costume

Paul Torac și-a propus să contribuie la îmbunătățirea mediului cultural din zona bucovineană de unde își are originile. Este un facilitator încurajând, prin puterea exemplului, la crearea unui climat care să motiveze spiritul de cunoaștere al tradițiilor și obiceiurilor specifice spațiului geografic de unde provine. Totodată, el atrage spiritul participativ, de acceptare și chiar de implicare a oamenilor în viața urbei.

Mama a fost cea care i-a insuflat lui Paul dragostea pentru frumos, însă a purtat mereu la el pofta de a stăpâni informații  despre etnia din care face parte, una mai puțin cunoscută astăzi, etnia huțulă. Este mai mereu pe teren în căutarea frânturilor de frumusețe din trecut, de aceea deține o colecție etnografică impresionantă pe care o face vizibilă prin intermediul expozițiilor.

Este un tânăr care își iubește rădăcinile și a crescut în interiorul unei familii în care se închistresc ouă de patru generații. Își dorește ca societatea în care trăiește să fie înțeleasă și respectată, istoria și originea huțulilor să fie un vector pentru o întreagă Românie, iar transmiterea tradițiilor să se facă de la rudenie la rudenie și să nu fie uitate.

Să-l cunoaștem!

Paul, de unde pasiunea aceasta pentru etnografie? Ți-a fost insuflată în interiorul familiei tale?

Cred cu tărie că m-am născut cu această pasiune pentru frumosul vremurilor trecute, de mic fiind captivat de obiceiurile si meșteșugurile populare, văzându-le mai mereu pe mama Elena si bunica maternă Paraschiva închistrind ouă, apoi de costumul popular cu care ne îmbrăca mama de mici la biserică și nu numai. Acolo undeva în inima mea, acel grăunte semănat de ele a încolțit și a început sa crească frumos. Crescând, aceasta dragoste s-a convertit în pasiune și iată că încetul cu încetul, am reușit să adunăm o mulțime de obiecte – dovezi ale măiestriei oamenilor de altădată.

Tradițiile au făcut parte din familia ta? Ce-mi poți mărturisi?

Am crescut într-o familie în care se închistresc ouă de 4 generații, aceasta activitate fiind aproape cotidiană și unde tradițiile au fost și sunt la loc de cinste, începând cu cele din preajma Sărbătorilor Pascale și continuând cu cele de pe parcursul anului. În general, la sat, oamenii încă respectă tradițiile, de fapt satul este considerat a fi un izvor al tradițiilor și obiceiurilor.

Ce meserie au părinții tăi, Paul? Încerc doar să fac niște conexiuni

Mama a fost referent cultural la primărie si acum este viceprimar, iar tata a fost constructor de case (plecat de peste 15 ani in străinătate).

Cine ți-a cultivat pe parcursul copilăriei și adolescenței tale dorința de a-ți lărgi orizontul în această zonă? Poate profesorii, poate oamenii din sat, poate bunicii sau a fost curiozitate proprie?

Mama a fost cea care mi-a insuflat dragostea pentru frumos,  însă a fost și dorință de cunoaștere a etniei din care fac parte, una mai puțin cunoscută astăzi, etnia huțulă.  Am avut-o mult timp alături și pe străbunica, care mereu ne povestea despre vremurile copilăriei ei și oarecum, după fiecare poveste, dorința de a afla mai multe despre trecut creștea. Am fost si sunt mereu într-o continuă căutare  a ,,istoriei pierdute’’ a huțulilor, acei oameni ai munților, harnici, gospodari și misterioși.

Cât de mândru ești de originile tale?

,,Nu știu alții cum sunt, dar eu…’’ fiind născut la Brodina, sunt cât se poate de mândru de originile mele de huțul 100%.

E greu de descris în cuvinte ceea ce simt când vine vorba despre origini, despre huțulii, la fel cum e greu de descris de câtă binecuvântare am parte să fiu născut și crescut aici. Nu sunt vrednic a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra mea și mai cu seamă pentru faptul că am crescut într-un colțișor de Rai numit Bucovina!

