Tag

credinta

Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce urmări vizibile. De la acest avertisment și de la îngrijorările care i-au urmat au pornit și cei doi invitați ai Matricei Românești în ziua de 13 iunie 2019 în dezbaterea temei ”Europa sub umbra Semilunei. Migrația musulmană în Europa creștină”.

Cei doi lectori ai serii au fost un istoric și un sociolog. Petre Guran este specialist în cultura și civilizația bizantină și un erudit cunoscător al istoriei culturii occidentale. Mirel Bănică este specializat în sociologie, cu precădere în domeniul  mentalităților și comportamentelor religioase, pe care le documentează prin cercetări aprofundate pe teren. Ambii sunt foarte buni cunoscători ai societății occidentale, întrucât și-au petrecut mulți ani în țări cum sunt Franța, Elveția sau Canada. Dezbaterea a început cu o expunere a fiecăruia dintre cei doi lectori asupra subiectului, din perspectivă proprie.

Migrația în trecutul umanității: fluxul care modifică relieful istoriei

Petre Guran a căutat în istorie și a venit cu precizarea că nu a existat nicio epocă istorică în care migrația să nu fi existat. Trebuie să distingem, a spus lectorul, între marile migrații care și-au pus amprenta puternică asupra evoluției Europei, care sunt, de altfel, ciclice. Apoi se poate observa că există fenomenul migrației endemice, care îi are drept subiecți mai ales pe acei migratori care-și doresc să devină elite ale societății de destinație. Acest al doilea fenomen este important  pentru societățile de peste tot, întrucât este generator de valoare. 

Cât privește România, este onest să înțelegem că țara noastră a crescut foarte mult economic în secolele XVIII-XIX prin influența și acțiunea elitelor imigrante provenind din mai multe țări europene, așa cum au fost francezii, grecii, italienii, turcii sau chiar elvețienii. Ei au adus cu ei civilizație, legături, schimburi comerciale, creștere socială și economică. Iar astăzi fenomenul acesta s-a inversat: România este sursă de migrație pentru toate aceste țări care acum 150 de ani ne-au influențat pozitiv.

Creștinismul predică toleranța, indiferent de religie

La rândul său, Mirel Bănică a evocat realitatea dură a migrației, pe care a cunoscut-o în calitate de student și de doctorand care trebuia să-și asigure existența și să-și finanțeze studiile. El a lansat o provocare publicului, amintind că esența culturii creștine este să nu urâm, iar atunci când vorbim despre Europa creștină trebuie să verificăm în ce măsură reușim să ne păstrăm spiritul creștin al păcii atunci când vorbim despre migranți. Este oare datoria noastră de societate clădită pe valorile creștine să-i acceptăm pe imigranții de altă religie?

Petre Guran a revenit la cadrul larg al istoriei și a amintit de imigrația de infiltrare, formată din forța de muncă nespecializată. Iar pentru a completa tabloul, a precizat că există și o imigrație de cucerire, care se folosește de imigrația de infiltrare pentru a-și atinge obiectivele. De exemplu, slavii infiltrați în Imperiul roman s-au aliat cu avarii care au atacat imperiul.

ALTE EXPLORĂRI ALE TEMEI

Mirel Bănică

  • Oamenii umili ai imigrației pot fi chiar compatrioții noștri. Marea majoritate a musulmanilor întâlniți în Europa nu au gânduri subversive ci vor pur și simplu să trăiască mai bine, ei și familiile lor.
  • Marea dramă a musulmanilor din Europa este că sunt tradiționaliști, iar derapajul Europei moderne secularizate îi deranjează și îi înspăimântă. Doar că modul lor de a reacționa este diferit de cel al europenilor în fața acestor realități.

Petre Guran

  • Cum se formează migrația: apare mai întâi un surplus de populație pe un teritoriu, coroborat cu împuținarea resurselor. Pe de altă parte, într-un alt teritoriu apare un declin demografic, adică un vid. Ei bine, natura are oroare de vid, îl umple imediat. Așa încât populația aglomerată pleacă din teritoriul ei și ocupă teritoriul mai puțin dens și mai bogat.
  • Secolul XIV a trăit un cataclism biologic, o epidemie de ciumă care a lichidat o treime din populația Europei. Vidul a fost umplut de o populație nouă: cuceririle otomane. În plus, Europa a trecut și printr-o fărâmițare a popoarelor ce nu au reușit să se alieze și să se opună avansului turcilor.
  • Nu există o societate în declin demografic care să nu fi dispărut în cele din urmă din istorie.

