Tag

crestinism

Crucea constituie o realitate indispensabilă a bisericii. Suntem obișnuiți ca la finalul unei rugăciuni sau lecturi biblice, să ne face semnul crucii. În primele comunități creștine, nu exista o practică universală în ceea ce privește închinarea. Cei care adoptau credința în Iisus erau recunoscuți mai degrabă prin semnul peștelui decât prin cel al crucii. În secolul al IV-lea, împărăteasa Elena descoperă crucea pe care fusese răstignit Iisus Hristos, iar din acel moment, crucea ia locul vechilor simboluri, cristalizându-se și o interpretare duhovnicească a acesteia. Cum vedeau creștinii primelor secole crucea? Se închinau toți la fel? De când au început să fie întrebuințate trei degete în ritualul închinării? Iată doar câteva din multele întrebări la care vom încerca să aflăm răspuns.

 

La început a fost…peștele

La o lectură mai atentă a Sfintei Scripturi, vom găsi unele dovezi care atestă importanța crucii ca simbol religios: ”Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit“ (I Cor. 1,23). Cu toate acestea, în creștinismul primar existau alte simboluri prin care adepții lui Iisus se recunoșteau între ei, un exemplu ar fi peștele. Importanța acestuia nu era dată de elementul vizual, ci de faptul că el servea ca acrostih pentru expresia “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”, care în limba greacă este redat prin cuvântul “pește”. Dar, în prima fază, creștinismul nu s-a răspândit în cercurile sociale înalte, ci în păturile de jos formate din pescari, tâmplari, tăbăcari și sclavi. Numărul celor care știau să citească și să scrie era foarte mic, în definitiv, nu puteau interioriza un acrostih. Pentru ei, era mult mai ușor să-și exprime credința printr-un semn decât prin lecturi religioase.

 

1

 

În acele vremuri, cea mai utilizată metodă de închinare era însemnarea frunții, cel mai probabil cu degetul mare. Ritualul însemnării nu era de proveniență creștină. Referirile la o pecete pusă pe frunte sunt prezente atât în Sfintele Scripturi, cât și în civilizațiile precreștine. În scrierile vechi testamentare, pecetea are o conotație negativă, Iahve pune un semn asupra lui Cain după ce își ucisese fratele, dar în Apocalipsă, pecetea este privită ca un semn de identificare a celor care sunt de partea Domnului. În capitolele 12 și 14, pecetea de pe frunte este numele lui Dumnezeu, adică litera ebraică tau (T), care se aseamănă cu o cruce. Fiind ultima literă din alfabetul ebraic, tau a fost interpretată ca desăvârșire a tuturor lucrurilor, cea după care nu mai există nimic și a fost folosită ca un simbol pentru Iahve. Origen pleacă de la tradiția ebraică și remarcă: “[Litera tau] este asemănătoare cu imaginea crucii, iar această profeție (Iezechiel 9,4) pare că privește semnul făcut de creștini pe fruntea lor și pe care toți credincioșii îl fac indiferent de munca pe care o încep, dar în special la începutul rugăciunilor și citirilor.

 

Crucea, simbol imperial și arma monahilor

Odată cu scurgerea timpului, crucea începe să câștige din ce în ce mai mult teren. În debutul secolului al II-lea, creștinismul cunoaște noi teritorii, iar crucea începe să fie utilizată tot mai des. Două secole mai târziu, Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, va descoperi la Ierusalim, adevărata cruce pe care fusese răstignit Iisus Hristos. În lucrarea “Viața lui Constantin“, istoricul Eusebiu de Cezareea prezintă episodul apariției unei cruci luminoase pe cer, însoțită de inscripția “In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei învinge). Evenimentul duce la convertirea lui Constantin, iar crucea este adoptată ca simbol militar. Mai mult de atât, însemnele imperiale vor cuprinde primele litere grecești X și P, care se află la începutul numelui Hristos, astfel, crucea și hristograma și-au găsit loc pe steaguri, monede și alte simboluri ale vremii.

 

Tabloul Visione della croce

Tabloul Visione della croce

 

În secolul al IV-lea, odată cu dezvoltarea monahismului, semnul crucii a fost adoptat în totalitate. Călugărul egiptean Pahomie, a pus pe picioare o formă de organizare ce se asemăna cu stilul militar. În acest context, crucea devenea pecetea prin care se identificau comunitățile monahale, sau armata lui Dumnezeu. Călugării au văzut în cruce una din cele mai puternice arme în lupta cu demonii și ispitele. Purtarea crucii pe frunte amintea de pecetea din Apocalipsă.

 

Însemnarea cu două, trei, sau cinci degete?

Dar, când s-a trecut de la însemnarea funții, la crucea pe care o facem astăzi? Documentele istorice nu aduc prea multă lumină în acest caz, iar autorii moderni sugerează că însemnarea din zilele noastre ar fi apărut în timpul crizei monofizite din secolele V și VI. Referitor la numărul degetelor, ei bine, părinții din perioada primară nu ne oferă prea multe informații, pentru că în viața bisericii de atunci, numărul degetelor nu avea vreun simbolism anume. Mai târziu, sfântul Petru Damaschin vorbește despre utilizarea celor două degete întinse, simbolizând cele două naturi ale lui Hristos. Obiceiul de a folosi două degete pentru închinare era de sorginte romană, de fiecare dată când o persoană dorea să țină un discurs trebuia să ridice două degete.

 

Însemnarea în Apus (stânga) și însemnarea în Răsărit (dreapta)

Însemnarea în Apus (stânga) și însemnarea în Răsărit (dreapta)

 

Sfinții Ioan și Petru Damaschin, au trăit sub dominație islamică, astfel, pentru puținii creștini din acea zonă, cele două degete erau un semn distinctiv. Când se rugau lui Dumnezeu pentru iertare, musulmanii ridicau un deget, dar prin utilizarea celor două degete, creștinii mărturiseau credința contribuind totodată la conservarea caracterului identitar. Practica celor două degete a rămas neschimbată multă vreme, dar în Apus, pe la mijlocul secolului al IX-lea, se statornicise un obicei nou: însemnarea cu trei degete. Răsăritenii au adoptat noua practică în urma controversei Filoque, care afirma că Duhul Sfânt ar purcede de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul. Tot discutând în contradictoriu despre relația dintre Persoanele Sfintei Treimi, ambele tabere au decis să evidențieze dimensiune treimică prin corelarea cu semnul crucii. Ulterior, apusenii au început să practice însemnarea cu mâna deschisă de la stânga la dreapta, cele cinci degete utilizate simbolizând cele cinci răni ale lui Iisus.

 

Monah ce poartă pe frunte semnul crucii

Monah ce poartă pe frunte semnul crucii

 

Asumarea crucii și înțelesul ei

De-a lungul istoriei, semnul crucii a stat, și stă în strânsă legătură cu identitatea creștină. Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos rămâne pentru creștini o relicvă de o însemnătate capitală, pentru că ea a intrat în contact direct cu Trupul și Sângele lui Iisus. Pecetluirea trupului cu semnul crucii reprezintă o formă de binecuvântare a propriei persoane, care reflectă binecuvântarea preotului. Ne facem cruce când Îl chemăm pe Dumnezeu, când Îl rugăm să purifice ființa noastră de orice fel de întinăciune, pentru ca trupul nostru să devină sălaș al Duhului Sfânt. Semnul crucii este o asumare a Jertfei lui Iisus Hristos, iar când o îl facem cu evlavie și deplină conștiință luăm asupra noastră o cruce pe care ne răstignim egoul, poftele, patimile, împlinind totodată cuvintele lui Iisus: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16,24).

 

 

Surse: Pr. Andreas Andreopoulos, “Semnul crucii: gest, taină, istoric”, Ed. Sophia, 2013.

 

Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce urmări vizibile. De la acest avertisment și de la îngrijorările care i-au urmat au pornit și cei doi invitați ai Matricei Românești în ziua de 13 iunie 2019 în dezbaterea temei ”Europa sub umbra Semilunei. Migrația musulmană în Europa creștină”.

