Tag

creștin

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Pascale.

 

În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei). Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci: Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei. Au ajuns la Galați, apoi la Iași, pe 13 iunie, unde au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Sfântul Mitropolit Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. Moaștele au rămas în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de Vasile Lupu, până în 1889 când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iași.

Sfânta Cuvioasă Parascheva  a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni avuți și cre­dincioși, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. S-a oprit apoi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe și, urmând sfaturile aces­to­ra, a mers ulterior spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea, apoi a plecat spre Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Într-o noapte, la vârsta de 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit„. A plecat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, spune mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu„. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Tradiția creștină spune că un păcătos a fost îngropat în apropiere de mormântului Paraschevei, iar sfânta s-a arătat în vis unui localnic cerând mutarea rămășițelor sale. Au fost duse la o biserică și îndată au avut loc vindecări în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște.

După ce au stat în această biserică vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință. Au ajuns, pe rând, la Târnovo, Vidin, Krușevaț și Belgrad, de unde au fost luate în 1521 din cauza asediului otoman. De acolo au fost duse la Constantinopol, unde au rămas până la mutarea lor în Moldova, la Iași. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, unde au rămas până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș. Din acest motiv au fost mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște. Peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse – încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Din 1641 până în prezent, doar de trei ori racla Sfintei Parascheva a părăsit Capitala Moldovei: din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 10 aprilie – 27 octombrie 1944 moaștele Sfintei Parascheva au fost adăpostite la Mănăstirea ilfoveană Samurcășești, iar timp de 18 zile, moaștele au fost duse și la Catedrala Patriarhală din București; apoi, în vara anului 1947, credincioșii au solicitat Mitropoliei Moldovei să fie scoase moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și duse în procesiune prin satele pârjolite de secetă și afectate grav de război. Sfintele moaște ale Ocrotitoarei Moldovei au fost purtate prin localități din județele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Neamț și Baia. Atunci a avut loc poate cea mai mare procesiune cu sfinte moaște de pe teritoriul Moldovei; ultima dată, în 2020 o procesiune la fel de importantă, dar mult mai discretă a avut loc pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Traseul de aproape 500 de km s-a făcut fără închinarea credincioșilor la sfintele moaște, fără participare colectivă, fără slujbe oficiate, respectându-se măsurile luate de autorități. Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au trecut prin orașele Iași, Roman, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Pașcani, Botoșani și Hârlău.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

 

Surse bibliografice: historia.ro, ziuaveche.ro, basilica.ro

Sursă foto: crestinortodox.ro

 

Sensul intrinsec al tradiției

Istoria ortodoxă este marcată în exterior de o serie de rupturi bruște: capturarea Alexandriei, Antiohiei și a Ierusalimului de către arabii mahomedani; incendierea Kievului de către Mongoli, cele două cruciade îndreptate împotriva Constantinopolului; revoluția bolșevică, în Rusia. În pofida acestor evenimente, chiar dacă ele au transformat forma exterioară a lumii ortodoxe, niciodată nu au reușit să pătrundă înlăuntrul continuității Bisericii Ortodoxe. Primul lucru cu care se confruntă un străin atunci când ia contact cu ortodoxia este, de obicei, aerul de antichitate, neschimbabilitatea ei aparentă. El (străinul) observă că ortodocșii încă se botează prin întreită afundare, la fel ca în Biserica Primară; încă sunt aduși copiii mari și mici pentru a primi Dumnezeiasca Împărtășanie; în cadrul Liturghiei, diaconul încă strigă: „Ușile! Ușile!” – aducând aminte încă de vremile în care intrarea în biserica era păzită cu strictețe, iar nimeni în afara membrilor familiei creștine nu putea participa la cult; Crezul este încă mărturisit fără vreo adiție.

Acestea sunt doar câteva trăsături exterioare a ceea ce prevalează în fiecare aspect al vieții ortodoxe. De curând, atunci când doi critici ortodocși au fost rugați să realizeze un rezumat al caracteristicilor distinctive ale Bisericii lor, amândoi au indicat același aspect: neschimbabilitatea, determinarea ei de a rămâne loială trecutului, sensul ei de continuitate vie cu Biserica din timpuri de demult apuse (Vezi Panagiotis Bratsiotis și Georges Florovsky, în Orthodoxy, A Faith and Order Dialogue, Geneva, 1960). Două secole și jumătate înainte, patriarhii răsăriteni spuneau aceleași lucruri Ne-juraților : „Noi păstrăm doctrina Domnului neatinsă și aderăm cu fermitate credinței date nouă, păstrându-o curată și departe de defăimare și blasfemie,ca o comoară împărătească, și o nestemată de mare preț, fără adăuga, nici a scoate ceva din aceasta” (Scrisoarea din 1718, în G. Williams, The Orthodox Church of the East at the Eighteenth Century, p. 17).

Ideea continuității vii este rezumată pentru ortodox într-un singur cuvânt, tradiție. „Nu schimbăm granițele de nestrămutat așezate de părinții noștri”, scrie Sf. Ioan Damaschin, „ci păstrăm Tradiția, exact așa cum am primit-o” (Despre Icoane, II, 12 – P.G. XCIV, 1297 B).

Ortodocșii întotdeauna vorbesc despre Tradiție. Și la ce se referă ei de fapt? O tradiție, spune Dicționarul Oxford, este o opinie, o credință, un anumit obicei predat de către străbuni posteriorității. Tradiția Creștină, în acel caz, este credința pe care Iisus Hristos a împărtășit-o Apostolilor, și care din timpurile apostolice a fost predată din generație în generație, în Biserica (vezi 1 Cor. 15:3). Dar, pentru un creștin ortodox, Tradiția înseamnă ceva mult mai exact și specific decât aceasta. Ea se referă la cărțile Bibliei, la Crez, la actele Sinoadelor Ecumenice și la scrierile Părinților; se referă la canoane, la cărțile de cult , la sfintele icoane – în fapt, la întregul sistem de doctrină, la guvernarea bisericii, la cult, la arta pe care ortodoxia a articulat-o de-a lungul anilor. Creștinul ortodox al zilelor noastre se vede ca un moștenitor și străjer a unei importante comori primită din trecut, crezând că este datoria lui să transmită această moștenire neîntinată celor ce vor urma.

Să nu uităm că Biblia formează o parte a Tradiției. Uneori, Tradiția este definită drept „învățătura verbală a lui Hristos, neînregistrată în scrieri de către ucenicii săi apropiați” (Dicționarul Oxford). Nu numai non-ortodocșii, ci și mulți alți scriitori ortodocși au adoptat această manieră de a vorbi despre, sau a trata Scriptura și Tradiția ca două elemente distincte, două surse distincte ale credinței creștine. Însă, în realitate, există doar o singură sursă, din moment ce scriptura există înlăuntrul Tradiției. Separarea și contrastarea celor două elemente înseamnă nulificarea ideii că ambele ar fi la fel.

Ortodoxul, primind această moștenire, din trecut, este foarte conștient că nu tot ce este primit din trecut este egal în valoare. Între numeroasele elemente ale Tradiției, o preeminență unică aparține Bibliei, Crezului, definițiilor doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice: pe toate acestea, ortodoxul le acceptă drept ceva absolut și de nestrămutat, ceva ce nu poate fi anulat, sau revizuit. Celelalte părți ale Tradiției nu au chiar aceeași autoritate. Hotărârile Ierusalimului nu sunt la același nivel cu simbolul de credință nicean, precum nici scrierile lui Atanasie, sau ale lui Simeon, Noul Teolog, nu ocupă aceeași poziție cu Evanghelia Sfântului Ioan.

Nu totul din trecut prezintă aceeași valoare, nici tot ceea ce este primit din trecut este neapărat adevărat. Precum a remarcat un episcop în Sinodul de la Cartagina din 257: „Domnul a spus: „Eu sunt adevărul.” El nu a spus, Eu sunt tradiția” (Părerea Episcoilor asupra botezului ereticilor, 30). Există o diferență între „Tradiție” și „tradiții”: multe tradiții din cele ce purced din trecut sunt umane și accidentale – opinii pioase (sau mai rău), dar nu o parte adevărată a singurei Tradiții, a mesajului creștin esențial.

Este necesar să punem sub semnul întrebării trecutul. În perioada Bizanțului și mai apoi, ortodocșii nu au fost suficienți de critic cu privire la atitudinea lor cu privire la trecut, iar rezultatul de multe ori a reprezentat o stagnare. Astăzi, această atitudine necritică nu mai poate fi păstrată. Standardele mai înalte de critică textuală, legăturile mai puternice cu ceilalți creștini vetici, pătrunderea secularismului și a ateismului, au forțat ortodocșii veacului de acum să arunce o privire mai dibace asupra moștenirii lor și să diferențieze mai cu atenție între Tradiție și tradiții. Lucrarea discriminatorie nu este deloc ușoară. Este necesar să fie evitată eroarea Vechilor Credincioși, precum și eroarea „Bisericii Vii”: cel dintâi grup a căzut într-un conservatorism extrem care nu a suferit nici o modificare în tradiții, iar cel de pe urmă, într-un modernism , sau într-un liberalism teologic ce a subminat Tradiția. Chiar dacă unii manifestă anumite handicapuri, ortodocșii de astăzi se prezintă într-o poziție mai bună de a deosebi necesarul de nenecesar, decât predecesorii lor; și de multe ori este vorba chiar de contactul cu Occidentul cel care îi ajută să vadă mult mai clar ce este esențial din propria lor moștenire.

Adevărata fidelitate ortodoxă față de trecut trebuie întotdeauna să fie o fidelitate creativă; căci adevărata Ortodoxie nu poate sta liniștită cu o desagă a „teologiei repetiției”, care, asemenea papagalilor, repetă formule acceptate fără a încerca să înțeleagă substratul acestora. Loialitatea față de Tradiție, corect înțeleasă, nu este un act mecanic, un proces plictisitor de înmânare către noua generație a ceea ce s-a primit mai demult. Un ortodox cu o gândire critică trebuie să vadă Tradiția dinlăuntru, trebuie să pătrundă în duhul ei lăuntric. Pentru a trăi în Tradiție, nu este îndeajuns să aderăm din punct de vedere intelectual unui sistem de doctrină; căci Tradiția este mult mai mult decât un set de propoziții abstracte – ea este o viață, o receptare personală a lui Hristos în Duhul Sfânt. Tradiția nu este doar păstrată în Biserică – ea trăiește în Biserică, este viața Duhului Sfânt din Biserică. Concepția ortodoxă asupra Tradiției nu este statică, ci dinamică, nu reprezintă o acceptare moartă a trecutul, ci o experiență vie a Duhului Sfânt, în prezent. Tradiția, care intrinsec este neschimbabilă (căci Dumnezeu rămâne același), își asumă în mod constant noi forme, care se adaugă celor vechi, fără a le înlocui. Ortodocșii de multe ori vorbesc de parcă perioada formulărilor doctrinare a luat cu totul sfârșit, însă nu este cazul. Poate că noi înșine vom fi contemporanii unor noi Sinoade Ecumenice, iar Tradiția va fi îmbogățită prin hotărâri proaspete de credință.

Ideea Tradiției drept o ființă vie a fost foarte bine exprimată de George Florovsky: „Tradiția este mărturia Duhului; revelația neîncetată a Duhului și predarea obiceiurilor curate. […] Pentru a accepta și a înțelege Tradiția, trebuie să trăim înlăuntrul Bisericii, trebuie să fim conștienți de prezența dătătoare de har a Domnului din interiorul ei; trebuie să simțim suflarea Duhului sfânt din ea. […] Tradiția nu este doar un principiu protectiv, conservator; ea este, în primul rând, principiul creșterii și regenerării. […] Tradiția este aderarea constantă a Duhului, și nu doar amintirea cuvintelor („Sobornicitatea: Catolicitatea Bisericii”, în The Church of God, ed. De E. L. Mascall, pp. 64-65. Vezi G. Florovsky, „Saint Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers in the periodical Sobornost, tomos 4, ed. 4, 1961, pp. 165-76; și V. Lossky, „ Tradition and Traditions” în Ouspensky și Lossky, Semnificația Icoanelor, pp. 13-24. Ader cu desăvârșire acestor esee).

Tradiția este mărturisirea Duhului: în cuvintele lui Hristos, „Când Duhul Adevărului va veni, El vă va ghida întru tot adevărul” (Ioan 16,13). Această promisiune divină este cea care formează baza evlaviei ortodoxe față de Tradiție.

 

Sfânta Tradiție: Sursa Credinței Ortodoxe, de Ep. Kallistos Ware – partea II

 

Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare.

„Capela Sixtină a Estului” pentru fresca Judecății de Apoi, după cum este supranumită, Mănăstirea Voroneț este apreciată la nivel național și internațional pentru aerul special oferit de celebrul pigment albastru de Voroneț.

 

Doar trei luni și trei săptămâni

Într-un sat la poalele Carpaților, înconjurată de brazi, se poate admira o biserică simplă, cu pereți exteriori ornați cu fresce prin care pictorii anonimi și-au dorit să aștearnă sub ochii privitorilor învățătura Scripturii. Construită în 1488 în doar trei luni și trei săptămână, în perioada 26 mai – 14 septembrie, Biserica Mănăstirii Voroneț a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt.

Realizată în stil arhitectural moldovenesc, corabie de piatră, plină de grație, simplitate și farmec, impune prin verticalitate, prin proporții armonioase, prin soliditatea structurii – astfel este descrisă Biserica Mănăstirii Voroneț de către prof. univ. dr. și istoric de artă Corina Popa.

 

Legenda Mănăstirii Voroneț

Despre Ștefan cel Mare se cunoaște faptul că a construit și renovat 48 de biserici și mănăstiri. În ceea ce privește povestea ctitoririi Voronețului, legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneț unește, pe vecie, pe voievod și pe Cuviosul Părinte Daniil, sihastru și duhovnic vestit al Moldovei.

„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”, povestea cronicarul Ion NECULCE.

Cel dintâi sfetnic duhovnic și rugător către Dumnezeu al lui Ștefan cel Mare, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost înmormântat în pro naosul bisericii Mănăstirea Voroneț, urmând ca la 47 de zile de la trecerea în neființă să fie pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi și în Calendarul Ortodox din pridvor. Vizitatorii pot admira chiar și în prezent pictura celui ce veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare și cele pieritoare cu cele ce rămân, conform spuselor arhimandritului Ioanichie Bălan.

Realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareș, frescele de pe pereții exteriori aparțin epocii acestui domnitor, fiind cele care dau, în mare măsură, strălucirea artistică și faima Voronețului și fac ca Mitropolitul Grigorie Roșca să fie considerat cel de-al treilea ctitor al Sfântului lăcaș.

Spectaculosul albastru de Voroneț, ce se remarcă printr-o intensă strălucire, este așternut pe fațade formând un mare covor de culori ce transpun privitorii într-o poveste.

Pe lângă arhitectura și pictura speciale, Mănăstirea Voroneț adăpostește la loc de seamă o bogăție de artă medievală – lespezi funerare ale mormintelor din pronaos și din privdor cu motive decorative deosebite, jilțul și stanele aduc ornamente din diferite stiluri armonios îmbinate, ce impresionează prin discreția cu care întregesc interiorul de arhitectură fără să tulbure spațiul. Adevăratele capodopere ale sculpturii în lemn sunt, însă, în tâmpla Altarului.

Până la finalul secolului al XVIII-lea, pentru mai bine de trei veacuri, Mănăstirea Voroneț și-a asumat o dublă misiune – culturală și educativă. Numeroși preoți, egumeni, monahi și dregători de țară au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească. O adevărată școală de caligrafi, miniaturiști și traducători de limbile greacă și slavonă, Mănăstirea Voroneț a fost locul unde s-a lucrat la formarea limbii naționale și la introducerea ei în cultul ortodox. Paginile a două dintre cele mai vechi manuscrise românești au fost așternute chiar între pereții sfântului lăcaș.

 

 

Monument istoric

În 1785, pe lista celor 23 de mănăstiri desființate după anexarea părții de nord a Moldovei Imperiului Austriac s-a regăsit și Mănăstirea Voroneț – călugării au fost obligați să plece, chiliile ajungând ruine. Foștii lucrători pe pământurile Mănăstirii sunt cei care au format satul Voroneț.

După Marea Unire, la început de secol XX, valoarea istorică și artistică a vechii Mănăstiri este readusă în atenția publică, sfântul lăcaș fiind declarat monument istoric.

Considerat muzeu al arhitecturii și picturii din vremurile lui Ștefan cel Mare, lăcașul trebuie ferit de degradare, astfel că lumânările și slujbele au fost complet interzise în Biserică, în perioada comunismului. S-au făcut, de-a lungul timpului, intervenții de restaurare pentru înlăturarea umezelii care punea în pericol anumite fresce, întărirea pardoselii sau consolidarea unor porțiuni de zidărie ce se degradau.

În 1991, după 206 ani, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reînființarea Mănăstirii de Voroneț, ca mănăstire de călugărițe, moment ce marchează numirea Stravoforei Irina Pântescu în calitate de primă Stareță a Mănăstirii Voroneț.

Blândul și tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinți ai Moldovei și ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne așteaptă la Sfânta Mănăstire Voroneț pentru a ne învăța să urcăm spiralele interiorității în lumina de un albastru orbitor a vieții trăite întru Duh și Adevăr. Albastru întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator. Albastru iubitor – extras din Voroneț, Monahia Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneț, Editura Thausib, 2007.

 

Sursă bibliografică: manastireavoronet.ro

Sursă foto: romaniamama.ro, wikipedia

 

 

Pr. Alexander Schmemann

 

Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.

În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.

Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.

Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.

La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.

Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.

Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!

 

 

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii Pascale.

Iarăși, astăzi primim veștile cele bune, vestea libertății, o rechemare de la cădere spre viața reînnoită, o promisiune a bucuriei și a slobozirii din robie. Un înger vorbește cu Preacurata, pentru a nu mai vorbi din nou diavolul cu femeia. Spune Sfânta Scriptură: „Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat”.

A fost trimis Gavriil pentru a descoperi mântuirea universală a oamenilor, pentru a-i aduce lui Adam restaurarea sa sigură, pentru a preschimba necinstea cinului femeiesc în cinste, pentru a pregăti cămara mirelui, pentru a fi vrednică de Mirele cel neîntinat și pentru a uni creația cu al ei Creator, în palatul însuflețit al împărăției îngerilor. A fost trimis Gavriil, încă, la fecioara cea care era promisă (logodită) lui Iosif, dar menită lui Iisus, Fiului lui Dumnezeu. Cel fără de păcat a fost trimis la aceasta care nu a cunoscut stricăciunea. A fost trimis luminătorul, pentru a vesti pe soarele dreptății. A fost trimis Gavriil, pentru a vesti pe cel ce este din sânul Tatălui și în brațele mamei. A fost trimis Gavriil, pentru a-l arăta pe cel ce stă pe tron, dar și în peșteră. Eu o numesc pe aceasta taină, ceea ce prin credință se înțelege, și ceea ce nu poate fi cercetat prin erudiție. În a șasea lună, Gavriil a fost trimis la Fecioara și a primit aceste porunci de la Însuși Dumnezeu.

