Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

crestin

În slujba Cununiei se face referire la martiri amintindu-ne în clipe de bucurie, de suferințe și chinuri.[1] Tabloul zugrăvit în care cele două Tropare trebuie să fie model de urmat pentru cei doi soți; totul se bazează pe jertfă. Datoria fiecăruia este să-l facă pe celălalt fericit. Nu trebuie căutată numai fericirea personală ci fericirea în comuniune. Aceasta însă presupune răbdare întocmai ca a mucenicilor sau a călugărilor [2] dusă până la sacrificiu. ”În căsătorie este și multă răbdare, poate mai multă răbdare decât la monahi. Monahii au și ei virtuțile lor, dar au și mirenii virtuțile lor. Este sfântă și căsătoria nu spune că nu-i sfânt și monahismul, deși are accentuat că monah devii prin rugăciune, om căsătorit prin Taină”.[3] Familia este altarul pe care darurile și calitățile unuia se comunică celuilalt. Soții se dăruiesc unul altuia ca persoane nu abandonându-se ca niște obiecte unul în brațele celuilalt. [4] Căsătoria implică o relație subiect-obiect. Soții trebuie să-și fie unul altuia sprijin spre mântuire. De aceea, s-a zis: ”purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” [5] care este dragostea.

Dragostea arată că raporturile dintre soți trebuie să fie egalitate și nu subordonare. Omul, bărbat și femeie, poartă chipul lui Dumnezeu. Mântuitorul, prin poziția sa față de femeie, o ridică la demnitatea dată ei prin creație. Dacă în Vechiul Testament femeia este considerată ca un obiect din proprietatea soțului, în Legea Iubirii a Noului Testament femeia este ridicată la poziție ei inițială. Sfântul Ioan Gura de Aur spune, conform cu Sfântul Apostol Pavel că bărbatului îi revine conducerea iar femeii ascultarea. Ceea ce aruncă însă o punte de legătură între autoritate și libertate este iubirea creștină care face ”conducerea netiranică și ascultarea plăcută”.

Relațiile de egalitate reflectă relațiile intratrinitare, ”căci după cum Tatăl este egal cu Fiul și Duhul Sfânt, tot așa bărbatul și femeia”.[6] Fiind instituită de Dumnezeu familia, a avut de la început un caracter sacru deoarece au ca prototip însăși ”familia divină a Sfintei Treimi ale cărei caracteristici sunt iubirea desăvârșită, comuniunea, egalitatea și unitatea Persoanelor acesteia. După cum persoanele Sfintei Treimi formează o unitate desăvârșită, tot așa și omul, bărbat și femeie, este o unitate completă, unitate dată de crearea Evei din coasta lui Adam (Facere II.21-22) și nu din ceva din afară.[7] Prototipul unirii dintre bărbat și femeie este și comuniunea de iubire dintre Hristos și Biserica Sa. Și precum sacralitatea Bisericii este rezultatul unirii cu Hristos (I Corinteni VI.11; Efeseni V.26), la fel unirea dintre soți este o unire sfântă pentru că prin căsătorie cei doi nu se unesc numai între ei, ci și cu Hristos, Cel Ce îi sfințește (Evrei II.11) și pecetluiește legătura dintre ei (Efeseni I.13). Creștinismul nu admite poligamia, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ”fiecare bărbat să aibă soția sa și fiecare femeie să aibă bărbatul ei (Corinteni VII.2) și pentru faptul că Hristos și-a ales Mireasă o singură Biserică, Biserica cea adevărată. Apoi Dumnezeu a creat numai o singură Evă pentru Adam”.[8]

Clement Alexandrinul spune că cei ce întemeiază o familie alcătuiesc ”o singură biserică, o singură viață de curăție, o singură sfială a unuia față de altul; hrana este comună, căsătoria unită, toate asemănătoare: respirația, vederea, auzul, cunoașterea, nădejdea, ascultarea, dragostea. Iar cei care au comună viața au comun și harul; și comună le este mântuirea, comună le este lor și virtutea și viețuirea”. Dar comuniunea în căsătorie nu poate spori decât odată cu primirea binecuvântării Bisericii prin Taina Cununiei și prin nașterea de copii și creșterea lor întru învățătură și cercetarea Domnului (Efeseni VI.4).[9]

Binecuvântând pe copii (Matei XIX.41; Marcu X.16), Mântuitorul a binecuvântat indirect căsătoria, copiii fiind rodul acesteia. Ei sunt primiți ca dar al lui Dumnezeu și ca rod al iubirii lucrătoare. Sunt un dar pentru că prin ei Dumnezeu a ușurat greutatea pedepsei primilor oameni smulgând masca înfricoșătoare a morții dăruindu-le urmași ca o imagine a învierii pentru că în locul unora se ridică alții. Copiii nu sunt numai urmași ai celor răposați, ci și tovarăși de viață pentru cei vii.[10]

”Dumnezeu a dat omenirii doi învățători: natura și conștiința. Niciunul din ei nu greșește, dar prin tăcere au instruit pe om. Natura, prin priveliște, pune în uimire pe spectator și-l trimite la Cel care a făcut această minunăție. Conștiința glăsuiește înlăuntrul omului și ne învață toate cele ce trebuie să le facem. La aceștia Dumnezeu a adăugat pe părinți”.[11] Mama creștină știe că se mântuiește prin nașterea de prunci, doar crescându-i după voia lui Dumnezeu, pregătindu-i pentru a deveni cetățeni ai cerului (I Timotei II.15), ucenici ai Domnului, sfinți. Deci nu nașterea în sine mântuiește ci modul cum soții își îndeplinesc îndatoririle față de copii, neîndeplinirea acestora echivalând, în concepția paulină cu apostazia (I Timotei V.8). Sufletul copilului se aseamănă cu un mărgăritar care poate și trebuie să fie modelat. Principala îndatorire a părinților față de copii este aceea de a-i crește în învățătura și cercetarea Domnului. Scopul acesteia este realizarea personalității moral-religioase creștine, de a face din copii adevărați creștini.[12] Sfântul Ioan Gură de Aur asemăna activitatea mamei de educației ea copiilor cu slujirea învățătorească a Mântuitorului, cu modul în care își îndruma El Apostolii și ucenicii. ”Uită-te la priceperea mamei! Împinsă de gândul ei, dar mai bine spus, slujind și acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului acele sfaturi pe care le-a dat Hristos ucenicilor Săi”.[13] Deci, Hristos pentru a-și forma Biserica și-a învățat mai întâi ucenicii. Un gânditor spunea: ”dați-mi mame creștine și voi schimba fața lumii”. Familia creștină are cel mai mare aport la creșterea Trupului tainic al lui Hristos. Ea, nu numai că aduce noi vlăstare pe care le altoiește Trupului lui Hristos cu ajutorul Sfintelor Taine, dar le ocrotește și le ajută să crească. Astfel apare în amețitoare demnitate de colaborare a lui Dumnezeu, de continuatoare la opera de creație cu condiția ca toate să le îndeplinească în sensul și în rostul universal, rânduit de Ziditorul lumii: preamărirea lui Dumnezeu și mântuirea omului. De aceea în Vechiul Testament se pune pe același plan cinstirea părinților cu respectarea zilelor de sabat iar încălcarea acestora atrage după sine moartea (Ieșire XXXI.15; Levitic XIX.3).

