Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

cultură

continuare

Matricea Românească: Cum remarcaţi și Dvs., matricea noastră are drept caracteristică faptul că suntem niște supraviețuitori, nişte oameni care au rezistat mii de ani vicisitudinilor istorice. Cum se împacă mândria națională, pe care spuneați că o au toate popoarele, și societatea globalizată, multiculturală în care, vrem-nu vrem, suntem și noi?

Sorin Liviu Damean: Mă așteptam la o astfel de întrebare, pentru că într-adevăr, ea ne frământă mult în ultima vreme.

Matricea Românească: Alți colegi de-ai Dvs. din mediul academic au cristalizat altfel întrebarea: „De ce ne sperie naționalismul?” Există tot felul de confuzii între naționalism, patriotism şamd.

Sorin Liviu Damean: Exact. Aici e punctul sensibil. Într-adevăr, parcă trăim vremuri în care ne este rușine să utilizăm termeni precum patriot, patriotism, naționalism șamd. Parcă sunt termeni care au căzut în desuetitudine, parcă ne ferim de acest lucru. Acolo este tiparul, n-avem de ce să ne temem de așa ceva. Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși, și acele accidente dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău, nu tot naționalismul nostru din perioada interbelică a fost rău. Altfel, nu ne-am explica de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist. Era un naționalism în sensul bun al cuvântului, un naționalism care mergea mai mult spre tradiționalism, spre religiozitate, spre întorcerea omenirii din nou la religie.

Pentru că a fost acel nefericit Prim Război Mondial. Din păcate, nu au știut că va urma și un al doilea, la foarte scurtă perioadă de timp. După Primul Război Mondial, lumea s-a schimbat fenomenal. Se simțea nevoia aceasta, a unui curent naționalist în sensul consolidării statelor, unele dintre ele abia constituite, altele dintre ele reconstituite sau, cum a fost cazul nostru, altele desăvârșite. Deci state care au reușit să-și desăvârșească unitatea națională. Cum poți să realizezi acea coeziune, închegare la nivel național, dacă nu încurajezi acest curent?

De aceea, eu cred că trebuie să privim foarte echilibrat și naționalismul acesta despre care noi spunem că a fost extremist. Pentru că s-au produs atunci abuzuri, crime, violențe care nu sunt o pată albă pe obrazul nostru, dar ne asumăm greșelile pe care le-am făcut. Care popor din lumea asta n-a săvârșit și greșeli? Nu suntem noi mai răi decât alții.

Astăzi, într-adevăr, când vorbești de patriotism, toată lumea tinde să te arate cu degetul: „A, acesta a rămas cantonat în perioada de dinainte de 1989!”. Atenție, nu spune nici unul că ești cantonat în perioada interbelică, toți spun că ești cantonat în perioada comunistă. De ce? Pentru că, la un moment dat, a ieșit la iveală ideologia național-comunistă. Pentru că și comuniștii aceștia nu au fost toți o apă și-un pământ. Mulți și-au manifestat independența față de marele vecin de la Răsărit. Nu putem să-i punem pe toți în aceeași oală.

Naționalismul nu trebuie confundat cu naționalismul extremist. Am avut și accidente în istorie – deși și acele accidente, dacă luăm și le analizăm în profunzime, vom vedea că nu totul a fost rău. Altfel, de ce o minte strălucită ca Nicolae Iorga a fost un reprezentant al curentului naționalist, de ce Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, în tinerețea lor, au mers pe curentul naționalist? Era un naționalism în sensul bun al cuvântului

De ce să ne fie ruşine să recunoaștem: „Da, domnule, sunt patriot! Țin la țara în care m-am născut, pentru că aici sunt originile mele, rădăcinile mele, aici m-am format, aici am fost educat, aici mănânc pâinea de toate zilele. Dar în egală măsură, de ce să nu mă duc la un monument închinat străbunilor noștri care și-au dat viața pentru ca noi, astăzi, să fim liberi?”.

Prin natura profesiei, circulând foarte mult prin țară și încercând să identificăm monumentele istorice închinate eroilor neamului, ce credeți că am constatat? Buruieni, nici un fel de grijă, nici măcar o cocardă tricoloră, nici măcar o lumânare aprinsă sau un buchet de flori. Ne este chiar așa de greu să aprindem o lumânare, să smulgem niște buruieni de lângă un monument care este închinat celor care și-au dat viața? De ce nu ne gândim: „Dar dacă am fi fost noi în locul acelei generații care s-a sacrificat și am fi undeva Sus și am putea privi ce se întâmplă astăzi? Nu am reacționa la fel? Nu ne-am închina și am spune: «Doamne, pentru ce ne-am dat viața, ca nimeni să nu treacă să se închine sau să depună o floare!»”. Și mereu dau exemplul acesta, pentru că l-am văzut cu ochii mei. Când am trecut prin Ungaria și am stat o perioadă de timp, am rămas extraordinar de surprins de cultul acesta pe care îl au față de eroi. Și cel mai mic monument era pus în valoare!

Matricea Românească: Am fost la Alba Iulia și, în Catedrala Romano-Catolică, la mormântul lui Matei Corvin, erau coroane de flori, cocarde. În schimb, în oraș, la monumentele unor oameni de cultură de-ai noștri, totul era ofilit. Diferența era flagrantă.

Sorin Liviu Damean: Exact. De ce, nu suntem și noi din același aluat, nu suntem și noi ființe umane, cum sunt și ceilalți? Şi-atunci, de ce să ne ferim? Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici. Am mai făcut exercițiul acesta în rândul studenților. Pe toți îi pun să treacă pe lângă monumente și pe lângă statuile din oraș și să identifice: cine a fost acolo, de ce i s-a ridicat statuie. Omul acela a făcut ceva, nu?

Au fost niște sondaje, la un moment dat – avem o statuie foarte frumoasă a lui Alexandru Ioan Cuza, în fața Primăriei din Craiova. Este o copie făcută chiar de sculptorul Raffaello Romanelli, care a făcut și statuia Cuza de la Iași. Este o copie fidelă a acelei statui. Li s-a luat interviu unora dintre craiovenii noștri chiar în fața statuii. Au fost întrebați: „Ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859?”, pentru că era statuia lui Alexandru Ioan Cuza în spate. Toți ridicau din umeri, unii ziceau „Marea Unire”. Deci știau ei ceva, dar erau o confuzie extraordinară.

Tocmai refuzul nostru de a accepta elementele identității noastre naționale ne face să fim ignoranți, ne determină să trecem pe lângă un monument și să nu ne uităm puțin în sus, pentru a vedea cine este personalitatea imortalizată aici

De ce trebuie să depunem coroane de flori, să arborăm steagul numai când aniversăm niște momente istorice? Statuia e făcută numai pentru astfel de momente? Oare în restul timpului nu ne putem întreba cine e personajul, nu putem depune o floare, nu putem depune o coroană? Eu cred că, din punctul acesta de vedere, mai avem multe de făcut. Iar încercarea aceasta de a ne distanța, de a spune: „Da, domnule, dar acum suntem cetățeni europeni, de ce trebuie să mai cunosc originile mele și de ce să mai vorbesc eu de identitate națională? Sunt un om liber și circul în Europa pentru că sunt european”. Ești și european, dar în primul rând, ești român. Acolo te-ai născut, acolo sunt rădăcinile tale. Nu trebuie uitat că acolo te-ai format. Ceea ce ai ajuns, până la o vârstă când să zicem ai luat o decizie, ține de acele locuri.