„Vino, așadar, arhanghele, fii slujitor al înfricoșătoarei și ascunse taine. Mă grăbesc datorită milei mele să cobor din cer și să îl cercetez pe Adam cel înșelat. Păcatul a stricat lucrarea mâinilor mele și a încețoșat frumusețea pe care am creat-o. Lupul îmi înghite creația mea, pustiu este locul ei în ceruri […] Îmi doresc să miluiesc pe omul cel necăjit și să-l încătușez pe diavolul-vrăjmaș. Îmi doresc ca această taină să nu fie cunoscută de toate puterile cerești, numai în tine mă încred. Mergi, așadar, la fecioara Maria, la cerurile cele cuvântate, la poarta răsăritului, în lăcașul cel vrednic al Cuvântului meu, la cel de-al doilea cer ce se găsește deasupra pământului, la norul cel iute și ușor. Spune-i ei de ploaia arătării mele, mergi în cămara Mirelui celui întrupat, în lăcașul cel fără de întinăciune al nașterii mele celei după trup. Vorbește urechilor chivotului cuvântător, pregătește-l ca să mă asculte fără să se sperie, și nici să se tulbure sufletul Fecioarei. Arată-te lumește înaintea templului meu însuflețit, spune acesteia mai întâi vestea cea îmbucurătoare. Tu să spui Mariei „Bucură-te, cea plină de har”, ca eu să miluiesc pe Eva cea istovită.”

Toate acestea le-a auzit arhanghelul, și după cum era firesc, a mărturisit: „Neauzită este această facere, care întrece orice gând ce s-ar fi spus. Cel de temut între Heruvimi, cel nevăzut de Serafimi, cel neînțeles între toate puterile cele cerești, promite o cuvântare separată fiicei, prevestind prezența sa personală […] Însă este cu putință ca pântecul omenesc să poată încăpea pe cel de necuprins? Cu adevărat, înfricoșătoare este taina aceasta!”.

Deși pe toate acestea le avea îngerul în a sa minte, Stăpânul său îi zice : „De ce te tulburi și te nedumerești, Gavriile? Nu te-am trimis mai înainte la preotul Zaharia? Nu i-ai trimis tu vestea cea îmbucurătoare a nașterii lui Ioan, nu i-ai impus preotului care nu ți-a dat crezare pedeapsa tăcerii, nu l-ai condamnat pe bătrân la nevorbire? Nu ai fost tu cel ce ai comunicat, iar eu, cel ce a confirmat? Nu a urmat oare veștii tale fapta? Nu a luat în pântec femeia cea stearpă? Nu a dispărut boala nenașterii de prunci? Nu s-a domolit inerția firii? Acum nu va purta în pântec cea care mai înainte era stearpă? Poate exista ceva imposibil pentru mine, Creatorul? Cum, așadar, te-a cuprins îndoiala?”

„Bucură-te, cea plină de dar, nu te rușina ca să nu fii motiv al pedepsei. Te vei face maică a celui ce a pedepsit și mântuit pe om. Bucură-te, maică neclintită a Mirelui Hristos în umanitatea orfană. Bucură-te, tu cea care ai înghițit în mitrasul tău moartea maicii omenirii, pe Eva. Bucură-te, biserică vie a lui Dumnezeu. Bucură-te, tu, cea care ești deopotrivă sălaș al cerului și al pământului. Bucură-te, loc întins al tainei firii. Datorită ție a venit vindecătorul oamenilor, soarele dreptății, pentru a lumina pe cei ce trăiau întru întuneric, ancora tuturor celor suferinzi și limanul cel sigur. S-a născut Domnul robilor, legătura păcii, mântuitorul celor în obezi, pacea celor aflați în război!”

Aceasta este pacea, bucuria și fericirea noastră. Cu toții să căutăm să ne bucurăm de aceste bunătăți, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a căruia este slava, cinstea și închinarea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

 

Tradus

 

Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și care slavă omenească pieritoare poate să se asemenea cu măreția, puterea inexprimabilă și cu slava nepieritoare a lui Dumnezeu?

Dar, pentru că suntem copleșiți de lucruri pământești, nu putem, cu puterea credinței și cu luminarea cunoștinței, să îndreptăm mintea spre cele nevăzute. Dacă, deci, chiar și numai prin contemplarea lucrurilor celor văzute ne îndreptăm spre înțelegerea puterii negrăite a Dumnezeului celui nepieritor, să ședem înaintea lui cu frică și nemăsurată cinste.

De va vrea cineva să mute o stâncă, el însuși rege fiind, nu o va putea face în alt mod, decât folosind diverse pârghii și frânghii. Dumnezeu, însă, poate face pământul să tremure numai căutând cu a Sa privire (Ps. 103, 32). Nu rămâne a ta minte fără de cugetare? Numai cu a Sa privire Dumnezeu face ca munții să tremure și alte lucruri grele să se cutremure!

Acela vrea și binevoiește și sprijină toate cu al Său cuvânt! Nu te impresionează mai presus de toate lumina fulgerului și sunetul trăsnetului? Acestea, atât de surprinzătoare sunt, încât nu numai oamenii tresar de frică, dar, împreună cu ei, fiarele, vulturii și păsările. Cu toate acestea, oricâte am spune, nu putem prezenta măreția acestei teme de discuție.

Să îngenunchem, așadar, înaintea Lui și să strigăm (Ps. 94, 6) înaintea bunătății Sale, grăind din adâncul inimii și zicând: „Tu, Doamne, ești al nostru Dumnezeu și nimeni altul. Înaintea Ta am păcătuit și înaintea Ta acum cădem. De Tu vei vrea să ne mântuiești, Doamne, nimeni nu va putea împiedica a Ta decizie și nici nu Te va îngreuna.

Domnul este milostiv și bun. Și chiar de vom fi duși la rătăcire și vom fi păcătuit din nepăsare, să avem grijă să ne vindecăm prin pocăință. De iarăși, ca oameni, vom fi fost ademeniți de vreo anume patimă, să nu deznădăjduim întru totul, ci, știind care Dumnezeu ne-a chemat și având în minte a noastră chemare, să auzim cuvintele Celui ce spune: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mat. 4, 17).

El nu a definit pocăința ca un medicament, numai pentru unele păcate, excluzându-le pe altele. Pentru fiecare fel de rană, pentru orice păcat duhovnicesc, Vindecătorul cel Mare al sufletelor noastre, ne-a dat nouă leac spre vindecare.

Așadar, să dezrădăcinăm obiceiurile rele din sufletele noastre. Iar în locul gheenei, să ne folosim de frica de Dumnezeu, cu care putem să luptăm împotriva tuturor dorințelor greșite ce poartă înlăuntrul lor spinii păcatului. Să ne opunem cu cuget curat, tuturor celor dictate de cugetele cele lacome, fiindcă scris este: „fiți sfinți, căci eu sfânt sunt” (1 Petru 1, 16).

În așa fel, cu harul Mântuitorului nostru Dumnezeu, vom birui viața cea pieritoare.

Domnul pentru a noastră întoarcerea și a noastră pocăință sinceră ne va ierta și va șterge păcatele noastre, fiindcă El este milostiv și milosârd.

Iar dacă cineva dintre aceea care au impresia că s-au îndeletnicit mai mult în asceză și virtute, va murmura, din a Sa multă îndurare, Stăpânul Hristos, fiindcă am intrat foarte târziu în lucrarea cea bună și ne va da răsplată asemenea celor dintâi, va da răspuns Însuși Domnul și Făcătorul și va zice: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia care mai pe urmă a venit la lucrare, întocmai ce ți-am dat și ție, celui dintâi” (Mat. 20, 13-14).

Dumnezeu este cel ce judecă și răsplătește. Cine va putea să iasă înaintea Lui și ne va osândi? (Rom. 8,34)

Aceluia se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin!

 

Din cartea Cea dintâi Înviere, Ed. ETOIMASIA, Sf. Mân. a Cinstitului Înainte-Mergător, Karea, Grecia, 2004.

 

 

Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.

„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod  minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.

„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul,  prin libertatea alegerii sale,  dar  dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e  leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai  fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.

„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.

„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină.  Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.

„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.

„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.

„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].

Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.

„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va  prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.

Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.

Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


[1] Evrei 4, 13.

[2]  Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[3] Matei 6,  24.

[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[5] Idem

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Op.cit.

[9] Marcu 14, 21

[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras

 

Sursa

 

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I

 

Dacă, de la acest Dumnezeu smerit, ne aducem privirea spre a căuta în toată întinderea lumii, în care și pentru care se smerești, această hidoasă smerenie se prezintă prin cu noi aspecte, nu mai puțin surprinzătoare. Aici îmi vine în minte imaginea Cuvântului lui Dumnezeu coborât din cer în pământul Egiptului, cea pe care autorul cărții Înțelepciunii o înfățișează astfel: „Căci, pe când lina tăcere stăpânea peste toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împărătești, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 14-15). Însă, și la coborârea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu în pământul lui Israel, nu a stăpânit noaptea, căci, în momentul nașterii Sale, „erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2,8)? Nu a fost oare o adâncă liniște pe pământ, din moment ce s-a auzit doar glasul unui păstor, pe care l-au auzit ceilalți păstori, în pustie? Ce surpriză îngrozitoare a Cuvântului răzbunător al lui Dumnezeu, coborând pe tragicul pământ al Egiptului pentru a plăti „pe toate de moarte” (Înțelepciunea lui Solomon 18, 16), lovind pe toți întâii născuți ai Egiptului! Totuși, această lovitură neașteptată nu a diminuat, ci mai degrabă a mărit slava Dumnezeului răzbunător, care, fără vreun mijloc sesizabil, fără vreun act capturat în simțiri, ci prin simpla putere a unei singure porunci discrete, și chiar, am putea spune, numai prin întreruperea cuvântului său ce dă viață fiecărei făpturi, se împlinește pedeapsa nelegiuirii. Diferit, dar nu mai puțin cutremurător, este bruscătatea cu care Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, prin nașterea Sa cea după trup, vine să viziteze întregul pământ, un pământ putred, pernicios, fiindcă „toți au păcătuit  și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Nu mai vine însă ca un temut războinic, amenințând cu moartea orice ființă vie, ci ca un nou-născut, aducând la întreaga împărăție a morții speranța unei vieți renăscute. El vine, însă acest pământ nu merge în întâmpinarea Sa, nu îl înconjoară, nu îi aduce cinstiri, nu îl percepe ca al său Mântuitor, nu aude vorba tăcută a lui Dumnezeu înlăuntrul ieslei. Aproape deșartă toată slava pe care o avea „înaintea Tatălui, mai înainte de a fi lumea,” (Ioan 17,5), îl însoțește prin gura îngerilor, la intrarea Sa în lume, și ajunge cu El – chiar până pe pământ: pe acest pământ pernicios, unde aproape nu există urechi care să nu fie surde de grijile vieții, neputincioase în a-l auzi. Aproape la fel de zadarnică a fost și cea mai de Dumnezeu insuflată și luminată stea care a făcut o călătorie neobișnuită pentru a marca răsăritul, în mijlocul nopții adânci, a Soarelui Adevărului. Și abia s-au găsit doi-trei oameni capabili să înțeleagă acest semn și să îl urmeze, iar aceasta s-a întâmplat, desigur, între popoarele ce stăteau în întuneric și în umbra morții păgânismului, și între cei ce adorau stelele. Iar Iudeea, unde „cunoscut este Dumnezeu” (Ps. 75, 2)? Nici nu bănuie că „Dumnezeu s-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). Și Ierusalimul, „orașul lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3)? Nu se bucură împreună cu Hristos, cel ce vine spre a-l mântui, ci se necăjește împreună cu Irod, cel ce pregătește vărsarea de sânge. Și arhiereii, învățătorii, căci se cuvine mai ales ca ei să fie mai aproape de Dumnezeu și de tainele Sale, prin rugăciune și tâlcuirea legii? Ei răspund minunat la întrebarea filosofică: „Unde este să Se nască Hristos?” (Matei 2,4). Și cu privire la întrebarea aceasta îi mulțumește faptul că nu judecă drept necesară cercetarea posibilității nașterii în plan real.