Odată întemeiată familia, această ”mare Taină”, este indisolubilă pentru că are caracterul unirii indestructibile și permanente dintre Hristos și Biserică (Efeseni V.31-32). Clement Alexandrinul zice: ”Biserica nu se mai căsătorește cu altul pentru că are Mirele ei”.[14] Ca temeiuri ale acestei indisponibilități Sfântul Ioan Gură de Aur aduce unitatea ontologică a primei perechi de oameni și în același timp complementaritatea darurilor datorită creării Evei din Adam.[15] Ce sunt deci căsătoriile de probă care transformă trupul uman ”templu al Duhului Sfânt” (Corinteni III.20), un obiect al plăcerii, decât abdicări la principiile evanghelice și refugieri iluzorii în sexism, plăceri înrobitoare și pustiitoare ce au efecte sociale negative care distrug persoana umană, ”chip al lui Dumnezeu”.[16]

Taina Cununiei este săvârșită în Biserică de către preot și nu de miri ca în Romano-Catolicism. La ea participă însuși Hristos nevăzut care binecuvântează legătura dintre soți. Este întărită de jertfă asistată de îngeri, ca martori, consfințită de Tatăl, Creatorul Universului care a dăruit neamului omenesc căsătoria, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur.[17]

Prin această Sfântă Taină celor doi li se adresează din nou chemarea de a fi rodnici, de a se înmulți și de a stăpâni Pământul (Facere I.28). Este un îndemn la creștere în timp și spațiu, dar și în adâncime a legăturii noastre cu Dumnezeu depășind egoismul. Iar mirii, atunci când se hotărăsc să întemeieze o familie trebuie să știe că: ”Toate-mi sunt îngăduite dar nu toate-mi sunt de folos” (Corinteni VI.12); ”Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (Corinteni X.23).


[1] ”I’roparele Sfinților mucenici” şi ”Mărire ție Hristoase” care se cântă când se înconjoară masa la Taina Cununiei

[2] Diac. Asist. Alexandrel Barnea, Muzica Bisericească și familia în ritualul Tainei Cununiei, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5-7, p.92

[3] Sorin Dumitrescu, 7 Dimineţi cu Părintele Stăniloaie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, p.116

[4] Pr .Dr .Asist. Vasile Răd ucă,art.cit, p.136

[5] Pr. Asist. Ioan Cristinel Teşu, art.cit., p.47

[6] Pr. Lector Mihai Vizitiu, art.cit., p.36

[7] Idem, p.26

[8] P.S. Episcop Moussa, art.cit., p.167

[9] Teoctist Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, art.cit., p.6

[10] Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, Familia creștină între tradiții și modernitate. Considerații sociologice, în “Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.6-7, p.189

[11] Pr. Lect. C. Grigoraş, Educația ridicată la treaptă de sacerdoțiu creştin în pedagogia patristică, în “Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.6-7, p.67

[12] Pr. Asist. Ioan Cristinel Teşu, art.cit., p.66

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol.II, colecţia Părinţi şi scriitori Bisericeşti, Bucureşti, 1987, Omilia 54.11

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, Taina nunții după învățătura Sfinților Părinți, ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.6-7, p.102

[15] Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.(I), Omilia 10.11

[16] Pr. Lect. Gh Petraru, Familia creştină-perspective misionare și ecumeniste, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5-7, p.86

[17] Pr. Lect. Nicolae Chifăr, art.cit., p.106

Bibliografie
  1. Diac. Asist. Alexandrel Barnea, Muzica Bisericească și familia în ritualul Tainei Cununiei, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994)
  2. Sorin Dumitrescu, 7 Dimineţi cu Părintele Stăniloaie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1992
  3. Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, Familia creștină între tradiții și modernitate. Considerații sociologice, în “Teologie şi viaţă”, anul IV (1994)
  4. Pr. Lect. C. Grigoraş, Educația ridicată la treaptă de sacerdoțiu creştin în pedagogia patristică, în “Teologie şi viaţă”, anul IV (1994)
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol.II, colecţia Părinţi şi scriitori Bisericeşti, Bucureşti, 1987
  6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Taina nunții după învățătura Sfinților Părinți, ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994)
  7. Pr. Lect. Gh Petraru, Familia creştină-perspective misionare și ecumeniste, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994)

Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea I

Tot din Viața Sfântului Antonie reiese și ceea ce stă la temelia tuturor virtuților creștine, anume smerenia, opusul mândriei – păcatul căderii diavolului. Opoziția dintre aceste două trăsături este prezentată plastic la Sfântul Ioan Scărarul: „Precum chiparosul ce crește drept în sus nu-și pleacă niciodată ramurile spre pământ, tot astfel cel măreț cu inima nu poate dobândi smerenia. Bărbatul mândru dorește să poruncească și, cu toate că prin aceasta s-ar putea întâmpla să-și agonisească pieirea, totuși nu se încumetă a-și părăsi năravul…Precum întunericul este potrivnic luminii, tot astfel și mândria se opune oricărei virtuți”.[1] Revenind la cele relatate de Sfântul Atanasie cel Mare, vedem cum întemeietorul monahismului egiptean era o pildă de smerenie prin aspect și prin tot ceea ce făcea: „(Sfântul Antonie ) era blând și plin de smerită cugetare. Si, fiind așa, cinstea rânduiala Bisericii și, mai presus de orice, socotea pe orice cleric mai presus de el în cinste… Nu se deosebea de alții nici prin înălțime, nici prin mărime, ci prin purtări și prin curăția sufletului. Căci, fiindu-i sufletul netulburat, netulburate îi erau și simțurile din afară. Iar bucuria sufletului i se vedea în seninătatea feței. Si din mișcările trupului i se vedea și i se cunoștea starea sufletului. Deși trăise în munte și îmbătrânise acolo, nu avea purtări de sălbatic, ci era blând și cuviincios. Iar cuvântul lui era dres cu sarea dumnezeiască”[2]. Faptul că smerenia se află la temelia tuturor celorlalte virtuți și că de fapt ea este cea răsplătită de Dumnezeu o arată și un alt Părinte al pustiei, Sfântul Isaac Sirul: „Atunci, însă, când cu o conștiință dreaptă omul vede că rămâne neînsemnat înaintea acestor întâmplări (a încercărilor prin care trece în viață), să știe că a ajuns la o adevărată măsură a smereniei. Semnul ei este pacea și liniștea pe care o are în tot ce i se întâmplă și lipsa oricărei tulburări. Aceasta e odihna pe care o dă smerenia ca un rod al desăvârșirii. Pentru oricine a intrat în ea, oricare ar fi ispita care-l supără, odihna o covârșește”[3].