Mirel Bănică

  • Din amintirile fixate în volumul autobiografic ”Fals jurnal de căpșunar”. Mehdi, tunisian: ”Am fi vrut să trăim mai bine într-o Europă credincioasă a creștinilor, decât într-o Europă care nu mai crede în nimic.”
  • Studenți musulmani de la Iași: ”Ne place că în România oamenii mai au respect în fața lui Dumnezeu.”
  • Tinerii europeni fără credință, puși în fața determinării cu care musulmanii vorbesc despre Dumnezeu, îl descoperă și așa se explică probabil de ce islamul este atractiv pentru tinerii europeni dezrădăcinați sau fără credință.
  • Ca profesor de liceu în Elveția m-a contrariat adesea cât de provocatoare erau elevele elvețiene, mult dincolo de limita oricărei decențe, și cât de cuminți și respectuoase erau puținele eleve musulmane, care evident nici nu se gândeau să se îmbrace provocator.

Petre Guran

  • Creștinismul nu este o religie, este o spiritualitate. Religiile sunt altceva, ele normează viața socială a credincioșilor. În istorie, în timp, creștinismul a devenit însă și el o religie normativă, s-a instituționalizat până la urmă, a primit o ierarhie.
  • În Europa a dispărut civilizația bazată pe valorile religiei creștine, modelul ierarhic al familiei, în favoarea secularizării, al competiției, unde valoarea socială a individului este o chestiune în care moștenirea familiei nu mai are niciun cuvânt de spus, ci strict valoarea individuală în competiție.

O sinteză de Cristian Felea și Nicolae Dima

Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

 

 

 

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

  • Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
  • Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

 

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

 

Care este relația monahului cu lumea?

  • Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
  • Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
  • Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
  • Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

  • În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
  • Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

 

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

 

Principii de educație

  • Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
  • Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
  • În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

  • Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

  • Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
  • În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

  • Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.

 

 

 

 

Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea insistând ne-am oprit: ”Vă rog, vă rog, mă ajutați și pe mine? Vă rog să mă ajutați, merg foarte greu, am și ceva dureri acum și vreau și eu să urc până sus.”

 

V-o spun cinstit: am avut o reținere să-i răspund. Cel mai ușor și chiar foarte obișnuit pentru un oraș mare, este să te întorci pe călcâie și să pleci, ba chiar, după fire, să arunci și câteva cuvinte: grele, disprețuitoare ori scuze ininteligibile însoțite de gestul mă grăbesc, ori a lehamite. Dar după primul impuls ceva m-a îndemnat să mă opresc, apoi ușor, ca în reluare, să pornesc spre el și, când privirile ni s-au întâlnit cu adevărat să nu mai am nicio reținere.

După cum vedeți nu doar că am o neputință și merg greu, dar de azi dimineață mai am și-un junghi în spate care aproape că-mi ia aerul când merg. Am mare nevoie să mă sprijin pe cineva ca să pot să urc și nu e chiar simplu să și găsesc; chiar vă mulțumesc mult că v-ați oprit! Așa, vă iau de braț și o luați înainte și eu vin pe urmă, dar ușor vă rog, nu vă grăbiți că mi se taie respirația.

 

Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix

 

Am înțeles cum trebuie să-l ajut și dintr-o dată m-am simțit foarte bine că pot să fac acest lucru. Am parcurs încet, încet drumul până la lifturi și am urcat la etajul patru, unde sunt restaurantele din Unirea. Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi.

Cu toții avem câte-o plăcere. Și mie-mi plac pastele, chiar foarte mult. Sau o prăjiturică la cafea. Dintr-o dată l-am înțeles perfect. Cu toate durerile și neputințele corpului, plăcerea nevinovată care-ți dă conștiința demnității de om este un puternic motor pentru înfrângerea condiției și surmontarea oricărei inerții. Să-mi spuneți cum vă numiți, să mă rog pentru voi! Că acum de la biserică vin!