Cei doi lectori ai serii au fost un istoric și un sociolog. Petre Guran este specialist în cultura și civilizația bizantină și un erudit cunoscător al istoriei culturii occidentale. Mirel Bănică este specializat în sociologie, cu precădere în domeniul  mentalităților și comportamentelor religioase, pe care le documentează prin cercetări aprofundate pe teren. Ambii sunt foarte buni cunoscători ai societății occidentale, întrucât și-au petrecut mulți ani în țări cum sunt Franța, Elveția sau Canada. Dezbaterea a început cu o expunere a fiecăruia dintre cei doi lectori asupra subiectului, din perspectivă proprie.

Migrația în trecutul umanității: fluxul care modifică relieful istoriei

Petre Guran a căutat în istorie și a venit cu precizarea că nu a existat nicio epocă istorică în care migrația să nu fi existat. Trebuie să distingem, a spus lectorul, între marile migrații care și-au pus amprenta puternică asupra evoluției Europei, care sunt, de altfel, ciclice. Apoi se poate observa că există fenomenul migrației endemice, care îi are drept subiecți mai ales pe acei migratori care-și doresc să devină elite ale societății de destinație. Acest al doilea fenomen este important  pentru societățile de peste tot, întrucât este generator de valoare. 

Cât privește România, este onest să înțelegem că țara noastră a crescut foarte mult economic în secolele XVIII-XIX prin influența și acțiunea elitelor imigrante provenind din mai multe țări europene, așa cum au fost francezii, grecii, italienii, turcii sau chiar elvețienii. Ei au adus cu ei civilizație, legături, schimburi comerciale, creștere socială și economică. Iar astăzi fenomenul acesta s-a inversat: România este sursă de migrație pentru toate aceste țări care acum 150 de ani ne-au influențat pozitiv.

Creștinismul predică toleranța, indiferent de religie

La rândul său, Mirel Bănică a evocat realitatea dură a migrației, pe care a cunoscut-o în calitate de student și de doctorand care trebuia să-și asigure existența și să-și finanțeze studiile. El a lansat o provocare publicului, amintind că esența culturii creștine este să nu urâm, iar atunci când vorbim despre Europa creștină trebuie să verificăm în ce măsură reușim să ne păstrăm spiritul creștin al păcii atunci când vorbim despre migranți. Este oare datoria noastră de societate clădită pe valorile creștine să-i acceptăm pe imigranții de altă religie?

Petre Guran a revenit la cadrul larg al istoriei și a amintit de imigrația de infiltrare, formată din forța de muncă nespecializată. Iar pentru a completa tabloul, a precizat că există și o imigrație de cucerire, care se folosește de imigrația de infiltrare pentru a-și atinge obiectivele. De exemplu, slavii infiltrați în Imperiul roman s-au aliat cu avarii care au atacat imperiul.

ALTE EXPLORĂRI ALE TEMEI

Mirel Bănică

  • Oamenii umili ai imigrației pot fi chiar compatrioții noștri. Marea majoritate a musulmanilor întâlniți în Europa nu au gânduri subversive ci vor pur și simplu să trăiască mai bine, ei și familiile lor.
  • Marea dramă a musulmanilor din Europa este că sunt tradiționaliști, iar derapajul Europei moderne secularizate îi deranjează și îi înspăimântă. Doar că modul lor de a reacționa este diferit de cel al europenilor în fața acestor realități.

Petre Guran

  • Cum se formează migrația: apare mai întâi un surplus de populație pe un teritoriu, coroborat cu împuținarea resurselor. Pe de altă parte, într-un alt teritoriu apare un declin demografic, adică un vid. Ei bine, natura are oroare de vid, îl umple imediat. Așa încât populația aglomerată pleacă din teritoriul ei și ocupă teritoriul mai puțin dens și mai bogat.
  • Secolul XIV a trăit un cataclism biologic, o epidemie de ciumă care a lichidat o treime din populația Europei. Vidul a fost umplut de o populație nouă: cuceririle otomane. În plus, Europa a trecut și printr-o fărâmițare a popoarelor ce nu au reușit să se alieze și să se opună avansului turcilor.
  • Nu există o societate în declin demografic care să nu fi dispărut în cele din urmă din istorie.

Mirel Bănică

  • Din amintirile fixate în volumul autobiografic ”Fals jurnal de căpșunar”. Mehdi, tunisian: ”Am fi vrut să trăim mai bine într-o Europă credincioasă a creștinilor, decât într-o Europă care nu mai crede în nimic.”
  • Studenți musulmani de la Iași: ”Ne place că în România oamenii mai au respect în fața lui Dumnezeu.”
  • Tinerii europeni fără credință, puși în fața determinării cu care musulmanii vorbesc despre Dumnezeu, îl descoperă și așa se explică probabil de ce islamul este atractiv pentru tinerii europeni dezrădăcinați sau fără credință.
  • Ca profesor de liceu în Elveția m-a contrariat adesea cât de provocatoare erau elevele elvețiene, mult dincolo de limita oricărei decențe, și cât de cuminți și respectuoase erau puținele eleve musulmane, care evident nici nu se gândeau să se îmbrace provocator.

Petre Guran

  • Creștinismul nu este o religie, este o spiritualitate. Religiile sunt altceva, ele normează viața socială a credincioșilor. În istorie, în timp, creștinismul a devenit însă și el o religie normativă, s-a instituționalizat până la urmă, a primit o ierarhie.
  • În Europa a dispărut civilizația bazată pe valorile religiei creștine, modelul ierarhic al familiei, în favoarea secularizării, al competiției, unde valoarea socială a individului este o chestiune în care moștenirea familiei nu mai are niciun cuvânt de spus, ci strict valoarea individuală în competiție.

O sinteză de Cristian Felea și Nicolae Dima

Mehedinți este un specialist cu o temeinică așezare, cu stagii îndelungate în Franța și Germania, cu o dedicație exemplară față de domeniul său de bază. Dar este un intelectual de viță veche, preocupat de educație, așa încât este autor de manuale și întemeietor de școală pedagogică. Este interesat de bunul mers al lucrurilor în societate, scrie articole de opinie și se impune ca formator, întreține o revistă de larg impact, este membru al Academiei și este un creștin activ.

 

Date personale

S-a născut în 1868, la Soveja, Vrancea. Mama sa nu știa să citească, dar Simion va spune mai târziu că de la ea a dobândit vorbirea frumoasă. Nu mai puțin de 7 frați ai săi au murit în copilărie din cauza vărsatului. Simion a fost unul din cei patru care au supraviețuit. La începutul perioadei adulte a suferit de surmenaj fiziologic. S-a căsătorit la 34 de ani cu fiica unui oier ardelean și au avut un fiu și o fiică. Fiica a devenit soția istoricului C.C. Giurescu, iar fiul a devenit avocat. A murit la vârsta de 96 de ani, la București.

Studii

A făcut seminarul teologic la Roman și București. A făcut în continuare cursuri liceale complete la Colegiul ”Sf. Sava” din București. Cursuri la Seminarul Normal Superior, unde îi are profesori pe Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu. Aici își consolidează înclinația pentru geografie.

 

Pământul este casa de educație a neamului omenesc (Simion Mehedinți)

 

Absolvă Facultatea de Litere și Filosofie din București. Continuă studiile de geografie la Paris (École Normale Supérieure) și apoi la Berlin. Virează apoi spre Leipzig, unde face doctoratul în etnografie, cu varianta ”antropogeografie”.

Controversă

A fost uneori acuzat de simpatii legionare. Totuși, este evident că dintre ideile legionare el a fost adept al celor care militau pentru educație și cultul muncii.

Patriot

În vremea studenției a redactat împreună cu Petre P. Negulescu un manifest politic în limba franceză, care a circulat în toată Europa.

 

Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului este caracterul (Simion Mehedinți)

 

Fusese tipărit în nu mai puțin de 13.000 de exemplare și vorbea despre situația politică și socială a românilor din Transilvania.

Întemeietorul științei geografice la noi

În anul 1900 S. Mehedinți predă primul curs universitar din România dedicat geografiei. Cursul se ținea în cadrul Facultății de Litere din București. Susține teoria dezvoltării prin diferențierea învelișurilor telurice, respectiv litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.

 

Mehedinti_1

 

Academician și ministru

Intră în Academie în 1915 (era din 1908 membru corespondent). Discursul de recepție va avea o temă de antropologie, confirmând deschiderea interdisciplinară a profesorului. Este numit ministru al învățământului în anul 1918 și ocupă acest post timp de 8 luni. În timpul acestui scurt mandat, el a inițiat o reformă profundă a învățământului de la sate. Cariera de politician nu-l tentează mai mult de atât.

Proprietarul Convorbirilor Literare

A fost director al revistei Convorbiri Literare timp de 16 ani și a devenit proprietarul acestei reviste, prin decizia Junimii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a donat revista Academiei Române.

Perioada Istanbul și sărăcia de după Război

Împreună cu ginerele și fiul, în timpul Războiului se stabilește pentru câțiva ani la Istanbul. Scopul oficial era să încerce deschiderea unui centru cultural românesc în Turcia. În acest timp, locuința din România i-a fost rechiziționată, iar biblioteca distrusă.

 

Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ (Simion Mehedinți)

 

Întors în țară, a trăit următorii ani în condiții de sărăcie umilitoare, în condițiile în care ginerele său fusese arestat, iar el fusese exclus din Academie din cauza neafilierii la doctrina comunistă. A fost găzduit de biserica Mavrogheni, în casa parohială. În cele din urmă și-a redobândit casa, dar starea în care ajunsese imobilul îl întristează și mai mult.

Valori personale

În utlima parte a vieții își ordonează astfel valorile în care crede: Armata, Biserica, Școala și Academia. Cât despre preocupările științifice, pe primul loc trece geografia, iar pe următoarele antropogeografia, etnografia și pedagogia.

Idei de bază

  • Pământul este ”casa de educație a neamului omenesc”.
  • Crede în valoarea educativă a științei și în vocația specială a omului de știință, care compensează prin munca sa ”inconștiența și aiureala plebei politice și nepolitice”.
  • Este un pedagog și antropolog credincios. A scris un volum cu titlul Creștinismul românesc, în care face o analiză a sufletului românesc pe firul credinței creștine.

Lucrări de istorie

Insula Șerpilor, Observări asupra Dobrogei; Dacia pontică și Dacia carpatică.

Lucrări de geografie

Problemele geografiei contemporane ca ştiinţă despre Cosmos, Eterogenitatea celor patru sfere, Asupra obiectului geografiei. Definiţiunea eiLocul omului în geografie – Antropogeografia, Pământul ca operă a voinţei omeneşti, Asupra unui caz de morfologie geografică.

Lucrări de pedagogie

Altă creştere. Şcoala muncii; Trilogii: ştiinţa – şcoala – viaţa, cu aplicări la poporul român; Poporul – cuvinte către studenţi; Către noua generaţieCreştinismul românesc, adaos la Caracterizarea etnografică a poporului român.

 

 

 

 

 

Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.

 

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”, spune Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 1-3. În acest spirit a decurs polemica în jurul conceptului de yoga din perspectivă creștină versus perspectiva occidentală contemporană, dezbatere ocazionată joi, 3 octombrie, de o nouă ediţie a seriei Întâlnirile Matricei.

Conferenţiarul Ungureanu Dănuţ-Teodor, cercetător în materie, a explicat nevoia de solidaritate cu identitatea strămoșească, conectarea cu spațiul cultural-spiritual din care izvorâm cu toții, în contrast cu nevoia yoghinului de a urma treptele evoluției spirituale care îl va elibera din încastrarea corporală în care se află.

Fiecare dintre ei, creștinul de astăzi și yoghinul de astăzi, cultivați într-o anumită identitate modelată în timp îndelungat de spațiul spiritual de obârşie, sunt liberi în conştiința lor, urmând o destinație comună ca scop, care se împlinește prin și cu distincție, prin alteritate, dacă ne exprimăm în spirit occidental, recunoscută de ambele părți. Astfel, evoluția spirituală despre care ne vorbește yoga clasică autentică (ce se bucură de un respect considerabil din partea unor personalități luminate precum Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu şamd) și căutarea lăuntrică a lui Dumnezeu sunt similare ca noțiuni din punct de vedere al orientării sprituale, al căutării omului, dintotdeauna, a unui sens într-un adevăr suprem imuabil, dar cele două nu se împlinesc prin imixtiune și se exclud iremediabil atunci când cineva încearcă o îngemănare forțată, sau o înrudire între ele cu alte scopuri decât ”cele veșnice”, să le numim.

Asociația Culturală Matricea Românească, proiectul cultural naţional al Bulboacă şi Asociaţii SCA, a organizat joi, 4 octombrie, un eveniment a cărui temă de discuție prezintă un real interes în vremurile actuale. Intitulat YOGA – o nouă „ofertă” religioasă sau o practică medicală alternativă?, expozeul a subliniat impostura multor practici medicale alternative curente în România, care sunt escrocherii din punct de vedere juridic și care pot produce pe termen lung, maladii ale sufletului ce vor urâți omul frumos al creștinismului, ce încearcă să adune tot ceea ce este plăcut în fața lui Dumnezeu, pentru a trăi plenar acest sentiment de împlinire întru Hristos.

Azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”

Yoga se bazează foarte mult pe forțele autonome interioare ale individului și are nevoie imperioasă de un guru autentic, care să vadă limpede în oameni nevoia imediată în calea evoluției lor spirituale. Sunt multe cazuri în care un anumit guru atenționează discipolul respectiv că poate să-și piardă mințile pe parcursul întregului proces.

Yoga modernă, un fenomen ce produce malformaţii spirituale

Astfel, practica Yoga nu poate fi pe deplin exercitată autonom, cum ne este deprinderea tot mai individualistă a trăirii contemporane religioase, unde individul tinde să fie singur chiar și într-o comunitate religioasă (sub pretextul: ”Nu vin la biserică, am credința mea și nu trebuie în fața preotului sau a altora să mi-o mărturisesc”). În prezent, Yoga a suferit mai multe transformări, ce urmăresc interesul financiar imediat al celor care doresc să o practice sau doar să-i îmbunătățească adeptului anumite calități ce vor oferi premisele unei superiorități măsurabile, comparativ cu profanul de rând. Practic, azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”. În absența respectivului substrat, omul contemporan consideră că se liniștește prin practici ritualizate și desacralizate, fie meditând în poziția lotus, fie executând diferite procedee corporale.

Conferinţa Întâlnirile Matricei despre yoga şi maladii sufleteşti interior

Omul contemporan este smintit de exotic, de excepțional, de căutarea de noi spiritualităţi, au apreciat lectorii conferinţei

Această formă de rătăcire modernă, printr-un Hinduism desacralizat, produce malformații spirituale omului modern, ce este obnubilat să întrevadă puterea rugăciunii creștine, care îi este proprie filonului său de credință strămoşească. Cererea şi oferta de pe „piaţa” alternativelor spirituale este numeroasă: avem yoga pentru copii, yoga medical, yoga în corporaţii, yoga pentru seniori etc, iar această pululație de opțiuni produce confuzie generală în mintea omului contemporan smintit de exotic, de excepțional și de magia reală a spațiului hindus, care nu poate fi reprodus în spațiul occidental fără să-și piardă din substanța arhaică din care este izvorât.

“Goana” după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, au apreciat lectorul serii şi profesorul dr. Adrian Lemeni, specialist în teologie dogmatică şi teologie fundamentală, îndepărtează creștinul de matricea sa spirituală ce a servit și slujește pentru el drept creuzet al propășirii lui sprituale.

 

Dănuț-Teodor Ungureanu este doctorand în anul al III-lea la Şcoala Doctorală „Dumitru Stăniloae” din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, disciplina Istoria şi Filosofia religiilor. În prezent finalizeză lucrarea de cercetare cu titlul „Elemente religioase şi pseudoreligioase în medicina alternativă”, sub coordonarea Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

Întâlnirile Matricei: Europa sub umbra Semilunei. Dezbatere între Mirel Bănică și Petre Guran privind migrația musulmană în Europa creștină. Ce ne spun despre acest subiect istoria și sociologia

20 Iunie 2019 |
Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce...

Maladii sufletești întreținute de yoga occidentală

5 Octombrie 2018 |
Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.   Să nu se tulbure inima...

Suntem mulți și suntem puternici

8 august 2018 |
Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

Nebunia cea bună

27 Iunie 2018 |
Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de...