Căci înălțându-Se Hristos, după voia Sa, pe eșafodul tău, a ridicat cu Sine lumea toată. Înălțându-Se Hristos pe Tine de al nostru drag, a dat jos șarpele de aramă oarecând înălțat. În drumul nostru, nu mai există șarpe care să muște și să înțepe călcâiul. Nu mai există „șerpi de aramă” care să vindece mușcăturile șerpilor atunci când este văzut (referire la șarpele de aramă din pustie – Numeri 21,9 – n. trad.) Nu mai există „cel blestemat, cel ce atârnă de lemn”. Cum, și în care fel? Prin schimbarea blestemului în binecuvântare de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu, cel binecuvântat. Crucea nu mai este unealtă a blestemului, fiindcă blestemul a fost ridicat pe cruce; acest blestem l-a îndepărtat Hristos, iar în locul său, a adus binecuvântare.
Această Cruce a Domnului ne-a adus toate acestea. Crucea aceasta a Stăpânului, poartă mai multe nume. Crucea se numește: toiag al dreptății, al împărăției, al puterii și al moștenirii: „Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; și toiagul dreptății este toiagul împărăției Tale”; „izbăvit-ai toiagul moștenirii Tale”; „toiagul puterii Tale Ți-l va trimite Ție Domnul din Sion”. Se mai numește, de asemenea și vargă: „toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”. Se mai numește și Pom al vieții: „Pom al vierii este ea pentru cei ce o stăpânesc, iar cei care se sprijină pe ea sunt fericiți”. Este „Pom răsădit”, după cum îl numește undeva și David, „pe lângă izvoarele apelor”. Care ape? Ale Scripturilor de Dumnezeu insuflate.
Se numește și așternut al picioarelor: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, căci Sfânt este!”. Se numește și loc„ Intra-vom în corturile lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui”; „nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob”.
Pe această Cruce a arătat-o și a prezis-o în mod simbolic Patriarhul Iacob, așezându-și mâinile sale una peste cealaltă și în cruce, asupra nepoților săi, pentru a-i binecuvânta. Pe această Cruce a închipuit-o însuși fiul său, Iosif, închinându-i-se ei, modelată fiind aceasta la capătul toiagului său. Prototip al Crucii a fost și toiagul aceluiași Patriarh Iacob, atunci când a trecut râul Iordanului, fiindcă zice: „Cu acest toiag al meu am trecut Iordanul”. Și cu puțin înainte semnul crucii s-a arătat lui Avraam, modelat în coarnele berbecului, când a adus jertfa obișnuită a oilor, cea care era prototipul tainic al lui Hristos cel răstignit.
Chipul Crucii l-a făcut și Isaac, cel care a așezat lemnele pentru jertfă și apoi și-a urmat tatăl, care se grăbea să dea foc la jertfă. Puterea crucii o avea, de asemenea, toiagul lui Moise, care s-a transformat într-un șarpe mare și a transformat cu sine toiagurile egiptenilor; iar pe unele din acestea le-a înghițit, alteori a prefăcut apa râului în sânge, pentru ca ei să nu o poată bea. Și uneori scotea din ape broaște, alteori, aducea lăcuste, țânțari și întuneric adânc, și toate celelalte pedepse ale egiptenilor. Același toiag al lui Moise a fost o preînchipuire a Crucii, atunci când a despărțit Marea Roșie în două, ridicându-se de-o parte și de alta zidurile de alta pentru a putea trece, împreună cu sine, poporul.
Chipul Crucii a fost și „stâlpul de foc” și „stâlpul de nor” prin care Dumnezeu i-a condus pe evreii rătăcitori, atunci când au fugit din Egipt.
Chipul Crucii l-a făcut însuși Moise, atunci când își înălța mâinile sale pe munte, în timp ce Iisus al lui Navi se lupta împotriva amaleciților; iar Moise se sprijinea de Aaron și de Hor, și israeliții au învins.
Chipul Crucii a fost și toiagul ce a lovit piatra în deșert și s-a arătat pământul cel uscat a fi plin de apă curgătoare.
Dar toiagul din care au încolțit nucile ce se arăta a fi? Nu prefigura clar Crucea? Dar Isaia care a fost tăiat cu fierăstrăul de lemn, nu a prefigurat Crucea? Îmi permit să spun că tocmai și omorârea pe cruce a lui Haggai, și tragerea a țeapă a Siserei, prefigurează în mod clar crucea. Dar și pielea de oaie a Proorocului Ilie, pot să spun, a preînchipuit puterea Crucii, când Proorocul a împărțit în două apele Iordanului și a trecut pe uscat. Ce putem spune și despre minunea Proorocului Elisei, când a aruncat în apă lemnul toporului și a scos capătul de fier care, deși era greu, a devenit ușor?
Cu adevărat, așadar, Crucea este un lucru mare, și în multe locuri ale Sfintei Scripturi ea este mărturisită sau preînchipuită, și multe minuni se fac zi-de-zi cu a sa putere. Trebuie să ne închinăm Crucii, pentru că prin ea am ajuns să-L cunoaștem pe Domnul. Trebuie să ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea se proslăvește Hristos. Ne închinăm Crucii, fiindcă prin ea am primit binecuvântare și ne-am slobozit de blestem. Ne închinăm Crucii, pentru că prin ea s-a luat amărăciunea.
Binecuvântat este acest Lemn, prin care toate neamurile au primit binecuvântare. Este binecuvântat acest Pom, pe care Dumnezeu-Cuvântul a primit răstignirea cea trupească! Ce lucru putem spune că este mai minunat și mai neîntâlnit? Să-l vezi, adică, pe unul Dumnezeu răstignit, și, desigur, împreună cu tâlharul? Este binecuvântat lemnul prin care Tâlharul a intrat în Rai, s-a îndepărtat de gustul amar (al neascultării și al păcatului); ce lucru putem spune că este mai minunat ca acesta? Fiindcă Paradisul pe care l-a încuiat Adam cu a sa cădere, pe acela tâlharul l-a deschis prin pocăința sa. Și de unde acela a fost dat în afară, acolo a fost primit drept cetățean veșnic acesta. Ce schimbare frumoasă, reușită și de admirat! A ieșit un fur și a intrat altul; primul, fiindcă a trecut peste lege; al doilea, fiindcă s-a pocăit. Unul, pentru că s-a supus diavolului; altul, fiindcă s-a răstignit împreună cu al său Creator.
Binecuvântat este Lemnul din care s-a făcut chivotul închipuit al Bisericii, care are puterea de a răscumpăra lumea de potopul păcatului. Este binecuvântat acel Pom din care furul a mâncat, primind Raiul desfătării. Binecuvântat este acel Pom din care, pentru că nu a mâncat Adam mai înainte, a dat viața la schimb pentru moarte, agățându-se de „pomul cunoașterii”, cu gustul său obraznic. Și apoi, după ce a gustat din el, a priceput bogăția sa și și-a cunoscut restaurarea sa. Este binecuvântat Lemnul acela, prin care împărații înving pe dușmani, și generalii îi aduc prada lor, iar mulțimea de soldați îi ia prizonieri pe barbarii cu care se luptă. Este binecuvântat acel Lemn, prin care arcurile sunt distruse și scuturile cad pradă focului. Este binecuvântat acel lemn, prin care dușmanii cei mândri se apleacă, se înclină și se retrag; fug, rușinați, barbarii și fug Sciții în mod frenetic „nefiind urmăriți de nimeni”.
Așadar, ridicați glasurile voastre astăzi împreună cu mine, și să ne folosim de Sfânta Scriptură, de cuvintele Sale, pentru a ne adresa Comorii Crucii. Și Comoara Crucii, o numesc a fi Fiul lui Dumnezeu, Hristos, către care trebuie să se îndrepte ale noastre cuvinte:„ Toate neamurile pe care le-ai făcut să vină și să se închine înaintea Ta, Doamne și să slăvească numele Tău. Că mare ești, Tu, Cel ce faci minuni, Tu ești singurul Dumnezeu”. Căci aceluia aparține toată slava în vecii vecilor. Amin.
Se numește, așijderea, slava lui Hristos și înălțarea lui Hristos; în mod asemănător, este percepută drept potir al celor doritori și concluzia Patimilor lui Hristos, pe care Domnul le-a îndurat pentru a noastră mântuire. Că slava lui Hristos este Crucea, am auzit de la același, zicând: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului și Dumnezeu a fost preaslăvit întru El”, și iarăși: „Preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la tine Însuți, cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi lumea înaintea Ta”, și iarăși: „Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi”. Iar slava aici se referă la schimbările și împreună-pătimirea tuturor elementelor naturii, toate cele întâmplate atunci în ziua răstignirii Domnului; fiindcă trebuiau ca și aceste elemente ale creației să ia parte la Patimile Creatorului.
Faptul că înălțarea lui Hristos este Crucea, se aude și când zice El Însuși: „Iar eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine”; același lucru îl spune și în alt loc: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului”. De ce? „ca tot cel ce crede în El”, zice, „să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Vezi acum că slava și înălțarea lui Hristos este crucea?
Vrei să înțelegi de ce acolo unde este înălțare, acolo urmează și slava? Ascultă-l pe David care spune ,,Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”. În chip asemănător grăiește și Isaia despre persoana lui Hristos: „Acum mă voi scula, zice Domnul, acum mă voi proslăvi, acum mă voi înălța”. Deoarece, așadar, crucea este înălțarea lui Hristos, se înalță astăzi crucea, urmând a se slăvi Hristos.
Se înalță, așadar, crucea astăzi, pentru a se proslăvi Hristos. Nu se înalță Hristos, pentru a se proslăvi crucea; ci se înalță Crucea, pentru a se proslăvi Hristos. Se proslăvește Hristos, pentru ca înălțându-Se să ne înălțăm și noi împreună cu El. Se înalță crucea, și împreună cu ea se înalță mintea creștinilor evlavioși. Se proslăvește Hristos, pentru a se proslăvi împreună cu El cei ce îl slăvesc. Se înalță crucea și mândria demonilor este zdrobită. Se slăvește Hristos și se rușinează diavolul răului celui dintâi.
Se înalță crucea și sunt ridicați toți cei încătușați. Se proslăvește Hristos, și dispare rușinea celor căzuți în păcat. Se înalță crucea și idolii se prăbușesc. Se slăvește Hristos și diavolul se face crunt rănit. Se înalță crucea, nu numai fiindcă se înalță Hristos pe aceasta, ci pentru că prin arătarea ei, îngheață nebunia și mândria evreilor. De unde a apărut? Dintru adâncurile pământului. Când a apărut? În vremea împăraților care credeau în Hristos: nu așa cum și-au închipuit unii cu vedeniile lor, amăgindu-i pe mulți cu probabilități, ci printr-o putere dumnezeiască și simplu, cu o noțiune ce ține cu adevărat de credința statornică: fiindcă vorbim de o moștenire divină.
După moartea Sa pe cruce, Domnul vieții și al morții învie a treia zi; evreii, deci, plini de invidie și temându-se ca nu cumva să se mântuiască cineva prin cinstitele și fericitele Patimi, pentru a păstra controlul și a-i pedepsii pe înșiși evreii, păstrându-i pe cei cu credință în Hristos în închisori, au îngropat această comoară în pământ; mă refer aici la cruce și toate cele legate de ea: piroanele, sulița și titlul pe care Pilat l-a scris și l-a așezat pe cruce. Apoi, când Dumnezeu a încredințat toată împărăția și administrația romană creștinilor, a binevoit atunci să ne binecuvânteze printr-o femeie credincioasă de neam împărătesc, având cu adevărat minte și cuget împărătesc, pe vremea când fiul ei era împărat al creștinilor.
Această Regină-Mamă, cu înțelepciune divină, cu gravitate împărătească, cu măguliri, întru toate purtându-se conform statutului regal, a reușit să îndoaie inimile dure ale evreilor. Astfel, cu această căutare și aproape fără efort, s-a arătat acest tezaur comun, pe care repede Dumnezeu l-a dăruit către această femeie sfântă. Acest tezaur spun că este Cinstita Cruce a Domnului, care astăzi se înalță în întreaga lume, împreună cu toate celelalte elemente care au contribuit la iconomia fericitelor și ale lumii mântuitoare dumnezeiești Patimi.
Aceasta celebrăm noi astăzi; pentru ea sărbătorim; pentru arătarea de astăzi a acelui lemn sfânt ce mult timp a stat ascuns; fiindcă tezaurul ascuns a luminat asemenea aurului ascuns în măruntaiele pământului; pentru că s-a revelat, cel până la acel moment îngropat, stindardul creștinismului; fiindcă trufia și mândria demonilor s-a liniștit, odată cu arătarea crucii; pentru că cea care prin natura ei este sabie împotriva dușmanilor, s-a descoperit din pământ; fiindcă Biserica iarăși și-a primit podoaba ei; fiindcă „drahma” cea pierdută a fost găsită de împărați.
Aceasta este Crucea Domnului, „semnul” împărăției, arma mântuirii, puterea împăraților, semnul (trophaeum – n. trad.) biruinței, punctul despărțirii, dar și al unirii Cerului cu Pământul, cârmuirea credincioșilor, culmea și sfârșitul Apostolilor, cununa martirilor și semnul legământului celor ce se închină lui Hristos.
Căci de când avem Crucea, ne închinăm lui Hristos, de când avem crucea, Fiul lui Dumnezeu a fost recunoscut și s-a crezut în El; de când avem crucea, religia iudaică a fost desființată, idolatria ștearsă, iar credința și viața creștină s-a ridicat și a biruit; aerul s-a sfințit, ne-am eliberat de tot jertfele idolatre și am gustat din închinarea cea fără de sânge. De când avem crucea, avem o ușurare a fumurilor demonilor; dimpotrivă, putem să ne împărtășim de mireasma duhovnicească a „Mirului ce se varsă pe sine”. De când avem crucea, s-au arătat nașterile și originile zeilor mincinoși ai mitologiei. De când avem crucea, am cunoscut taina dumnezeieștii noastre credințe; de când avem crucea, am învățat că, începutul cel mai înainte de începuturi, adică Dumnezeu-Cuvântul, a venit din începutul cel mai dinainte de începuturi, adică din Dumnezeu-Tatăl, cel fără de timp și divin.
De când avem crucea, am primit învățătura de credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și am fost eliberați de stricăciunea distrugătoare a deșertăciunii și a cuvântării idolatre. De când avem crucea, am respins umbrele simbolurilor (păgâne – n.trad) și ne-am luminat cu flacăra adevărului harului dumnezeiesc. De când avem crucea, moartea a fost disprețuită, demonii au fost vădit încurcați, idolii au fost zdrobiți, jertfele de animale au dispărut, idolii au fost distruși. În tot locul există biserici, sfinte altare de jertfă, cântări de psalmi, slujbe de priveghere, învățături teologice, botezuri, împăcări ale credincioșilor, studiu divin și cunoașterea Sfintelor Scripturi, disprețul față de cele lumești, stăpânirea Cerurilor și unirea cu Dumnezeu. Și de ce să spun atât de multe? De când avem crucea, oamenii locuiesc în aceeași cetate cu îngerii, și acest Cer este în sfârșit accesibil celor de pe pământ, iar Dumnezeu, prin harul și energiile (lucrările) sale, se împărtășește, întru sfârșit, oamenilor.
O, Cinstită Cruce, frumusețea preaslăvită a Domnului și a noastră! O, Lemn slăvit, pe care Hristos s-a întins! Arbust ce asigură nemurirea, prin care Hristos, vița cea adevărată, a turnat pentru noi băutura ce dă viața cea adevărată. O, Cruce, prin care s-a sfâșiat manuscrisul păcatului și astfel s-a făcut motiv al scrierii legământului libertății. O, Cruce, comoară a bunătăților celor fără de sfârșit! Mijlocitor al Paradisului, cetățean al Împărăției Cerurilor, tu, cea care slobozești de toate păcatele și dăruiești împlinirea idealurilor. Pe tine Hristos, cu a Sa răstignire, te-a arătat Lemn al nemuririi. Pe tine Hristos, prin țintuirea sa, te-a așezat scară ce duce la ceruri. Pe tine Hristos, prin spânzurarea sa (referire la cântarea Astăzi s-a spânzurat pe lemn – n. trad.), te-a arătat mijlocitor al binecuvântării. Prin tine Hristos, cu ale Sale suferințe, a făcut posibilă eliberarea din legăturile păcatului, a celor ce erau robi ai acestuia.
Celebrăm sărbătoarea Crucii, iar întreaga suflare a Bisericii s-a luminat. Celebrăm sărbătoarea Crucii și lumea întreagă s-a iluminat și s-a umplut de razele bucuriei dumnezeiești. Celebrăm sărbătoarea Crucii, pentru care întunericul (păcatului) a fost izgonit și a venit lumina (virtuții). Celebrăm sărbătoarea Crucii și ne înălțăm duhovnicește cu Mântuitorul nostru răstignit, lăsând jos, pe pământ, păcatul, pentru a câștiga bunătățile cele viitoare.
Se înalță Crucea și înalță împreună cu sine întreaga umanitate care, din cauza păcatului său, era căzută. Se înalță Crucea și smerește mândrea obraznică a demonilor. Se înalță crucea, iar puterea celui viclean este supusă și smerită. Se înalță Crucea și întreg trupul Bisericii se adună. Se înalță Crucea și orașele sărbătoresc luminat, iar popoarele oferă cu bucurie jertfa cea fără de sânge către Dumnezeu. Fiindcă și numai pomenirea Crucii este un motiv de mare bucurie și de abandon al supărărilor și regretelor.
Dar și să vadă cineva cuiul Crucii, cât de mare lucru este acesta! Fiindcă acela ce vede Crucea se umple de bărbăție și alungă lașitatea. Atât de mare lucru este Crucea! Iar cel ce face din aceasta posesia sa, va fi dobândit un tezaur mare. Poate veți crede că numesc tezaur aurul, sau mărgăritarele, sau pietrele prețioase din India, pentru care se bucură oamenii trupești, care sunt preocupați de lucrurile mărunte și lipsite de valoare. Eu însă numesc tezaur și întru dreptate, acel lucru care este cel mai frumos și mai prețios și cel prin care s-a atins întregul scop al mântuirii noastre.
Fiindcă dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos nu ar fi fost răstignit. Dacă nu ar fi existat Crucea, Hristos, viața cea adevărată, nu ar fi fost țintuit pe Lemnul acesta și dacă nu ar fi fost țintuit, nu ar fi izvorât din latura sa râurile nestricăciunii de „sânge și apă”, care au curățit întreaga lume.
Pecetea păcatului nu ar fi fost ruptă, nu am avea libertatea noastră duhovnicească, nu am fi luat parte la „copacul vieții”, Raiul nu s-ar fi deschis, iar „sulița învăpăiată cea întoarsă” nu ar fi lăsat liberă intrarea în Eden și nici furul nu ar fi intrat în Paradis.
Și de ce spun acestea? Dacă nu ar fi Crucea, Hristos nu ar fi venit pe Pământ, iar dacă Hristos nu ar fi venit, Fecioara nu ar fi existat. Iar dacă Fecioara nu ar fi existat, nici a doua naștere a lui Hristos nu ar fi existat. Dumnezeu nu ar fi mijlocit între oameni; nu ar fi existat arvună, nici iesle, nici scutece, nici tăierea împrejur cea din a opta zi, nici supunerea față de părinții Săi, nici creșterea în vârstă, nici dezvoltarea cea după trup, nici arătarea Acestuia, nici botezul, nici minunile, nici Iuda vânzătorul, nici dreptatea lui Pilat, nici îndrăzneala evreilor care au cerut insistent răstignirea celui fără de păcat.
Și dacă nu ar fi existat Crucea, moartea nu s-ar fi prăbușit, iadul nu s-ar fi golit, șarpele cel rău, diavolul nu ar fi fost zdrobit.
Pentru aceasta, lucru mare și de cinste este Crucea. Mare, fiindcă foarte multe bunătăți și bunătăți s-au întâmplat datorită acesteia. Atât de multe, încât și minunile și Patimile lui Hristos depășesc orice putere a cuvântului sau a expresiei.
Este cinstită, de asemenea, deoarece Crucea înseamnă Dumnezeiasca Patimă și Tropaeum (Trophaeum). Patimă, datorită faptului că Hristos, cel fără de patimă, în mod voluntar a primit moartea pe cruce; Trophaeum, fiindcă diavolul a fost străpuns prin cruce, și împreună cu el, moartea a fost biruită. S-au prăbușit, de asemenea, porțile iadului și, în sfârșit, a devenit pentru lumea întreagă mântuirea comună.
Crucea este nădejdea creștinilor, mântuirea celor fără de nădejde, limanul celor aflați în circumstanțe dificile de viață, tămăduitor al celor bolnavi, cea care îndepărtează patimile, dă sănătatea, dă viață celor morți duhovnicește, îndreptează pe om pe calea evlaviei, cea care reduce la tăcere orișicare blasfemie.
Crucea este armă împotriva celor vicleni, toiag duhovnicesc al împăraților, cununa coroanei împărătești, mod de viață ce are un adânc sens duhovnicesc, toiag al puterii, sprijinitoarea credinței, bastonul duhovnicesc al bătrâneților, cârmuirea celor orbi, lumina celor întunecați, pedagog al celor fără de minte, învățător al pruncilor, zdrobirea păcatului, arătarea pocăinței, ea reprezintă chezășia virtuții și a dreptății.
Crucea este scara ce urcă la Ceruri, drumul ce (ne) conduce la virtutea, garanția vieții duhovnicești, omorârea morții, eliberarea de degradarea (morală). Ea are puterea de a șterge rănile patimilor și a morții duhovnicești celei veșnice; dă sufletului liberarea spre Dumnezeu; este cheia Împărăției Cerurilor.
Crucea este păzitorul pe timpul nopții, stâlpul de sprijin pe timpul zilei, ocârmuitor prin întuneric, frâul în situațiile de bucurie nemărginită, cea care ne animă în situații de mari dureri și necazuri, aducătoare de pace; ea este prietenul stăruitor și apărător; ea ne protejează și ne ajută.
Crucea este ajutător în ispitele noastre, mântuitoare de primejdii, mângâiere a necazurilor, ajutătoare în nevoi, cârmă a celor aflați pe mare, ușurare a necazurilor. Crucea păzește pe cei ce se odihnesc noaptea, priveghează cu cei aflați în priveghere și ajută pe cei obosiți.
Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și îngenuncherii umanului, sfințenia este naturalul la care deținuții se pot raporta, pentru că distruge orice formă de coerciție, și invită la asumarea libertății. Sfințenia impune respect și frică, dar și dorință de a fi urmată ca model al vieții autentice, ca stare de împlinire a lucrării de asemănare cu divinitatea.
Wurmbrand este unul dintre cei care consemnează importanța omului duhovnicesc (având atributele anterior amintite), ca cel care poate să întărească, să impună smerenie, cumpătare, dar și să „instige” la curajul mărturisirii.
În această categorie, evocăm fragmentul în care pastorul luteran descrie înfruntarea între un preot ortodox și un gardian care încerca să-l umilească pentru exprimarea adeziunii sale, pentru credința în Dumnezeu. Descrie astfel: Căpitane, a continuat el, mi-e milă de tine. Noi avem adevărul, voi aveți cravașe. Noi avem dragoste, voi aveți gratii la celule. Violența și ura sunt un prea slab argument împotriva adevărului si dragostei. Dacă îi spânzurați pe toți profesorii de matematică si pe toți matematicienii din lume, cât ar face patru si cu patru? Tot opt ar face. Iar opt cu opt, tot șaisprezece. Nu poți schimba adevărul spânzurându-i pe cei ce spun adevărul. Dacă toți creștinii ar fi spânzurați, tot ar exista un Dumnezeu care este iubire. Și El este și Mântuitor; numele Lui este Iisus Hristos si mărturisindu-se Lui, un om se poate mântui. Și există și un Duh Sfânt și o ceată de îngeri împrejurul pământului. Și există un rai minunat iar voi nu puteți schimba adevărul. Aș vrea să pot reda tonul cu care a spus aceste cuvinte. Noi, ceilalți, am rămas de rușine pentru că și noi credeam în Hristos, nădăjduiam în Hristos, dar acest om îl iubea pe Hristos, așa cum Julieta trebuie să-l fi iubit pe Romeo; așa cum mireasa își iubește mirele.”[1]
Iubirea este jertfelnică, și prin mărturisirea adevărului produce în sufletele celor prezenți la actul de potență martirică, dorința de a trăi în comuniune de har, pentru că vederea celui care este dispus să moară pentru credința sa, generează pentru unii frică, pentru alții smerenie, dar și întărire, ori curaj. „Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile și scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocnael a văzut sfinți [2], afirmație care nu poate fi izvorâtă decât dintr-un suflet mișcat de trăirea ortodoxiei și de dăruirea totală a unora dintre cei închiși.
Chiar dacă botezul primit în închisoare nu a fost confirmat totuși, afirmațiile sale ulterioare cu privire la ortodoxie și cler au dovedit forme de apreciere și de evidențiere a „dreptei credințe” ca o treaptă ce trebuie atinsă.
Demnitatea credinței și discreția misiunii teologilor din închisoare s-au răsfrânt asupra scrierilor publicate de către pastorul Wurmbrand, care descrie suferințele și durerea preoților închiși, care n-au acceptat compromisul cu regimul comunist.
Misiunea în cazul pastorului luteran- s-a desăvârșit prin forma comuniunii, prin evidențierea unei autentice spiritualități creștine, aducătoare de har și izbăvire; puterea exemplului și a comportamentului autentic creștin devin cele mai eficiente forme de propovăduire.
Misiunea în închisoarea comunistă s-a configurat în forme diferite, care nu urmăreau convertirea celor din alte confesiuni la ortodoxie, ci mai mult propunea adeziunea către un comportament asemeni creștinismului primar. Celulele gulagului românesc au găzduit o viață religioasă activă, cu săvârșirea concretă de acte cultice (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine), practicarea rugăciunii inimii, poezii mărturisitoare și atitudine jertfelnică, care au transfigurat detenția dintr-un lăcaș al umilirii într-unul al eliberării. Însuși paradoxul închisorii comuniste se conturează prin reevaluarea sensului suferinței și al durerii, ca asumare a „crucii”, care deși te îngenunchează, nu te doboară, ci te pregătește pentru „înălțare”. Viziunea regimului comunist de reformare a omului vechi și inventare a omului nou pe fundalul ideologiei marxiste nu a fost împropriată de deținuții care au rămas fideli ortodoxiei.
În România, socialismul a fost impus folosind presiunea tancurilor sovietice și a loviturilor de stat, de un grup fidel Moscovei și planurilor sale hegemonice. După 23 August 1944, România intră într-un proces de reformă generală, clasa politică este „ocupată” de comuniști, teoriile economice sunt imitații ale celor rusești, practicile sociale folosesc tiparul „învingătorilor de război”. Referitor la Biserica Ortodoxă Română (considerată unul dintre cei mai importanți formatori de opinie), Partidul Comunist va încerca să-i câștige obediența prin șantaj, prin încarcerarea preoților și teologilor care se opuneau sistemului, prin presiuni constante asupra mediului monahal etc. Reeducarea omului vechi se putea desfășura doar prin controlarea instituției păstrătoare de valori și principii la care acesta face adeziune, adică Biserica. Martirajul preoților în gulagul românesc este unul important, în contextul în care peste 3000 de clerici au fost întemnițați.
Principala acuză adusă era aceea de legionarism, o formă prin care regimul își legitima acțiunile opresive, considerând pe cei închiși ca și „dușmani ai poporului”, ce folosesc politici naționaliste extremiste și o colaborare cu fascismul. Pentru această acuzație, cel considerat vinovat primea condamnarea la închisoare, încarcerat fiind în unele dintre cele mai „grele” penitenciare din „blocul comunist”. Poezia este o formă de artă folosită în temniță, prin care sufletul gusta din frumusețile efortului intelectual, metodă de eliberare din mediul mizer și inuman. Concentrarea minții în poezie era adusă uneori până la identificarea cu rugăciunea. Creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt cele mai cunoscute, recitate de către deținuți și scrise pe coji de săpun, rostite prin „telefoanele murale” pentru a întări pe cei în suferință.
Alături de poezie amintim predicile și conferințele, pe care teologii le țineau în celule, acolo unde se afla „aruncată” elita interbelică (profesori, medici, scriitori etc.) și care se desfășurau pe o configurație asemănătoare celei de la Rugul Aprins.
Ortodoxia nu poate exista fără legătura cu Euharistia, adică nu poate fi Biserică fără Capul ei, Mântuitorul Hristos. În celulele „gulagului românesc” preoții au slujit Sfânta Liturghie, folosind pâine, apă și uneori vin (de la infirmerie), împărtășind pe cei care trecuseră prin Taina Spovedaniei sau pe bolnavii ce se aflau pe patul de moarte. Această practică apropia pe cei întemnițați de o trăire asemeni creștinismului primar, chemând la o viețuire ortodoxă autentică care crea un paradox: o fericire fără margini într-un loc în care pragul umanului era desființat. Sfânta Taină a Spovedaniei era instrumentul prin care creștinul, nu doar că se reconcilia cu Dumnezeu, ci se împăca cu sine pentru a experia bucuria harului.
Un instrument de misiune ortodoxă în închisoare a fost rugăciunea, care este canalul de comunicare al omului cu Dumnezeu, dar și mod de relaționare a omului cu om. În gulagul comunist, rugăciunea are forță eliberatoare și izvorâtoare de nădejde, ridicând ființa umană peste starea degradării sale, aducând demnitate, dar și eliberare de zidurile care îngrădesc trupul. „Rugăciunea inimii” este o practică a sfințeniei, evidențiind starea duhovnicească la care cel ce o practică a ajuns; și pentru că erau mulți cei care se adânceau în aceasta, credem că viața religioasă din pușcăriile socialismului românesc a fost consistentă și autentică. Starea se datorează misiunii preoților, teologilor și credincioșilor care au reușit prin puterea exemplului personal să „convertească” pe colegii de celulă la drumul ortodoxiei. Exemplul intim este cea mai puternică armă misionară, pentru că este expresia iubirii sincere, a credinței și a nădejdii, mișcând în sufletele celor prezenți dorința de pocăință și comuniune cu Hristos.
Propovăduirea ortodoxiei nu se produce ca o sancționare a credinței celuilalt, ci ca o descoperire prin calea îmbrățișării „bagajului dogmatic” cu greutatea exemplului personal. Acceptarea participării la rugăciune, împărtășirea de Sfinte Taine (exemplu Sfânta Taină a Spovedaniei), dar și săvârșirea unor gesturi simbolice în interiorul vieții de celulă, evidențiază că misiunea în închisoarea comunistă a fost un act natural și delicat, ca răspuns firesc la porunca iubirii.
[2] Ioana IANCOVESCU, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 31 apud. Din temniţe spre sinaxare, Despre mucenicii prigoanei comuniste, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 144.
10-12 septembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00
Muzeul Național al Țăranului Român
Cruce-n casă /Cruce-n piatră /Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precistă pe fereastră.
Muzeul Național al Țăranului Român prăznuiește în ajunul zilei de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai importante sărbători ale calendarului țărănesc.
Aflat la a XX a ediţie, Târgul iconarilor și al meșterilor crucerioferă publicului timp de trei zile, de vineri, 10 septembrie până duminică, 12 septembrie 2021, noi întâlniri, ateliere și demonstrații cu artiști și meșteri iconari.
Preocupat de valorificarea și revitalizarea patrimoniului cultural țărănesc, Muzeul Țăranului păstrează structura târgului de iconari și meșteri cruceri inițiat sub forma unui act cultural cu rol formator şi educativ prin prezentarea unor teme iconografice devenite reper în iconografia țărănească și prin inovații care folosesc imaginea tradițională ca re/sursă, teritoriu de explorare pentru creațiile contemporane ale artiștilor și ale meșterilor iconari.
Târguliconarilor și al meșterilor cruceri își propune să redescopere frumusețea obiectelor de cult, a unui patrimoniu dedicat artei tradiționale și îndeosebi icoanelor, urmărind calitatea tehnicii și a meșteșugului, respectarea scopului pentru care este realizat obiectul de cult, evitând expresiile kitsch și serializările industriale pentru scopuri comerciale.
Continuăm noua formulă de prezentare a târgului, invitându-i pe meșterii și artiștii iconari să expună obiectele create pentru târg în cadrul unor micro-instalații, dând astfel posibilitatea de a viziona într-un context diferit creațiile personale și de a iniția un nou dialog cu publicul vizitator și fidel acțiunilor noastre de la începuturi.
Structura târgului rămâne ca întotdeauna mai aproape de atmosfera unui praznic, celebrând prin prăznicare, sfinți protectori, sărbătorile mari, heruvimi desprinși din cetele îngerești – Crucea în variante ne-împuținate, toate zugrăvite și închipuite pe icoane pe sticlă, icoane pe lemn, icoane de vatră, crucițe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte și lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre.
Însoțim iconarii cu ceaiuri de leac, cozonaci, dulcețuri, zacuscă, miere și prăjituri de casă.
Scoatem din lada de zestre a muzeului – albume, cărți poștale, scrieri și ziceri țărănești, revista Martor, caiete de meșteri, cataloage de expoziții – oferite spre vânzare publicului interesat.
Ateliere / întâlniri
După experiența pozitivă a atelierelor – demonstrații din cadrul edițiilor anterioare, continuăm întâlnirile cu câțiva dintre iconarii și crucerii dedicați împărtășirii tehnicii meșteșugului, a căror abordare dezvăluie căutări și reconstituiri personale ale meșteșugului Icoanei și o raportare adecvată la canon și tradiție. Adresăm astfel copiilor, dar și adulților, invitația de a descoperi cum desenau iconarii vechi izvoadele și zugrăveau icoanele, pictând pe dosul sticlei sau pe lemn grunduit, cum se însemnează și se încrustează pristolnicele și icoanele de vatră în cadrul unor ateliere ținute de artiști și meșteri iconari.
Vineri, 10 septembrie
orele 14.00 – 15.00 şi 16.00 – 17.00 – Ateliere de pictură cu Radu Dincă
Sâmbătă, 11 septembrie
orele10.30 – 12.00 – Ateliere de pictură cu Angela Ludoșanu
orele 13.00 – 15.00 – Ateliere de încrustat în lemn cu Vasile Moldoveanu
Înscrierile pentru ateliere se fac la: [email protected] / cost atelier: 25 lei / persoană
Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei. Elevii beneficiază de intrare liberă la târg, pe perioada vacanțelor școlare.
În centrul teologiei creştine se află simbolul mântuitor al Sfintei Cruci, prin care omenirea întreagă a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi prin care Dumnezeu a redat urmaşilor lui Adam şi ai Evei posibilitatea de a moşteni viaţa de veci, pierdută de ei odată cu greşeala protopărinţilor. Ea este simbolul absolut al iubirii desăvârşite de oameni a lui Dumnezeu, Care L-a oferit pe propriul Său Fiu ca jertfă pentru păcatele întregii omenirii, nevinovăţia Mântuitorului fiind mai mare decât greşelile tuturor oamenilor. Altarul pe care s-a adus această jertfă, petrecută în timpul istoric, a fost Sfânta Cruce – dovadă a căilor nepătrunse ale înţelepciunii, deoarece crucea era văzută în perioada patimilor lui Iisus Hristos ca un instrument de tortură şi, implicit, ca un simbol al batjocurii.
Manifestarea iubirii divine în istorie astfel a fost însă de neînţeles pentru cei care nu cunoşteau sau nu voiau să înţeleagă cele arătate în scriptura Vechiului Testament, ce prefigurase cele ce urmau să se întâmple la venirea Mântuitorului prin mai multe semne. Toate aceste semne premergătoare îşi vor găsi împlinirea în Răstignirea lui Hristos pe Golgota, drept pentru care Fericitul Augustin spune despre Noul Testament că „se ascunde în cel Vechi, iar acesta din urmă se descoperă deplin în cel Nou”.
Simbolul mântuitor al Sfintei Cruci a fost promis de Dumnezeu oamenilor mai înainte de începutul timpului istoric, în momentul căderii în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, ispitiţi de diavol să guste din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, „deoarece oamenii au fost înşelaţi prin lemn, tot prin lemn trebuiau să fie vindecaţi”. Aşa că Dumnezeu arată că din urmaşii femeii unul va zdrobi capul şarpelui, adică al diavolului – acesta este Mântuitorul Hristos, Care, făcându-se om şi pătimind pe cruce, a sfărâmat porţile iadului.
Ulterior, semnul izbăvitor al Sfintei Cruci a fost preînchipuit prin felurite gesturi, obiecte ori metafore ale patriarhilor şi profeţilor Vechiului Testament. Astfel, patriarhul Iacov îi va binecuvânta pe cei doi copii ai fiului său Iosif, Efraim şi Manase, punându-şi braţele încrucişate pe capetele lor, aşa cum este arătat în capitolul 48 al cărţii Genezei. Acest gest este astfel comentat de către Sfântul Ioan Damaschin: „Iacov cel dintâi a închipuit crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif (Facerea 47, 31), iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucișate (Facerea 48, 14), este foarte lămurit că a descris semnul crucii”.
În cartea Ieşirii, Crucea va fi preînchipuită mai întâi prin toiagul făcător de minuni al prorocului Moise, care îl va forţa astfel pe faraonul egiptean să-i elibereze pe evrei din captivitate, fapt ce a fost văzut de către Sfinţii Părinţi ca o înainte înfăţişare a eliberării oamenilor din robia păcatelor, şi tot cu ajutorul acestuia, lovind apele Mării Roşii în semnul crucii, le-a despărţit, permiţând poporului Israel să treacă spre pământul făgăduinţei. De asemenea, tot acest toiag al lui Moise va fi folosit de către proroc pentru a scoate apă din stâncă la Meriba, în timpul peregrinării de 40 de ani a israelitenilor prin pustiul Sinaiului.
O altă profeţie a Vechiului Testament, anume cea a prorocului Iezechiel, la capitolul al IX-lea, indică şi forma exactă a crucii, care este identică literei tau, ultima a alfabetului ebraic antic, a cărei grafie constă din două bare întretăiate: „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (†) pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multelor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui; iar celorlalți le-a zis: „Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii și femei, dar să nu vă atingeți de niciun om care are pe frunte semnul „†”! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt” (Iezechiel 9, 4-6).
De reţinut este faptul că, deşi dispreţuită ca fiind un obiect de pedeapsă, crucea nu era considerată a fi blestemată, ci cei ce sfârşeau răstigniţi pe ea purtau acest stigmat. Astfel, aşa cum se spune în Înţelepciunea lui Solomon: „binecuvântat este lemnul care slujeşte o trebuinţă binecuvântată” (14, 7), lemnul Crucii urma să capete o însemnătate absolut pozitivă, odată cu Patima cea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum învață și Sfântul Ioan Damaschin: „Crucea ni s-a dat semn pe frunte în același chip în care s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Prin ea ne despărțim cei credincioși de cei necredincioși și ne cunoaștem. Crucea este pavăza, arma și trofeul contra diavolului. Crucea este pecetea ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura (Ieșire 12, 12-13; Evrei 11, 28). Crucea este ridicarea celor căzuți, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitoarea tuturor răutăților, pricinuitoarea tuturor bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice”.
Dacă Sfânta Cruce şi rolul ei mântuitor au fost prefigurate în Vechiul Testament prin mai multe semne şi expresii, deplinul înţeles al acesteia şi semnificaţiile ei complete au fost revelate în Noul Testament, fiind indisolubil legate de persoana Mântuitorului Hristos, de Întruparea Sa în timp, de viaţa şi activitatea Sa. Odată cu venirea lui Fiului lui Dumnezeu pe pământ, aşadar odată cu circumscrierea Dumnezeirii în timpul istoric, simbolul Crucii îşi află deplina sa semnificaţie, desăvârşind însemnătatea dată de prefigurările vechitestamentare.
În textul Noului Testament se face referire la Cruce sub două semnificaţii – prima este cea materială, adică însăşi Crucea Patimilor lui Hristos, păstrată astăzi în mai multe fragmente în bisericile creştine din întreaga lume. Pe această cruce, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, s-a întâlnit cea mai josnică faptă a păcatului omenesc cu cea mai de seamă faptă a iubirii dumnezeiești. Iar cea de-a doua semnificație este cea spirituală, privitoare la suferinţele îndurate de Mântuitorul Hristos pentru tămăduirea păcatelor poporului. Aceasta din urmă, denumită şi crucea suferinţelor, este purtată de către fiecare creştin, după cum spune Însuşi Hristos: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 35). Acest cuvânt al Mântuitorului va constitui întărirea miilor de martiri care au suferit pe nedrept pentru mărturisirea credinţei creştine, şi continuă să fie un îndemn pentru credincioşii de astăzi.
Importanţa Sfintei Cruci în cadrul timpului istoric este vădită însă mai ales prin faptul că ea este semnul premergător al Judecăţii de Apoi, vestind prin apariţia Sa pe cer la cea de-a doua venire a Domnului şi sfârşitul timpului material. Aşadar, prin prezenţa Crucii atât la începutul mântuirii oamenilor, pe Golgota, şi la judecata finală, ea nu constituie numai hotarul dintre cele două Testamente, ci şi graniţa dintre lumea actuală, perisabilă, şi cea veşnică, care-i urmează, ea însoţind permanent pe Mântuitorul Hristos, în veşnicie.
Sfânta Cruce are însă și o importanță morală, ea simbolizând lupta necontenită cu păcatul a fiecărui om, ceea ce ne aduce la cuvintele Sfintei Evanghelii. Atunci când Mântuitorul Hristos ne spune: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze mie”, el numește prin cruce stăpânirea de sine, răbdarea, înțelepciunea și cumpătarea de care trebuie să dea dovadă fiecare om, iar prin lepădarea de sine face referire la lepădarea omului celui vechi, a omului supus patimilor și neiubitor de Dumnezeu, așa cum învață și Sfântul Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în „omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).
Potrivit textului Cazaniei, tâlcuirea pe scurt a cuvintelor Mântuitorului este aceasta: „cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului și toate poftele lui cele rele și să urmeze învățăturile lui Iisus Hristos”. Asemenea ne învață și cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea, Părintele Dumitru Stăniloae, când ne arată că „fiecare trebuie să-și ia crucea și cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui”.
Astfel, crucea aceasta a noastră trebuie să contribuie la desăvârșirea noastră morală, să se transforme din cruce a suferinței în cruce a bucuriei și într-un simbol al nădejdii. Iar această nădejde a noastră este dobândirea asemănării cu Dumnezeu, spre care am fost zidiți. La facerea omului, așa cum vedem în cartea Facerii, Dumnezeu l-a făcut pe acesta diferit de restul viețuitoarelor, deoarece, pe lângă trupul plămădit din pământ și stricăcios, a suflat asupra sa suflare de viață, prin care înțelegem sufletul. Prin această din urmă componentă a alcătuirii sale, care este necompusă și astfel nestricăcioasă, omul a fost menit să stăpânească asupra întregii creații și asupra propriului trup, puterile necesare pentru aceasta aflându-se în sufletul său.
Căci „sufletul, cu puterea pe care i-a dat-o Ziditorul, într-o clipă se suie în cer, se coboară în iad, înconjoară pământul, ajunge în tot locul și gândește orice voiește. Își aduce aminte de cele din trecut, socotește pe cele care sunt de față și poartă grijă de cele viitoare; chibzuiește, judecă, împacă și osândește însăși gândurile sale. Sufletul prin puterile sale învață felurite limbi, felurite meșteșuguri și științe înalte. Câte limbi auzi, câte cărți citești, câte lucruri cu meșteșug vezi, țin de cele ale sufletului”.
Bibliografie:
Cazania, ed. IBMO, București, 2014.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2003.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 2005.
Gordon, Vasile, Mergând, învățați… Predici pentru toate duminicile și sărbătorile de peste an, ed. IBMBOR, București, 2006.
Ilie, Arhim. Cleopa, Despre credința ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1985.
Păcurariu, Pr. Mircea, Predici, ed. IBMO, București, 2010.
Radu, Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, ed.IBMBOR, București, 1986.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. IBMO, București, 2010.
Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele cuantificabile dar exterioare experienţei luptei cu păcatul, şi una practică care se fundamentează pe factori empirici, profunzi, ce nu urmăreşte măsurarea ci vindecarea, manifestă imaginea războiului autentic pentru moştenirea Împărăţiei. Deşi sunt foarte apropiate ca şi formă, fondul referă raţiunea în primul caz, şi întreaga fiinţă în cel de-al II-lea, ele sunt necesare contopite, pentru că imaginea rezultată ca şi diagnostic al bolii poate fi esenţială întregului proces de tratare a bolnavului.
De altfel, analogiile care au consecinţe asupra accentuării diferenţelor (spre exemplu, pentru a observa cât de alb ori de negru, ori în ce direcţie se află pe o scară de măsură alb-negru culoarea ta, ai nevoie de albul „perfect” şi de „negrul perfect”) sunt necesare pentru a înţelege „prăpastia” dintre păcat şi realitatea firească conform chemăriii de la creaţie; nu putem analiza o faptă rea decât în comparaţie directă cu una bună, şi nu putem înţelege patimile decât dacă folosim paralela virtuţilor (mândria va fi surpată prin atitudine smerită, ori cea a fumatului cu rugăciunea)
În timp ce virtutea este scară către cer, păcatul odată săvârşit pătează haina primită la botez; şi pentru ca un păcat să devină patimă el trebuie să sufere repetare, astfel încât subjugarea sa este direct proporţională cu frecvenţa săvârşirii acestuia.
„Cuvântul patimă este omonim. Se numeşte patimă, patima trupească, spre exemplu: bolile şi rănile. Se numeşte iarăşi patimă, patima sufletească, spre exemplu: pofta şi mânia. îndeobşte şi în general, patima animală este aceea căreia îi urmează plăcere sau durere. Durerea urmează patimii, dar nu însăşi patima este durere, căci cele nesimţitoare deşi pătimesc, totuşi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identică cu durerea, ci durerea este simţirea patimii. De aceea patima, ca să cadă sub simţuri, trebuie să fie considerabilă, adică mare. Definiţia patimilor sufleteşti este aceasta: patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.”[1]
Patima ca frecvenţă a păcatului are ca şi consecinţă durerea, ca depărtare de Treimea Creatoare şi de firescul creaţiei, dar sentimentul plăcerii este cel care guvernează modul de raportare la o astfel de faptă; plăcerea este o trăire de moment, una molipsitoare şi creatoare de dependenţă, care poate cauza apariţia altor păcate. Durerea devine veşnică atunci când sentinţa judecăţii lui Dumnezeu este afirmată.
Astfel, conform chipului lui Dumnezeu în om „activitatea este o mişcare în conformitate cu firea, iar patima o mişcare contra firii. Potrivit acestei definiţii activitatea se numeşte patimă când nu se mişcă potrivit firii, fie că este provocată prin ea însăşi, fie că este provocată prin altul.”[2]
„Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”
Sf.Ioan Damaschin
Cel care cauzează patima, este în general omul care abuzează de libertatea sa, înţeleasă detaşat de tiparul creştin, neînţelegând pătimirea lui Hristos, moartea şi Învierea, ca temelii ale vieţii sale; aspectul egocentrist promovat de societatea contemporană creează premisele potrivite culturii vechilor patimi, dar şi dezvoltarea de altele noi. Pervertirea firii umane nu este consecinţa doar a unui mod defectuos de asumare a libertăţii, ci şi a existenţei şi implicării active în viaţa noastră a vrăjmaşului. „Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său”[3] Trupul este cel care se lasă convins de nevoia plăcerii cu care se hrăneşte, cu care se îmbracă pentru că e mult mai uşoară această cale, decât purtarea jugului Crucii; „cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.”[4] „La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în acest fel patimile”[5]
Vrăjmaşul este cel care ispiteşte pe om şi afundă în întuneric pe cel căzut, astfel încât ridicarea devine tot mai grea. „Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”[6], ispiterea fiind singurul mod prin care călim dragostea către aproape şi Dumnezeu, ne arătăm sau nu vrednici de a numi pe Creator- Tată; „ pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune : Eu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are, şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă.”[7]
Cel care este cuprins de patimă are ca simţămând general frica, se simte umil şi nu demn, nu se manifestă cu iubire ci presiunea nevoilor sale primează lucrarea mântuirii.
Dacă modul de cădere în patimă priveşte atitudinea solitară a omului, ridicarea urmăreşte ajutorul divin, singurul care are puterea de a restabili pe cel căzut, urmând rugăciunea Sfântului Teodor Studitul: „Domnul Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patima, prin dumnezeieştile lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată fapta bună”[8]
Patima cea mai apăsătoare şi care izvorăşte alte păcate este cea mândriei; mândria este manifestarea autosuficienţei, a credinţei că sinele deţine monopolul dreptăţii, şi că aproapele este deseori căzut în inferioritate. „Mândria este patimă cu multe feţe şi se manifestă în slavă deşartă, laudă, preţuire de sine, fastuozitate, lăudăroşenie, aroganţă, ifos, înfumurare, îndrăzneală, înălţare de sine, megalomanie, iubire de slavă, iubire de sine, egoism, cochetărie, importanţă de sine, autoritarism, iubirea de stăpânire, exhibiţionism, obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, laşitate, impertinenţă, împotrivire în cuvânt, neascultare, violenţă, repezire, insistenţă, încăpăţânare, ironie, ipocrizie, invidie, des-considerare, lovire, osândire, excentricitate, perfecţionism, hipersensibilitate.
Toate patimile amintite mai sus sunt urmaşe ale aceleiaşi maici: mândria. Accentuăm că nu există rău mai înfricoşător decât mândria: Aceasta singură este de ajuns pentru a ne osândi veşnic. Mândria, căreia îi premerge părerea de sine, când ajunge la autojustificare, conduce spre nepocăinţă, lucru care închide poarta dumnezeieştii milostiviri. Mândria 1-a dus pe Lucifer la cădere şi la nepocăinţă.”[9]
„Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”
Sf.Teodor Studitul
Prin mândrie omul se depărtează de aproapele, nu poate înţelege duhul comunitar al Bisericii, în care fiecare mădular lucrează în parte mântuirea subiectivă, dar unde lucrarea unuia ajută lucrării celuilalt; mândria destramă puterea de comuniune, împărtăşirea cu aproapele nu se poate fundamenta pe egoismul şi dorinţa de superioritate şi nici nu poate împropria porunca Mântuitorului de a ne „iubi unii pe alţii”.
Mândria este antonimică dragostei, „pentru că unde este dragostea, acolo este şi legătura păcii şi toată răutatea se izgoneşte, iar unde nu este dragostea, acolo este urâciunea şi diavolul şi vorbele în zadar şi toate patimile.”[10] Dragostea este starea firească de comuniune socială, omul fiind chemat nu doar să primească iubire ci să emane iubire, şi mai ales să asemene cu Dumnezeu în iubire. Lipsa dragostei este concretizată în atitudinea mândră, iar mândria va naşte alte patimi; „ atunci când Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată inima noastră să ne ajute să ne izbăvim de o patimă, iar El nu ne ajută, trebuie să înţelegem îndată că în spatele acestei patimi se ascunde o alta mai mare, care este mândria.”[11] Dacă surpăm păcatul de la rădăcină, atunci efectele sale vor dispărea, iar singurele metode eficiente sunt rugăciunea şi postul. Prin rugăciune ne adresăm direct lui Dumnezeu, îi cerem sau îi mulţumim, dar aceasta va fi ascultată dacă condiţiile sincerităţii, a atitudinii de jertfă şi a iubirii sunt prezente. „Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”[12] şi ajută păstrarea stării rugătoare.
O consecinţă dramatică a mândriei este deznădejdea, care prezintă incapacitatea omului de a se încrede în sine sau în ceilalţi, după ce anterior s-a depărtat de Dumnezeu şi a îndreptat întreaga sa atenţie elementului egocentrist (Iubirea de sine „ a face pe plac omului tău celui vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui, şi egoismul şi încăpăţânarea şi invidia se trag din iubirea de sine. Şi, vezi, unul din iubire de sine caută confortul, tihna personală, fără a ţine cont de nimeni.”[13]) . Dacă schimbăm mândria cu smerenie, egoismul cu iubire, atunci nu vom cunoaşte cădere şi nici ispita deznădejdii nu va fi primejdioasă. Omul smerit se află la un nivel „confortabil” prin care meritele faptelor sale sunt atribuite lui Dumnezeu şi aproapelui, iar căderea de la mică înălţime nu-l poate vătăma.
Patima este semnul slăbiciunii noastre, al nevoilor şi al frământărilor, al depărtării de Dumnezeu şi al chipului pervertit; dacă patimile noastre le ştergem şi le înlocuim cu cununa virtuţilor, atunci scopul asemănării cu Creatorul se înfăptuieşte.
[1]Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, p.67
[3]Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 9
[4]Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004, p.37
[5]Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.41
1.Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004
2.Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007
3.Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993
4.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006
5.Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004,
6.Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004
Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.
Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:
“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului…»
Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»
Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»
Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!
La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»
Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro
Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:
“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.
Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”
Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro
Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.
Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro
În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”
Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?
Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:
“Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”
Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”
Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.
Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu
Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.
Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.
“De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”
Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:
“Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.
Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii
“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”
Cuvintele îi aparţin lui Dumitru Pop Tincu, omul despre care se poate spune – fără exagerare – că duce pe umeri, asemeni unui Atlas român, instituţia Cimitirului Vesel din Săpânţa. Una despre care se ştie, la nivel superficial, câte ceva – însă ale cărei valenţe profunde sunt necunoscute celor mai mulţi dintre noi. “La Săpânţa se fac și doctorate, și masterate. Sunt mulți studenți care vin aici, caută rădăcinile, bazele acestei meserii și merg pe filonul lor, să vadă de unde a pornit și unde a ajuns.”
Îi reamintim că suntem ambasadorii unui proiect denumit, atât de simplu şi de greu, “Matricea Românească”. Zâmbeşte înţelept, pe sub mustaţa de moroşan, şi-şi potriveşte cuşma: “Este foarte bine. Eu lucrez demult în această meserie – și nu că nu a fost publicată, dar nu s-a găsit rădăcina. Este foarte bine ceea ce faceţi, deoarece acum căutați rădăcina pornirii acestui meșteșug, al țăranului de rând. Până acum, fiecare a venit și a scris ce a vrut, dar acum cred că România se va duce pe un drum mai larg, mai bine documentat.
Cine vine la bază și cunoaște meseria lucrată de jos și până spre finalul acesteia, face foarte bine. Astfel, cine va veni după noi va fi o pârghie în cunoștință de cauză faţă de ceea ce s-a făcut înainte – după aceea, o să-și dea seama ce vor putea face după noi.”
Mândru îmbrăcat şi elegant în exprimare, interlocutorul nostru este urmaşul – desemnat – al lui Ion Stan Pătraş, genialul creator al Cimitirului Vesel din Săpânţa în anii ‘30 ai secolului trecut.
“Noi am fost mai mulți elevi de-ai lui Ion Stan Pătraș, dar eu am fost singurul care s-a pus pe buzele lui și, văzând că se duce – a murit la doar 69 de ani -, a spus familiei: «Acesta este omul care este continuatorul meu!» Din această cauză sunt eu aici.” Îşi descrie mentorul drept “un om de fire bună, dar după un timp oarecare, și el avea presiuni de nervi. Dacă greșeai, ori nu te lăsa, ori îți găsea altă zonă, unde trebuia să intri la lucru.” O exigenţă pe care azi o duce mai departe.
Idee de geniu: Ion Stan Pătraş, lucrând la prima cruce sculptată de lemn, ce avea să stea la baza Cimitirului Vesel din Săpânţa. Foto: Marius Donici, la casa memorială a creatorului
Mărturiseşte că a realizat imensa onoare care i-a fost făcută abia mai târziu: “Atunci nu am realizat. Altfel vezi lumea în acel moment. Eu am fost mândru să intru în casa unui om, în branșa lui.”
La 40 de ani de la moartea sa, Ion Stan Pătraş rămâne un mister printre români, adeverind observaţia biblică după care nimeni nu e profet în ţara lui.
“Pe timpul lui, nu s-a știut exact de unde i-a venit ideea. El nu s-a așteptat niciodată că va fi un om care, dintr-un nimic, să facă ceva pentru întreaga lume. Aici nu e numai pentru România, ci e o faimă dusă pe tot globul pământesc! Toată lumea, orice țară, şi cea mai săracă, știe de Cimitirul Vesel de la Săpânța. Și este publicat (n.r., popularizat, cunoscut). Acum două săptămâni (n.r. în luna decembrie), am fost la un târg internațional la Varșovia – şi acolo se vorbea despre noi.”
Faima Săpânţei – şi a omului care-i perpetuează simbolul – a mers într-adevăr până la marginile pământului. În 2000, Tincu era premiat de japonezi, care au făcut un adevărat cult pentru Cimitirul Vesel. O explicaţie posibilă, spiritualitatea lor.
“Vedeţi, japonezii sunt budiști. Foarte mult mă uit că le place tradiția noastră, maramureșeană. M-am uitat să îi întreb: «De ce nu mergeţi în Oltenia, în Bihor?». Nu! Aici trag, la Maramureş. Eu lucrez din ’77, și cunosc un japonez care a venit prima dată în ’65 în Săpânța. De atunci, vine de două sau de trei ori pe an. Vorbește românește foarte bine. Îl cheamă Miya Kosei. Şi îi zic: «Miya, tu îți dai seama pentru câți japonezi ai publicat cimitirul acesta acolo, încât, pe timp de vară, am foarte mulți? Vin cu autocarul».”
Un moment crucial pentru intrarea Cimitirului Vesel în conştiinţa universală a fost publicarea, în 2002, a unui reportaj în New York Times, care a urcat la cer notorietatea acestui loc eminamente unic. “Acolo spune că acest cimitir este locul II în lume, ca unicitate. Şi, de acolo, publicaţia a fost mult mai largă ca până atunci.”
Reversul medaliei, spune Tincu, este acela că identitatea trebuie apărată de pericolul uniformizării: “Eu rămân la o idee: noi suntem noi, să nu ne preia alții. Noi trebuie să fim noi. Globalizarea e generală, dar noi trebuie să fim pinionii principali ai acestei meserii, pentru că apoi se răspândește și se pierde.”
Click pe imagini pentru mărire
Revoluţie în eshatologie
Ceea ce a realizat Ion Stan Pătraş în vremurile de-acum romantice ale deceniului trei echivalează cu o veritabilă revoluţie în eshatologie, acesta sfidând moartea prin umor şi sublimând în cruce – simbolul cel mai puternic al creştinismului – o atitudine de viaţă a românului, ba chiar a strămoşilor lui.
Îl întrebăm pe succesorul său cum a fost convinsă Biserica – vestită pentru sobrietatea ei – să accepte umorul ca parte integrantă a credinţei şi a riturilor funerare asociate. Răspunsul e mai evident decât ne-am aştepta, deşi mirarea va persista.
“Vedeţi Dvs., el, de prima oară când s-a apucat să facă cruci, a fost omul Bisericii. A fost omul grupului, un bun gospodar. Între timp, a devenit şi epitrop. Preotul, ca atare, nu putea să-i spună: «Măi, nu face așa!». Cineva susţinea că unui preot i-a venit ideea, și el i-a propus lui Stan Ion Pătraș să facă cruci de genul acesta. Dar cum putea un preot să-i spună să facă așa ceva? El nu a avut de unde să știe.
Nu avem nici o dovadă palpabilă că cineva l-a învăţat, nu avea de unde să învețe. Cât s-a scris despre Stan Ion Pătraş, nu s-au specificat două rânduri că a învăţat de undeva. Eu studiez mult despre această meserie – și nu am găsit nicăieri scris ceva de începutul acesteia. Pe parcurs, se scrie. Cruci lucrate pe lemn de stejar. Noi asta facem și acum: nu ne îndepărtăm de materialul lemnos, pe care îl protejăm, fiindcă este «stâlpul cerului», cum spunea el. Lemnul de stejar este cel mai dur și cel mai trainic pe acest pământ. El avea idei din acestea, mari. Apoi le lăsa şi spunea: «Am de lucru!»”
Inspiraţie divină? Idee omenească sublimă? Misterul nu face decât să sporească fascinaţia pe care Cimitirul Vesel din Săpânţa o exercită deopotrivă faţă de vizitatorii-i şi admiratorii-i îndepărtaţi.
Cum i-a venit lui Ion Stan Pătraş ideea de a crea Cimitirul Vesel? Cine a studiat un pic istoria artei ştie că inspiraţia nu se poate explica
Suntem într-o comună aflată la un pas de graniţa cu Ucraina, celebră pe tot mapamondul pentru cimitirul ei multicolor, unde moartea este luată peste picior, iar viaţa, descrisă succint şi cu umor, în poeme de o superbă creativitate. Aici, instrumentul de recensământ este fumul – poate şi pentru că viaţa omului este asemenea lui. Adică, efemeră.
“Avem peste 1300 de fumuri, unele case cu 2-3 familii, chiar. Suntem 5000 de locuitori cu totul.”
În atare condiţii, ar fi de bănuit că familiile celor trecuţi în lumea umbrelor sunt cele care îi furnizează artistului informaţia necesară creării crucii. Tincu dezaprobă ferm ipoteza.
“Nu. Eu sunt de aici. La noi, să ştiţi că nu este viață de oraș, ci este viaţă de ţară, viaţă de sat. Eu îi cunosc pe aproape toți sătenii mei de aici. Eu, dacă mă duc dintr-un capăt de sat și până în celălalt, vă spun cine stă acolo, cu ce se ocupă, ce a făcut la viața lui. Eu sunt baza de unde-mi preiau. Pentru că nu poate să-mi spună toată lumea, deoarece mă poate duce într-o eroare, undeva. Aici nu se poate juca nimeni. Poate cineva spune: «Domnule, mie îmi faci cruce așa cum vreau eu!». Nu merge aici așa ceva… Aici vine omul și spune că vrea cruce pentru mamă, tată, fiu, fiică, și intrăm în negocierea de prețuri. Şi, de acolo, familia se retrage…”
Cunosc mulți meșteri, multe locuri unde încă se mai păstrează tehnica lucrului de mână. Fabrica face orice, dar mâna e mână!
Ne regrupăm, pentru că informaţia e bulversantă: un singur om, care judecă viii şi morţii, cunoscându-i intim pe fiecare dintre ei, spre a-i putea preda posterităţii aşa cum se cuvine, sună a sarcină colosală, a misiune de viaţă. Dar este exact ceea ce şi-a asumat Dumitru Pop Tincu, sculptorul, pictorul şi poetul din Săpânţa, românul care duce mai departe moştenirea ce i-a fost lăsată. Să-ţi uneşti viaţa cu un cimitir – ce poate fi mai măreţ şi mai copleşitor de-atât?
Dumitru Pop Tincu, în atelierul lui. Click pe imagini pentru mărire
Fiecare om, cu viciul lui
Ca orice artist care se respectă, Dumitru Pop Tincu nu admite imixtiuni din partea celor care fac recurs la talentul său. “Problema este în felul următor”, ne spune el, întrebat fiind dacă familia răposatului s-a opus vreodată mesajului de pe cruce – unul ce poate fi adesea acid, dincolo de umor. “Fiecare om născut pe acest pământ are un viciu. Trece prin el, prin viața lui. Multă lume mi-a pus întrebarea: «Domnule, dacă omul ăla a fost curvar, dacă omul a fost bețiv, cum poți să-l faci oglindă?» N-ai cum. Vine celălalt și spune: «Dar celuilalt ce i-ai făcut?». Atunci, pentru mine sunt probleme. Dar neavând amestecuri de familie ca «Domnule, mie-mi faci așa!», sunt ferit. Au încredere în ceea ce fac eu și familia nu poate să-mi dea nici un ordin. Pentru că eu imediat îi scot istoria și i-o spun: «Uite cine e!». Nu are cum să mă controleze pe mine, dar eu îl pot controla pe el.”
O viaţă de om, aşa cum a fost: „Bine mi-o fost orecând / În bufet la masă stând / Cu paharu plin în mână / Cu prietenii-mpreună”
Chiar dacă responsabilitatea etică ce îi revine este una covârşitoare, artistul din Săpânţa vede în ea mai mult un dar decât o apăsare:
“Este un dar. O cruce nouă intrată în cimitir… să o vedeți duminica sau de Sărbători, să prindeți un flux de persoane care merg în faţa crucii şi urmăresc exact ce s-a scris și ce s-a făcut pe cruce! Atunci este interesant, pentru că atunci vin criticile şi gura lumii.”
Mergeam prin spatele crucii, mă uitam şi vedeam reacţia omului. Încercam să văd ce doreşte lumea. Nu fac cruci de dragul de a face cruci!
“Mult după venirea mea aici, nu mă cunoștea tot satul, foarte puțini”, povesteşte Tincu pentru Matricea Românească. “Pentru că eu am fost plecat din Săpânța și m-am întors după câțiva ani. Am plecat în ’73 și m-am întors în ’77, după moartea lui Ion Stan Pătraş. Nu mă cunoștea lumea. Făceam câte o cruce și o puneam în cimitir. Mergeam deci prin spate, mă uitam și vedeam reacția omului. Prin aceste demersuri, încercam să văd ce dorește lumea.”
Click pe imagini pentru mărire
Unii întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu ştiu!
Pasiunea e transparentă şi nu poate fi simulată, iar spusele artistului, unul complet (“Sunt singurul cu diplomă dată de Ion Stan Pătraș pe care scrie sculptor-pictor. Sunt colegi de-ai mei care au sculptură în lemn sau pictură pe lemn – dar să le aibă pe ambele, nu le au”) o confirmă:
“Numai să faci un text, să pui o cruce în cimitir, sau să copiezi o cruce pe cealaltă, nu merge! Fiecare cruce are părticica ei de noutate, are personalitatea ei. Seamănă între ele, dar nu sunt aceleași. Sunt altfel de motive. E personalizată fiecare. Nu toată lumea înțelege asta. Ochiul omului nu-l duce să vadă ansamblul crucii, ci se uită la poză și la text. Nu-l interesează ce se face sau ce reprezintă. Fiecare părticică are o istorie a ei.”
Probabil cel mai frumos cimitir din lume: Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş, România
Maestrul din Săpânţa e cum îi şade bine unui cunoscător al profunzimilor: înţelept şi întinerit, parcă, de misterele la care are acces: “Eu vreau să scriu o carte în domeniu. Sunt foarte mândru. Au fost televiziuni care mă întrebau exact cum mi-ați spus Dvs.: «Știți de unde i-a venit ideea lui Stan Pătraș?». De unde să știu, dacă el n-a răspuns la întrebarea asta? Alții vin şi întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu știu. Nu poate să ştie pentru ce am pus eu acolo, sau ce simbol are culoarea. Galben lângă verde, sau galben lângă roșu, sau roșu lângă verde sunt chestiuni care nu se adună. Trebuie văzut de ce. Nu fac cruci de dragul de a face cruci. Nu e așa.”
Această meserie nu este o singură parte, ci sunt trei: trebuie să fii bun sculptor, bun pictor și bun poet. Dacă nu legi aceste trei într-una, nu trebuie să fii aici. Trebuie să fie altcineva!
Etichetat de multă lume, din ignoranţă, drept “meşter popular”, Dumitru Pop Tincu se consideră ceva mai mult, iar argumentele tind să îi dea dreptate. Îl întrebăm, în replică, cum s-ar defini.
“Acum, depinde. Ce înseamnă meșter popular, aşa cum este creionat de noi, care ştim ce înseamnă? Meșter popular am fost până ce am intrat în meseria de bază. Atunci, eu am simțit că nu mai sunt un meșter popular care s-a axat pe mobilă, pe cruci sau pe pictură ori sculptură pe lemn. Ci am intrat pe o meserie din care fac trei. Pot să fac mobilă tradițională sculptată, pictată, pot să fac cruci pentru Cimitirul Vesel, pot să fac tablouri pictate, sculptate, pictură pe sticlă, pictură pe piatră. Sunt multe lucruri pe care le pot face.”
Styx-ul românesc trece prin Săpânţa, iar luntraşul e Dumitru Pop Tincu
Cimitirul Vesel, pe locul II în lume ca unicitate
Ucenic al renumitului Stan Ion Pătraş, cu care a lucrat aproape neîntrerupt, de dimineaţa până seara, de la 9 la 14 ani (“ştiu multe, foarte multe”), Dumitru Pop Tincu crede că “teza lucrării” în ce priveşte Cimitirul Vesel din Săpânţa se dă acum, dar şi că o înţelegere mai bună a fenomenului este garanţia valorizării sale aşa cum se cuvine.
“Din toate sursele pe care le am până astăzi, Cimitirul Vesel s-a dus pe locul II în lume, ca unicitate. Suntem locul V în lume în sculptură-pictură pe lemn, acea artă naivă, în care până astăzi nu s-a dat «teza lucrării». Acum se face «teza lucrării». Până acum, ne-a făcut meșteri populari. Fiind meșteri populari… Ştiți cum e meșterul – astăzi face una, mâine face alta… e altceva!
Dar un om care începe și are o finalitate, acela nu mai poate fi meșter popular. Aici e o problemă foarte mare. Iar omul de rând este dus într-o eroare.”
Ion Stan Pătraș a fost un autodidact. El nu a avut nici o clasă, pe când eu, continuator, am o clasă și sunt pregătit de el. Deja e o avansare
În discuţia noastră cu Dumitru Pop Tincu a reieşit foarte clar – strâns legată de dragostea pentru profesia lui unică – grija de a o proteja, cu orice mijloace, de comercializare, banalizare sau uitare, inclusiv pentru generaţiile care o vor duce mai departe.
“Eu, din ’78, am fost profesor la Școala Populară de Artă, unde mi-am pregătit copiii în această meserie. De un timp încoace m-am lăsat, pentru că nu mai este meserie de bază, pe care o poți proteja. Este o meserie pe care cineva ți-o poate fura la orice oră, spunând: «Domnule, eu am văzut, îmi place și fac, care e problema?».
Sfârşitul tragic al unei vieţi prematur curmate, redat în poezie: „Ne-a venit un ungur rău / Ne-a-mpuşcat în capul meu…”
Am încercat să o protejez prin marcă înregistrată, prin drepturi de autor. Pe timpul lui Ion Stan Pătraș nu s-a știut despre drepturi de autor, nici despre marcă înregistrată. Am încercat să fac marcă și să o înregistrez la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, n.r.). Şi încerc să protejez această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»
Încerc să protejez prin drepturi de autor această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»
Eu nu îi pot opri pe cei care vor să facă, doar să opresc meseria când știu că nu este dusă așa cum trebuie. Atunci intervin și spun: «Nu este bine!». Intră într-un copyright.”
Un cimitir viu, care îşi “dăinuie drumul”
Demersul este unul cu atât mai firesc, cu cât artistul este auto-referinţă pentru creaţiile sale. “De aceea este drept de autor pe texte, pe imagine. Fiindcă acolo nu merge copiat. Nu se lucrează după poză, laser cum se face acuma, ci doar imaginar. Doar ce spune creierul, aia se lucrează acolo. Nu cred că oricui îi e ușor să facă așa ceva.”
Graţie acestor eforturi, Cimitirul Vesel din Săpânţa trăieşte – da, aceasta este expresia corectă – pe mai departe.
“Deocamdată, cimitirul s-a extins mult, își dăinuie drumul, nu s-a lăsat – pentru că putea să pice, să devină un monument. Cimitirul este «viu», se duce mai departe. Vom vedea cum va merge, cât va merge și vom încerca să-l păstrăm ca originalitate.”
Originalitatea Cimitirului Vesel din Săpânţa trebuie văzută însă în esenţă, mai mult decât în reprezentarea ei tangibilă. E indubitabil că românii de aici au o relaţie specială cu moartea:
“Este singurul loc din lume unde se râde de moarte! La noi, de exemplu, a murit un om și este ținut la casa lui timp de trei zile. Familia îl bocește, îl cântă, dar restul oamenilor, nu. Trec prin râsete, prin jocuri în acele trei zile de priveghi. În altă parte, merge lumea și îi ține un memoriu, dar aici, nu. Dacă o să mergeți la o înmormântare, o să vedeți câteva persoane pe lângă sicriu și restul fac jocuri de cărți, locale. Se bârfește. Dacă stai între ei, afli tot felul de cuvinte. Se adună tot satul, unde sunt persoane mai cunoscute. Și auzi între ei discuțiile și se formează niște lucruri acolo. Cine are habar, are ce culege de acolo, folclorul satului. Acesta este specificul Maramureșului.”
Îl presăm pe amfitrionul nostru pentru a afla dacă acest tip – unic – de umor trebuie căutat “la sursă”. E momentul în care ochii şi vocea lui Dumitru Pop Tincu se înflăcărează: “Da, acesta este răspunsul la întrebarea: «Ce înseamnă Cimitirul Vesel?». El este dacul liber, care spunea: «Întâmpinam moartea cu râsul și nașterea cu plânsul.» De ce? Cel ce moare va fi liber. Cel ce se va naște va fi asuprit. Și asta este – asta s-a gândit atunci, și asta rămâne. E dăinuirea peste ani și peste veacuri.”
Cele mai vestite cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa sunt marcate, pentru a fi uşor recunoscute de către turişti
O identitate atât de pronunţată nu ar fi putut fi prezervată în Muntenia sau în Moldova, mai crede maestrul, specificul locului determinându-i istoria, şi nu invers: “Zona noastră nu prea a fost ocupată, acești oameni nu au fost alungați de pe locurile lor – și atunci, ei și-au păstrat portul, tradiția și obiceiurile. În alte zone au fost aruncați de pe locurile lor și nu au putut stăpâni sau să ducă mai departe ce au avut.”
Nici comunismul nu a rezistat Cimitirului Vesel din Săpânţa
Excepţii există, desigur, şi în Maramureş, unde invazia materialelor moderne şi a caselor de un kitsch grotesc ameninţă civilizaţia lemnului.
“Vedeţi ce înseamnă robotica? Omul, dacă a mers afară… Vedeți și la o pasăre că, dacă-și formează un cuib și nu-și găsește locul potrivit ei, cu timpul îl abandonează și îşi face altul mai frumos. Așa este și omul. La noi încă mai sunt case unde, pe jos, e pământ și trăiește omul. Şi trăiește poate mai bine decât ceilalți în cele moderne, în care acum o familie de două-trei persoane are 20-30 de camere. Tot mă gândesc: ce faci în ele? Pentru ce le faci, cui le laşi?
Aici este o problemă. Omul și-a făcut petec să se poată acoperi, nu a făcut petece pentru cinci sau pentru zece, ci pentru el însuși. Așa e și meseria asta. Datina de a transmite mai departe. Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut.”
Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut
Dintre oamenii locului, a se citi cei pe care i-a format lângă el, intenţionează şi Dumitru Pop Tincu să-şi “recruteze” urmaşul. “Va fi cineva, dintre cei pe care i-am adus până acum, care cred că va asigura continuitatea, care va păstra în viitor. Am încredere, fiindcă voi încerca sub orice formă să-l formez în aşa fel, ca să simtă măcar un sfert din ceea ce am simțit eu, să vadă ce înseamnă o meserie și o bază a meseriei. (…) Calitățile trebuie să i le caut eu. El degeaba va veni cu ele, dacă eu nu le simt. Degeaba formez un om cu o plăcere pentru o bază și să le piardă pe cele două de care vă spuneam.”
“A pune cruce” a ajuns să desemneze, în limbajul cotidian, închiderea definitivă a unui demers, a unei iniţiative. Doar la Săpânţa, crucea pusă este abia începutul unei poveşti pe care oamenii o vor cunoaşte zeci sau sute de ani de acum înainte.
Click pe imagini pentru mărire
“La noi, pânza freatică este sub un metru. Astfel, mortul se înmormântează direct în pământ. Până ce nu se așază bine locul după înmormântare, nu se pune crucea. Și atunci, nici cruce provizorie nu este. La oraș, când a murit cineva din familie, omul merge la fabrică și spune că vrea o cruce, ia una şi o pune. Dacă noi nu am avut o tradiție de acest gen, am încercat să facem să meargă cum a fost tradiția, originalitatea. Nu se pune.
În cimitir, o să vedeți morminte fără cruci. Se face rotația crucilor. De aceea spuneam că Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană”, ne-a spus Dumitru Pop Tincu, omul care a realizat peste 700 de cruci, nu doar în România, ci şi pe mapamond. “Am multe la muzee din lume, dar și în cimitire: în Franța, Italia, Belgia, Olanda, SUA. Mai fac și farse. Ați văzut, în atelier, crucea unei japoneze foarte cunoscute, Ayako Imoto, căreia i-a făcut o farsă o televiziune din Japonia. A adus-o aici și și-a găsit crucea în Cimitirul Vesel. A râs, a plâns…”
Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană
Îl lăsăm pe Dumitru Pop Tincu, menestrelul vieţii şi al morţii, să îşi scrie cartea în care, sau cu care, va face istorie.
“Voi aduna şi multă poezie. Din ’80, am activat la Cenaclul Flacăra, unde am transmis multe texte despre crucile din Cimitirul Vesel și au fost scrise în revista lui Adrian Păunescu. Am colaborat foarte mult cu el, cu Alexandru Raicu, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu, doctorul în folclor Mihai Florea. Am avut ocazia să stau de vorbă cu multe personalități și, prin ele, am cunoscut habarul acestei meserii. Dacă nu-i cunoșteam, nu aveam habarul acestei meserii – unde se poate ajunge cu ea.
Interioare, Casa Memorială „Ion Stan Pătraş”, Săpânţa
Eu voi strânge mult și voi scrie mult. După mine, o să las o istorie. Eu n-am primit de la Stan Ion Pătraș o istorie a meseriei, dar am încercat, după moartea lui, să strâng tot ce merita el.”
Tradiţia nu se poate păstra în oraşe. Aici este problema și asta le transmit meseriaşilor care ştiu ce înseamnă o meserie lucrată cu inima, nu pentru bani – o meserie pe care o stăpânești nu pentru a te îmbogăți, ci pentru suflet: să păstreze aşa cum sunt cele ce au în mână
O ultimă întrebare: cum va primi moartea omul care o persiflează, dar o şi îmbrăţişează, în fiecare zi? Un râset scurt, urmat de poate cel mai memorabil răspuns pe care l-am primit, unul care sintetizează toată viaţa şi arta omului de litere:
“Eu lucrez în această meserie – dar stau și mă gândesc câteodată, pentru că nu e om pământean căruia să nu-i vie timpul, dar nu știe când. Tot timpul sunt pregătit, ori că m-a lua prin râs, ori prin somn, cine știe prin ce. Dar știu că sunt dator cu o moarte. Nu pot să spun că mă feresc de moarte. Aș vrea să-l văd pe acela care spune: «Eu nu mor!». Nu cred asta. Eu râd tot timpul – vedeţi Dvs., printr-un singur text, eu pot face orice. E foarte ușor.”
Câtă dreptate are Dumitru Pop Tincu. Cimitirul Vesel din Săpânţa, pe care îl păstoreşte cu atâta dragoste, e dovada vie că, şi la început, şi la sfârşit, a fost şi va fi tot Cuvântul.
Căci înălțându-Se Hristos, după voia Sa, pe eșafodul tău, a ridicat cu Sine lumea toată. Înălțându-Se Hristos pe Tine de al nostru drag, a dat jos șarpele de aramă oarecând înălțat. În drumul nostru, nu mai există șarpe care să muște și să...
Se numește, așijderea, slava lui Hristos și înălțarea lui Hristos; în mod asemănător, este percepută drept potir al celor doritori și concluzia Patimilor lui Hristos, pe care Domnul le-a îndurat pentru a noastră mântuire. Că slava lui Hristos este...
Celebrăm sărbătoarea Crucii, iar întreaga suflare a Bisericii s-a luminat. Celebrăm sărbătoarea Crucii și lumea întreagă s-a iluminat și s-a umplut de razele bucuriei dumnezeiești. Celebrăm sărbătoarea Crucii, pentru care întunericul (păcatului) a fost...
Sfințenia coborâtă în realitatea palpabilă și apropiată nu se conservă solitar, ci se manifestă în deplină iubire și lucrare de comuniune, care mărturisește activ pe Hristos și Evanghelia Sa, cu demnitate și curaj. Într-o temniță a reeducării și...
10-12 septembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00
Muzeul Național al Țăranului Român
Cruce-n casă /Cruce-n piatră /Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precistă pe fereastră.
Muzeul Național al Țăranului Român prăznuiește în ajunul zilei de 14...
În centrul teologiei creştine se află simbolul mântuitor al Sfintei Cruci, prin care omenirea întreagă a fost curăţită de păcatul strămoşesc şi prin care Dumnezeu a redat urmaşilor lui Adam şi ai Evei posibilitatea de a moşteni viaţa de veci, pierdută...
Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele...
Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte...
În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la...
https://youtu.be/nb2bMpY4vNA“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”
Cuvintele îi...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