Nu, nu, te poți ruga pentru noi pur și simplu și gata! Nu e nevoie neapărat să ne știi numele, i-am spus. Ba eu cred că da, a replicat el simplu. Când am ajuns la restaurantul unde urma să-și savureze pastele, l-am rugat să accepte să-i oferim noi masa de seară. Nu! Dar am să accept numai dacă îmi spuneți numele, ca să mă pot ruga pentru voi așa cum trebuie. Și ne-am spus numele. Vedeți ce ușor a fost? Dar a trebuit să vă șantajez puțin!

Am râs. Da, așa a fost, noi am vrut să facem pomana întreagă, cum se spune, iar el voia să știe cui să mulțumească pentru gestul de bunătate. Ne simțeam atât de bine, de parcă navigam într-o altă dimensiune a zilei și după alte legi ale existenței. Dar acest mic episod, pe care-l închei aici, are un prolog desfășurat în alte ore ale aceleiași zile, la spovedanie.

 

Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede

Postul Paștelui este o perioadă astrală în anul creștinului, nu este nevoie să insist eu asupra acestui lucru, atât de bine știut. Modul în care trăim acest interval ce prefațează Învierea și celebrează debutul Împărăției este absolut personal și de asemenea intraductibil în cuvintele noastre profane.

Taina Spovedaniei implică în legătura creștinului cu duhovnicul său, creată și sudată în timp, o sublimare care adaugă cuvintelor profane sărace un principiu inefabil prin care comunicarea este ridicată la un alt nivel: atunci experiența personală poate fi dezvăluită, dacă este sinceră și totodată percepută de duhovnic mai aproape de trăirile reale și implicit subiective.

Nedumerirea mea, exprimată în fața duhovnicului meu în spovedania acelei zile, a fost că poate am ajuns prea dependent de traiul bun, de anumite tabieturi despre care cred că-mi înfrumusețează viața și fără de care, în mod necuvenit, aș putea ajunge să consider că trăiesc sărac și nedrept. Și poate tot din acest motiv, roadele vieții mele ce încă stă să urmeze vor fi puține sau nu vor mai fi deloc.

 

Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot. Iar apoi vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița

 

Altă sămânță a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbușit-o și rod n-a dat. (…) Nu pricepeți pilda aceasta? Dar cum veți înțelege toate pildele? (…) Cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.

În Confesiunile sale cu Dumnezeu, Sfântul Augustin, către amurgul vieții, sesiza pericolul pe care viitorul locuitor al Împărăției îl întâmpină prin viața bună, care-l leagă prea strâns de lume. Preocuparea sa vine pe urma atenționărilor Sfântului Pavel, dar mai ales a cuvintelor lui Iisus, care ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, să ne luăm crucea și să-I urmăm.

 

Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în ′Cred, Doamne, ajută necredinței mele′, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.” – Bartolomeu Anania.

Ce imagine tonică a construit regretatul Bartolomeu Anania, folosindu-se și de imaginile inspirate desenate prin cuvintele unui alt mare și de asemenea regretat intelectual al neamului, Nicolae Steinhardt, pentru viața omului care-și vine în fire și se întoarce acasă, în patria lui Dumnezeu, de prin locurile rătăcirilor sale!

Duhovnicul meu nu a fost întrutotul de acord cu dubiile mele. Micile plăceri nu ne leagă de lume așa cum se leagă adevăratul păcătos prin patimile grele și niciodată conștientizate, ce trebuiesc denunțate prin smerenie și penitență. Probabil că micile plăceri vor fi fiind ele consemnate acolo contabilicește de îngerii căzuți care ne îmboldesc mereu, dar, așa cum ne îmbărbătează părintele Steinhardt, Dumnezeu le șterge într-o clipă văzând licărul inimii noastre care tinde spre mai mult decât este lumea.

Nu este oare acesta rolul exercițiului de lepădare de sine pe care-l face creștinul în postul Paștelui? Ba întocmai așa stau lucrurile. Grija că am putea fi defecți doar pentru că suntem în lume așa cum este orice om cumpătat și cu frică de Dumnezeu este doar o grijă de multe. O simplă rătăcire. Și care nu trebuie să ne îndepărteze de năzuințele și exercițiul nostru curent de a fi oameni buni.