Așa cum smerenia reprezintă temelia oricărei virtuți, ea trebuie să aibă la rândul ei un fundament. Acesta este, în opinia Sfinților Părinți, conștiința că tot ceea ce avem și noi înșine ființăm numai datorită bunătății lui Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul tuturor. Această opinie se găsește sintetizată de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Tâlcuirea la rugăciunea Tatăl nostru, incluse în Filocalie: „Căci oricine este smerit, este desigur și blând…smerit, ca unul ce se știe pe sine având existența împrumutată”[4].

Această conștiință a filiației noastre divine are un dublu rol – de a da naștere smereniei și de a întări credința, fără de care nicio faptă a omului nu are valoare în plan transcendent, așa cum o arată Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani XIV, 23: „Și tot ce nu este din credință, păcat este”. Această succintă afirmație este detaliată de către Sfântul Grigorie de Nyssa, în scrierea sa, Despre desăvârșire: „Fiindcă Sfântul Apostol Pavel ne spune că tot ce nu este din credință este păcat, este absolută nevoie ca acela care înțelege aceasta să mărturisească cum că tot cuvântul, sau lucrul, sau gândul care nu duce la Hristos, duce în genere la ceea ce este potrivnic lui Hristos. Ceea ce este în afară de lumină și de viață, nu este cu putință să nu fie în întuneric sau în moarte. Deci, dacă ceva nu este săvârșit, sau vorbit, sau gândit potrivit cu Hristos, atunci, negreșit, acest lucru este potrivit numai cu ceea ce este potrivnic Celui bun. De aceea, este lămurit că cel ce se arată în felul acesta se leapădă de Hristos, devenind străin de El, atât prin cele ce gândește, cât și prin cele ce face sau vorbește”[5].

Perpetua raportare la Dumnezeu trebuie să marcheze orice aspect din viața credinciosului, potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor: „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni X, 31). Așa cum arată teologul grec Georgios Mantzaridis, însemnătatea acestor cuvinte se referă la viața noastră în ansamblu: „Înnoirea cea întru Hristos se vede din întreaga raportare a omului la viață și la problemele ei și dă manifestărilor lui o anumită nuanță”[6]. Bineînțeles că nici credința nu este singură, ea devenind lucrătoare prin iubire: „După Sfântul Antonie, mintea prin care Dumnezeu este iubit este străjerul treaz care nu permite intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte în suflet. Sufletul va spori în raționalitate pe măsura statornicirii în relația iubitoare cu Dumnezeu”[7]

În fine, și după dobândirea virtuții, Sfinții Părinți învață că omul nu trebuie să cadă în delăsare, deoarece trăinicia acestui dar este asigura prin statornicia în bine, faptă cu faptă, gând cu gând și vorbă cu vorbă, așa cum vedem într-un din Epistolele Sfântului Vasile cel Mare: „Căci dacă Hristos este viața noastră (cf. Coloseni III, 4: „Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă”.), urmează că și vorba noastră trebuie să fie pusă în legătură cu Hristos, gândul și întreagă lucrarea noastră trebuie să depindă de poruncile Lui, iar sufletul nostru să reproducă chipul Lui”[8]. Mai mult decât atât, viețuirea întru Hristos nu privește, în opinia Părinților, numai activitățile omului, ci și momentele când acesta se află în repaus, cuprinzând gândurile, dorințele, idealurile, visele acestuia, etc.

Mai ales atunci când suntem în repaus, după cum putem vedea în Viața Sfântului Antonie, diavolul ne încearcă mintea cu felurite ispitiri, aceasta nefiind în acel moment distrasă de nimic altceva: „În zgomotul pe care demonii îl făceau, Antonie vedea semnul neputinței acestora: dacă ar fi fost cu adevărat puternici, era suficient ca un singur demon să vină și să-l piardă. In timp ce demonii își făceau terifiantul număr, Antonie, epuizat de puteri, stând pe spate, se ruga în gând. La un moment dat, a constatat că prin acoperiș o rază de lumină se cobora spre el. În același timp demonii au început să se îndepărteze, iar durerile trupului au încetat. A înțeles că era vorba despre prezența lui Dumnezeu care se făcea evidentă”[9]. Tot astfel, vedem că: „Sfântul Antonie era convins că diavolii își adaptau ispitele și nălucirile în funcție de gândurile noastre. De aceea, în minte trebuie să fie adus mereu Hristos : când se ruga Sfântul Antonie, diavolii dispăreau ca fumul, țipând că rugăciunea lui Antonie îi ardea”[10]. În general, așa cum arată Părintele Vasile Răducă: „Sfinții au luptat cu imaginarul, cu gândurile, cu diversele lor predispoziții și ispite și erau conștienți de acest nivel al luptei lor, dar au luptat efectiv și direct cu demonii, conștienți și de aceasta”[11].


[1] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004, pp. 208, 210.

[2] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 278.

[3] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXVII, în: „Cuvinte către singuratici”, p. 364.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 323.

[5] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire (trad. Teodor Bodogae), în: op. cit., p. 475.

[6] Georgios Mantzaridis Morala creștină, p. 64.

[7] Cf. Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 76.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 346.

[9] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 272.

[10] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 89.

[11] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 92.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

  1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
  2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
  3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
  5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
  7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
  8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
  9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
  10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
  11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

  1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
  2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
  3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a

Pentru o mai clară viziune asupra înțelegerii acestui cuvânt se cuvine să urmărim care este accepțiunea cuvântului comuniune în limbajul laic, filosofic și în cel bisericesc.