Mândria originilor se simte și mai intens atunci când, participând la diferite expoziții  și mai cu seamă la cele internaționale, obiectele, costumele populare confecționate odinioară cu minuțiozitate de mâinile de aur ale femeilor de aici sunt atât de apreciate. De ouăle încondeiate aici care au ajuns pe toate continentele lumii nici nu mai zic, huțulii fiind recunoscuți pentru acest meșteșug. Cum să nu fiu mândru de originile mele, când până și Charlie Ottley, celebrul regizor britanic, a ajuns la Brodina dorind să descopere mai multe despre huțuli.

Ce-mi poți spune despre comunitatea în care trăiești?

,,Eu cred că mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta“ spunea Lucian Blaga și cu tărie ca așa s-a întâmplat si aici.

Nu prea știi de multe ori, care-s oameni, care-s flori. Oameni vrednici, gospodari, cu frică de Dumnezeu și cu o bunătate rar întâlnită sunt brodinenii, ospitalieri cu toți cei care le trec pragul și poate confirma oricine a ajuns aici.

Mai îmbrățișează generația de azi față de cea din trecut tradițiile, obiceiurile, datinile și rânduielile de la sate?

Rânduiala, din păcate, nu mai este atât de respectată cum a fost odinioară, dar nu a dispărut cu totul, deci încă există o speranță. Ca în orice familie unde sunt bunici sunt respectate și perpetuate tradițiile și obiceiurile și spre bucuria noastră, în ultima vreme generațiile tinere sunt tot mai interesate de costumul popular, de obiceiuri, meșteșugi, etc. De remarcat este și faptul că au început să scotocească, să caute ceea ce este reprezentativ pentru locul din care provin, mai cu seamă la costumul popular, au înțeles importanța respectării canoanelor tradiționale.

Colecțiile tale cum au fost primite? Cum s-a născut ideea organizării unor colecții?

Pe parcursul anilor am strâns o mulțime de obiecte interesante și pentru a nu ne bucura doar noi de ele, am decis sa amenajăm o casa în stil tradițional tocmai pentru a oferi posibilitatea și celor interesați să descopere aceste obiecte. Bineînțeles, ne era necesar și un cadru tradițional în care să putem primii pe cei ce doreau să realizeze filmări despre încondeierea ouălor, mama fiind o meșterită cunoscută, participând la o mulțime de expoziții în domeniu în țară și străinătate, mai mereu veneau echipe de filmare pentru a realiza interviuri despre acest meșteșug, etc. Am început cu lăzile de zestre din familie, am descoperit costumele tradiționale ale bunicilor și străbunicilor, apoi am început să cumpărăm iar mai apoi să primim diferite obiecte. La început oamenii au fost mai reticenți, dar cu trecerea timpului au realizat faptul că noi avem grijă, le conservăm, le expunem, le dăm o nouă viață, le asigurăm o continuitate. Sunt bucuroși astăzi să viziteze colecția și să vadă expuse obiecte confecționate de părinții sau bunicii lor.

Dacă ar fi să mă iei de mână să mă conduci în vremurile copilăriei tale și să-mi povestești despre cele mai dragi amintiri, ce împărtășiri ai face cu mine?

Am avut o copilărie de poveste alături de frați, părinți și bunici. Zilele erau parcă mai lungi, verile mai călduroase și iernile cu multă zăpadă. De la rânduiala postului și a mersului la biserică, la ajutorul pe care îl dădeam la treburile gospodăriei, la bucuria jocurilor prin natură cu gașca de copii.  V-aș lua de mână și m-aș opri la ziua premergătoare sau mai bine zis Ajunul Sânzâienelor când, până la apusul soarelui, strângeam cu bunica o mulțime de flori care mai de care mai frumoase și pe care le așezam în casă, după păretarele așezate pe pereții, pe dulap, pe podele, ca Marea Sărbătoarea să găsească casa plină de flori. Casa se umplea de o mireasmă care îți dădea impresia că ești în Rai! Tot în aceeași zi se culegeau și o parte dintre plantele din care se realizau fierturile cu care se vopseau ouăle. Vara, la clăcile de fân de la bunici îți era mai mare dragul să muncești. Copii fiind, adunam fânul cu grebluțe special realizate pentru noi de bunicul Ilie, tâmplar, iar mai apoi ne suiam pe căpițele mari, să ,,le așezăm” bine. După treabă și după masa copioasă, se încingeau adesea jocuri, dansuri după cântecul scripcuței, nelipsită de la astfel de clăci. Câte povești se depănau în timpul lucrului, câte cântece se cântau, câte amintiri frumoase…

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Paul? Iubea, oare, istoria?