 

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?

Marcu, în Evanghelia sa, explică: Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Două mii de ani după acele întrebări, oamenii încă au nevoie de pilde în viața lor ca să înțeleagă Cuvântul, ca să aibă perspectiva Împărăției. Nu există printre noi, probabil, niciun creștin care să fie desăvârșit în înțelegerea și practicarea verticalei către Dumnezeu. Îndoielile sunt multe și calea ușor de rătăcit.

Și cine poate să fugă din lume ca să-i fie mai ușor? Și cum adică i-ar fi mai ușor ieșind din lume, dacă rădăcinile sale sunt în lume și aici rămân? Nu este tot acțiune creștină smerită să practici zilnic o atitudine civică, morala, cinstea, dărnicia sau adevărul? Nu astfel salvăm lumea? Am 12 lei și mai am și o singură plăcere: pastele. Și o porție costă 12 lei fix, așa că atât vreau, să-mi fac și eu această plăcere de cei 12 lei pe care-i mai am în buzunar pe ziua de astăzi

Acest om și exemplul său mi-au tradus foarte clar cuvintele duhovnicului meu. Sunt onorat și fericit să știu că se va ruga pentru sufletul meu. Căci pe cale să rătăcesc am fost, dar cu ajutorul său mi-am revenit în sine. Și mi s-a întărit bucuria faptelor din postul Paștelui. Bucurie pe care v-o doresc tuturor, din toată inima!

 

 

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

  • Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
  • Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
  • Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

  • Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
  • Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
  • Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:
  • Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
  • Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
  • Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
  • Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”. Ancora întregii prelegeri, ca și a discuției care i-a urmat, a fost gândirea Părintelui Stăniloae și apelul la suferința care i-a dublat și autentificat opera.

Un neam încarcerat într-o rețea virtuală

Memoria identității neamului nostru se nivelează, adică se pierde, spune profesorul Adrian Lemeni, iar asta  pare a fi consecința inevitabilă a deprinderilor noastre recente. Mai exact, lumea e din ce în ce mai adâncită în virtual, în starea în care nu exiști decât dacă ești conectat electronic. Beneficiile le calculează fiecare utilizator în parte, dar amenințările nu pot fi sesizate de la prima vedere de către oricine. Ca să le dăm un contur precis acestor primejdii subtile, conferențiarul a propus următoarea structură de ireductibilități:

Un neam nu se reduce la un popor;

Un popor nu se reduce la o populație de comunități;

O comunitate nu se reduce la o rețea.

Prin contragere, un neam nu se reduce la o rețea, oricât de seducătoare și acaparatoare ar fi ea. Dar poate fi absorbit în ea bucată cu bucată, persoană cu persoană, user cu user. Actul de a te conecta printr-o rețea de socializare virtuală cu altcineva te rupe, paradoxal, de restul. Câștigi o legătură, pierzi prezența comunității. Prețul like-ului astfel debândit nu este oare prea mare?

Idei esențiale din expunerea lui Adrian Lemeni
  • Sufletul unui neam nu poate fi distrus. Poate fi deturnat, dar nu distrus.
  • Când o țară e invadată, sufletul poporului nu poate fi invadat. Cucerirea nu operează în invizibil așa cum este activă în ordinea politică și economică.
  • Destinul neamului se împlinește în eshatologie. Părintele Stăniloae: Poporul trebuie să-și asume identitatea colectivă, în perspectivă eshatologică. Intrăm astfel astfel într-un registru mult mai ridicat, în care parcursul poporului în istorie nu valorează în niciun caz cât sugerează indicatorii de performanță economică.
  • Marile fapte au prețul lor, de obicei o jertfă pe măsură. Unirea pe care o celebrăm la Centenar a fost plătită cu sânge. Cât din durerea acestei jertfe mai este în mintea și sufletul nostru?
  • Viața neamului nu se epuizează cu timpul generației noastre. Din acest motiv, continuitatea cu cei dinainte de noi e strict necesară – și nu este garantată prin simpla descendență biologică. Dar în ce stare trebuie să ne așezăm pentru a stabili continuitatea cu cei care s-au jertfit în istorie pentru binele neamului lor?
  • Din Marin Sorescu, citat de Tudor Gheorghe: „Ardealul este starea de spirit în care mă gândesc la țară!
De cât timp există corul din Finteușu Mare și de ce este asta important?