Conform DEX, substantivul feminin comuniune, comuniuni se revendică din franțuzescul communion, la rândul său provenit din laţ. Communio, -onis. Acesta are două sensuri:

1) legătură puternică, unire strânsă;

2) (Bis.) Împărtășire, Euharistie.

În Dicționarul de Teologie Ortodoxă de la A la Z , pr. prof. dr. Ion Bria precizează că acest cuvânt provine de la grecescul  koinonia („legătură”).

Se constată, astfel, că există o îmbinare a sensului bisericesc al cuvântului cu semnificația laică a acestuia. Așadar, având sensul de Împărtășire, iar Sfânta Euharistie este momentul central al Sfintei Liturghii, temelia comunității, acest cuvânt – comuniune – desemnează pentru laici o unire strașnică, statornică, nezdruncinată.

În dicționarele de specialitate, același cuvânt are mult mai multe sensuri:

1. „ Participarea celor încorporați în noul popor al lui Dumnezeu la realitatea divină însăși, prin întruparea și jertfă lui Hristos (cf. I Ioan 1, 3: „Ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”).

2. „Comuniunea Duhului Sfânt” (II Corinteni 13, 13; Filip. 2, 1), adică experiența personală și comunitară a Duhului lui Hristos, care se exprimă în sentimentul solidarității creștine, al întrajutorării și al asistenței reciproce (cf. Fapte 2, 42, 44).

3. Împărtășirea sau cuminecarea cu Sfintele Taine în cadrul Euharistiei (cf. I Cor. 10, 17; Fapte 2, 42), semn al apartenenței la aceeași comunitate și al mărturisirii aceleiași credințe (Efes. 4, 5).

4. Synaxis, adunare liturgică, care este o condiție de a participa la legătură, comuniune.

5. „Comuniunea Sfinților”, despre care face mențiune Crezul Apostolic, este unitatea dintre Biserică celor care poartă lupta credinței în acest timp și veac, cu Biserica celor ce au câștigat deja o stare definitivă de har și de comuniune nemijlocită cu Dumnezeu. Ea este alcătuită din cei ”care au rămas credincioși până la urmă”(Matei 24, 13).

6. Comuniunea (inter-comuniunea) euharistică cu credincioși de altă confesiune. Urmând vechiul principiu, potrivit căruia mărturisirea aceleiași credințe determină comuniunea sacramentală, Ortodoxia pretinde unitate de credință deplină înainte de a participa la aceeași intercomuniune euharistică. ”[1]

Pe scurt, termenul koinonia înseamnă, în același timp, legătura credincioșilor cu Dumnezeu, și dragostea creștină[2] care unește pe fiii Aceluiași Părinte ceresc (I Corinteni 1, 9: „Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru”)[3].

Conceptul de comuniune

În general, orice om – care se bucură, sau se întristează, care urăște sau iubește, care cinstește sau disprețuiește – caută oameni spre a le comunica sentimentele care-l stăpânesc și spre a-i face părtași ai bucuriei sau ai durerii; acestei înclinații naturale a omului răspund prin simpatie și oamenii din jur care se vor părtași ai bucuriei și ai durerii lui.

Definirea acestui concept de comuniune se poate face astfel: „prin primirea și întoarcerea darului, persoanele se apropie în așa măsură, încât obiectul darului devine comun și în același timp mijloc transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele și, deci dialogul între Dumnezeu și om este că fiecare se dăruiește celuilalt”[4]. Referire biblică la acest aspect regăsim la I Ioan 4, 12-13: „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită. Din aceasta cunoaștem că rămânem în El și El întru noi”.

Printre semnele comuniunii, cea mai importantă rămâne dragostea, dar o anumită dragoste: o dragoste duioasă dar arzătoare, o dragoste pustiitoare ca un pârjol, o dragoste în care persoana este transfigurată[5]; iar calea pe care sufletul tinde spre a reface „legătura interpersonală tainică, indestructibilă și în același timp indispensabilă mântuirii este comuniunea”[6].

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.” 

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Cu toate că această lege reprezintă temelia întregii moralități, ea rămâne totuși imperfectă atât în formulare – conținând majoritar porunci prohibitive, cât și în realizarea ei – neavând nici scopul, nici puterea de a-i îndrepta pe oameni, ea a avut totuși rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Gălăteni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „comuniunea bisericească este extensiunea comuniunii persoanelor Sfintei Treimi, izvorul și modelul ei suprem; scopul comuniunii credincioșilor fiind acela de a exprima unitatea Sfintei Treimi în comuniunea persoanelor[7].

Adâncind această învățătură, teologia ortodoxă a comuniunii dezvoltă învățătura ortodoxă referitor la cei doi termeni ai relației: subiectele divine și subiectele umane.

Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane. Persoanele divine sunt subiecte absolute având că esență a vieții treimice iubirea (I Ioan 4, 8).

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Deci omul este ființa personală având prin creație unitatea de sânge a neamului omenesc şi în

perspectivă unitatea în comuniune. “Dumnezeu, zice Dionisie Pseudo-Areopagitul, a dat omului viziunea Sa (teoria), comuniunea (koinonia) și asemănarea (homoiosis)”.[8]Iată-l pe om stabilit de la început în comuniune strânsă cu divinitatea[9] zice Sfântul Irineu.

Această comuniune de perspectivă a fost stricată prin căderea protopărinților în păcatul strămoșesc. Jertfa săvârșită de Fiul lui Dumnezeu a refăcut comuniunea noastră cu Dumnezeu și a restaurat în noi chipul lui Dumnezeu, creând posibilitatea progresului duhovnicesc spre desăvârșire și realizarea asemănării cu Dumnezeu. Ortodoxia leagă organic comuniunea de restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu ca premisă a sinergismului naturii umane cu harul divin. „În Biserică, prin jertfă și învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat și prin însămânțarea Duhului Sfânt în viața omenirii întregi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a deschis posibilitatea comuniunii noastre cu Dumnezeu prin desăvârșirea persoanei umane şi îndumnezeirea ei în har, credință și fapte bune[10].

