taxe, dar puţină iubire de patrimoniu şi de cultură

România100 Severin cetate medievală Litovoi sticlă 2

Butaforiile, la ele acasă în Cetatea „Medievală” a Severinului, „reabilitată” cu milioane de euro

Gresie, sticlă şi betoane, într-o cetate medievală de la 1247. Plus multe butaforii. Şi un steag mare pe care “tronează”, obligatoriu, emblema #România100. O impostură pe care toată apa Dunării n-o poate spăla…

Comentariile sunt de prisos. Un lucru e cert: avem o istorie “beton”! Cetatea Severinului e dovada vie.

La ieşire, te întrebi dacă cetatea a fost realmente distrusă de Soliman Magnificul, sau de ultima „restaurare”…

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie interior

Kitsch-ul perfect: gresie într-o cetate medievală românească veche de sute de ani

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie interior 2

Plâng pietrele: Cetatea Medievală a Severinului

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie exterior

Modernitatea înghite trecutul: Cetatea „Medievală” din Drobeta-Turnu Severin

România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie exterior 2

Nici toată Dunărea nu poate spăla ruşinea din Cetatea Severinului

 

Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

 

12 milioane de euro, din fonduri europene, a costat restaurarea Cetăţii Medievale a Severinului şi a Palatului de Cultură „Theodor Costescu” din Drobeta.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Când ai ocazia să vorbeşti cu un ţăran autentic, o savurezi, pentru că poţi fi sigur de două lucruri: de sinceritate şi de bun-simţ, ambele – pe cale de dispariţie la oraş. A fost cazul şi al unei discuţii purtate în Sat-Şugatag, Maramureş, cu Pălăguţa Birtoc, meşteră într-ale ţesutului, cea care ne-a lăsat o puternică impresie rememorând experienţa sa la muncă la cules mere în Italia, dar şi afirmându-şi scepticismul faţă de politica făcută pentru cei puţini (a se citi, pentru cei prieteni cu primarul…).

    Matricea Românească: A plecat multă lume de aici, din Sat-Şugatag?

    Pălăguţa Birtoc: Sunt plecaţi în străinătate, dar nu definitiv.

    Matricea Românească: Se întorc.

    (Din fundal) După bani.

    Pălăguţa Birtoc: Sunt sezonieri – mulţi în Germania, şi în Italia… Şi eu am fost o lună în Italia, la mere.

    Matricea Românească: Şi cum a fost?

    Pălăguţa Birtoc: No, ca la muncă!

    Matricea Românească: În ce zonă aţi fost?

    Pălăguţa Birtoc: Am fost în zona de nord. La munte.

    Matricea Românească: Cum v-aţi simţit departe de România?

    Pălăguţa Birtoc: Nu-i ca acasă! Condiţii am avut foarte bune, oameni buni, primitori, dar nu-i ca acasă! Ca la casuca ta…

    „Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos…”

    Matricea Românească: Cum se vede de aici situaţia din ţară? Cum o percepeţi?

    Pălăguţa Birtoc: Eu nu o percep bună! Amu să vedem ce fac, dar nu cred, că n-au de unde, cu câte ne-o promis! N-au cum. Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos, eu nu văd situaţia bună. Să fie nişte oameni de încredere, nu toţi mincinoşii ăştia!

    Matricea Românească: V-a fost greu după 1990? Cum era înainte?

    Pălăguţa Birtoc: Şi înainte n-o fost uşor, dar atunci o fost locuri de muncă. Acum e mai greu.

    Matricea Românească: S-a schimbat cumva Maramureşul, în ultimii 30 de ani?

    Pălăguţa Birtoc: Păi s-o schimbat tineretul amu, după cei de la oraş, e democraţie… Demult ai stat aici, că n-ai avut unde mere. Aici am lucrat, cu ce-am făcut aici, soţul o lucrat şi el în construcţii, şi ce-am făcut [am făcut] acasă. Acum se duc afară…

    Matricea Românească: Oamenii de aici sunt şi mai păstrători, dar şi mai chibzuiţi, parcă. Le place să aibă lucrurile lor, îşi facă o stare.

    Pălăguţa Birtoc: Asta-i clar! Să aibă, cât de cât. Care poate, se duc afară şi îşi fac bani, care nu pot – pe aicea. Să aibă al lor, să nu aştepte la mila nimănui. Noi aşa am crescut şi aşa am ştiut: să nu aştepţi să îţi deie nimeni. Dacă vrei să ai, pui mâna şi faci. Nu ai după cine aştepta!

    „A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut!”

    Matricea Românească: Consideraţi că neamul nostru doreşte şi face ceva în păstrarea patrimoniului şi a folclorului nostru, ca ţară?

    Pălăguţa Birtoc: D-apăi eu nu ştiu, no, ce să zic! Am auzit că fac, pe-aici, proiecte, am auzit, dar şi aici s-au făcut cam aşa, care-cum. A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut! Când ai întrebat, o zis că nu se poate. Am auzit la televizor că-s proiecte şi se dau bani europeni, dar la noi n-o ajuns…

    Matricea Românească: Dar n-ajung la toată lumea.

    Pălăguţa Birtoc: Nu, la noi n-o ajuns aşa ceva.

    La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

    Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

    Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

    Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi „scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

    E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

    Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

    Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

    eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (5)

    eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (8)

    Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, „Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

    Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

    Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

    Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

    eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (1) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (2) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (7)eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (9) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (10) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (11) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (13) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (14) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (15) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (16) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (17) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (18) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (19) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (20)

    Între timp, într-un Bucureşti paralel…

    eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (22) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (23) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (24)

    Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

    2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

    “După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

    Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

    Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu

    Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

    Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

    Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

    Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

    E timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu

    A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

    Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

    Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

    Pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil

    Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

    Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

     

    Foto deschidere: unica.ro