Adrian Lemeni a povestit despre corul de bărbați din Finteușu Mare, din Maramureș, care există de peste un veac. S-a păstrat din gură în gură solemnitatea dureroasă a momentelor când bărbații mai în vârstă din Finteușu Mare, neputând merge pe front, s-au întrebat: Dar noi ce putem face ca să sprijinim pe frații noștri care luptă în Război? Ideea care le-a venit s-a născut din durerea unei aparente neputințe. Au făcut un cor. Bătrâni pentru război, dar încă în putere pentru a cânta. Iar apoi nu s-au mai oprit o sută de ani. Un secol în care au cântat la Liturghiile de duminică, în serbări și festivaluri, în toate regiunile țării și peste tot în Europa. Este muzică, dar nu este nici pe departe doar atât, este de fapt jertfă, e stare de sacrificiu.

Ca o concluzie la povestea corului, conferențiarul adaugă: „Cum ajungi să fii în duhul lui Avram Iancu? Doar știind lucruri despre el, așa cum le relatează istoricii? Da, este un pas, dar nu este de-ajuns. Trebuie să înțelegi cum și-a trăit viața și de ce și-a trăit-o așa.” Iar apoi, cu umor ardelenesc, Adrian Lemeni adaugă care a fost cel mai scurt discurs ținut de Avram Iancu. Atunci când camarazii săi îl așteptau ca să-și expună cu elocvență solicitările în fața împăratului, marelui român nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are de la cine să aștepte dreptate. Iar atunci s-a întors hotărât către oamenii săi și le-a spus apăsat: „No, hai!

Cum s-a biruit pe sine Regele Ferdinand înainte de Marele Război
  • Când ești în genunchi, ești în stare de jertfă. Se poate să reziști în istorie în stare de îngenunchere, dacă poți să convertești strivirea ta în rezistență.
  • Părintele Stăniloae: Forța unui neam nu este indicată de gloria sa militară, nici de teritoriile pe care le-a cucerit.
  • Regele Ferdinand, după ce a luat decizia de a intra în război împotriva Germaniei, țara sa natală: Să dea Dumnezeu să biruiască românii, așa cum și eu m-am biruit pe mine!
  • Părintele Stăniloae: Când zicem „Doamne-ajută!”, noi nu zicem asta în chip utilitarist, adică să ne asiste Dumnezeu și să primim ce ne trebuie. Ci ne încredințăm lui Dumnezeu. Ne închinăm, adică ne încredințăm Atotputernicului.
  • Oamenii fragmentați lăuntric nu pot stabili o unitate cu nimeni. Nu pot fi unificați cu semenii lor dacă în sufletul lor e dezbinare. Știind asta, în ce stare așteptăm sărbătorirea Marii Uniri?

Întâlnirile Matricei: Europa sub umbra Semilunei. Dezbatere între Mirel Bănică și Petre Guran privind migrația musulmană în Europa creștină. Ce ne spun despre acest subiect istoria și sociologia

20 Iunie 2019 |
Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce...

Vă rog, mă ajutați și pe mine?

12 Aprilie 2019 |
Era sprijinit de zid, în fața complexului comercial Unirea. Am trecut pe lângă el sporovăind și privind încântați pastelul unui apus de primăvară bucureșteană și rugămințile lui au trecut mai întâi pe lângă noi și abia când a ridicat vocea...

De ce cunoașterea trecutului este esențială pentru un viitor bun

10 Decembrie 2018 |
Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor...

Există un suflet românesc?

27 Noiembrie 2018 |
Dacă există un suflet românesc, atunci care este taina lui? De la această întrebare a pornit profesorul Adrian Lemeni în prelegerea din seara zilei de 22 noiembrie, într-o nouă ediție a Întâlnirilor Matricei, cu tema ”Ortodoxie și suflet românesc”....