Cristina Păiuşan-Nuică

Unii o numesc „Ioana D’Arc a României”. Curajul unei tinere care a fost nevoită să cunoască viața, sacrificiul și, în cele din urmă, jertfa supremă în Primul Război Mondial, este rar întâlnit până și la cei mai vânjoși dintre bărbații din Armata Română. Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) a fost o fată cu un caracter cum puține vezi, într-o vreme când femeia era – în mentalul colectiv – sinonimă cu slăbiciunea.

Pe numele ei Cătălina Toderiu, mai târziu Ecaterina Teodoroiu, tânăra româncă ce ar fi putut deveni o profesoară dedicată, a ales frontul după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial, conflagraţie care și-a luat un tribut uriaș de sânge de la națiunea română.

Din dragoste pentru patria sa, dar și mânată de dorinţa de a-și ajuta conaționalii, Ecaterina Teodoroiu a îmbrăcat, inițial, haina albă a infirmieriei, după care s-a alăturat soldaților în bătălie. Cunoscută drept „eroina de la Jiu”, ea a pierit, eroic, în timpul luptei de la Mărășești, îndemnând ostașii prin vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine! Răzbunați-mă!”.

De la căpătâiul răniților, în tranșee

Născută la 14 ianuarie 1894, în statul Vădeni din județul Gorj, într-o familie mare de țărani (era a treia dintre cei opt copii), ea a fost încă de mică interesată de carte, metoda ideală, în epocă, pentru a scăpa de sărăcie. Ajutată fiind de către mama sa, care se mândrea cu faptul că are o fiică ce iubește învățătura, Ecaterina a terminat liceul la București, în 1916. Însă primul ei contact cu viața militară a avut loc mai devreme de atât, în 1913, când s-a înscris în asociația cercetașilor Cohorta „Domnul Tudor”.

Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol

Istoricii spun că războiul a fost motivul ce a declanșat răsturnarea de situație în privința percepției femeii în societatea vremii.

„Emanciparea femeilor începuse de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, atunci când tot mai multe fete urmau școala, când au apărut primele femei cu studii universitare (e adevărat că la Paris sau în alte capitale europene), dar Primul Război Mondial a schimbat mentalitățile multor veacuri de patriarhat. (…) Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol, și care era expusă la îmbolnăviri cauzate de condițiile precare din spitale, mai ales din spitalele de campanie; iar apoi, la pandemiile războiului precum tifosul exantematic”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

Deși războiul i-a dat și ei, ca atâtor milioane de români, viața peste cap, Ecaterina nu a stat deoparte. Încă din momentul în care țara noastră a intrat în război, în 1916, tânăra (la acea vreme, de doar 22 de ani) a fost în permanență prezentă la spitalul din Târgu Jiu, ca infirmieră-voluntar, pentru a îngriji victimele, printre care s-a aflat și fratele său, Nicolae. Însă clipa când patru frați ai săi și-au pierdut viața pe front – inclusiv cel menționat anterior – a fost și declanșatorul sentimentului rece și dur că războiul reprezintă scena pentru jertfa supremă. Astfel, ea a vrut să răzbune moartea fraților săi și să lupte împotriva inamicului. Rămasă aproape singură pe lume, Ecaterina a făcut, din dorința de a-și apăra țara de dușmanul care i-a decimat familia, o veritabilă misiune.

Tânăra Ecaterina Teodoroiu nu a renunțat până nu i s-a aprobat participarea în Primul Război Mondial Foto: ancerm.ro

„Fiind voluntară, Toderoiu ajuta la ducerea răniților și a acționat în bătăliile de pe Jiu (august 1916); a înaintat odată cu Armata Română ajungând până la Vulcan, a asistat la luptele Armatei de Nord condusă de generalul Prezan, în munții Oboroca. Ea și-a dorit să lupte în septembrie 1916 în Compania a VI-a alături de fratele său, dar nu a fost acceptată. Apoi tânăra a urmat frontul, îngrijind răniții și aducând mâncare soldaților în tranșee în toamna anului 1916. Moartea fratelui său la 1/14 noiembrie 1916 a determinat-o să lupte în prima linie, în contextul în care armatele române erau înfrânte și în retragere, iar o parte din țară era ocupată de trupele germano-austro-ungare”, a completat istoricul MNIR.

Neîmblânzită, tânăra a solicitat în repetate rânduri – fiind refuzată de mai multe ori de către comandanți – să participe la război ca soldat activ. Refuzurile superiorilor erau însoțite de sfatul de a-și oferi ajutorul printre paturile de spital, nu pe câmpul de bătălie. În cele din urmă, încăpățânarea sa a avut sorți de izbândă, Ecaterina Teodoroiu fiind primită să lupte alături de ostași. Ea a fost prima femeie din Armata Română care a luptat, ca militar înrolat, în linia întâi.

Dăruirea fetei, apreciată de către familia regală

În 14 octombrie 1916, ea a luat parte, alături de civili și de cercetași, la luptele de la Podul Jiului, pentru a respinge atacul unei companii bavareze inamice. Implicarea sa îi va aduce numele, în memoria neamului, de „eroina de la Jiu”.

Contextul istoric de la acea vreme presupunea, potrivit lui Păiușan-Nuică, rezistența în fața „tăvălugului german care înainta pe teritoriul României și amenința să ocupe întreaga țară în lunile noiembrie-decembrie 1916. Ecaterina a intrat în luptă la Dănești, la Brătuia și a căzut prizonieră în luptele de la Rășina-Peșteana-Tunși (3/16 – 4/17 noiembrie 1916). Ea a evadat rapid și a fost rănită grav în luptele de la Filiași. Apoi tânăra fost transportată la spitalul din Craiova și, înainte de căderea Craiovei, la București.

Fiind evacuată odată cu ceilalți răniți, ea a ajuns în spitalul din Iași, deoarece întreaga țară era, în acele momente, Moldova. Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova. A fost apoi decorată de Regele Ferdinand, a primit gradul de sublocotenent și permisiunea de a lupta în Armata Română. Regina Maria a încercat să o convingă să se întoarcă la Crucea Roșie pentru a o proteja. A refuzat, dorind cu ardoare să lupte în linia întâi”. Văzând această perseverență, Regina Maria a recompensat fata cu o soldă de 400 lei lunar, iar Regele Ferdinand i-a oferit decoraţia „Virtutea Militară” .

Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova

Prezența Ecaterinei pe front era, pentru România de la începutul secolului XX, ceva extrem de rar întâlnit, mai ales prin prisma regulamentului interior al cătăniei. Într-o carte apărută recent și dedicată contribuției femeilor românce în Primul Război Mondial, istoricul Alin Ciupală explică această chestiune, subliniind totodată că ținuta de soldat era „interzisă categoric femeilor”.

Desen ce ilustrează imaginea eroinei în război (simbolizate de Ecaterina Teodoroiu), publicat în revista „Amintiri din copilărie. Revista copiilor isteți” Foto: cartea „Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial”, Alin Ciupală, 2017

„Regulamentele militare nu permiteau înrolarea unui ofițer femeie, după cum nicio femeie nu putea urma cursurile vreunei școli de ofițeri. Altfel spus, uniforma militară era interzisă categoric femeilor. De altfel, funcția pe care eroina a ocupat-o era una onorifică, nu una efectivă de comandă. Ofițerul comandant al plutonului în care ea fusese repartizată era sublocotenentul Gheorghe Mănoiu (se spune că el ar fi fost iubitul ei, n.r.). Probabil că acceptarea ei s-a datorat intervenției principelui moștenitor Carol pe lângă Regele Ferdinand, în virtutea faptului că tânărul principe era sensibil față de destinul special al unei foste cercetașe, în calitatea sa de fost comandant general al cercetașilor din România”, arată Ciupală în Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial (Polirom, 2017, 367 pagini).

Ecaterina și plutonul mânat de ea în luptă au făcut parte, în 1917, din mișcarea amplă a Armatei Române, pe linia Varnița-Muncelu, menită să oprească atacul trupelor germano-austro-ungare. La 22 august, îmbărbătându-și oamenii, sublocotenentul Teodoroiu s-a avântat în bătaia gloanțelor, fiind lovită în piept – după unele surse – sau în cap, după alte surse.

Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național

Sublocotenentul Teodoroiu a fost „o femeie-soldat curajoasă care a luptat pe front și a murit în bătălia de la Mărășești – un simbol și un standard folosit pentru a încuraja Armata Română în vara anului 1917, dar și un mijloc de propagandă folosit de către istoriografie și cinematografie în perioada comunistă; o figură luminoasă a istoriei românilor care își merită locul în Panteonul național și care acum, după 100 de ani de la moarte, trebuie prezentată și publicului tânăr”, potrivit cercetătorului MNIR.

Ideea este întărită și în volumul menționat anterior, în paginile căruia istoricul Ciupală afirmă că, prin faptele sale, dar mai ales prin moartea sa pe front, „Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național. De altfel, imediat după aflarea veștii sacrificiului său, propaganda oficială nu a întârziat să utilizeze momentul pentru a mobiliza trupele, cu atât mai mult cu cât campania din 1917, victorioasă la final pentru români, era în plină desfășurare”.

Un simbol demn de onorat, la 100 de ani de România

Ne așteptăm ca îndârjirea și curajul fetei să reprezinte învățături pentru contemporaneitate. Din păcate, aceste idealuri strecurate des în discuții mai mult sau mai puțin demagogice sunt, din păcate, privite drept „apanaje ale trecutului”. Însă nimeni nu poate contesta faptul că numele Ecaterina Teodoroiu este echivalent cu rezistența în fața momentelor critice pentru atât pentru poporul român, cât și pentru „Armata Română, ce se confrunta cu dezertări, cu o cruntă dezorganizare și cu tifosul exantematic. Este un simbol ce a ajuns la noi și pe care cred că ar trebui să-l revalorizăm acum, după 100 de ani”.

Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara

„Cred că cinstirea eroilor în 2017 ar trebui să fie o rememorare a unei istorii în general știute, dar temeinic ignorate în fapt: monumente și cimitire în paragină, istorii nespuse pentru că puțini sunt cei dispuși să le spună fără partizanat, evitând false mitificări, să și adapteze discursul pentru fiecare generație – preșcolari, școlari, liceeni, populația țării; să transforme eroii naționali în personalități luminoase sau cool, dacă e nevoie, și să le promoveze ca atare.  Ecaterina Teodoroiu a fost și este femeia-soldat care a înțeles că soarta României se leagă de curajul soldaților săi și a devenit acel soldat de care România anilor 1916-1917 avea mare nevoie. Ea și-a pierdut viața nu dintr-o dorință teribilistă, ci pentru stăvilirea înaintării armatelor inamice și existența în continuare a acelei bucăți libere din statul român – cinstirea ei este legată de a spune istoria ei”, a mai punctat istoricul de la MNIR.

Afișul filmului „Ecaterina Teodoroiu” (1978), povestea războinicei din Armata Română, regizat de Dinu Cocea. Rolurile principale au prins viață prin actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuță, Ion Caramitru, Amza Pellea și Ilarion Ciobanu Foto: wikipedia.org

Generația Centenarului, datorie morală față de eroi

Anul 2018 este unul special pentru România, pentru că marchează 100 de ani de la Marea Unire. Contează, la acest moment unic, sacrificiul eroilor care și-au vrut țara reîntregită? Răspunde Cristina Păiușan-Nuică: „Războaiele și statele independente au la bază sacrificiile voluntare sau involuntare ale unor generații prinse în vâltoarea unor epoci tulburi și belicoase. Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara.

Sacrificiile lor timp de generații ne-au adus pe noi, generația Centenarului, în fața datoriei de a-i cinsti și de a prețui o țară care împlinește 100 de ani de la unificarea tuturor regiunilor locuite de români și care acum, cu ocazia Centenarului, ar trebui să-și folosească inteligența și creativitatea pentru a-l transforma într-o sărbătoare a tuturor generațiilor, o emblemă a unei evoluții și a unei maturizări a României noastre”.

Foto deschidere: radiocraiova.ro

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

View this post on Instagram

"Suntem independenţi: suntem naţiune de sine stătătoare". La mulţi ani, România! #9mai #independenţă #România #istorie #evenimentepocal #libertate #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on May 9, 2017 at 2:21am PDT

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii