Tag

creștinismul azi

Din articol:
  • Luând mărturia evanghelistului Luca drept temelie, aflăm că pentru prima dată în Antiohia ucenicii s-au numit creștini.
  • De atunci poporul creștin a crescut, iradiind din bazinul Mediteranei pe întreg globul. Dar și diversitatea dogmelor și doctrinelor creștine a sporit.
  • Ce mai înseamnă să fi creștin astăzi? Cum putem ști că aparținem poporului creștin? Ne-ar putea ajuta să aflăm Nicolae Steinhardt, Lev Tolstoi, Thomas Paine și Nicholas T. Wright.
  • Și astăzi, ca și la Cincizecime, creștinul se cunoaște după limbile de foc ale Duhului Sfânt, ce se așază asupra sa: istoria începută în Antiohia acum două milenii continuă să fie scrisă.

 

Cui se adresează Iisus?

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe (unicul) Ion Creangă, dar eu m-am întrebat mereu cum s-a întâmplat și când s-a întâmplat ca dintr-o sectă evreiască firavă să devenim creștini cu o conștiință a apartenenței la un mare și universal popor denumit cu același nume; chiar dacă acest popor nu are o identitate unică, dar reclamă o credință cu un izvor unic, Evanghelia (învățătura, predicile) lui Mesia Iisus.

Iisus, adică Ieșua, în aramaică și ebraică, ἸησοῦςIesous, în greacă, Iesus, în latină. Mesia, adică Mashiakh, în ebraică, Masih în arabă, Χριστός-Hristos în greacă, Christus în latină, adică Cel Uns (de Dumnezeu). Iisus, din spița lui David, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, Învățătorul tuturor popoarelor, deci atât al evreilor, cât și al „neamurilor”.

 

Crestin2

 

Luca, un medic grec

Misiunea lui Iisus, așa cum se știe, nu a fost aceea de a deveni regele salvator al evreilor, care să-i poarte într-un război sfânt și câștigător de eliberare din robia romanilor și a conducătorilor proprii susținuți de Imperiu, ci de a instaura pe pământ un altfel de Împărăție, o Împărăție a lui Dumnezeu, care se construiește sinergic prin aportul fiecărui om care crede în învățătura lui Iisus (Evanghelie), are nădejde că aceasta se va împlini și își clădește viața de zi cu zi în dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său.

Ca să aflăm concret cum anume am devenit creștini, un excelent ghid ne-ar fi evanghelistul Luca. Luca (în ebraică Luka sau Louka, în greacă ΛουκάςLoukás) era originar din Antiohia (de pe un teritoriu ce ar aparține astăzi Siriei), posibil grec, în orice caz un om educat în școli grecești, cu statură de intelectual și pregătire de medic.

Luca este autorul unei Evanghelii canonice, dar și al unei istorii care îi continuă Evanghelia, pe care canonul a reținut-o sub titlul de Faptele Apostolilor; împreună, cele două texte reprezintă cel mai bun reper, atât istoric, cât și teologic, pentru a înțelege cum și când anume am devenit creștini.

 

Cronologie: etapele cele mai importante

Luca etapizează istoria primilor ani ai creștinismului, a instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, relatându-ne evenimente cum sunt:

(i) misiunea lui Iisus, Hristosul, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, care și-a predicat Evanghelia timp de trei ani în mod special printre evrei, apoi a ajuns în Ierusalim unde preoții și cărturarii l-au condamnat la moarte, iar romanii au dus sentința la îndeplinire;

(ii) momentul îngropării, al Învierii, petrecerea a încă patruzeci de zile printre ucenicii, până la Înălțare;

(iii) Cincizecimea (botezul cu Sfântul Duh), ca eveniment central pentru debutul misiunii apostolice de răspândire universală a învățăturilor Evangheliei; misiune dominată de figura luminoasă a lui Iisus, Hristosul, Cel Înviat și Înălțat, întemeietorul Bisericii noi, creștine și cel ce edifică de atunci încoace Împărăția nouă a lui Dumnezeu pe pământ;

(iv) misiunea de diseminare a Evangheliei prin mai multe figuri de apostoli, dintre care se disting Petru, piatra pe care Iisus a indicat-o ca cea tare, pe care se va înălța Biserica creștină și Pavel, prigonitorul convertit și apostol al „neamurilor”.

Aflăm, astfel, de la Luca (Faptele Apostolilor, cap. XI) că în chiar Antiohia sa natală, unde Barnaba și Pavel au învățat poporul un an întreg, atât evrei, cât și ne-evrei, după exemplul lui Petru care a participat la botezul în Sfântul Duh a familiei păgânului roman Corneliu, noii prozeliți, ucenicii, s-au numit pentru prima dată creștini, adică următori lui Hristos.

 

Cum rezolvau disputele vechii creștini

Poporul creștin, în zorii în care credința în învățătura lui Iisus, Hristosul a început să se răspândească, s-a format în jurul bazinului mediteraneean, în comunitățile urbane (Antiohia, Corint, Efes, Alexandria, Roma etc.), răspândindu-se apoi destul de rapid, dat fiind nivelul de civilizație și infrastructura pe care Imperiul Roman o punea la dispoziție.

Știm atât de la Luca, cât și din Epistolele apostolului Pavel că de la început comunitățile creștine aveau dispute interne. În timp, aceste comunități au dezvoltat viziuni diferite asupra Evangheliei și au consolidat dogme sau norme diferite de interpretare; așadar nu ar trebui să fim mirați că nici astăzi poporul creștin nu a evoluat sub semnul sinergiei. Diferențele de dogmă sau/și de doctrină creează încă dispute, dar lasă și loc pentru dialog ecumenic.

 

Crestin1

 

Steinhardt: trei scriitori pe drumul către Golgota

Pe masa mea de lucru sunt la-ndemână patru autori, trei declarați creștini și un ateu: Nicolae Steinhardt , Lev Tolstoi, Nicholas Thomas Wright și Thomas Paine. Fiecare dintre ei are o anumită viziune asupra creștinismului și niciuna dintre acestea nu-l știrbește, ci-l îmbogățește.

Nicolae Steinhardt vorbește (într-una din predicile cuprinse în volumul Dăruind vei dobândi), modest, nu despre sine, ci despre colegii săi de generație și drumul lor în căutarea mesajului lui Hristos: Eugen Ionescu, Constantin Noica și Mircea Eliade. Fiecare dintre cei trei a străbătut o viață întreagă, mai mult sau mai puțin ezitant, drumul către Golgota, pentru ca în final, așa cum ne încredințează Steinhardt, fiecare dintre ei să se alăture poporului creștin.

 

Tolstoi: credincios, dar excomunicat

Cazul lui Lev Tolstoi este unul aparte. În anul 1901, pe ușile bisericilor din Rusia era afișat un anunț care-l privea: „În mod deschis și înaintea tuturor, el și-a renegat mama care l-a crescut și educat: Biserica Ortodoxă. Biserica nu-l mai recunoaște printre copiii ei.” A fost urmarea în principal a publicării romanului Învierea, dar și a încercărilor sale de a oferi un nou canon bisericii, prin publicarea unor lucrări ca Evanghelia, pe scurt.

Rescriind Evanghelia, Lev Tolstoi afirma: „…creștinismul nu numai că nu este un amestec de lucruri înalte și obișnuite, nu doar că nu este o superstiție, ci, dimpotrivă, este cea mai puternică, pură și completă învățătură metafizică și etică, deasupra căreia rațiunea omului, până în ziua de azi, încă nu s-a ridicat…”. Lev Tolstoi s-a stins din viață la Iasnaia Poliana fără a-și dori să se împace cu Biserica Ortodoxă Rusă, dar a sfârșit, cu toate acestea, ca un bun creștin, cel puțin în opinia mea.

 

Paine, între tragedie și sinucidere

Thomas Paine a fost, aparent cel puțin, creat din alt aluat: el s-a declarat raționalist și ateu și nu s-a ferit să atace fundamentele învățăturii creștine, în particular, dar și ale oricărei religii în general. În Epoca Rațiunii, Paine definește ca pur orgoliu omenesc recursul la credința creștină: „Oare sentimentele noastre ordinare nu sunt stimulate de altceva decât de tragedie și de sinucidere? Sau mândria încrâncenată a omului a devenit atât de intolerabilă, încât nu o mai poate măguli altceva decât un sacrificiu al Creatorului?

Cu toate atacurile sale împotriva creștinismului, chiar dacă a trecut în lumea de dincolo singur și uitat, Thomas Paine și-a afirmat credința în Dumnezeu și speranța într-o viață de apoi fericită; iar până să fi plecat în lumea de dincolo, a militat pentru abolirea sclaviei, ceea ce l-a distanțat de unii dintre părinții fondatori ai Statelor Unite.

 

N.T. Wright: biserica se construiește continuu

Nicholas T. Wright este teolog anglican, fost episcop de Durham, profesor la Universitatea din St. Andrews și mai recent cercetător la Oxford. Un creștin dedicat, Wright este de părere că Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin Evanghelie și consfințită de sacrificiul lui Iisus Hristos, este prezentă acum printre noi și în continuă edificare, până la Parusie (Al Doilea Advent). Iar agentul catalizator omniprezent este Duhul Sfânt.

Cu sprijinul evanghelistului Luca ne-am edificat asupra momentului și modului în care am început să devenim un popor creștin universal, iradiind în lume din micile comunități creștine ca cea din Atiohia, Ierusalim, Philippi, Efes, Roma, Alexandria, Corint și așa mai departe. Am văzut mai apoi că ideea de popor creștin coexistă cu diversitatea comunităților creștine care și-au dezvoltat propriile dogme și doctrine.

 

Suntem creștini ori ba? Putem avea certitudini?

Mai mult decât atât, evocând anterior câteva nume de creștini declarați, nedeclarați sau mai puțin creștini, personalități care au lăsat urme în istorie și ne marchează prezentul, ori privind pur și simplu în noi înșine, trebuie să recunoaștem cât de dificil ne este să definim ce anume înseamnă a fi creștin. Sau cum am putea spune dacă cineva are mai mult sau mai puțin dreptul de a se numi creștin?

Ce certitudini avem, prin urmare? Cum bine spunea Nicolae Steinhardt, ne putem baza pe o multitudine de certitudini care ne încredințează că aparținem poporului creștin universal: (i) credința în Evanghelia lui Iisus Hristos și în mesajul său; (ii) nădejdea că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, veghează asupra noastră și nu așteaptă decât să ne ridicăm puțin ochii spre El și (iii) dragostea din noi, cu care punem propria cărămidă la temelia Împărăției lui Dumnezeu ce se edifică chiar acum, sub ochii noștri, pe pământ.

Și uite așa, istoria ce s-a născut în Antiohia acum două milenii, continuă în mod fericit și astăzi, nu trebuie decât să continuăm și noi să o scriem, după puterile noastre.