Băiețelului Paul îi plăcea istoria, da. A fost mereu fascinat de istoria povestită de oamenii bătrâni pe care îi asculta mereu cu bucurie. O istorie a huțulilor transmisă din generație în generație, pe cale verbală, de-a lungul timpului. Frânturi din aceasta încă mai pot fi descoperite și acum dacă știm cum să-i ascultăm pe bătrâni și, cel mai important, dacă știm să-i ascultăm cu inima și sufletul.

Aș dori să aud și cum sună povestea escapadei academice. Ce te recomandă diploma?

Sunt licențiat în pedagogia învățământului primar și preșcolar, dar îmi place să spun că am frecventat cursurile unei școli speciale aici, la Brodina, aflând cât de valoroase ne sunt tradițiile, istoria locului, a huțulilor, și cât de importantă e valorificarea identității și a culturii tradiționale a huțulilor din Bucovina. Acum sunt masterand în cadrul Universității Tehnice din Cluj Napoca, specializarea etnologie.

Ce proiecte ticluiești în prezent? Timpul tău cum ți-l umpli și cu ce?

Am răspuns destul de greu întrebărilor dumneavoastră tocmai datorită faptului că sunt în plin proces de relocare a unei gospodării huțule, de pe vârf de munte o aducem la noi, pe șes pentru a o transforma într-un veritabil Muzeul al Huțulilor.

Sunt consilier în cadrul compartimentului de cultură al Primăriei comunei Brodina, masterand, mai mereu pe teren în căutarea frânturilor de frumusețe din trecut și da, slavă lui Dumnezeu am timp pentru fiecare în parte să le pot realiza cu simț de răspundere, așa cum trebuie.

A început să cânte de timpuriu, mai precis de la vârsta de cinci ani. Desigur că la început totul a fost o joacă de copii, însă cu trecerea timpului Anamaria respira muzică prin toți porii, motiv pentru care a început să se pregătească mult mai serios pentru o carieră în lumea această lume. Cu trecerea timpului, a luat calea festivalurilor, prilej cu care a cântat și încântat publicul și jurații care au răsplătit-o cu fel de fel de premii.

Când nu este pe scenă, Anamaria este o veritabilă culegătoare de folclor, asta și pentru că este studentă la Facultate de Litere, secția Etnologie. Printre, concerte, proiecte și drumuri bătute în lung și-n lat, Anamaria Lăcătuș a poposit la Dialogurile Matricei, prilej cu care am discutat despre debutul în muzică, întâmplări de pe scenă, tradiții din lumea satului, costume populare și planuri de viitor.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica, o dragoste la prima audiție
• Mentalitatea interpretului de festival
• Taina satului românesc și a costumelor tradiționale
• Un album lucrat pe îndelete

Mi-am dorit de multă vreme să pot vedea, cu ochii mei, colecția etnografică Marius Matei de la Timişoara. Urmăream pagina cu același nume de pe Facebook, mă bucuram de fiecare costum pe care îl vedeam virtual și nu puteam decăt să-mi doresc să le văd aievea. Costumele bănățene mi-au părut, întotdeauna, dintre cele mai somptuoase costume făurite de mâinile muncite.

Din dragoste de înaintaşi, din dragoste de ţară: colecţia etnografică Marius Matei, de la Timişoara

Că să înțelegi un costum tradițional trebuie să știi istoria locului, influențele suferite, mentalitatea oamenilor și, mai presus de toate, să iubești acel ținut, să ai răbdarea de a căuta și de a descoperi rânduielile sale. Toate acestea au venit de la sine pentru Marius Matei, iubirea de pământul natal fiind transmisă odată cu primele cuvinte învățate. Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate imediat după „mama” și „tata”.

Dragostea pentru zona în care s-a născut l-a făcut pe Marius să studieze aprofundat tot ceea ce ține de specificul acesteia, devenind etnolog, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean Timişoara, acum doctorand în cadrul Universității de Vest din Timişoara și un colecționar pasionat al costumelor tradiționale din Banatul de câmpie.

Probabil că „ceapsă” și „opreg” au fost învățate de către Marius Matei imediat după „mama” și „tata”

Am avut privilegiul să pot vedea de aproape splendidele „cotrânțe” / catrințe bănățene cu broderii bizantine, cămăși cusute cu mare finețe, brâuri și pieptare… 15 ani de căutări, bucurii, de întâlniri cu piese deosebit de rare, care se odihnesc după o călătorie care a durat, în unele cazuri, mai bine de 100 de ani. Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și, mai ales, cu multă pricepere, în câteva camere dedicate lor, într-o aripă a casei părintești din Giroc. Drumul până la prima dintre camerele în care se află piesele din colecție, coridoarele străbătute cresc bătăile inimii și nerăbdarea de a întâlni, în sfârșit, una dintre cele mai frumoase și valoroase colecții etnografice din România.

Și apoi se dezvăluie, una câte una, comorile păstrate aici, istoria unei regiuni binecuvântate: camera în care se află costumele bărbătești, păstrate în masivul mobilier aflat în familie de câteva generații; dulapul cu zeci de catrințe, pe care Marius le scoate să ni le arate, pe perioade istorice: „aceasta-i o broderie bizantină, vedeți cum este lucrată?” Ca un magician, Marius face să se perinde, prin fața ochilor noștri, perioade istorice, povești cu fir de aur și de argint, femei care se îmbrăcau din ce în ce mai modern, sub influența portului orășenesc.

Mai bine de 2500 de piese sunt păstrate, cu evlavie și multă pricepere, într-o aripă a casei părintești din Giroc

Oprege în culori vii, care au cunoscut și ele o schimbare vizibilă de-a lungul timpului, brâuri impresionante, unicat și, în sfârșit, camera în care se află cămășile și poalele atât de fine, încât ți-e teamă să le atingi. O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri, în care viața era simplă și rânduită în armonie cu natura.

„O cascadă de țesături diafane, magistral brodate, care te poartă în alte vremuri”: colecţia lui Marius Matei glorifică un Banat nemuritor

Ultimul popas, cel printre podoabe, este unul care nu vrei să se mai încheie: acoperitoarele de cap, care se purtau doar în ziua nunții și la marile sărbători de peste an, dar nu mai mult de cinci ani de la nuntă, salbele cu care se înfrumuseţau țărăncile bănățene, care se transmiteau din generație în generație, fiecare având datoria să mai adauge un ban în salba moștenită în familie. Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina! Doar materialul era confecționat industrial, restul era făcut de mâinile îndemânatice ale femeilor bănățene, supus influențelor trecute peste această zonă binecuvântată.

Costumul a fost, într-o anumită perioadă de timp, cartea de vizită a celor care-l purtau. Doar că, atunci, omul făcea haina!

Colecția lui Marius Matei nu este doar o colecție extrem de valoroasă de costume tradiționale din Banatul de câmpie, este mult mai mult decât atât: este o terapie în urmă căreia nu poți decât să te îndrepți, să mergi privind înainte și pășind mai ferm și mai apăsat. Căci poporul care a știut să lase astfel de urme prin lume nu poate fi decât un popor excepțional, care va ști să treacă peste toate obstacolele istoriei. Și ce noroc avem că-l avem pe Marius, care să ne amintească lucrul acesta!

Fotografii: arhiva personală Mihaela Popescu

Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.

„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.

În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul

„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”

După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit

„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.

Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.

„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.

Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență

Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.

Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei

Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.

„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”

Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.

Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES

„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.

De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole

Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.

Magie cu acul

Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.

Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”

Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii

Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.

Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută

„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”

La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»

Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.

Iar domnul Filofi a completat: „Doamna manager este extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern