Tag

critică

Matricea Românească se întreabă ce mai înseamnă pentru un om de presă din România acțiunea de a scrie și vă oferă mai jos cinci potențiale răspunsuri.

Secolul în care trăim ne impune tot mai multe criterii de activitate. Începem cu imparțialitatea și terminăm cu libertatea de exprimare. Avem condeiele încătușate de abstracta nevoie a aprecierilor constante, cu precădere în mediul virtual. Dar oare care este adevărata misiune a jurnalismului? La această întrebare nu există un răspuns ferm sau cel puțin nu avem un algoritm precis de înțelegere, așa că iată câteva concluzii pe care le-am receptat eu, om fără studii în domeniu, dar pentru care presa de calitate și publicistica fac diferența.

1. A scrie înseamnă a educa

Cu fermitate pun semnul egalității între aceste două acțiuni, care, dincolo de subtextul interpretabil, merg mână în mână. Fiecare jurnalist, scriitor sau, folosind titlul comun, om de litere, de îndată ce pune primele rânduri pe foaie își asumă poziția, adeseori ingrată, de a fi mentor, în primul rând, pentru cititorii săi, iar ulterior pentru posteritate, căci ce scrii cu penița, nu tai cu bărdița (proverb cu atât mai potrivit în epoca tehnologiilor informaționale).

2. A scrie înseamnă a forma elite (sau anti-elite) în România

Nu în zadar am menționat această opoziție, care de cele mai multe ori apare pe fundalul incapacității ori relei voințe a unor pseudojurnaliști în a aborda unele subiecte cu adevărat sensibile. Înțeleg că este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

3. A scrie înseamnă a respecta

Și nu mă refer în speță la tot mai modernele campanii de peste Ocean, dar și din Europa, în care se angajează jurnaliști de calibru. Respectul de care trebuie să dea dovadă un jurnalist nu se măsoară în etichetele pe care și le asumă, ci în ideile pe care le propagă. A ironiza niște realități, a arăta metaforic cu degetul la probleme nu presupune respectarea cititorului, ci dimpotrivă, semnifică un oportunism cras. Or, mesajele pe care le transmite un jurnalist de calitate sunt vitale pentru un stat democratic, mai ales unul cum este România, în care, din nefericire, este la modă critica, de orice fel și de orice manieră.

4. A scrie înseamnă a crede

De fiecare dată când se abordează o situație în presă, se merge tot mai des pe varianta contrastului, presupunând un pesimism adus la limita morbidului. Nu-mi doresc ca în fiecare dimineață, la cafea, să fiu inundată de știri negative, nu pentru că nu accept realitatea, ci pentru că nu înțeleg tendința crescândă de a pune într-o lumină nefastă chiar și problemele care au o soluție. Sau poate asta ține de plăcerea noastră, a tuturor românilor, de a ne plânge de milă, în loc să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă?

5. A scrie înseamnă a spera

Cu riscul de a fi numită o veșnică adolescentă, eu cred în misiunea nobilă pe care un jurnalist sau scriitor o are, cea de a sădi speranță. Ne ajung tot răul care ne inundă, tonurile gri și petele întunecoase din istorie. Poate este momentul oportun de a privi acea clasică parte plină a paharului, în care sunt toate scenariile pozitive ale vieții? Mi se pare deplasată maniera în care jurnalistul modern ațâță spiritele, voit sau poate involuntar, făcând din subiectele sale niște „arme ale manipulării” care, între noi fie spus, au mai degrabă un rol nefast, decât unul pozitiv.

a scrie jurnalist presă România

A scrie de calitate în România implică respect și devotament. Este misiunea foii noastre de cultură, Matricea Românească. Foto: ebay.com

De ce am decis să pun aceste idei pe hârtie? Pentru că am obosit să descopăr că în România, dar și în Basarabia, sunt la mare căutare doar scandalurile, veștile proaste, că lumina nu mai are loc în spiritele umane, că foarte puțini caută refugiul în slova scrisă, dând întâietate unor programe de prost gust sau unor publicații de cea mai joasă speță.

Este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

Eu nu-mi doresc să trăiesc într-o lume construită pe cancan-uri, în care tot ce este perfid este pus la loc de cinste. Refuz să accept moda, de altfel trecătoare, a specialiștilor în ironii pentru și despre România. Poate că societatea noastră nu va mai naște publiciști precum Eminescu, dar potențialul de care dispunem ne obligă, vorba dictonului francez, să dăm la iveală ce este mai bun, mai sincer și mai clar, asta dacă ne pasă cu adevărat de viitorul urmașilor noștri. Alegerea vă aparține.

Foto deschidere: fundatiactf.ro

Relativ tânără față de consoartele sale artistice, cinematografia a reușit să se instaleze pe arena frumosului mondial în tempou rapid și convingător. Se datorează acest lucru, în mare parte, dragostei necondiționate a umanității pentru imagini, pentru coloritul care se perindă într-un amalgam vertiginos. Făcându-și loc, aproape cu coatele, în ringul supraviețuirii culturale, filmul și arta regizorală au reușit să transmită mesaje puternice și de impact, îndreptate către segmente sociale diverse. În egală măsură, cinematografia a transpus în realitate, eliminând hazardul percepției, cele mai consistente opere literare ale umanității. În spațiul românesc, ținem să amintim astfel de pelicule precum „Moromeții” (1987), după romanul omonim al lui Marin Preda, cu Victor Rebengiuc în rolul central sau filmul „Pădurea spânzuraților” (1964) regizat de către Liviu Ciulei și premiat la categoria „Première Oeuvre” a festivalului de film de la Cannes.

Milionar pentru o zi, titan al filmului pentru eternitate

Istoria de astăzi a Matricei Românești este despre unul dintre părinții cinematografiei autohtone, o figură prolifică ce a semnat, cu succes, primul film românesc de autor. Este vorba despre inegalabilul Jean Georgescu (1904-1994), a cărui vioiciune și nonșalanță a mișcărilor i-au adus rezultate apreciate în lumea cinematografică a acelor vremuri, care pot fi considerate, pe bună dreptate, dificile și tulburi. Absolvent al Conservatorului Regal de Artă Dramatică, Ion Georgescu (viitorul Jean) debutează în anii ’20 în teatru, alături de actori renumiți ai epocii. În cinematografie își semnalează prezența în 1923, în filmul „Țigăncușa de la iatac”, o melodramă cu acțiunea plasată la jumătatea secolului al XIX-lea, adaptare a nuvelei cu același nume, semnate de către Radu Rosetti. Îndrăgostindu-se natural de libertatea pe care o implică filmul, Georgescu s-a aventurat în scrierea scenariilor și acest lucru i s-a potrivit ca o mănușă.

Secvență din filmul „Așa e viața!” (1928), cu Jean Georgescu în rolul principal

Pelicula cu care Jean Georgescu s-a instalat pe arena filmului românesc a fost Milionar pentru o zi, un scurt metraj de circa 560-570 de metri (n.r. unitate de măsură a peliculei). Acest film a devenit, așa cum l-au numit criticii vremii, „pașaportul de regizor” al lui Georgescu, el etalându-se în calitate tripartită: de regizor, de prim actor și de scenarist.

Jean Georgescu a fost un veritabil «neguțător de vise» pentru cinefilii români

Filmul reprezenta o comedie aventurieră, având ca protagonist un pictor sărac, burlac convins (Jean Georgescu), care decide să își păstreze celibatul chiar și în fața unei propuneri irezistibile: o moștenire fabuloasă. Acesta ajunge la faimosul cabaret „Moulin Rouge”, unde petrece o noapte de neuitat cu o tânără nostimă, care îl transformă dintr-un milionar pentru o zi într-un milionar pentru o viață. Personajul central avea „un fizic plăcut și verva necesară”, notau recenzorii despre prestanța lui Jean Georgescu în primul film românesc de autor, pe care acesta l-a creat în 1924.

În distribuție, pe lângă Jean Georgescu, în rolul pictorului Bob, și-au făcut apariția stele ale cinematografiei autohtone din perioada interbelică, precum frumoasa Gaby Danielopol (fata nostimă de la cabaret) sau Lucreția Brezeanu (proprietăreasa cabaretului).

Primul film românesc de autor, cronici elogioase

De ce a fost inedit acest film? În primul rând, datorită duratei: filmările au început în a doua jumătate a lunii septembrie 1924 și au ținut preț de doar câteva zile. În plus, s-au folosit câteva locații succesive pentru decor, toate amplasate în București. S-a filmat în curtea Teatrului Mic, unde a fost improvizat un platou, apoi în fața hotelului „Athenée-Palace” de pe strada Sf. Ionică, iar pe final în curtea Bisericii Crețulescu. Linia de subiect impunea trei decoruri de interior și unul de exterior. Un element la fel de inedit a fost și segmentul temporal scurt de post-producție, filmul fiind turnat în septembrie, iar în octombrie deja rula în cinematografe și primea laude meritorii de la recenzori.

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu. Foto: unknownbucharest.com

Chiar dacă posibilitățile tehnice erau reduse, Jean Georgescu a reușit să își afirme năzuința în cele două bobine. Succesul lui a fost întărit și de faptul că primul film românesc de autor, Milionar pentru o zi, a fost inclus, la vremea sa, în renumita „Săptămână a Râsului”, alături de producții importante semnate de către regizori mai notorii, precum frații Fratellini. Scurt metrajul lui Georgescu a făcut  o figură mai mult decât onorabilă în acea decadă culturală.

Grație investițiilor artistice și minuțiozității cu care Jean Georgescu și echipa lui de distribuție au lucrat pelicula, aceasta a fost bine primită în cronicile epocii. Iată ce scria, la 30 octombrie 1924, în Revista Rampa (n.r. revistă de teatru, muzică, artă și literatură), un anume M. Blossoms (probabil, un pseudonim):

Iată dar un nou film românesc care a văzut lumina ecranului. Faptul ne bucură mult și nu putem decât să încurajăm pe D. Ion Georgescu, realizatorul și principalul interpret al comediei, pentru spiritul lui de inițiativă. (…). Trebuie să fim extrem de indulgenți față de primele încercări ale tinerilor noștri realizatori, pentru ca să dăm putința dezvoltării unei adevărate arte și industrii naționale de cinematografie.

Nici figura lui Georgescu în alura de actor nu a scăpat de sub lupa vigilentului critic, acesta notând:

D. Ion Georgescu (…) joacă cu un aer degajat și sigur, încât n-ai crede că este pentru prima oară (n.r de fapt, a doua, după apariția în rol secundar în pelicula „Țigăncușa de la iatac”) când apare în fața obiectivului.

Reușita peliculei a fost completată, așa cum se menționa în cronica din Rampa, și de imagine: „Fotografia datorită dl. Barbelian (n.r. operator de cinema, director de imagine, regizor și actor român din perioada interbelică) este reușită”. Iar pe final, recenzorul aprecia că: „Publicul va face acestei drăgălașe comedii o primire favorabilă”.

Debutul lui Jean Georgescu în calitate de regizor și scenarist a însemnat un punct de pornire a cinematografiei române spre Olimpul unor realizări de anvergură. De altfel, acest pioner al dezvoltării filmului românesc a reușit să ne lase moștenire, în calitate de regizor, 20 de filme, printre cele mai renumite fiind „O noapte furtunoasă”, inspirat de piesa omonimă a scriitorului Ion Luca Caragiale și „Mofturi 1900”, o comedie de moravuri; în calitate de scenarist, 9 filme, iar în postura inițială de actor, 7 filme. Un rezultat mai mult decât prolific, dacă ținem cont de faptul că activitatea sa prodigioasă a cuprins perioade dificile, în special în timpul cenzurii comuniste. Spre marele nostru regret, pelicula Milionar pentru o zi a fost pierdută iremediabil, iar tristețea noastră poate fi suplinită doar de celelalte lucrări ale emeritului regizor.

Filmul „O noapte furtunoasă” (1943), regia Jean Georgescu, după piesa omonimă scrisă de către I. L. Caragiale

Cert este că efortul depus și ovațiile obținute de la publicul încântat de munca lui i-au adus lui Jean Georgescu recunoștința și admirația generațiilor viitoare, transformându-l, de ce nu, într-un neguțător de vise. Vise transmise prin film românesc pe micile și marile ecrane ale țării.

 

Extrasele și referințele au fost culese din volumul „Istoria filmului românesc (1897-2017)”, editura „Contemporanul”, scris de către Călin Căliman, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA, și din cartea „Lanterna cu amintiri”, scrisă de către Olteea Vasilescu, editura Meridiane, București, 1987.