Astfel, nu numai în întunericul nopții fizice, dar și în întunericul, la fel de adânc, al neștiinței și al uitării, în care trăiesc oamenii, pentru tine și alegerile tale, „Cuvântul cel atotputernic din cer și de pe scaunele împărătești, în mijlocul pământului secătuit” și fără a da importanță faptului că aproape nimeni nu L-a cinstit, nimeni nu Îl recunoștea, nici nu căuta să Îl recunoască, în loc să dezlănțuie a Sa judecată cumplită, tace întru îndelungă-răbdare, întru care cei pierduți își găsesc mântuirea. În acest fel, nu S-a smerit pe Sine  numai fiind după chipul lui Dumnezeu și asemenea cu Acesta, și fiind Dumnezeu, dar a adăugat încă o măsură a smereniei prin ignoranța și nepăsarea celor pentru care a primit să Se smerească!

Să admirăm, (iubiți) creștini, smerenia voluntară pe care a primit-o pentru noi marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Și aceasta ar fi puțin lucru. Să îngenunchiem înaintea acestei smerenii, și nici aceasta nu ar fi îndeajuns. „Gândul acesta să fi în voi, care a fost și în Hristos Iisus”, zice Apostolul. Să aveți aceleași simțăminte ca cele pe care le-a avut Hristos, aceeași atitudine către Acela. Ce înseamnă aceasta? Însuși Apostolul ne explică într-un cuvânt anterior celui de mai sus: „nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2,3). Este întru totul evident că ne învață aici, după paradigma lui Iisus Hristos, să nu ne ridicăm statura, să nu ne mândrim cu privilegiile noastre, oricare ar fi ele, ci să ne smerim pe noi, atât în noi înșine, cât și înaintea celorlalți.

Cel ce are robi, să își aducă aminte de Cela ce a luat chipul robului, și să nu se mai smerească cei ce au fost smeriți deja de a lor soartă, și după cum Acela a fost înălțat de Dumnezeu deasupra celorlalți, nici acesta să nu caute să se înalțe cu a sa aroganță. Cel ce locuiește într-o casă frumoasă, care doarme pe pene, care este îmbrăcat în mătase, să le compare pe acelea cu ieslea și grajdul și scutecele prost făcute, și să nu mai disprețuiască pe cei ce locuiesc în cabane, care dorm pe paie, care se îmbracă în cârpe, care, probabil, nu numai ca înfățișare exterioară, dar și din punctul de vedere al celei interioare, se aseamănă mai mult cu Hristos decât el însuși. Bogatul să se laude, zice apostolul Iacov, „întru a sa smerenie, pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1, 10).

Cât despre tine care, după cuvântul Apostolului, „care te sprijini pe cuvântul legii și te lauzi cu Dumnezeu, și cunoști voia Lui și știi să încuviințezi cele bine, fiind învățat din lege” (Romani 2, 17-18), tu, „cel ce te lauzi în Domnul să te lauzi” (Corinteni I 1, 31)! Însă, „acela căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)! Mai presus de toate, să nu condamne pe cei ignoranți, să nu ia în derâdere pe de cei ce cad. Hristos este lumina „cel ce luminează pe tot omul, venind în lume” (Ioan 1,9): poate că cei pe care îi vedeți șezând în întuneric și în umbra morții, repede se vor lumina mult mai repede ca voi, sau, poate, deja strălucesc în interiorul lor, în sufletul lor. Și, poate, și magii răsăritului păgân s-au grăbit mai mult ca voi în căutarea lor de Hristos, și mai repede s-au apropiat de El, ca voi. Poate „vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).

Dulceața, simplitatea, smerenia, îngăduința sunt asemenea a celui din urmă dintre cei slabi, iar calmul smereniei, o răbdare ce se probează de fiecare insultă, „gândul acesta să fie în voi, care era și în Hristos Iisus”. Amin!

 

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea I

 

Traducere

 

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

 

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

 

Traducere

 

Acestea sunt doxologhisirile lui Ioachim și ale Anei. Acestea sunt cântările de imnuri de mulțumire. Acestea sunt mărturiile prezentate proorocului Zaharia. De aceea, preotul, drept prooroc al lui Dumnezzeu, a deschis Sfânta Sfintelor, și, văzând curăția din ochii Fecioareii, frumusețea chipului, noblețea sufletului, puritatea vieții, a mișcărilor ei, înfățișarea ei modestă și auzind imnurile ei, după ce a primit luminnarea Duhului Sfânt, a exclamat: „O, fiică curată, fecioară neîntinată, preafrumoasă tânără, slavă a femeilor, podoabă a fecioarelor. O, Maică, Preasfântă, Fecioară, tu, care ești binecuvântată de toate femeile, slăvită prin curăție și feciorie; cea care ești sfârșitul blestemului lui Adam, plata datoriei Evei, jertfa curată a lui Abel, jertfa cea fără de răutate a celor întâi-născuți, podoaba lui Seth. Tu vei purta în pântecele tău pe Fiul lui Dumnezeu și vei naște fără dureri. Tu, cea care ești nădejdea nesfârșită către Dumnezeu a lui Enos, fiul lui Cain; desfătarea lui Enoh, urmașul lui Adam și călăuza spre viața veșnică; chivotul lui Noe și împăcarea cu Dumnezeu a oamenilor de după potop; slava strălucitoare a împărăției și preoției lui Melchisedec; siguranța lui Avraam și motivul ascultării sale de promisiunea nașterii de prunci; jertfa cea nouă a lui Isaac și ofranda rațiunii. Tu ești scara pe care a văzut-o Iacov; tu ești cea mai măreață sămânță a celor douăsprezece seminții ale lui Israel; tu te tragi din neamul seminției lui Iuda; tu ești, preacurată, înțelepciunea lui Iosif și răsturnarea femeii egiptene, care simbolizează sinagoga iudeilor; tu ești dovada răbdării lui Iov în ispite și dublarea avuțiilor sale; tu ești cartea de Dumnezeu dată a legiuitorului Moise, pe care s-a scris pe plăci gravate cu mâna lui Dumnezeu taina refacerii, cu care noul Israel, adică Biserica, se va elibera din robia Egiptenilor. Atunci poporul israelit, în pustie, s-a săturat cu mană și și-a potolit setea cu apa ce țâșnea din piatră tare; această piatră era Hristos, care urma să se nască din pântecele tău și să se arate drept un mire ieșind din camera miresei. Tu ești toiagul lui Aaron care a adus lăstari. Tu l-ai lăudat pe Iisus al lui Navi, care s-a luptat cu cei potrivnici. Tu eștii fiica lui David despre care scrie că vei fi îmbracată cu podoabe de aur. Tu ești palatul de aur în jurul căruia se găsesc șaizeci de puternnici, cântând imnurile dumnezeieștilor scripturi. Tu ești înalțarea profetului Ilie și înlăturarea Izabelei. Tu ești binecuvântarea mărului lui Elisei cu care s-au despărțit apele Iordanului, și a trecut fără să se ude, aruncând sare în apă pentru a putea fi băută. Tu ești mântuirea lui Iona care a fost în măruntaiele chitului și pocăința și iertarea bogată a ninivitenilor.

Tu ești împlinirea profeților și desăvârșirea cuvintelor acestora. Pe tine profetul Iezechiel te-a numit „poartă închisă”, prin care nimeni nu avea să treacă decât Domnul Dumnezeu, Cel care o va și ține închisă. Pe tine te pomenește Isaia cel cu glas înalt când zice că ești toiagul lui Iesei din care va veni floarea, adică Hristos, care, după ce va smulge răsadul răutății va sădi pământul cu a lui Dumnezeu cunoaștere. Căci despre tine a spus Ieremia mai înainte, că „Vin zilele, zice Domnul, și voi face un nou legământ cu israeliții și cu seminția lui Iuda, pe care l-am făcut cu părinții acestora”, revelând arătarea Fiului tău prin nașterea ta și chemându-te spre a fi închinată de toate popoarele idolatre ale pământului. Pe tine avându-te model cei trei tineri din Babilon, înțelegând dorința fiului tău, au trecut prin văpaia de foc fără să sufere vreun rău și au dansat de parcă s-ar fi aflat într-o cămară. Pe tine, profetul Avacum, te numește Muntele Taiman, din care s-a arătat împăratul cu putere multe, de care tremură toți etiopienii și locuitorii Maidanului. Pe tine te laud, fiică preacurată, ție îți cânt și te preafericesc, ție îți înalț cântare de slavă, cea care te-ai arătat din toate neamurile a fi mireasa lui Dumnezeu; pe tine te laud, care te vei arăta cer nou; pe tine te ofer ca pe o comoară mult cinstită în templul Domnului; pe tine te laud ca pe un nou Legământ, prin care Hristos, Mesia, va desființa litera legii și va chema oamenii la viață în har, prin botez, va înceta obiceiurile legii mozaice și va trimite oamenilor pe Duhul Sfânt.

După ce Proorocul Zaharia a împodobit-o pe Maria cu aceste sfinte cuvinte, a călăuzit-o în altarul de jertfă și a dăruit-o Domnului și Dumnezeului. Atunci au plecat de la templu părinții ei, Ioachim și Ana, mirându-se, bucuroși, de prudența, blândețea și liniștea Fecioarei. Din moment ce aceasta a trecut de cuvintele copilăriei, s-a închinat doar Tatălui Atotputernic, și, primind, hrana cerească de la înger, a disprețuit-o pe cea omenească, și rămânând neîncetat în templu, a considerat viața lumească neînsemnată, asemenea unei pânze de păianjen. Câștigând fericirea cea cerească, a refuzat bogăția pământească. Participând zilnic la bucuria îngerilor, s-a dovedit superioară grijilor vieții de zi cu zi, și, văzând constant pe Duhul Sfânt, a alungat în mod nevăzut mulțimea de duhuri viclene.

Ce a făcut Fecioara rămânând în Sfânta Sfintelor? A primit de la înger hrană cerească. Și ca un porumbel neîntinat trăind feciorește, Creatorului templului, al cerului și al pământului, rugându-se cu mulțumire și cu mustrare a inimii, zicea: „Te laud, Atotputernice cel Preaînalt, pentru că ai înlăturat rușinea proto-mamei mele Eva și datorită milei Tale nespuse vei trimite pe Fiul tău cel Unul Născut pe pământ să se amestece cu oamenii și, pentru aceasta, voi deveni locuință a Sa curată”.

Cum vom numi, așadar, pe Maria? Cer? Fiindcă Făcătorul Cerului și al Pământului a primit pântecele său. Soare? Fiindcă aceasta era de șapte ori mai strălucitoare ca soarele, primind în ea pe Soarele dreptății. Lună? Pentru că avea o frumusețe incomparabilă, născând pe Hristos, Cel ce a întrecut pe toți în frumusețe. Nor? Pentru că ea ținea în brațele ei pe Cel ce ține norii? Lampă? Fiindcă a trimis lumină celor ce se aflau în întuneric și în umbra morții. Tron? Pentru că Cel care domnea înn mod nevăzut pe scaunul părintesc a primit a se sălășlui în ea prin Duhul Sfânt. Mărgăritar? Pentru că ea i-a îmbogățit pe oameni prin mărgăritarul cel preascump. Paradis? Fiindcă a deschis Edenul celor pedepsiți și îi conduce pe aceștia spre împărăția cea veșnnică. Munte? Pentru că pe cel ce face munții să fumege, asemenea Sinaiului, L-a primit să se sălășluiască în ea fără greutate. Pământ? Pentru că pe cel ce face pământul să tremure l-a îndurat fără durere. Masă? Pentru că pe cel care ne dă hrană, cu grijă de mamă, l-a hrănit cu lapte. Mare? Pentru că pe Cel ce adună toate apele într-o singură unitate l-a sărutat cu buzele ei.

Cine nu ar fi surprins? Cine nu s-ar minuna? Cine nu ar slăvi măreția tainei? Dacă au fost atât de mărețe lucrurile întâmplate înainte de venirea Harului, încât mintea și rațiunea nu le-ar fi putut cuprinde, cine ar putea tălmăci cele întâmplate odată cu venirea harului? Dacă au fost slăvite evenimentele epocii legii, adică a Vechiului Testament, care au trecut ca o umbră, cu cât mai slăvite sunt cele ce s-au întâmplat odată cu parusia Duhului Sfânt?

Să se rușineze ereticii, care încearcă cu ale lor blasfemii și guri pline de otravă să defăimeze pe Fecioara. Fiindcă slăvita Maria, care a devenit Maică a lui Dumnezeu, adică Theotokos, și l-a născut pe Hristos în forma umană, a născut în mod supranatural pe Dumnezeu-Omul. La icoana ei aducem noi o închinare de cinstire. Iar chipul Născătoarei de Dumnezeu, în icoana ei, ca Maică a lui Hristos, îl îmbrățișăm, fără a cinsti materia. Aducând cinste prototipului, credem cu bună dreptate. Noi nu pictăm chipul dumnezeirii în icoane, așa cum afirmați voi, cei orbi și lipsiți de lege, ci forma umană a Mântuitorului. Reprezentând icoana, propovăduim natura prin care a comunicat cu noi și a înviat din morți. Îl cinstim, așa cum trebuie, pe Hristos, cel ce a luat firea omenească și chipul Preacuratei Sale Maici, care este cu adevărat sfântă, pentru că a născut într-un mod ce nu poate fi descris, pe singurul sfânt. Dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să sacrifice o junincă și o capră de trei ani pentru curățirea sufletelor, cum Fecioara, care a fost aleasă de la începutul creației și s-a arătat locaș curat și s-a dat jertfă în sfântul locaș al Dumnezeului celui Atotputernic, nu va fi o jertfă cinstită, curată, neîntinată și pură a firii umane?

O, Sinagogă Evreiască, care n-ai primit-o pe Fecioara ca pe Născătoarea de Dumnezeu, care a venit din neamul tău, dar cu buze murdare și în mod dizgrațios și batjocoritor, mișcat de invidie, ai acuzat-o de nedreptate și nelegiuire, cum ai primit pe Fiul cel mai înainte de veacuri al Tatălui, născut în zilele voastre din aceasta, ca pe un om? Și nu numai că nu te-ai făcut părtaș al slavei Fecioarei, dar nici al Fiului ei, fără ca Acesta Însuși să te pizmuiască, ci, din cauza propriei tale răutăți, te-ai depărtat și te-ai făcut ascultător al propriilor tale viclenii, nu ai adus slavă niciunuia. Fiindcă ați fost fără de rânduială și înainte și după ce ați vădit încercările răutăților voastre în toată lumea, după cum este și cuvântul Mântuitorului adresat vouă: „Adevărat vă spun vouă, dacă ați fi fost cu adevărat fii ai lui Avraam, ați face lucrările lui Avraam; fiindcă acela despre Mine a vorbit. Părintele pe care îl aveți este diavolul și tot ceea ce dorește tatăl vostru, pe acelea doriți a le face”. În alt loc zice: „Să nu credeți că vă voi judeca înaintea Tatălui; este Moise care vă acuză și în care nădăjduiți. Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în Mine, pentru că el a scris despre Mine”. Și în continuare: „Dacă nu aș fi venit să le vorbesc, păcat nu ar avea, dar acum nu au nici o scuză pentru păcatul lor”.

Iară noi, care suntem poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, aleasă adunare, mulțime de drept-credincioși, botezați în cristelniță, copii ai Harului, care sărbătorim Intrarea Maicii Domnului în templu, cu suflete curate și cu buze neîntinate, să cântăm în cinstea cuvenită sărbătorii fericite, cea dintâi sărbătoare, care este pentru îngeri motiv de bucurie și pentru oameni cinste de mult preț. Să-i adresăm Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu frică și bucurie (cuvintele -n.trad): „Bucură-te”, ale Arhanghelului Mihail.

Bucurăte, binecuvântarea Tatălui prin care adevărate cunoaștere de Dumnezeu a ajuns în toată lumea. Bucură-te, locaș al lui Dumnezeu, din care a ieșit Cuvântul Întrupat. Bucură-te, sălaș al Duhului Sfânt ce nu poate fi descris. Bucură-te, minune mult cinstită a îngerilor. Bucură-te, cea care ești mai sfântă decât Heruvimii. Bucură-te, cea care ești mai slăvită decât Serafimii. Bucură-te cea care ești mai înaltă decât cerurile. Bucură-te, cea mai strălucitoare ca soarele. Bucură-te cea mai luminată decât luna. Bucură-te, strălucirea mulțimii stelelor. Bucură-te, fulger ce luminezi dulce chipurile credincioșilor. Bucură-te, tunet duhovnicesc, ce liniștit răsuni în urechile oamenilor. Bucură-te, sfântă suflare, care a izgonit de pe pământ duhurile răutății. Bucură-te, cuvântul cel mare al proorocilor. Bucură-te, slava universală a Apostolilor. Bucură-te, mărturisirea slăvită a Martirilor. Bucură-te, lauda mult cântată a Patriarhilor. Bucură-te, preafrumoasă haină a drepților. Bucură-te, adevărata desfătare a Drepților. Bucură-te, lauda fecioarelor. Bucură-te, statornicia împăraților. Bucură-te, lucrarea cea mai înaltă a arhiereilor. Bucură-te, limanul cel nestrămutat al păcătoșilor. Bucură-te, mare conducător al celor de peste mare. Bucură-te, Stăpână, care ești îndreptarea celor păcătoși. Bucură-te, vindecarea fără de arginți a păcătoșilor. Bucură-te, ridicarea cea adevărată a celor morți. Bucură-te, pricina mântuirii tuturor oamenilor. Bucură-te, nespusă bucurie a lumii. Bucură-te, Împărăteasă aducătoare de pace. Bucură-te, Curată, slava maicilor. Bucură-te, locaș spațios al lui Dumnezeu-Cuvântul. Bucură-te, sprijin ferm al bătrânilor. Bucură-te, călăuză divină a tinerilor. Bucură-te, luminat protector al pruncilor. Bucură-te, mijlocitoarea tuturor oamenilor. Bucură-te, slăvită sărbătoare a cerului și a pământului. Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Cel ce a fost înainte de tine și s-a născut din tine și este împreună cu noi și către care se îndreaptă a noastră laudă, împreună cu Tatăl  și cu Sfântul și Bunul și de viață dătătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea I

 

Traducere

 

Plină de bucurii și cu totul neobișnuită este sărbătoarea intrării Fecioarei și Maicii Domnului în templu, care îi determină pe cei de față să aducă diferite cântări de imnuri. Astăzi, cerul și pământul îl sărbătoresc și îl slăvesc pe Creator, care a ales din natura umană, această de Dumnezeu binecuvântată fiică, pentru a fi propriul său sălaș. Astăzi se pregătește sălașul tainei celei mai presus de veacuri, care urmează să se arate în viitor. Astăzi cea care s-a născut din Ioachim și Anna, după a lor făgăduință, este adusă ca un cinstit dar Aceluia, care mai târziu va primi a se naște din ea. Astăzi începutul bucuriei, adică Maica Domnului, în vârstă de trei ani, intră în templu, iar fecioarele o conduc, în mâini ținând cu lămpi. Astăzi, abolirea blestemului sterpăciunea este condusă, ca un dar, către Sfânta Sfintelor. Astăzi conținutul predicilor profeților este adus la adăpost de către marele preot și profet Zaharia. Acolo unde el intra cu evlavie o singură dată pe an, Fecioara are să rămână zi și noapte, continuu.

Cine nu se va minuna de evenimentul miraculos? Cine nu va fi surprins de minunea aceasta neobișnuită? Cine nu ar fi surprins să o vadă pe Maria, Preacurata, inaccesibilă preoților, rămânând în sanctuar? Acesta este începutul unirii cu noi. Acesta este modelul unirii îngerilor cu oamenii. Aceasta este replica propriei noastre restaurări. Aceasta este schimbarea vieții noastre care, după neascultarea în paradis, s-a umplut de spini. Aceasta este schimbarea deciziei de demult, cunoscută prin cuvintele „blestemat este pământul în lucrările tale, spini și ciulini îți va ridica” și „în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta”. Aceasta este răscumpărarea de „voi înmulți mereu necazurile tale” și „în dureri vei naște copii”.

Această sărbătoare întru totul cinstită și luminată să o cinstim noi, credincioșii, cea care luminează cu lumină dumnezeiască și sufletească, cea care strălucește cu raze ascunse și a învățat (pe credincioși- n.trad.) cu cunoștința adevăratei Treimi a unei singure Dumnezeiri, atotputernicia Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

Din moment ce am vorbit pe scurt despre temele de mai sus și la un moment potrivit, ne vom referi, atât cât ne va fi cu putință, despre Intrarea Fecioarei în templu și împlinirea legii. Pentru aceasta, care este mai presus de toți sfinții, locaș curat al Cuvântului, floare a fecioriei, chivot al sfințeniei, muntele cel sfânt, cortul ce l-a încăput pe Dumnezeu, rugul cel nears, carul înflăcărat al lui Dumnezeu, porumbelul cel fără de pată, locul neîngrădit care l-a cuprins pe Cuvântul, norul de Dumnezeu luminat, împărăteasa cea împodobită, care descinde din sămânța lui David, pregătită a fi locaș al Creatorului și Dumnezeu.

Ioachim era (om-n.trad.) înstărit și drept între cele douăsprezece seminții ale lui Israel și și-a oferit ale sale daruri lui Dumnezeu. Fiindcă nu avea copii și era sterp, preoții templului Domnului nu îl primeau (în adunare – n.trad.), zicând: „Nu îți este permis să aduci aceste ofrande lui Dumnezeu, fiindcă între israeliți, tu nu ai avut urmași”. A coborât, astfel, din templu, întristat și plin de jale. Urcându-se pe munte, singur înfățișându-se înaintea lui Dumnezeu, s-a rugat cu inima zdrobită și cu sufletul întristat, zicând cu glas înalt: „Tu, Doamne, Cel ce cunoști adâncurile inimii, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, Cel ce te întinzi de la o margine a orizontului până în cealaltă, în cer, asemenea unui cort de piele. Tu, care ai poruncit soarelui să lumineze ziua și lunii și stelelor, noaptea. Tu, care ai poruncit norilor să dea ploaie și îndreptezi bătaia vânturilor. Tu, care ai legat marea cu nisip și ai umplut-o de tot felul de pești și pămânntul cu cai, fiare și păsări, pe care le hrănești după a Ta voie și poruncă. Tu, care faci să crească iarba pe pământ și înfrumusețezi fiecare copac într-un mod deosebit, auzi-mi, Milostive, și dăruiește-mi mie copil, da-mi moștenitor, ca să tacă buzele înșelătoare care acuză pe cel drept și cu mândrie îl umilesc pe el”.

Așa a fost rugăciunea celui drept; acestea au fost rugămințile strămoșului; acestea au fost gemetele sufletului necăjit al lui Ioachim.

Iar Ana ce a făcut? Pentru că merită să ne amintim și ale ei cuvinte. A trăit în armonie cu soțul ei de la o vârstă fragedă și, ajungând la bătrânețe, a rămas stearpă de-a lungul anilor. Și toată lumea știa că este fără de urmaș. Așadar, văzând plecarea soțului ei în munte, fiindcă iubea liniștea, în grădinna ei,cu rugăciuni stăruitoare striga la Făcătorul și Creatorul, zicând:„ O, Doamne al Puterilor, cel ce șezi pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi; Cel ce te înconjori cu mulțime nenumărată de îngeri, care te slăvesc și Ți se închină! Tu, cel ce l-ai plăsmuit pe Adam cu a Ta mână, i-ai dat viață prin a Ta poruncă și din a sa coastă ai făcut femeia; prin a Ta hotărâre înțeleaptă i-ai dat lui ajutor potrivit lui, unindu-i pe cei doi într-unul singur, zicând „se uneesc cei doi într-un singur trup”. Tu, care i-ai dat lui Avraam, slujitorul și patriarhul Tău, fiu pe Isaac, deși acesta era înaintat în vârstă, iar Sara era stearpă, l-ai făcut tată a multe neamuri. Tu care ai dat celei ce poartă același nume cu mine și compatrioatei mele, Ana, pe copilul cel sfânt și întru totul deosebit, Samuel, darul Tău, drept răspuns al rugăciunii și al biruinței împotriva minciunii și a urii. Caută, Preaînalte, din ceruri, din sfintele Tale locașuri și învrednicește-mă a deveni mamă; alungă durerea sterpăciunii și dezleagă legăturile lipsei mele de prunci, pentru ca ceea ce se va naște să fie rob al tău, bărbat sau femeia, să îl aduc în dar, drept tămâie bine-mirositoare, drept jertfă curată și de mult preț, drept aducere-înainte mult-cinstită, drept locuință dumnezeiască, ca un miel întâi-născut, ca un nou Isaac.

Pe când cei doi se rugau, arătatu-li-sa Înger al Domnului, aducător al veștii îmbucurătoare a nașterii Fecioarei, zicând: „A auzit cel Preaînalt rugăciunea voastră și în scurt timp vei avea o fiică, pe care o vor ferici toate neamurile, aleasă a fi locaș al lui Dumnezeu”. Când Ioachim a auziit vestea cea bună, a coborât din munte cu inima plină de bucurie și fericire. În mod neașteptat, pântecele sterp al Anei a devenit roditor. Iar după ce au trecut nouă luni, a născut pe Pururea-Preacurată Fecioară și Maică a Domnului, Maria, care a devenit șansa mântuirii lumii.

Când vestea îngerului s-a împlinit și s-a născut curata și de Dumnezeu trimisa copilă, din drepții Ioachim și Ana, aceștia și-au împlinit promisiunile lor. A fost văzută atunci Ana cea evlavioasă, cu mare bucurie, spunând Fecioarei: „Cine se aștepta, fiica mea, ca din mine să se nască cea care va fi fericită de toate neamurile? Cine, văzându-te în ale mele brațe, nu-L va slăvi pe Cel care m-a mântuit de sterpăciune și de lipsa de copii? Cine, văzând piept cel până acum uscat, dând lapte, nu-L va lăuda pe Cel ce a făcut să curgă apă din stâncă pentru poporul cel însetat? Dar vino, fiica mea, să mergem la Cel ce mi te-a dăruit; vino, stâlp al vieții celei veșnice; vino, odaie feciorească a Cuvântului, la templul Domnului. Treci în bucuria Domnului, tu cea care ești bucuria și împlinirea lumii. Gustă din a Sa bunătate, pe care, peste puțină vreme, o vei naște drept om. Fericită sunt, căci am devenit mama unei astfel de fiice. Bucurați-vă cu mine, toate semințiile lui Israel, căci după sterpăciunne, am devenit mama acesteia ce va fi maica Celui Preaînalt. Începeți, fecioarelor, purtând făclii, și mergeți înaintea Fecioarei celei de Dumnezeu trimise; lăudati-o, cântați psalmi în însoțirea chitarei, aduceți-i acesteia cântări duhovnniicești; lăudați-o în cântările psalterionului (instrument muzical străvechi cu coarde -n. trad.) cu zece coarde. Părintele David a lăudat-o pe fiica ce vine din a sa seminție, strigând cu voce înaltă cuvinte mari, zicând: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta”.

Acestea și multe altele asemănătoarea a spus Ana, cea plină de har, cu bucurie, către comoara cea de mult preț a Treimii, conducându-o pe Fecioara de trei ani și Maica Dumnezeului la templul Domnului, și, împreună cu Ioachim, cântând ode de mulțumire, după ce a adunat o mulțime de fecioare ținând lumânări, a ajuns la Sfânta Sfintelor. Acolo, ambii părinți l-au invitat cu bucurie și veselie pe Zaharia, proorocul, preotul, rudă și slujitor al Vechiului Testament, spunând: „Primește pe cea curată, pe cea neîntinată, primește, slujitorule, pe mireasa cea întru totul curată a Cuvântului; primește, proorocule, pe vasul luminii celei neînserate; primește, dreptule, pe carul de foc al Celui Preaînalt; primește, cel ce ești fără de pată, pe vița de vie cea frumoasă, care va aduce rod al vieții veșnice. Trece-o pe aceasta în străfundurile templului Domnului. Adu-o pe aceasta drept jertfă în locul sfințeniei, pe care l-a făcut Domnul drept locuință a Sa. Condu-o în cele mai adânci (părți ale templului – n. trad.) pe cea care se grăbește a primi în pântecele său pe Cel nevăzut. Fericește-o pe aceasta va fi motiv de bucurie pentru toți oamenii. Laud-o pe cea care s-a arătat carte de Dumnezeu scrisă a măreților Sale lucrări. Ia în mâinile tale pe aceasta, care ne-a eliberat de blestemul strămoașei Eva. Adu-i cântări de bucurie, celei ce ne-a unit prin dragostea ei cu Dumnezeu și a desființat vrăjmășia diavolului prin Cel ce l-a născut. Îmbrățișeaz-o pe cea care ne-a smuls din brațele diavolului. Proorocește despre ea, care a împlinit cuvintele proorocilor și făgăduința lui Dumnezeu către Oameni. Pe aceasta, care este masa pâinii Dumnezeiești, vinul dătător de bucurie, hrana care se dă gratuit, porumbelul cel nevinovat, cerul cel însuflețit, maica cea mult lăudată, lampa cea mult luminată, mireasa cea mult cântată, maica cea prealăudată, măslinul cel de Dumnezeu udat, cortul cel sfânt, bucuria lui Dumnnezeu, comoară mult lăudată, norul ploii dumnnezeiești, cetate cinstită, văl al cunoașterii, lampă de Dumnezeu făcută, scara prin care a coborât Creatorul și s-a arătat oamenilor, vasul bunătății, izvorul bunătăților, bogăția cea veșnică, pe Născătoarea de Dumnnezeu cea mult cântată și slăvită.

Pe această să o conduci în Sfânta Sfintelor, să o oferi Împăratului ca dar de mult preț. Pe aceasta să o lauzi ca împărăteasă a creației, îmbrac-o drept un palat al Împăratului, laud-o drept păzitoarea stăruitoare a tuturor fecioarelor. Așeaz-o pe ea în templul cel făcut de mână pe cea care a devenit templu viu al Cuvântului Creator al tuturor.

Cuvânt al Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, la Sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică – partea II

 

Traducere

 

Căci înălțându-Se Hristos, după voia Sa, pe eșafodul tău, a ridicat cu Sine lumea toată. Înălțându-Se Hristos pe Tine de al nostru drag, a dat jos șarpele de aramă oarecând înălțat. În drumul nostru, nu mai există șarpe care să muște și să înțepe călcâiul. Nu mai există „șerpi de aramă” care să vindece mușcăturile șerpilor atunci când este văzut (referire la șarpele de aramă din pustie – Numeri 21,9 – n. trad.) Nu mai există „cel blestemat, cel ce atârnă de lemn”. Cum, și în care fel? Prin schimbarea blestemului în binecuvântare de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cel binecuvântat. Crucea nu mai este unealtă a blestemului, fiindcă blestemul a fost ridicat pe cruce; acest blestem l-a îndepărtat Hristos, iar în locul său, a adus binecuvântare.

Această Cruce a Domnului ne-a adus toate acestea. Crucea aceasta a Stăpânului, poartă mai multe nume. Crucea se numește: toiag al dreptății, al împărăției, al puterii și al moștenirii: „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; și toiagul dreptății este toiagul împărăției Tale”; „izbăvit-ai toiagul moștenirii Tale”; „toiagul puterii Tale Ți-l va trimite Ție Domnul din Sion”. Se mai numește, de asemenea și vargă: „toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”. Se mai numește și Pom al vieții: „Pom al vierii este ea pentru cei ce o stăpânesc, iar cei care se sprijină pe ea sunt fericiți”. Este „Pom răsădit”, după cum îl numește undeva și David, „pe lângă izvoarele apelor”. Care ape? Ale Scripturilor de Dumnezeu insuflate.

Se numește și așternut al picioarelor: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, căci Sfânt este!”. Se  numește și loc„ Intra-vom în corturile lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui”; „nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob”.

Pe această Cruce a arătat-o și a prezis-o în mod simbolic Patriarhul Iacob, așezându-și mâinile sale una peste cealaltă și în cruce, asupra nepoților săi, pentru a-i binecuvânta. Pe această Cruce a închipuit-o însuși fiul său, Iosif, închinându-i-se ei, modelată fiind aceasta la capătul toiagului său. Prototip al Crucii a fost și toiagul aceluiași Patriarh Iacob, atunci când a trecut râul Iordanului, fiindcă zice: „Cu acest toiag al meu am trecut Iordanul”. Și cu puțin înainte semnul crucii s-a arătat lui Avraam, modelat în coarnele berbecului, când a adus jertfa obișnuită a oilor, cea care era prototipul tainic al lui Hristos cel răstignit.

Chipul Crucii l-a făcut și Isaac, cel care a așezat lemnele pentru jertfă și apoi și-a urmat tatăl, care se grăbea să dea foc la jertfă. Puterea crucii o avea, de asemenea, toiagul lui Moise, care s-a transformat într-un șarpe mare și a transformat cu sine toiagurile egiptenilor; iar pe unele din acestea le-a înghițit, alteori a prefăcut apa râului în sânge, pentru ca ei să nu o poată bea. Și uneori scotea din ape broaște, alteori, aducea lăcuste, țânțari și întuneric adânc, și toate celelalte pedepse ale egiptenilor. Același toiag al lui Moise a fost o preînchipuire a Crucii, atunci când a despărțit Marea Roșie în două, ridicându-se de-o parte și de alta zidurile de alta pentru a putea trece, împreună cu sine, poporul.

Chipul Crucii a fost și „stâlpul de foc” și „stâlpul de nor” prin care Dumnezeu i-a condus pe evreii rătăcitori, atunci când au fugit din Egipt.

Chipul Crucii l-a făcut însuși Moise, atunci când își înălța mâinile sale pe munte, în timp ce Iisus al lui Navi se lupta împotriva amaleciților; iar Moise se sprijinea de Aaron și de Hor, și israeliții au învins.

Chipul Crucii  a fost și toiagul ce a lovit piatra în deșert și s-a arătat pământul cel uscat a fi plin de apă curgătoare.

Dar toiagul din care au încolțit nucile ce se arăta a fi? Nu prefigura clar Crucea? Dar Isaia care a fost tăiat cu fierăstrăul de lemn, nu a prefigurat Crucea? Îmi permit să spun că tocmai și omorârea pe cruce a lui Haggai, și tragerea a țeapă a Siserei, prefigurează în mod clar crucea. Dar și pielea de oaie a Proorocului Ilie, pot să spun, a preînchipuit puterea Crucii, când Proorocul a împărțit în două apele Iordanului și a trecut pe uscat. Ce putem spune și despre minunea Proorocului Elisei, când a aruncat în apă lemnul toporului și a scos capătul de fier care, deși era greu, a devenit ușor?

Cu adevărat, așadar, Crucea este un lucru mare, și în multe locuri ale Sfintei Scripturi ea este mărturisită sau preînchipuită, și multe minuni se fac zi-de-zi cu a sa putere. Trebuie să ne închinăm Crucii, pentru că prin ea am ajuns să-L cunoaștem pe Domnul. Trebuie să ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea se proslăvește Hristos. Ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea am primit binecuvântare și ne-am slobozit de blestem. Ne închinăm Crucii, pentru că prin ea s-a luat amărăciunea.

Binecuvântat este acest Lemn, prin care toate neamurile au primit binecuvântare. Este binecuvântat acest Pom, pe care Dumnezeu-Cuvântul a primit răstignirea cea trupească! Ce lucru putem spune că este mai minunat și mai neîntâlnit? Să-l vezi, adică, pe unul Dumnezeu răstignit, și, desigur, împreună cu tâlharul? Este binecuvântat lemnul prin care Tâlharul a intrat în Rai, s-a îndepărtat de gustul amar (al neascultării și al păcatului); ce lucru putem spune că este mai minunat ca acesta? Fiindcă Paradisul pe care l-a încuiat Adam cu a sa cădere, pe acela tâlharul l-a deschis prin pocăința sa. Și de unde acela a fost dat în afară, acolo a fost primit drept cetățean veșnic acesta. Ce schimbare frumoasă, reușită și de admirat! A ieșit un fur și a intrat altul; primul, fiindcă a trecut peste lege; al doilea, fiindcă s-a pocăit. Unul, pentru că s-a supus diavolului; altul, fiindcă s-a răstignit împreună cu al său Creator.

Binecuvântat este Lemnul din care s-a făcut chivotul închipuit al Bisericii, care are puterea de a răscumpăra lumea de potopul păcatului. Este binecuvântat acel Pom din care furul a mâncat, primind Raiul desfătării. Binecuvântat este acel Pom din care, pentru că nu a mâncat Adam mai înainte, a dat viața la schimb pentru moarte, agățându-se de „pomul cunoașterii”, cu gustul său obraznic. Și apoi, după ce a gustat din el, a priceput bogăția sa și și-a cunoscut restaurarea sa. Este binecuvântat Lemnul acela, prin care împărații înving pe dușmani, și generalii îi aduc prada lor, iar mulțimea de soldați  îi ia prizonieri pe barbarii cu care se luptă. Este binecuvântat acel Lemn, prin care arcurile sunt distruse și scuturile cad pradă focului. Este binecuvântat acel lemn, prin care dușmanii cei mândri se apleacă, se înclină și se retrag; fug, rușinați, barbarii și fug Sciții în mod frenetic „nefiind urmăriți de nimeni”.