După cum spune Vladimir Lossky, realitatea persoanei umane nu se definețte în afara comuniunii. Persoană are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se realizează numai în comuniune. Persoana înseamnă ireductibilitatea omului la natura sa; ireductibilitate ți nu ceva ireductibil sau ceva care face pe om ireductibil la natura sa, pentru că nu se poate vorbi la om de ceva distinct, ca de o altă natură, ci de cineva care se distinge de propria sa natură; de cineva care depășește natura sa totodată conținând-o în întregime; “de cineva care o face să existe ca natură prin această depășire și totuși nu există în ea însăși, în afara naturii pe care o personalizează și pe care o depășește”.[11]

Omul trebuie înțeles ca subiect capabil să pună întrebări și să dea răspuns și numai în comuniunea personală să-și găsească adevărata sa identitate ca persoană. Calea pentru înțelegerea omului ca persoană depășește nivelul ontologic obișnuit, este vorba de o meta ontologie. Această distanță o poate depăși numai Dumnezeu despre care cartea Facerii spune că s-a oprit din lucrul Său pentru a zice în sfatul Prea Sfintei Treimi: „să facem om după chipul și asemănarea noastră”.[12]


[1] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 95 

[2] Legate de acest concept avem numeroase referințe biblice, printre care: I Ioan 4, 12; 4, 20; Coloseni 2, 2. 

[3] Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011, p. 23 

[4] Idem p. 13-14

[5] Idem p. 15

[6] Idem p. 16

[7] Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 36

[8] Sfântul Dionisie Areopagitul,Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 47

[9] Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p. 34

[10] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955, pp. 407-408

[11] Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 166-167

[12] Drd. N. Streza, op. cit., p. 467

Bibliografie
  1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
  2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
  3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
  4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
  6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
  7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
  8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
  9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
  10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
  11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
  13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
  14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
  15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
  16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
  17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
  18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
  19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
  20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
  21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea II-a

Filantropia creștină în perioada apostolică

Lucrarea iubirii de oameni sau filantropia, a însemnat imitarea lui Dumnezeu, fiind privită drept răspuns la iubirea Lui față de făptura umană. Mântuitorul Iisus Hristos nu a rămas doar un simplu observator al evenimentelor vieții oamenilor, ci El a intrat direct în istoria și viața omenească, intervenind în toate activitățile umane, răscumpărând prin jertfa Sa pe toți oamenii din toate timpurile și locurile.

Biserica primară a prezentat lucrarea milosteniei ca participare activă, atât a clerului, cât și a poporului creștin la iubirea lui Dumnezeu, și acest lucru chiar și în situații nefavorabile pentru Biserică sau prigoană.[1] Ea a fost organizată după cum se afirmă în Faptele Apostolilor într-o comuniune a iubirii: „nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case, le vindeau și aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele Apostolilor și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” (FA 4, 34-35)

Pentru a face față problemelor bisericești și de trai ale comunității, Biserica a simțit nevoia unei organizări a clerului bisericesc, care să administreze bunurile destinate ajutorării celor săraci. Un astfel de exemplu îl reprezintă alegerea a șapte diaconi eleniști pentru comunitatea din Ierusalim, care aveau drept răspundere asistența materială, prin slujirea la mese: mai precis, acordarea unui ajutor pecuniar văduvelor creștinilor eleniști, care erau trecute cu vederea la slujirea cea de toate zilele:

„În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii (iudei) murmureau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Și chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, a zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la  această slujbă.” (FA 6, 1-3) [2]

Cei șapte diaconi, au fost instituiți pentru a-i ajuta pe Apostoli în administrarea temporală a comunității, având drept responsabilitate slujirea zilnică, manifestată prin asistența socială îndreptată către cei săraci, văduve, orfani sau alte categorii sociale defavorizate, asigurându-le hrana, îmbrăcămintea și toate cele necesare viețuirii acestora.[3]

În epoca apostolică, viața socială a creștinilor, avea ca principală caracteristică filantropia, caracterizată prin comunitatea bunurilor materiale, având drept considerent concepția că toți sunt frații și fii ai aceluiași Părinte: „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” (FA 2, 43-44) Comunitatea bunurilor materiale, prima formă a organizării sociale, a avut drept model practica Mântuitorului și a Sfinților Apostoli. Filantropia comunității era superioară celei personale, deoarece prin ea se înlătura inegalitatea și jena celor ce primeau cele necesare.[4]

Bunurile nu mai erau considerate drept proprietate strict personală, ci un dar al lui Dumnezeu din care toți trebuiau să se împărtășească.

Referitor la cele amintite Herma, Păstorul, spune:

„Acum însă, ajutați-mă pe mine, trăiți în pace unii cu alții, cercetați-vă unii pe alții, ajutați-vă unii pe alții; nu vă împărtășiți numai voi din bunătățile lui Dumnezeu, ci dați din ele și celor lipsiți. Că unii, de prea multă mâncare, au adus asupra trupului lor boală să-și vatămă corpul; iar alții, care nu au ce mânca, își vatămă trupul, pentru că n-au destulă hrană și-și strică trupul lor. Această necumpătare vă este vătămătoare vouă, care aveți și nu dați celor lipsiți. Gândiți-vă la judecata ce va să vină. Așadar, cei care aveți, cercetați pe cei flămânzi până ce se va termina de zidit turnul; că după terminarea turnului, veți voi să faceți bine, dar nu veți avea prilej.(…)[5]

Aceleași îndemnuri sunt oferite și în Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli care recomandă:

„Să nu fii cu mâinile întinse la luat și cu ele strânse la dat. Dacă ai dobândit ceva prin lucrul mâinilor tale, să dai ca răscumpărare pentru păcatele tale. Să nu stai la îndoială când dai și nici să murmuri când dai, că vei cunoaște cine este Bunul Răsplătitor al plății. Să nu întorci spatele celui lipsit; să faci parte din toate fratelui tău și să nu zici că sunt ale tale. Dacă suntem părtași la cele nemuritoare cu atât mai mult la cele muritoare.”[6]

Un alt aspect caracteristic primilor creștini îl constituie disponibilitatea de a primi pe cel străin, de a-l găzdui pe călător, dar mai ales pe vestitorul Evangheliei. Ospitalitate a fost întotdeauna cinstită de poporul Israel, fapt dovedit încă din vremurile cele mai îndepărtate ale patriarhilor, când Avraam a oferit ospitalitatea celor trei persoane.[7]

Cartea Faptele Apostolilor, prezintă câteva exemple de ospitalitate misionară, cum este și cazul Sfântului Apostol Pavel în cea de-a doua călătorie misionară la Filipi, unde a fost primit de o familie creștină, după cum relatează Sfântul Luca:

„Iar în această cetate am rămas câteva zile. Și în ziua Sâmbetei am ieșit în a afara porții, lângă râu, unde am presupus că se fac rugăciuni; și șezând, le grăiam femeilor care se adunaseră. Și o femeie cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, cinstitoare de Dumnezeu,  asculta. Acesteia, Dumnezeu i-a deschis inima să ia aminte la cele grăite de Pavel. Iar după ce s-a botezat, și ea și casa ei, ne-a rugat zicând: Dacă voi m-ați socotit că-i sunt credincioasă lui Dumnezeu, intrați în casa mea și rămâneți. Și ne-a silit.” (FA 16, 12-15)    

Practicarea filantropiei nu era rezultatul vreunei constrângeri, ci un act liber al voinței încât foarte repede practicarea filantropiei a devenit o preocupare comună. Credincioșii aduceau în fiecare duminică roadele muncii lor (alimente, haine sau alte bunuri) ca daruri pentru cei săraci din Biserica locală, cât și pentru comunitățile din alte locuri, întrucât creștinilor li s-au recomandat să ajute pe „toți cei care au nevoie de ajutor, fără a alege pe cine să ajute; să-i ajute pe toți,  fiindcă peste toți se revarsă bunătatea lui Dumnezeu.” [8]

Filantropia creștină în perioada post-apostolică

Sfinții Părinți din secolele II și III, au îndemnat în scrierile lor, pe creștini, la fapte de milostenie, în același chip în care învățase și Mântuitorul și Sfinții Apostoli.

Scriitorul bisericesc Tertulian, vorbește de un tezaur care servește drept fond pentru actele filantropice ale bisericii și în care:

„fiecare depune o cotizație mică, o dată pe lună sau când voiește, numai cât voiește și numai dacă poate. Nimeni nu e silit, ci dă de bună voie. Aceste depuneri alcătuiesc un fel de fond al carității publice. Căci ele nu se cheltuiesc nici pentru ospețe, nici pentru beții sau pentru petreceri fără rost, ci slujesc la întreținerea și îngroparea celor lipsiți, la ajutorarea copiilor și copilelor, a sclavilor bătrâni și chiar a celor ce au rămas săraci pentru că li s-au înecat corăbiile; și dacă unii sunt osândiți la muncă în adâncul minelor, alții sunt exilați în insule, sau duși în închisori, din pricina credinței în Dumnezeu, atunci sunt hrăniți pe seama credinței în care s-au mărturisit.”[9]

În Imperiul bizantin, împărații au dus o politică umanistă, reflectată în iubirea față de supușii lor, imitând prin ajutorul acordat celor aflați în nevoi pe Dumnezeu, „Filantropul Ceresc”.

Aceștia au inițiat numeroase activități și măsuri legislative, menite să amelioreze starea socială la nivel public și privat. Astfel, prin adoptarea unei legislații speciale, au fost construite spitale, orfelinate, case speciale pentru leproși, au fost ridicate aziluri filantropice și hanuri în diverse cetăți și pe numeroase drumuri ale Imperiului, pentru a le oferi hrană și adăpost celor care călătoreau.

În acest sens, Novela 120, precizează:

„Am făcut aceste dispoziții pentru Sfânta Biserică cea Mare și pentru casele de binefacere de pe cuprinsul orașului imperial menționate anterior, precum și pentru cele de pe cuprinsul imperiului. Ne-am simțit datori să facem dispoziții similare atât pentru celelalte sfinte biserici, mănăstiri, spitale, infirmerii și pentru celelalte case de binefacere, amplasate în diferitele regiunii ale statului nostru, precum și pentru mănăstirile din orașul imperial și de pe teritoriul acestuia. (….)[10]

Împăratul Constantin cel Mare, a fost un mare reformator al legilor antice vechi, care erau în contradicție cu principiile învățăturii creștine. Prin legile și decretele sale, a desființat pedeapsa morții prin răstignirea pe cruce, a interzis omorârea robilor prin lapidare, spânzurare, otrăvire, moduri obișnuite de pedepsire, dar cea mai îndrăzneață și importantă lege promulgată a fost desființarea luptelor în arenă, atât de mult iubite de poporul roman.[11] Printr-un edict din 325, practica luptelor din arenă este desființată de către împărat, care referindu-se la aceste lupte, spune: „Priveliștele vopsite cu sânge, care au loc în mijlocul păcii și liniștii societății, sunt pentru noi dezgustătoare.”[12] Printr-un alt edict din anul 312, îi sfătuiește pe stăpâni la cumpătare și la abținerea de la exagerări: „Stăpânul este vinovat de omor, atunci când intenționat el omoară pe sclav, cu un baston sau piatră sau îl rănește mortal cu lovituri de bici, când îl face să cadă, sau să se arunce dintr-un loc înalt, când îl otrăvește, când îi zgârie carnea cu unghii de fier, când îi arde mâinile, când îl aruncă plin de răni, fără îngrijire.”[13]

Prin legile postulate, împăratul Constantin a interzis pruncuciderea, a apărat drepturile inviolabile ale persoanei umane, a apărat pe sclavi și a întărit instituția familiei și unitatea acesteia. A reglementat problemele legate de divorț, avere, și de moștenire. A avut grijă față de cei săraci, bolnavi, față de văduve, asigurându-le un trai decent.

Istoriograful ecleziastic, Eusebiu de Cezareea, în Viața lui Constantin cel Mare, amintește de faptele filantropice realizate de împărat față de cei sărmani și nevoiași:

Nevoiașilor, Constantin le-a împărțit felurite ajutoare în bani, arătându-se omenos și mărinimos chiar și față de oamenii din afară,  care veneau la el. De amărâții uitați de lume, care cerșeau prin piețe, nu s-a îngrijit numai în așa fel încât ei să nu ducă lipsă de bani și de mâncare, ci și să aibă și straie ca lumea cu care să se poată îmbrăca. Însă pe aceia, care cândva o duseseră bine, dar pe care întorsăturile vieții îi ruinaseră, i-a sprijinit cu sporită mărinimie, împărțindu-le cu împărătească chibzuință, binefaceri într-adevăr minunate, pe unii înzestrându-i cu moșii, pe alții învrednicindu-i de felurite onoruri. [14]

Numeroase acte filantropice a întreprins și împăratul Iustinian (527-565). Novela 7 stipula ca celor săraci și celor care nu pot munci să li se dea pâine gratuit. Iustinian era împotriva celor care aveau drept ocupație cerșitul și în mod special, împotriva celor care deși erau capabili să se întrețină singuri, au părăsit satele natale și au venit în marile orașe, stând pe cheltuiala vistieriei și a cetățenilor.[15]

Aceeași grijă a arătat-o și în privința copiilor abandonați și a orfanilor. Pentru a veni în sprijinul lor, împăratul Iustinian a promulgat anumite legi, ca de pildă cea din Novela 131, în care acordat drepturi importante administratorilor de orfelinate, precum și dispoziții pentru administrarea averii orfelinatelor:

„Superintendenții orfelinatelor sunt eliberați din slujbele lor de păzitori și tutori, în măsura în care învinuiesc sau sunt învinuiți privitor la averile ce aparțin așezămintelor lor, sau orfanilor personal, fără să fie nevoiți să ofere protecție… Iar dacă Superintendenții vor socoti de folos să înstrăineze o astfel de proprietate, se cuvine ca ei să păstreze banii obținuți pentru orfani sau să-i utilizeze în folosul acestora prin cumpărarea altor lucruri  și nu vor fi obligați să dea socoteală de supraveghere sau de tutelă.”[16]  

Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1181), reprezintă un alt exemplu grăitor al filantropiei practicate în rândul împăraților bizantini. Sprijinul său acordat instituțiilor și activităților filantropice a fost remarcat și consemnat atât de fiica sa, Ana Comnena, precum și de istoricii vremii.

În lucrarea Alexiada, o monografie a domniei împăratului Alexios I Comnenul, scrisă după moartea acestuia chiar de fiica sa, prințesa Ana Comnena, sunt consemnate câteva dintre actele caritabile ale împăratului, la care a fost și ea martoră.

„Copiii care rămăseseră fără părinți și care erau în situație grea de orfani, au fost dați în grija celor apropiați, pe care-i știau oameni cu viață demnă și egumenilor sfintelor mănăstiri, cu porunca de a-i crește nu ca pe niște sclavi, ci ca pe copii liberi, dându-le o educație completă și instruindu-i în cele sfinte. I-a primit și în orfelinatul pe care l-a înființat el, transformându-l în școală pentru cei care doreau să învețe, poruncind celor care-l conduceau, să-i treacă prin tot ciclul învățăturii. Căci în aceste părți dinspre Acropole (…) el a descoperit o biserică foarte mare, închinată marelui apostol Pavel, unde a construit o a doua cetate…și noua cetate se întindea pe mai multe stadii, atât în lungime cât și în lățime; s-au ridicat de jur împrejur construcții numeroase, locuințe pentru săraci și, ceea ce arată iubirea față de oameni, cămine, pentru invalizi.(…) [17]

În Alexiada sunt consemnate și actele filantropice săvârșite de împărăteasa Irina, soția lui Alexios. Împărăteasa îl însoțea pe împărat în frecventele sale expediții, realizând multe acte de binefacere. Astfel, Ana Comnena relatează cum într-una din expediții:

„împărăteasa Irina a luat cu ea aur și monede din aur, precum și alte bunuri prețioase și a părăsit orașul. În timpul călătoriei, le-a oferit aceste bunuri cu generozitate cerșetorilor, bărbaților îmbrăcați în piei și celor fără haine; și nimeni care avea nevoie de ceva nu pleca cu mâna goală. Chiar și atunci când a ajuns la cortul său, ea nu a intrat imediat în el ca să se odihnească, ci l-a deschis larg, invitându-i pe cerșetori înăuntru.(…)”[18]

Filantropia a fost practicată încă de timpuriu în cadrul așezărilor monastice, după exemplul dat de comunitățile creștine de rând, a căror acte caritabile nu țineau cont de diferențele rasiale și culturale. Astfel, creștinismul a devenit o religie universală, deoarece se adresa tuturor națiunilor, claselor sociale, credințelor religioase și popoarelor.

Vasiliada, primul complex de fundații filantropice, reprezintă concretizarea concepției Sfântului Vasile, conform căreia monahismul nu putea sta departe de nevoile societății și a faptului că practicarea filantropiei trebuia să devină o parte a vieții monahului, prin intermediul căreia se arăta iubitor de Dumnezeu (philotheoi) și totodată, iubitor de oameni (philanthropoi).[19]

Urmând exemplul Vasiliadei, multe comunități monastice adăposteau pe lângă infirmeria destinată călugărilor și un spital pentru laici, în care străinii, săracii și bolnavii, găseau refugiu, hrană și vindecare neputințelor lor fizice și spirituale.

Regulamentele (typika) așezămintelor monastice, recomandau adesea călugărilor să deschidă porțile mănăstirii tuturor celor aflați în dificultate. La marile sărbători, exista obiceiul să se împartă săracilor strânși la poarta mănăstirii, diferite produse alimentare: grâu, carne, miere, fasole, precum și alte alimente, iar dacă mănăstirea deținea  un xenon, oferea bani călătorilor fără posibilități materiale.[20]

Milostenia a fost predicată de către Părinții Bisericii, fiind privită drept mijloc de mântuire a sufletului, ca mijloc de asemănare cu Dumnezeu. Cele mai multe îndemnuri la milostenie le întâlnim la Sfinții Părinții din veacul al IV-lea, numit și „veacul de aur al creștinismului”, în predicile sociale a unor sfinți ierarhi ca: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz.

Sfântul Ioan Gură de Aur a apărat mereu pe cei săraci, fie că era vorba de văduve, orfani, prizonieri sau leproși. A apărat de asemenea drepturile lucrătorilor angajați și ale țăranilor care munceau pământurile celor bogați, dar care totuși mureau de foame. Sfântul Ioan i-a îndemnat pe cei bogați să folosească averea lor într-un mod altruist, rămânând astfel în memoria celor pe care  i-a ajutat ca un binefăcător al lor:

„Dacă te bucuri singur de averea ta, atunci o irosești degeaba, căci nu-ți vei găsi răsplata. Dar dacă o vei împărți cu ceilalți, atunci ea îți va aparține și mai mult vei culege roadele ei ….E de datoria celui care primește să dăruiască. Așa cum nu e bine ca stomacul să rețină hrană fără a o împărți întregului organism, la fel cel bogat nu trebuie să țină ce are doar pentru el. Fiindcă dacă își păstrează bogățiile doar pentru el, se distruge atât pe el însuși cât și pe alții.” [21] 

Sfântul Vasile cel Mare impune bogaților datoria milosteniei, socotind că cea dintâi întrebuințare a bogățiilor folositoare pentru suflet, este ajutorarea săracilor:

„Cum poți tu să ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildeș, când curtea locuinței tale este plină de săraci fără de număr, al căror plâns îl auzi? Câte datorii s-ar putea plăti din valoarea unui inel de-al tău? Sau câte cocioabe dărăpănate s-ar repara? O singură ladă de a ta, cu haine, conține atâtea cât ar încălzi o întreagă populație care tremură de frig.” [22]

În Imperiul bizantin, filantropia s-a manifestat sub diverse forme: prin ajutorul direct acordat celor lipsiți, prin îngrădirea lipsurilor lor materiale, prin plasarea lor în diferite instituții cu caracter social, prin donații acordate unor persoane sau grupuri de persoane din partea oamenilor bogați. Iubirea aproapelui a fost percepută ca păzire a poruncii Mântuitorului: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,12-13)


[1] Petru Apostu,  Lucrarea socială a Bisericii,  p. 105.

[2] Constantin  Preda, Credința și viața Bisericii primare, p. 140.

[3] Constantin  Preda,  Credință și viața Bisericii primare, p. 143.

[4] Pr. Mihai Vizitiu,  Bazele Nou-Testamentare ale filantropiei creștine,  p. 70.

[5] Herma, „Păstorul”, Vedenia III, cap. 17, par. 2-7, în colecția  P.S.B., vol. 1, pp. 240-241.

[6]Învățătura celor 12 Apostoli”, cap. IV, par. 5-9, în  colecția  P.S.B., vol. 1,  p. 27.

[7] Constantin  Preda, Credința și viața Bisericii primare, p. 147.

[8] Herma,  Păstorul,  Porunca II, pgf. 4, în colecția  P.S.B., vol. 1, p. 247.

[9] Tertulian,  Apologeticul, cap. 39,  pp. 92-93.

[10] Nov. 120, cap. 6. Vezi anexă.

[11] Kostas Karastathis,  Marele Constantin, învinuiri și adevăr, p. 305.

[12] Cod. Theod. 15, 12, 1: „De gladiatoribus: Cruenta spectacula in otio civili et  domestica quiete non placent.”  (325).

[13] Cod. Thed. 9, 12 (1).

[14] Eusebiu de Cezareea,  Viața lui Constantin cel Mare, cartea I, par. 43, în colecția P.S.B., Vol. 14, , pp. 82-83.

[15] Asterios Geostergios, Justinian cel Mare, Sfânt și Împărat, p. 140.

[16] Asterios Gerostergios, Justinian cel Mare, Sfânt și Împărat,  p. 142.

[17] Ana Comnena,  Alexiada, cartea XV, par. 7, pp. 289-290.

[18] Ana Comnena,  Alexiada, cartea XII,  par. 3, p. 218. 

[19]Demetrios  Constantelos,  Filantropia Bizantină și asistența socială,  pp. 151-152.

[20]Demetrios Constantelos,  Filantropia Bizantină și asistența socială,  p. 154.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu sau explicarea Epistolei I către Corinteni, Omilia 10, p. 131.

[22] Sf. Vasile  cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia 7, cap. 4, p. 132.

Bibliografie

Izvoare:

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006.

2. Sfântul Ioan  Gură de Aur, Comentariu sau explicarea Epistolei I către Corinteni, Atelierele grafice Socecu @ Co, București, 1908.

3. Sfântul Iustin  Martirul și Filosoful, Apologia întâia,  traducere, introducere, note și indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru,  în colecția P.S.B., vol. 2, Ed.  I.B..M.B.O.R., București, 1980.

4. Părinți și Scriitorii Bisericești, Scrierile Părinților Apostolici, vol. I, trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1979.

5. Codex Theodosianus, editat de Theodor Mommsen și Paul Meyer, Ed. Apud Weidmannos, Berlin, 1905.

Cărți:

6. Boroianu, Prof. Dr. Dimitrie, Dreptul Bisericesc: Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, Fundația Anastasia, București, 2007.

7. Champagne, Franz de, La charité chrétienne dans le premiérs siècles de l’église, Paris, 1854.

8. Comnena, Ana,  Alexiada, trad. în limba engleză de Alizabeth Dawes, Byzantine series, Cambridge, Ontario, 2000.

9. Constantelos, Dimitrios, Filantropai bizantină și asistența socială,  Ed. Doxologia, Iași, 2014.

10. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în colecția P.S.B., vol. 13, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987.

11. Floca, Arhid. Ioan,  Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005.

12. Gerostergios, Asterios,  Justinian cel Mare, Sfânt și Împărat, Ed. Sophia, București, 2004.

13. † L’huillier, Arhiespicop Peter,  Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV,  traducere din limba engleză de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Stan, Ed. Gnosis, București, 2000.

14. Ică  jr, Diac. Ioan, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.

15. Ivan, Prof. Dr. Iorgu,  Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică, Ed. Basilica, 2014.

16. KArastathis, Kostas, Marele Constantin, învinuiri și adevăr, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

17. † Milaș, Dr. Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Tipografia Gutenberg, București, 1915.

18. Vasiliev,  Alexandr, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, Iași, 2010.

Studii și articole:

20. Apostolu, George,  Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XLIV,  Nr. 3-4, Mai-August, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992.

21. Preda, Constantin,  Credință și viața Bisericii primare, în Studii Teologice, seria a II-a, anul LIV, Nr. 1-2, Ianuarie-iunie, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002.

22. Soare, Pr. Dr. Gheorghe, Biserica și asistența socială. Doctrina și organizare în primele șase secole, în revista Glasul Bisericii, an VIII, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1949.

23. Vzitiu, Pr. Mihai,  Bazele Nou-Testamentare ale filantropiei creștine, în  Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română în trecut și astăzi, Ed. Basilica, București, 2012.


Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

10 decembrie 2020 |
Tot din Viața Sfântului Antonie reiese și ceea ce stă la temelia tuturor virtuților creștine, anume smerenia, opusul mândriei – păcatul căderii diavolului. Opoziția dintre aceste două trăsături este prezentată plastic la Sfântul Ioan Scărarul:...

Etimologia cuvântului COMUNIUNE - partea I

9 decembrie 2020 |
Pentru o mai clară viziune asupra înțelegerii acestui cuvânt se cuvine să urmărim care este accepțiunea cuvântului comuniune în limbajul laic, filosofic și în cel bisericesc. Conform DEX, substantivul feminin comuniune, comuniuni se revendică din...

Activitatea social-filantropică în primele veacuri creștine

26 noiembrie 2020 |
Filantropia creștină în perioada apostolică Lucrarea iubirii de oameni sau filantropia, a însemnat imitarea lui Dumnezeu, fiind privită drept răspuns la iubirea Lui față de făptura umană. Mântuitorul Iisus Hristos nu a rămas doar un simplu observator...