Așadar, ridicați glasurile voastre astăzi împreună cu mine, și să ne folosim de Sfânta Scriptură, de cuvintele Sale, pentru a ne adresa Comorii Crucii. Și Comoara Crucii, o numesc a fi Fiul lui Dumnezeu, Hristos, către care trebuie să se îndrepte ale noastre cuvinte:„ Toate neamurile pe care le-ai făcut să vină și să se închine înaintea Ta, Doamne și să slăvească numele Tău. Că mare ești, Tu, Cel ce faci minuni, Tu ești singurul Dumnezeu”. Căci aceluia aparține toată slava în vecii vecilor. Amin.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea I
Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea II-a

 

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

 

Se numește, așijderea, slava lui Hristos și înălțarea lui Hristos; în mod asemănător, este percepută drept potir al celor doritori și concluzia Patimilor lui Hristos, pe care Domnul le-a îndurat pentru a noastră mântuire. Că slava lui Hristos este Crucea, am auzit de la același, zicând: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului și Dumnezeu a fost preaslăvit întru El”, și iarăși: „Preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la tine Însuți, cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi lumea înaintea Ta”, și iarăși: „Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi”. Iar slava aici se referă la schimbările și împreună-pătimirea tuturor elementelor naturii, toate cele întâmplate atunci în ziua răstignirii Domnului; fiindcă trebuiau ca și aceste elemente ale creației să ia parte la Patimile Creatorului.

Faptul că înălțarea lui Hristos este Crucea, se aude și când zice El Însuși: „Iar eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine”; același lucru îl spune și în alt loc: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului”. De ce? „ca tot cel ce crede în El”, zice, „să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Vezi acum că slava și înălțarea lui Hristos este crucea?

Vrei să înțelegi de ce acolo unde este înălțare, acolo urmează și slava? Ascultă-l pe David care spune ,,Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”. În chip asemănător grăiește și Isaia despre persoana lui Hristos: „Acum mă voi scula, zice Domnul, acum mă voi proslăvi, acum mă voi înălța”. Deoarece, așadar, crucea este înălțarea lui Hristos, se înalță astăzi crucea, urmând a se slăvi Hristos.

Se înalță, așadar, crucea astăzi, pentru a se proslăvi Hristos. Nu se înalță Hristos, pentru a se proslăvi crucea; ci se înalță Crucea, pentru a se proslăvi Hristos. Se proslăvește Hristos, pentru ca înălțându-Se să ne înălțăm și noi împreună cu El. Se înalță crucea, și împreună cu ea se înalță mintea creștinilor evlavioși. Se proslăvește Hristos, pentru a se proslăvi împreună cu El cei ce îl slăvesc. Se înalță crucea și  mândria demonilor este zdrobită. Se slăvește Hristos și se rușinează diavolul răului celui dintâi.

Se înalță crucea și sunt ridicați toți cei încătușați. Se proslăvește Hristos, și dispare rușinea celor căzuți în păcat. Se înalță crucea și idolii se prăbușesc. Se slăvește Hristos și diavolul se face crunt rănit. Se înalță crucea, nu numai fiindcă se înalță Hristos pe aceasta, ci pentru că prin arătarea ei, îngheață nebunia și mândria evreilor. De unde a apărut? Dintru adâncurile pământului. Când a apărut? În vremea împăraților care credeau în Hristos: nu așa cum și-au închipuit unii cu vedeniile lor, amăgindu-i pe mulți cu probabilități, ci printr-o putere dumnezeiască și simplu, cu o noțiune ce ține cu adevărat de credința statornică: fiindcă vorbim de o moștenire divină.

După moartea Sa pe cruce, Domnul vieții și al morții învie a treia zi; evreii, deci, plini de invidie și temându-se ca nu cumva să se mântuiască cineva prin cinstitele și fericitele Patimi, pentru a păstra controlul și a-i pedepsii pe înșiși evreii, păstrându-i pe cei cu credință în Hristos în închisori, au îngropat această comoară în pământ; mă refer aici la cruce și toate cele legate de ea: piroanele, sulița și titlul pe care Pilat l-a scris și l-a așezat pe cruce. Apoi, când Dumnezeu a încredințat toată împărăția și administrația romană creștinilor, a binevoit atunci să ne binecuvânteze printr-o femeie credincioasă de neam împărătesc, având cu adevărat minte și cuget împărătesc, pe vremea când fiul ei era împărat al creștinilor.

Această Regină-Mamă, cu înțelepciune divină, cu gravitate împărătească, cu măguliri, întru toate purtându-se conform statutului regal, a reușit să îndoaie inimile dure ale evreilor. Astfel, cu această căutare și aproape fără efort, s-a arătat acest tezaur comun, pe care repede Dumnezeu l-a dăruit către această femeie sfântă. Acest tezaur spun că este Cinstita Cruce a Domnului, care astăzi se înalță în întreaga lume, împreună cu toate celelalte elemente care au contribuit la iconomia fericitelor și ale lumii mântuitoare dumnezeiești Patimi.

Aceasta celebrăm noi astăzi; pentru ea sărbătorim; pentru arătarea de astăzi a acelui lemn sfânt ce mult timp a stat ascuns; fiindcă tezaurul ascuns a luminat asemenea aurului ascuns în măruntaiele pământului; pentru că s-a revelat, cel până la acel moment îngropat, stindardul creștinismului; fiindcă trufia și mândria demonilor s-a liniștit, odată cu arătarea crucii; pentru că cea care prin natura ei este sabie împotriva dușmanilor, s-a descoperit din pământ; fiindcă Biserica iarăși și-a primit podoaba ei; fiindcă „drahma” cea pierdută a fost găsită de împărați.

Aceasta este Crucea Domnului, „semnul” împărăției, arma mântuirii, puterea împăraților, semnul (trophaeum – n. trad.) biruinței, punctul despărțirii, dar și al unirii Cerului cu Pământul, cârmuirea credincioșilor, culmea și sfârșitul Apostolilor, cununa martirilor și semnul legământului celor ce se închină lui Hristos.

Căci de când avem Crucea, ne închinăm lui Hristos, de când avem crucea, Fiul lui Dumnezeu a fost recunoscut și s-a crezut în El; de când avem crucea, religia iudaică a fost desființată, idolatria ștearsă, iar credința și viața creștină s-a ridicat și a biruit; aerul s-a sfințit, ne-am eliberat de tot jertfele idolatre și am gustat din închinarea cea fără de sânge. De când avem crucea, avem o ușurare a fumurilor demonilor; dimpotrivă, putem să ne împărtășim de mireasma duhovnicească a „Mirului ce se varsă pe sine”. De când avem crucea, s-au arătat nașterile și originile zeilor mincinoși ai mitologiei. De când avem crucea, am cunoscut taina dumnezeieștii noastre credințe; de când avem crucea, am învățat că, începutul cel mai înainte de începuturi, adică Dumnezeu-Cuvântul, a venit din începutul cel mai dinainte de începuturi, adică din Dumnezeu-Tatăl, cel fără de timp și divin.

De când avem crucea, am primit învățătura de credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și am fost eliberați de stricăciunea distrugătoare a deșertăciunii și a cuvântării idolatre. De când avem crucea, am respins umbrele simbolurilor (păgâne – n.trad) și ne-am luminat cu flacăra adevărului harului dumnezeiesc. De când avem crucea, moartea a fost disprețuită, demonii au fost vădit încurcați, idolii au fost zdrobiți, jertfele de animale au dispărut, idolii au fost distruși. În tot locul există biserici, sfinte altare de jertfă, cântări de psalmi, slujbe de priveghere, învățături teologice, botezuri, împăcări ale credincioșilor, studiu divin și cunoașterea Sfintelor Scripturi, disprețul față de cele lumești, stăpânirea Cerurilor și unirea cu Dumnezeu. Și de ce să spun atât de multe? De când avem crucea, oamenii locuiesc în aceeași cetate cu îngerii, și acest Cer este în sfârșit accesibil celor de pe pământ, iar Dumnezeu, prin harul și energiile (lucrările) sale, se împărtășește, întru sfârșit, oamenilor.

O, Cinstită Cruce, frumusețea preaslăvită a Domnului și a noastră! O, Lemn slăvit, pe care Hristos s-a întins! Arbust ce asigură nemurirea, prin care Hristos, vița cea adevărată, a turnat pentru noi băutura ce dă viața cea adevărată. O, Cruce, prin care s-a sfâșiat manuscrisul păcatului și astfel s-a făcut motiv al scrierii legământului libertății. O, Cruce, comoară a bunătăților celor fără de sfârșit! Mijlocitor al Paradisului, cetățean al Împărăției Cerurilor, tu, cea care slobozești de toate păcatele și dăruiești împlinirea idealurilor. Pe tine Hristos, cu a Sa răstignire, te-a arătat Lemn al nemuririi. Pe tine Hristos, prin țintuirea sa, te-a așezat scară ce duce la ceruri. Pe tine Hristos, prin spânzurarea sa (referire la cântarea Astăzi s-a spânzurat pe lemn – n. trad.), te-a arătat mijlocitor al binecuvântării. Prin tine Hristos, cu ale Sale suferințe, a făcut posibilă eliberarea din legăturile păcatului, a celor ce erau robi ai acestuia.

 

Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea I
Cuvânt al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul la sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci – partea III-a

 

 

Sursă : PG 97, 1017-36 

Traducere 

Paște Binecuvântat!

5 mai 2024 |
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii...


382 de ani de când moaștele Sfintei Parascheva sunt în România

15 iunie 2023 |
În 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, au hotărât să-i ofere, drept...


535 ani de la zidirea Mănăstirii Voroneț

30 mai 2023 |
Vineri, 26 mai, zeci de invitați s-au adunat la Mănăstirea Voroneț pentru a marca un eveniment cultural-religios de mare însemnătate – s-au împlinit 535 de ani de la ctitorirea lăcașului de către voievodul Ștefan cel Mare. „Capela Sixtină a...

Cuvânt la Înălțarea Domnului

25 mai 2023 |
Pr. Alexander Schmemann   Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale...

Paște binecuvântat!

14 aprilie 2023 |
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria Sărbătorii...


Cuvânt al Sfântului Efrem Sirul despre pocăință

3 martie 2023 |
Să nu ne lăsăm posedați de acea teamă care are legătură cu lucrurile și situațiile acestei lumi deșarte. Să nu ne temem, adică, acolo unde frică nu există (I Ioan 4, 18). Fiindcă, ce frică omenească poate ajunge la asemănarea fricii dumnezeiești? Și...