Dacă ar fi să îi analizăm pe europeni, credeți că ei gata, s-au schimbat peste noapte, că pentru ei, Uniunea Europeană este o structură care se suprapune peste state? Păi chiar Uniunea Europeană vorbește despre “unitate în diversitate”. Nu? Suntem cu toții diferiți, avem poate valori diferite, dar încercăm să ne punem la un loc și să vedem ce are fiecare bun, ce are rău, ce putem pune împreună.

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Noi am înțeles-o la modul radical: „Am intrat în Europa, trebuie să…”

Sorin Liviu Damean: Exact, am intrat în Europa, trebuie să facem cum spun europenii. Domnule, nu dictează nimeni, aici este greșeala. Noi mai tot timpul spunem: „Da, dar ne dictează Europa. Ni s-a spus de la Uniunea Europeană că nu știu ce trebuie să facem”. Domnule, nimeni nu îți poate impune să faci cu forța. Totuși, nu s-a renunțat la suveranitatea statală! Ai posibilitatea aceasta să zici: „Da, legislația aceasta se potrivește și la mine” sau „Nu, legislația aceasta nu merge”. De ce nu merge? „Uite, fac un studiu și îți demonstrez că acel lucru nu merge”.

Matricea Românească: Britanicii au putut.

Sorin Liviu Damean: Britanicii sunt un exemplu, deși eu cred că n-a fost cea mai bună decizie pentru ei. Pentru că, vedeți, au încurajat diverse poziţii radicale, până la urmă, prin această atitudine de izolare – Doamne ferește, nu aș vrea să fie “splendida izolare” prin care a mai trecut Albionul. S-ar putea să rămână aşa cum de multe ori au recunoscut, că ei nu sunt europeni, ei sunt continentali. Deja sunt plasați în afara continentului: „Noi suntem undeva, la distanță.” Dacă ești la distanță, vei rămâne tot timpul la distanță.

Matricea Românească: Dar, ca exercițiu de suveranitate, ceea ce au făcut e valid.

Sorin Liviu Damean: Fără-ndoială. Uniunea Europeană are şi elementele sale pozitive, şi elemente negative. Care organism a reușit să sudeze atât de bine elementele, încât să constituie un bloc compact? Nici unul. Oricând vor fi și tensiuni, oricând vor fi și păreri diferite. Nu au cum să gândească toți europenii la fel, însă este o structură care ne ajută, este o structură care ne asigură acea vizibilitate de care spuneam la un moment dat. Este libertatea aceasta de circulație pe care noi am câștigat-o și care ne permite astăzi să putem să mergem oriunde în spațiul Uniunii Europene. Că mai sunt și cei cu spațiul Schengen, aceasta este altceva. Pe de altă parte, poți întoarce problema, și să zici: „Da, suntem europeni, avem drepturi egale, dar unii au drepturi mai egale decât ceilalți”. Ajungem puțin la George Orwell și la „Ferma animalelor”.

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi

Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate şi ele se vor rezolva, dar în timp. Nu putem să facem totul perfect de la început. Americanii nu au avut dificultăți, când au constituit Statele Unite ale Americii? Nu s-au confruntat cu un război civil, nu s-au omorât unii cu ceilalți ca să poată să reprezinte ceea ce reprezintă astăzi? Iată unde se află Statele Unite astăzi. Uitați-vă la japonezi, la mândria națională a japonezului. Pentru ei, 1945 este „anul 0”. În 60 de ani au ajuns la culmea civilizației și a tehnologiei. Cum? Prin mândria lor și prin faptul că sunt un popor muncitor, că au știut cum să renască din cenușă un stat care era prăbușit aproape în totalitate.

Matricea Românească: Și-au făurit o identitate, dar investind foarte mult în educație.

Sorin Liviu Damean: Ați atins exact punctul sensibil – au știut unde să investească. Şi unde poți să investești, decât în mintea omului, în formarea lui? Pentru că, dacă ai format un cetățean bine pregătit profesional, un cetățean cu cunoștințele necesare, acela se descurcă oriunde în lumea asta. Însă, dacă nu se va investi în educație, o să rămânem o masă amorfă, mulți dintre noi, indiferenți, mulți dintre noi, încercând să plecăm prin alte zări, în speranța că este mai bine acolo, mulți dintre noi fiind exploatați de către cei care ne primesc. Pentru că da, spui: „Ce bine mă plătește în Spania sau în Italia, când mă duc să lucrez în construcții, sau la cules de căpșuni!”. Nu, aceea este exploatare. Românii fac munca pe care nu o fac nativii. Acolo, fiecare spune: „Munca aceasta nu este pe măsura studiilor pe care le-am făcut”. La noi, studentul sau absolventul de facultate se duce și culege căpșuni. N-ai să vezi spaniolul cu studii superioare să facă lucrul acesta!

Istoricul Sorin Liviu Damean pledează pentru recâștigarea mândriei naționale de către români

Istoricul Sorin Liviu Damean pledează pentru recâștigarea mândriei naționale de către români

Deci, sunt multe lucruri care nu sunt normale, care nu sunt firești. Însă, ceea ce îmi doresc eu este să încercăm să facem în așa fel încât să nu ne fie rușine să spunem că suntem români. Românii sunt și ei la fel de valoroși ca mulți alții pe lumea aceasta. Poate unii dintre ei mult mai valoroși. Dar trebuie și voință politică. Suntem conduși de o elită politică. Că este elită sau nu, în adevăratul înţeles al cuvântului, rămâne discutabil. Dar nu ne putem conduce toți, avem nevoie de reprezentanți. Dacă acești reprezentanți ar avea puțin mai multă voință, dacă ar pune mai presus interesele naționale decât interesele personale, eu sunt convins că România ar ajunge departe. Am pierdut cei 50 de ani din timpul comunismului, am rămas în urmă față de occidentali. Am cam fost în urmă de multe ori, dar gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza. Dar trebuie voință, subliniez.

Matricea Românească: Istoria, ca ştiinţă socială, este într-un con de umbră care pare că nu mai iese. Cum facem noua generație de tineri să se reîndrăgostească de istorie, de origini până la urmă?

Sorin Liviu Damean: Da, este un fenomen care se constată. Din păcate, istoria la nivelul disciplinelor de studiu a scăzut în ultima vreme. Vedem cazul învățământului preuniversitar, unde orele s-au restrâns din ce în ce mai mult. Vedem la Universitate că nu mai avem studenți la istorie, așa cum am avut în perioadele din urmă. E adevărat, traversăm o perioadă mai grea. Dar eu cred că istoricii, prin esența lor, sunt oameni de vocație. Şi dacă toți ieșim cumva și rostim răspicat adevărul istoric, cred că rezultatele trebuie să apară instantaneu. Nu trebuie să stăm doar la catedră. Nu trebuie să stăm doar cu ochii în cărți, trebuie să mai ieșim puțin în cetate, din turnul nostru de fildeș. Trebuie să mai facem o emisiune televizată, să mai publicăm un articol în presă, să mai apărem la o conferință. Sunt atâtea lucruri care pot pune în evidență istoria, încât eu cred că nici o altă știință sau altă disciplină de studiu nu are atâtea atuuri câte are istoria și câte are un istoric.

Gândiți-vă că, de pildă, în 1936, în perioada interbelică, eram printre țările cele mai dezvoltate din Europa și cu cele mai multe resurse – de petrol, de minereu, de cărbune. De ce atunci s-a putut și acum nu se mai poate? Eu cred că, odată ce ai demonstrat că poți, lucrul acela se mai poate realiza

Plus că trebuie să recunoaștem acest lucru: istoricul este cel care dobândește cea mai solidă cultură generală. Nu trebuie să ne ferim și să fim modești. Un istoric în adevăratul sens al cuvântului nu se poate să nu aibă această solidă cultură generală care, după aceea, duce și la specializarea pe diferite domenii sau epoci ale istoriei. Dar avem avantajul acesta: cunoaștem foarte mult și ce s-a întâmplat în trecut, știm să explicăm prezentul, știm să ne gândim și puțin în perspectivă. Dacă ne-am solidariza cumva… și prin solidarizare nu înțeleg a ne strânge cu toții la un loc, într-un grup compact și să demonstrăm lumii că noi suntem cei mai buni. Nu. Solidarizare în sensul de conștientizare. Fiecare dintre noi să conștientizeze că, promovând istoria, de fapt ne promovăm țara, promovăm trecutul ei și, de ce nu, promovăm și viitorul, pentru că demonstrăm cine am fost înainte. Așa că, revenind la ce discutam anterior, la globalizare, să ne vedem noi de treabă, că nu va veni un val din acesta de globalizare, în care totul să fie un neant. Sau, dacă va veni un astfel de val, mi-ar plăcea totuşi să cred că putem să constituim o insuliță sau să nu fim o particulă dintr-o masă amorfă. Să avem şi noi o distincție, să ne păstrăm câte ceva din specificul nostru național.

Încrezător în viitorul României: profesorul Sorin Liviu Damean

Încrezător în viitorul României: profesorul Sorin Liviu Damean

Cosmin Dragoste este lector universitar doctor al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, fost manager al Casei de Cultură din capitala Olteniei şi un filolog reputat, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România. Cu el, Matricea Românească a purtat o discuţie despre amprenta distinctivă a regiunii în cultura românească dar şi despre influenţa culturii germane asupra matricei româneşti.

Matricea Românească: Domnule Dragoste, vă rog să vă prezentați, în câteva cuvinte.

Cosmin Dragoste: Despre mine, ca persoană, nu știu dacă sunt foarte multe de spus. În prezent, sunt lector la Departamentul de Studii Anglo-Americane și Germane din cadrul Facultății de Litere din Craiova, începând din anul 2000, de când am terminat Facultatea de aici. Deci sunt un produs al acestei Facultăți, și mă bucur că pot să dau înapoi măcar o mică parte din ceea ce am învățat de la profesorii mei și să ajut, la rândul meu, alte generații să vină din urmă și încet-încet, să efectuăm acest «schimb de linii», cum se spune.

Apoi, vreme de doi ani și jumătate – de la 1 octombrie 2013 și până la 1 martie anul acesta -, am fost managerul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, funcție pe care am părăsit-o, pentru că este foarte greu să fii în două locuri și să încerci să faci lucrurile la superlativ în ambele părți. Așa că am hotărât să rămân la meseria mea «de bază», pentru a-mi canaliza toate energiile și eforturile în acest domeniu.

Matricea Românească: Avem deci, pe de o parte, filonul academic iar pe de alta, resortul cultural. Cum s-a născut pasiunea pentru filologie și pentru Facultatea de Litere?

Cosmin Dragoste: N-a venit neapărat din cauza faptului că nu am fost bun la matematică, deși recunosc că nu am strălucit niciodată în domeniul științelor exacte, dar mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am început, din clasa a V-a, să studiez limba germană și am avut șansa extraordinară ca, încă din primul an de studiu la germană, să avem o profesoară de mare excepție, care a reușit să trezească în noi gustul pentru o limbă de care mulți se sperie și despre care spun că este foarte dificilă. Pe demonstrate, nu este așa. Pot să demonstrez că germana este mult mai ușoară decât engleza. Dar acest lucru a fost decisiv în formarea cel puțin a mea, dacă nu și a colegilor mei de școală generală.

După un an de zile, doamna noastră profesoară ne-a părăsit, a plecat în Timișoara. Acum, este cadru didactic al Universității din București. Iată că nu numai nouă ne-a plăcut, dar valoarea ei este confirmată și de faptul că a ajuns în domeniul universitar. Pornind cu această pasiune pentru limbile străine, am aprofundat-o – am studiat și franceza în școala generală. Mi-a plăcut și franceza foarte mult dar, față de germană, nu a reușit să se ridice la același nivel. Mi-am dat seama că limbile străine, literatura, față de științele exacte, îmi pot aduce mult mai multe satisfacții pentru că, dacă îmbini utilul cu plăcutul, iese ceva extraordinar.

Filologul Cosmin Dragoste: "Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza"

Filologul Cosmin Dragoste: “Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza” Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre influența culturii germane în spaţiul românesc? Cât ne-a modelat?

Cosmin Dragoste: În spațiul românesc, eu zic că ne-a modelat foarte mult. Chiar și în zona Olteniei. Dar vorbim, în special, despre Transilvania, unde au fost primii coloniști, care au venit din spațiul de limbă germană și s-au așezat aici. Apoi, câteva sute de ani mai târziu, coloniștii austrieci au venit în Banat, în trei mari șiruri de migrații. Ulterior, și Oltenia a fost o perioadă sub ocupație austro-ungară, habsburgică, dar nu a rezistat foarte mult. Însă noi, românii, am învățat multe lucruri bune de la acești coloniști care au venit, care au deschis școli, care s-au ocupat foarte mult de domeniul afacerilor, de domeniul istoriografiei, de domeniul tipăririi de cărți pentru că au fost, întotdeauna, foarte bine organizați.

Germanicii care s-au aşezat în România de-a lungul istoriei au fost foarte preocupați de cultură și de educație

Ca să nu vorbim și despre Bucovina, atunci când a intrat sub stăpânire habsburgică și o mare parte a administrației a venit direct de acolo, iar lucrurile s-au așezat extraordinar de bine. S-a văzut, peste tot unde au venit acești germanici – să le spunem așa, ca să îi înglobăm pe toți –, că au fost foarte preocupați de cultură și de educație. Să nu uităm că, la scurt timp după ce au venit în Bucovina, au și deschis o Universitate – dacă nu mă înșel, cred că era, la acea vreme, a cincea Universitate a Imperiului Habsburgic. În plus, numărul de locuitori din Bucovina a crescut foarte mult într-o perioadă extraordinar de scurtă de timp, în numai câteva decenii. În Transilvania vedem inclusiv astăzi, cu ochiul liber, moștenirea aceasta germanică, nu numai în ceea ce privește arhitectura, dar și în ceea ce privește relațiile interumane, relațiile administrative. Această influență rămâne, în continuare, un etalon pentru România.

Matricea Românească: Iar pe plan literar?

Cosmin Dragoste: Și pe plan literar ne-au influențat foarte mult. Când au venit primii coloniști ai Transilvaniei, au venit, evident, cu un bagaj cultural, literar propriu, pe care l-au transpus și aici. Au venit cu legendele lor, cu basmele lor, cu poveștile pe care, nu după mult timp, au început să le şi tipărească. Apoi, primii scriitori din Transilvania evident că au fost de limbă germană, fiindcă aveau și alte legături cu Vestul Europei, cu Occidentul și erau mult mai bine ancorați la scena europeană decât localnicii. Nu spunem, prin aceasta, că românii ar fi fost inculți – Doamne fereşte! -, dar altele au fost legăturile, altfel s-a mers cu lucrurile acestea. Au fost stadii de evoluție diferite.

Există, în acest moment, literatura germană din România – un termen foarte contestat ca denumire, nu ca esență, pentru că s-au căutat multe denominări care să acopere această literatură. O literatură pe care însăși literatura germană din Vestul Europei o recunoaște ca o literatură de sine stătătoare și care a adus foarte multe lucruri noi și multe inovații nu numai literaturii noastre române, ci în special literaturii germane. Nu vorbim numai despre Herta Müller, care e născută în Banat, și care în 2009 a obținut premiul Nobel pentru literatură. Dar există foarte mulți alți scriitori plecați din România – fie înainte de 1989, fie ulterior – și care acum sunt foarte bine așezați pe piața marketing-ului literar din spațiul germanic. Am putea aminti câteva nume – Richard Wagner, Franz Hodjak, Johann Lippet. Sunt numai câteva vârfuri dintre acestea.

Matricea Românească: Putem să-i revendicăm și noi, să spunem că sunt și români?

Cosmin Dragoste: Aici este marea lor problemă: nu-i putem revendica 100% nici noi, nu îi poate revendica 100% nici Germania. Ei au un statut special oarecum… sunt situați într-un „no man‘s land”, între literaturi, dar fără ca, prin aceasta, să fie o literatură minoră. Pentru că s-a vorbit despre această literatură germană din România ca fiind o “literatură minoră”, dar nu în sensul negativ, ci pornind pe urmele denumirii unor filosofi ai literaturii [Gilles] Deleuze și [Félix] Guattari. O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură, în acest sens. Literatură minoră a fost și literatura de limbă germană din Cehia – îl avem pe Kafka, ce vine de acolo, ca să dăm un singur exemplu. Sunt multe astfel de literaturi „minore” germanice – nu e nimic peiorativ aici – care au adus un flux novator extraordinar.

Matricea Românească: Știu că sunteți și scriitor. Care este sfera preocupărilor Dvs.?

Cosmin Dragoste: Și proză, și poezie. Depinde. Scriu și în română, scriu și în germană. Este un exercițiu extraordinar să scrii într-o limbă străină pentru că, oricât de bine ai cunoaște-o, nu este limba ta maternă și te silește foarte mult să fii mult mai concis. De exemplu, o mare problemă a literaturii contemporane – despre care vorbesc cam toți pe la cenacluri – este știința de a tăia foarte mult din text, de a ajunge la esențial. Scriind într-o limbă străină, ești cumva obligat, constrâns să te rezumi la esențial – nu neapărat pentru că nu ai ști cuvinte, pentru că, dacă nu le știi, le cauți în dicționar. Dar este vorba despre modul de a gândi în alte tipare cognitive, în alte tipare mentale și psihice decât cele cu care tu ești obișnuit, ca vorbitor matern al unei limbi.

O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură

Matricea Românească: Ce preferați, non-ficțiunea sau ficțiunea?

Cosmin Dragoste: Ambele, dacă sunt scrise bine, dacă sunt scrise cu mult talent.

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Matricea Românească: Pe lângă provocarea despre care aminteați, care ar mai fi provocările de a scrie și de a transpune ceea ce simți, ca scriitor român, într-o limbă străină? Le recomandați confraților scriitori să facă exercițiul acesta?

Cosmin Dragoste: Da, este un exercițiu extrem de recomandabil. Ca un exercițiu – nu neapărat preliminar, ci paralel – sunt traducerile. Eu sunt și traducător din limba germană. Am tradus destul de mult și traducerea nu este o simplă transpunere, asta trebuie să înțeleagă toată lumea. În traducere, dai foarte mult și din tine, dar tot talentul este să faci în așa fel încât să nu alterezi scriitorul pe care îl traduci. Fiindcă avem foarte multe exemple de astfel de traducători absolut meritorii dar care, traducând, sunt atât de puternici și de personali, încât… De exemplu, nu mai sună ca Balzac în limba română, ci sună ca traducătorul respectiv. Toată măiestria este să te “infiltrezi” pe urmele scriitorului, să mergi alături de el, să fii și tu prezent alături de el dar, cu toate acestea, să-l redai – în limba română, în cazul de față – cât mai nealterat. Nealterat, evident, nu se poate, dar cât mai nealterat.

Matricea Românească: Să îi înțelegi, până la urmă, psihologia.

Cosmin Dragoste: Este foarte important. La o traducere nu merge, din punctul meu de vedere, să iei cartea, poezia sau ce este, și să începi să o traduci automat, ca un program de traducere. Dau un singur exemplu: am tradus, pentru Teatrul Național din Craiova, acum câțiva ani, o piesă a unei scriitoare, probabil cea mai bună scriitoare de teatru din Germania, Dea Loher. „Hoți” se numește piesa. Am avut – cred că le am și acum prin sertare – circa 100 de variante, dar nu m-am apucat de traducere, până nu am citit piesa de 2-300 de ori până să reușeșc să intru în mecanismele de gândire ale autoarei. Apoi, am avut șansa de a merge la Berlin şi să o cunosc personal – am stat câteva zile numai cu ea. Într-adevăr, am înțeles cum gândește lucrurile, ce vrea de la un text, ce vrea de la un actor, pentru că este o piesă de teatru, nu este numai pe hârtie. Trebuie, când o traduci și când o citești, să ai în minte și jocul scenic. A fost o șansă extraordinară să am contact cu acest autor, pentru că este în viață, scrie, trăiește prin teatru în tot ce face ea, și s-o întreb exact cum își imaginează jocul scenic. Am discutat chiar și cu regizorul care a pus în scenă această piesă a ei și multe lucruri s-au lămurit. Dar a traduce mecanic și automat, „la normă”, ca în fabrică, se vede în produsul final.

Matricea Românească: Pentru că ne aflăm în Oltenia și discutăm despre cadrul mai larg al culturii românești, ce are de oferit regiunea Dvs. pe acest plan?

Cosmin Dragoste: Oltenia a avut și are în continuare, din fericire, foarte multe de oferit. Să ne gândim, pentru că tot o parte a culturii este, la boierii Craioveşti. Generaţii de-a rândul au dat şi domnii Țării Românești: Basarabii se trag tot din Craiovești, Brâncovenii, la fel. Dacă ne uităm la toată salba aceasta de mănăstiri care există în Oltenia, majoritatea sunt ctitorii ale Brâncovenilor și ale neamului Basarabilor. Evident, mănăstirile au fost și centre de cultură în Evul Mediu, după cum toată lumea știe. Începând de acolo, Oltenia a avut foarte multe de oferit. A avut și în domeniul culturii, a avut în domeniul științelor – un Henri Coandă, un Gogu Constantinescu, un Petrache Poenaru, Theodor Aman este tot oltean de-al nostru, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu – Tradem, cunoscut poeților -, Marin Sorescu, cel care rămâne în continuare cel mai tradus scriitor român în limbile universale, Nicolae Titulescu… Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, era și el craiovean, de-al nostru. Avem și o stradă care îi poartă numele, chiar în centrul orașului.

Aşadar, o sumedenie de artiști, de oameni de cultură care au existat neîntrerupt, chiar și în perioada comunistă. Cu rigorile și vicisitudinile de atunci, a existat o viață în Craiova, au continuat să apară reviste de cultură. “Scrisul românesc”, “Ramurile” au mers în continuare. Toate acestea se văd și acum, pentru că apetitul pentru cultură, în Craiova, nu a murit.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar. Probabil știți că a fost unul dintre orașele candidate la titlul de Capitală Curopeană a Culturii, în 2021. Din păcate, nu a fost admisă în finală, dar municipalitatea continuă să facă aceleași eforturi – nu s-a schimbat nimic în acest domeniu – să finanțeze foarte bine cultura, și lucrurile acestea se văd. Nu mai suntem în această competiție, dar am vrut vrut să demonstrăm că nu numai pentru o competiție am făcut acest lucru, ci pentru oraș, pentru că o investiție în cultură este o investiție în oameni, o investiție vie, este și o investiție în economie. Să ai oameni educați îți aduce avantaje pe multiple planuri.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar

Matricea Românească: Putem vorbi despre faptul că Oltenia are o personalitate distinctă pe plan cultural?

Cosmin Dragoste: Sigur că da. Orice zonă o are. Există această personalitate, și se vede. Dacă ne uităm la tablourile lui Aman, ale lui Ion Țuculescu, la scrierile lui Marin Sorescu, la sculpturile lui Brâncuși, se vede această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi în Oltenia, cam peste tot. Probabil mai pregnant în zona Doljului și a Oltului, față de celelalte regiuni ale Olteniei.

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin "această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune"

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin “această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune”

Matricea Românească: Iată, ne-am referit constant la matricea românească. Dvs. cum v-o definiți, cum o înțelegeți?

Cosmin Dragoste: Pornind de la Oltenia, am avut destui artiști care au reușit să dea o măsură acestei matrici românești. Haideți să ne gândim, pur și simplu, la Brâncuși, și să vedem ce înseamnă matrice românească, cum pornește – să ne gândim la Coloana Infinitului. Cum pornește ea de undeva, din străfunduri ancestrale, și cum tinde către universalitate, către o deschidere fără limite. Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat. Universalul există și coexistă alături de național și există ca o sumă a acestui național, a acestor matrici venite din diferite zone, din diferite entități geografice, spirituale ale țărilor, ale regiunilor, ale continentelor, dacă vorbim la nivel global.

Matricea Românească: O matrice incluzivă.

Cosmin Dragoste: Exact. Și care generează permanent. Nu există o matrice care a existat și care a întrerupt o legătură – a fost cândva, și acum o cercetăm ca o piesă de muzeu. Dacă ea n-ar fi vie și dacă n-ar fi generativă și generantă, nici noi, probabil, nu am mai exista, sau nu în această formă în care suntem acum. Este vie.

Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat

Matricea Românească: Cum putem să contribuim noi la matricea românească?

Cosmin Dragoste: Putem să contribuim prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce creăm. Vrând-nevrând, chiar și inconștient, noi ne revendicăm de la această matrice. Oricât ar încerca unii să spună: „Eu nu sunt un artist care are legătură cu matricea românească”, la un moment dat aceste influențe se văd, pentru că ești format de această matrice, de un anumit spațiu mental, cultural, psihic, care te defineşte. Chiar dacă tu lucrezi la Paris sau la New York, cum a fost și Brâncuși, cum au fost Eugen Ionescu, Emil Cioran, sau mulți alții. Până la urmă, filonul acesta matriceal se vede în tot ceea ce au făcut. Este un lucru extraordinar.

Străinii apreciază enorm tocmai faptul că în operele lor se vede matricea românească, și că n-au fost niște artiști care să creeze pe gustul lor, neapărat. Pentru că aceasta aveau, erau sătui și voiau să vadă ce înseamnă și o altă matrice, și cum poate această matrice, adusă dintr-un alt spațiu, transpusă în spațiul lor existențial, să îi influențeze și pe ei și să îi îmbogăţească.

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Noaptea de Înviere la Jupânești. Enoriașii, asistând la slujbă

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

Alfa și Omega

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

“Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” ar putea fi atribuită în egală măsură Fericitului Augustin sau lui Pompiliu zis Grasu’ Contrabasu’, interpretat de către Pavel Bartoş în “Natură moartă cu nepot obez” (Odeon, stagiunea 2016-2017). Totul este, nu-i aşa, doar o chestiune de filtrare izbutită sau nu pe reţelele sociale, zilele acestea.

Despre “Natură moartă…” se spune că este o comedie, fie ea şi neagră. În realitate, povestea nepotului cocoloşit până la sufocare de către cele trei mătuşi hiper-protectoare ale sale (Vanda, Cesonia şi Mirela) este o tragedie cu accente comice şi vizibil contemporane. “Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de parenting – de adult, cum altfel decât supraponderal. Dar cum discrepanţa între cele două stări nu poate produce finalmente decât un nevrozat, “protecţionismul” exercitat de către cele trei mame de ocazie – fiecare proiectându-şi neîmplinirile, angoasele şi obsesiile asupra unicului cobai pe care îl are la dispoziţie – eşuează în cel mai tragic mod cu putinţă. Părinţi “moderni”, fiţi preveniţi!

"Natură moartă cu nepot obez", sau când iubirea dăunează grav sănătăţii

“Natură moartă cu nepot obez”, sau când iubirea dăunează grav sănătăţii Foto: Teatrul Odeon

Cineva şi-ar putea pune întrebarea legitimă dacă eroul piesei lui Ion Sapdaru şi regizate de către Eugen Făt, Pompiliu, poate în vreun moment evada din labirint. Urmărindu-i “baletul” prin viaţă lui Grasu’ Contrabasu’, efort sudoripar pentru care Bartoş trebuie aplaudat, realizezi că el n-are nici o opţiune, în afară de a iubi – privinţă în care “Caltaboş”, marginalizatul prin definiţie, ne seamănă atât de mult nouă, celor «normali». Şi noi, ca şi el, avem cea mai bună şansă la escapism prin iubire.

“Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de «parenting» – de adult, cum altfel decât supraponderal

Drama lui “Pompiţă” este că, în mediul antiseptic care îi serveşte drept lume, până şi menajera este o prostituată, tocmită de către mătuşile lui pentru a-l transporta, într-un final, pe tărâmul virilităţii. De aici până la o răbufnire (tardivă) de luciditate nu mai e decât un pas, însă revolta, deşi la dimensiune XXXL, nu ajută la nimic. Cocota cu aspiraţii italiene nu poate iubi din obligaţie, morţii bântuie viaţa celor vii, iar graşii sunt damnaţi să se retragă din lume ca un elefant bolnav care părăseşte grupul sănătos, pentru a nu strica echilibrul natural.

"- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?" "- Pentru că îmi place!"

“- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?” “- Pentru că îmi place!”

“Natură moartă cu nepot obez” se joacă de stagiuni bune pe scena Odeonului bucureştean, dând o frumoasă dezminţire credinţei, iată nefondate, că lucrurile remarcabile nu durează prea mult. Noi vă recomandăm să nu ocoliţi această frumoasă satiră despre implicaţiile iubirii iraţionale şi nesăţioase, care – la fel ca o mâncare nesănătoasă – poate avea efecte letale. Iubirea nu e fast food, ea nu poate fi grăbită şi nici nu trebuie asezonată, într-un efort disperat, cu “de toate”, pare a ne transmite piesa. Mai degrabă, vorba celor de la Pasărea Colibri, “dragostea e o salată / cu ceva sare în plus… / ea se ia pe farfurie / iar fetele, dragă fetele, / ah… fetele se iau pe sus”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 20’

Distribuţia:

Pompiliu: Pavel Bartoş

Vanda: Dorina Lazăr

Cesonia: Rodica Mandache

Mirela: Oana Ştefănescu

Lili: Nicoleta Lefter

Regia: Eugen Făt

Scenografia: Constantin Ciubotariu

Nota Matricea Românească [usr 4]

Profesorul universitar doctor habilitat Sorin Liviu Damean este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale a uneia dintre cele mai reputate instituţii academice ale ţării, Universitatea din Craiova. Cu istoricul originar din Iaşi, Matricea Românească a purtat o discuţie despre valoarea cunoaşterii trecutului nostru întru recâştigarea demnităţii şi a conştientizării locului de seamă pe care îl ocupăm între naţiunile europene.

Matricea Românească: Cum ați defini conceptul de matrice românească, unul ce are multiple fațete, prin prisma studiilor Dvs. filologice și a formației de istoric?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Matricea este cea care ne dă identitatea noastră națională. Firește, trebuie, din punctul acesta de vedere, să identificăm elementele sau factorii care au contribuit la “confecționarea” acestei matrice, pentru că nu ne-am născut din neant, nu am evoluat anonim și astăzi, cu atât mai mult, nu suntem un pion la nivelul Uniunii Europene, de care nimeni să nu știe. Dimpotrivă, întregul nostru trecut demonstrează faptul că am avut un cuvânt de spus, că am marcat istoria și civilizația, nu numai europeană. Aș putea spune civilizația universală, pentru că valorile europene, până la urmă, sunt ele însele valori universale.

Or, poporul român, așa cum s-a format el și cu puținele mărturii de care dispunem până în momentul de față, eu zic că și-a pus amprenta asupra acestui areal geopolitic și, atunci când am putut rezista vitregiilor vremii, am rezistat. Când nu am mai putut rezista, am încercat să supraviețuim pentru ca, apoi, să reușim să redevenim ceea ce am fost de-a lungul anilor. Iată că acest proces s-a tot desfășurat pe etape. E adevărat, uneori am “ars” etapele, alteori le-am parcurs în mod firesc, dar rezultatele au fost și pe măsura aspirațiilor pe care le-am avut.

Arealul acesta geopolitic a făcut ca poporul român să trăiască în provincii separate, în țări separate, și lucrul acesta ne-a marcat istoria, timp de secole. Dar graţie faptului că suntem un popor de origine latină, că avem aceleași obiceiuri, aceleași credințe, iar religia este cea creștin – ortodoxă, toți am găsit la momentul oportun această potențială viziune de a fi uniți într-un singur stat național. Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic. E adevărat, nici nu trebuie să exagerăm și să spunem că poporul român a fost miezul civilizației și culturii universale.

Elementele componente ale unui popor nu pot sta separate. La un moment dat, ele revin la matcă, iar matca a fost în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic

Matricea Românească: Cum rămânem moderați?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Trebuie să ne păstrăm această ponderație. Trebuie să discutăm cu argumentele pe masă, cu mărturiile documentare, cu ceea ce există până acum. Dar sunt și mărturii imateriale. Adică, sunt acele descoperiri arheologice care demonstrează cultura, civilizația vechilor triburi care au fost la începutul formării Daciei în spațiul acesta. Pornind de acolo, trebuie să urmărim cu foarte mare atenție ceea ce s-a întâmplat în anii următori. Iar discursul nostru trebuie să fie unul pe măsură, adică unul ponderat – să vedem ce a fost bun și ce a fost rău, pentru că așa ne învață istoria. Noi trebuie să ne cunoaștem istoria și trecutul, ca să nu repetăm greșelile pe care le-am săvârșit atunci. Dacă nu cunoaștem aceste lucruri, e destul de periculos, nu înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații.

Un popor se naște şi evoluează ca orice ființă biologică, ba chiar la un moment dat poate muri. Însă, sămânța rămâne la locul ei. V-aș da un exemplu în acest sens: poporul polonez. La un moment dat, fiind la confluența marilor imperii, au sfârșit prin a dispărea de pe harta Europei. Ei bine, românii n-au trecut prin asemenea momente. E adevărat, peste noi au trecut valuri și valuri de migratori. După aceea, dominația otomană. Am încercat să găsim acele căi de supraviețuire. Am făcut-o, iar în momentul în care era pusă la îndoială însăși supraviețuirea noastră, am căutat să ne redobândim independența și să constituim un popor care să reunească tot ceea ce înseamnă elementele identitare de limbă, de cultură, de civilizație și de origine.

Știți că multă vreme s-a exagerat puțin cu Școala Ardeleană și curentul care a pornit din Transilvania. Și aici, lucrurile trebuie privite – spun eu – echilibrat, pentru că, totuși, transilvănenii nu trebuie uitați. Au fost cei care au subliniat originea latină a poporului român – așa cum au făcut-o, cu exagerările de rigoare. Dar lucrul acesta a dus la sădirea ideii necesității unității naționale. Lucru care s-a și realizat, de altfel. A trecut o perioadă destul de îndelungată de timp dar, în felul acesta, eu cred că s-a sădit mai bine la nivelul mentalului colectiv, la nivelul conștiinței opiniei publice, faptul că nu putem rezista în acest areal, dacă toate elementele poporului român nu se reunesc într-un singur stat.

Şi am avut și noi o clipă astrală, cum au avut multe popoare în lume. Acea clipă astrală, acea oră astrală, cum spunea Stefan Zweig, a fost anul 1918. Mai avem puțin și facem 100 de ani de la Marea Unire, o încununare a unui întreg proces care s-a desfășurat – am exagera dacă am spune „timp de secole” dar, cel puțin, – timp de decenii, de aproape un secol, cât s-a luptat pentru constituirea unui stat național, care să-i cuprindă pe cât posibil pe toți românii. E adevărat, la 1918 vorbim despre România Mare. Nu, n-a fost România Mare, a fost o Românie firească, România, așa cum trebuia ea să existe. Şi chiar și atunci au mai rămas români în afara granițelor naționale. E adevărat, din nou, geopolitica joacă un rol important aici. Faptul că noi am fost înconjurați mai tot timpul de mari puteri, de mari imperii, a făcut şi situația noastră dificilă.

Matricea Românească: Ne-a condiționat.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da, practic, ne-a condiționat existența. A trebuit să facem în așa fel încât să putem să ne impunem fie la nivelul Sud-Estului european, fie la nivelul Europei Centrale și de Sud-Est. Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul. În momentul în care avem de-a face și cu ascensiunea slavismului și, mai târziu, cu a panslavismului, lucrurile încep să se complice, pentru că statul român ar fi constituit o piedică în calea acestui panslavism. Ce urmărea, până la urmă, Rusia țarilor? Să stăpânească întreaga Europă – dacă nu se putea, măcar Europa de Răsărit, să pună stăpânire pe strâmtori, pe Bosfor și pe Dardanele, să controleze întreaga Peninsulă Balcanică. Or, pentru a ajunge în Peninsula Balcanică, pentru a ajunge la strâmtori, iată că aici au fost românii. Lucrul acesta nu s-a putut realiza. Iar unele puteri europene au conștientizat acest lucru, și-au dat seama că românii constituie acea barieră – împotriva fie a avansului panslavist, fie a avansului pangermanismului, pentru că Imperiul Habsburgic, devenit Austro-Ungar din 1867, avea și el interes în Peninsula Balcanică.

Nu trebuie uitat că am avut voievozi care au fost recunoscuți de către marii suverani europeni ca fiind atleți ai lui Hristos, ca cei care au apărat creștinătatea aici, la porțile Orientului, pentru că noi ne-am confruntat cu otomanii timp de decenii. Occidentul a fost în spatele acestui zid. Aici era stăvilarul

Deci iată, am făcut parte din jocul acesta al marilor puteri, iar la momentul oportun am știut să ne impunem, am știut să ne realizăm – ceea ce-am dorit, de fapt. Oricine este conștient de faptul că, izolați, românii nu pot realiza ceva. Unirea, însă, este cea care a reușit să spargă bariere, a reușit să aducă acea vizibilitate de care tot vorbim noi, astăzi. Pentru că, vedeți, se vorbeşte despre Uniunea Europeană, identitate națională, identitate europeană. Dacă îi întrebăm pe europeni: „Dar românii pe unde se plasează?”, nu mulți dintre ei au o idee foarte clară. Dar dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi -, dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală. Am avut valori ale culturii și intelectuali de marcă recunoscuți astăzi la nivel mondial. Ai spus “Eminescu”, toată lumea știe că este poet român. Ai spus “Brâncuși”, de asemenea – ce-i drept, a trăit multă vreme la Paris, a creat la Paris, dar originea sa, de care nu s-a dezis niciodată, este aceea de român. Când spui Enescu, iarăși – George Enescu este un simbol din punctul acesta de vedere. Și atâtea și-atâtea nume de personalități care au fondat cultura română și care i-au adăugat acea valoare europeană sau universală.

Matricea Românească: Cum ne recâștigăm demnitatea și locul în istorie, în context contemporan?

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Aceasta este o foarte bună întrebare. Cum reușim noi astăzi să recuperăm ceea ce, la un moment dat, a fost estompat? Pentru că trebuie să recunoaștem acest lucru: în perioada comunistă, nu am putut ieși, nu am avut o imagine extraordinară în exterior – cel puțin, în lumea occidentală. Noi eram parte a blocului comunist, a blocului sovietic, era foarte greu să ieși în evidență cu ceva. Asta nu înseamnă că n-am ieșit, pentru că au fost şi momente în care, chiar și așa, am fost o voce distinctă. Şi sunt prea numeroase cazurile, ca să le trecem cu vederea.

Se mai întreabă unii, la un moment dat: „Dar românii ce au făcut până acum? De ce aș avea mai multă încredere în români decât în alții?”. Lucrul acesta este imputabil faptului că nu ne cunosc suficient de bine, faptului că nu știm să ne promovăm trecutul, valorile, țara – o țară care dispune de resurse. Da, vor spune mulți: „Acele resurse au cam fost exploatate de-a lungul anilor și, de regulă, de către străini”. Dar nu este adevărat. Oricine traversează România astăzi poate observa ce țară minunată avem, ce potențial natural, ce păduri minunate, ce izvoare, ce monumente, ce biserici extraordinare.

"Transilvănenii nu trebuie uitați. Ei au fost cei care, chiar cu exagerările de rigoare, au subliniat originea latină a poporului român"

“Transilvănenii nu trebuie uitați. Ei au fost cei care, chiar cu exagerările de rigoare, au subliniat originea latină a poporului român” Foto: Mihai Vladu

Am făcut o similitudine. Eu sunt moldovean de origine – sunt de la Iași – și m-am adaptat în Oltenia, pentru că sunt aici de aproape două decenii. Am văzut o similitudine extraordinară între bisericile din nordul Moldovei, din Bucovina istorică, și bisericile din nordul Olteniei. Știți câte asemănări există între aceste biserici, cu acea pictură minunată, și pe pereții exteriori, și pe cei interiori? De ce nu căutăm să exploatăm acest potențial? Străinii, când vin la noi în țară, rămân minunați de ceea ce observă, și spun: „Dar noi n-am știut că la Dvs., aici, regăsim așa ceva!”. De ce credeți că Prințul Charles al Marii Britanii revine atât de des în România, în Transilvania, în acele locuri unde s-a păstrat și ecosistemul, unde s-au păstrat tradițiile? Vine, pentru că așa ceva nu mai există în altă parte. Procesul acesta de industrializare, de tehnologizare, poluarea… sunt atâtea elemente care contribuie foarte mult la modificarea arealului geografic al unei țări. Noi n-am făcut acest lucru. Avem încă o țară care se poate lăuda cu bogății și cu resurse naturale, dar trebuie să facem mai mult ca să o promovăm. Haideți, când plecăm în străinătate, să nu ne fie rușine că suntem români. „Da, sunt român! Sunt român, m-am născut acolo unde s-a născut Eminescu, m-am născut român, acolo unde este Brâncuși, acolo unde a fost Eliade, unde a fost Constantin Noica” șamd. Acele personalități care au știut, la vremea respectivă, să promoveze România. Eu cred că, din punctul acesta, noi am rămas puțin tributari perioadei de dinainte de 1989. Ne-am complăcut în acea stare: „Dar de ce să facem noi, când ar trebui să apară totul de la sine?” Nimic nu apare de la sine.

Cum nici noi nu știm multe lucruri despre alte popoare, alte state din lume, nici ceilalți nu ştiu despre noi. Dar dacă știm să facem promovarea necesară, eu sunt convins că atunci când rostești numele „român”, toată lumea va recunoaşte: „Da, tu ești produsul a ceea ce a fost de milenii în această zonă a Sud-Estului european”. N-avem de ce să nu ne mândrim cu istoria noastră națională. Este adevărat, am avut momente dificile – trebuie să ni le asumăm. Așa cum ne place să vorbim de bătălii câștigate, trebuie, în egală măsură, să recunoaștem și acolo unde am greșit, unde am fost înfrânți, unde nu am fost lăsați să evoluăm așa cum ar fi trebuit să evoluăm. Decalajele între statele occidentale și statele răsăritene nu ne sunt imputabile nouă, nu noi suntem cei care au rămas în urmă, ci condițiile ne-au forțat, vecinii ne-au forțat să rămânem așa. De aceea, eu cred că nu strică să ne mai orientăm, din când în când, spre trecut, să-i promovăm istoria, momentele frumoase. Pentru că ar putea veni cineva să spună: „Bun, haideți să promovăm imaginea pozitivă a României”, dar ce facem cu imaginea negativă, fiindcă ea există? Există peste tot imaginea negativă, numai că trebuie să știi cum să faci ca imaginea pozitivă să o învăluie pe cea negativă, astfel încât această imagine negativă să se restrângă și să nu mai iasă la iveală.

Dacă mergem puțin în istorie – și noi asta ar trebui să exploatăm astăzi – dacă ne mai întoarcem din când în când și spre trecut, vom vedea ce am reprezentat la un moment dat. Pentru că au fost momente când am reușit să răzbatem – dacă nu pe linie politică, cel puțin pe linie culturală

România nu înseamnă numai copii bolnavi, săraci, cerșetori, cum de multe ori ni s-a pus această etichetă, mai ales după ’90 încoace. Sunt stereotipuri pe care trebuie să le depășim – dar, dacă noi nu facem nimic să le depășim, atunci ce pretenții să avem de la europeni, ca ei să le depășească?

Matricea Românească: Înainte de Brexit, britanicii au realizat o emisiune satirică în care enumerau lucrurile definitorii pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene. România era asociată cu vampirii.

Prof. Univ. Dr. Habil. Sorin Liviu Damean: Da. Este imaginea cultivată a mitului Dracula, a mitului vampirului. Nu zic că este rău, în totalitate. Dar dacă știi să exploatezi, să pornești de la poveste, de la legendă și să ajungi la realitatea istorică, atunci cu siguranță că omul va veni nu numai să vadă unde a trăit Dracula, ci şi dacă a fost un personaj real sau o ficțiune inventată de către Bram Stoker. Curiozitatea occidentalilor – de fapt, toți suntem curioși din fire – poate fi canalizată în aceste direcții. L-ai dus să viziteze Castelul Bran, unde mulți socotesc că a fost «cuibul» lui Dracula. Bun! Dar de acolo, poate să se ducă și spre Castelul Peleș, poate să o ia și spre Brașov, să vadă și alte lucruri minunate. Avem cetățile vechi, dacice, care ulterior au fost transformate de romani și, în timpul Evului Mediu, au reprezentat ceva, pentru că am ținut piept otomanilor. În ultima vreme, ele au fost puse în valoare. E adevărat, cu mari eforturi financiare, dar au fost puse în valoare. Haideți să le promovăm mai mult și, în felul acesta, să creăm niște circuite turistice în care străinul, când vine într-un loc, să nu rămână doar acolo, să mai vadă și alte locuri. Eu sunt convins că, procedând astfel, imaginea României se va schimba foarte mult.

Putem, în egală măsură, să ne remarcăm prin elite, prin intelectuali, prin oamenii talentați. Avem atâtea talente în diferite domenii. La un moment dat, comenta cineva că promovăm pe Facebook tot felul de instantanee de-ale noastre, din vacanțe, de pe unde am mai fost prin străinătate, ce am văzut, ce am mai admirat, dar nimeni nu promovează ce ar trebui să promoveze: un profesor strălucit, un elev care a obținut medalia de aur la un concurs internațional, un gimnast care a obținut performanțe, un sportiv care a reușit să arate lumii întregi că steagul României este acolo, sus.

"Dacă nu ne cunoaștem istoria, nu ne înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații"

“Dacă nu ne cunoaștem istoria, nu ne înțelegem prezentul și, cu atât mai puțin, nu putem să facem prospecțiuni în ceea ce privește viitorul acestei nații”

Noi avem și tendința aceasta, de a ne uita unii la alții și a spune: „Dar de ce să-i promovăm pe sportivi, pentru că sunt plătiți să facă sportul respectiv?”. Nu, ei promovează imaginea țării, care contează foarte mult. La fel, profesorii, intelectualii, geniile. Uitați-vă câți inventatori sau câți oameni străluciți sunt de origine română. Vă spun eu că sunt foarte mulți și în toate domeniile: matematică, fizică, chimie, medicină. Ce se întâmplă, însă? Aceste minți strălucite au fost formate aici, în acea matrice de care vorbeam noi, dar neavând grijă de matricea aceasta, neîncercând să oferim condițiile necesare pentru evoluție, se întâmplă altceva: acele valori pleacă în străinătate, unde este mult mai bine conștientizat rolul geniilor. Străinii gândesc: „Domnule, am adus un om care este strălucit. Acesta îmi poate aduce beneficiu pe termen lung. Îi ofer toate condițiile necesare ca el să producă pentru mine, cel care l-a adoptat”. De ce să nu facem și noi același lucru?

Vedeți, eu am constatat o tendință la tineri, astăzi. Parcă nu mai e valul acela: „Gata, hai, plecăm în străinătate! Am făcut niște studii și abia așteptăm să plecăm în străinătate, pentru că acolo ni se oferă nu știu ce condiții”. Unii dintre ei au început să realizeze: „Eu mă duc într-o țară străină. Întotdeauna voi fi privit ca un element care nu face parte din elementul autohton. Întotdeauna vom fi priviți ca cei care vin de la periferie” – periferia însemnând Răsăritul Europei. Chiar dacă acolo sunt străluciți, chiar dacă sunt genii, chiar dacă li se oferă totul la picioare, cu toate acestea, mândria națională există la orice popor european. În momentul în care vine altcineva și nu e din același neam cu tine, parcă nu-l asimilezi așa de repede. Haideți să facem ceva să asigurăm aceste condiții românilor, ca ei să nu mai plece în afară. Nici n-aș vrea să mă gândesc ce ar însemna ca toți acești oameni valoroși pe care îi avem să rămână și să producă aici, și să nu mai plece în străinătate. Eu cred că am fi unul dintre cele mai silitoare și mai înzestrate popoare din Europa.

Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem!

Să luăm, de pildă, mediul academic, despre care nu am vorbit foarte mult. Știți cât de multe cunoștințe și competențe dobândim în învățământul acesta, așa cum este el? Pentru că sunt condiții foarte grele și pentru formatori, adică pentru profesori, dar și pentru cei care sunt ca buretele, și abia așteaptă să absoarbă aceste cunoștințe. Noi facem minuni, la ce condiții avem! Toată lumea ne arată cu degetul: „Nu sunteți în Top 500 al Universităților!”. Sau mai spun, într-o notă ironică: „Păi, Universitatea cutare este abia pe locul 961!”. Dar haideți să comparăm puțin bugetele acestor instituții, să vedem cât reprezintă bugetul unei Universități din România – poate chiar una dintre cele mai strălucite, și cât este bugetul unei alte Universități din Statele Unite, din Marea Britanie, care se află pe primele locuri? Diferența este uriașă.

Vă spun eu, pentru că am făcut astfel de sondaje, din curiozitate: „De ce, cu rezultatele noastre foarte bune, nu reușim și noi să pătrundem într-un astfel de top?”. Pentru că bugetul unei Universități de top din Statele Unite sau din Marea Britanie este de 10 sau de 20 de ori mai mare decât bugetul întregii Românii academice. Vă dați seama ce înseamnă acest lucru?

Pe când noi ne chinuim, cu niște resurse extrem de limitate, să realizăm ceva, și uite că de multe ori reușim să facem lucrul acesta. Am avut prilejul să călătoresc în străinătate, să văd și alte Universități din Europa. Recunosc, aveam acest complex: „Cum mă vor privi oamenii aceștia, când merg să vizitez Universitatea X din Franța, Universitatea Y din Germania, din Spania, din Marea Britanie, din Italia?” șamd. Aveam o oarecare strângere de inimă. “Oare nu vor spune: «A, tu ești cel de mâna a doua, mâna a treia, de undeva de la niște Universități dintr-o țară de care nu prea am auzit»?”. Aveam eu această strângere de inimă, dar reținerile erau și la ei. La o discuție, când începi să le explici care sunt resorturile înțelepciunii tale, tot ceea ce ai reușit să acumulezi, toți se minunează: „Dar la voi chiar se face o învățătură așa serioasă? Chiar se studiază așa de intens? Chiar reușiți să rezistați?”. Mulți ne întreabă lucrul acesta. Da, reușim, dar iată că noi nu ne bucurăm de aceeași promovare de care beneficiază ei.

Știți de unde vine această separare, linie care se trage între Vest și Est, mai ales odată cu căderea Cortinei de Fier? După 1990, a dispărut comunismul – Slavă Domnului că am scăpat de el! – dar imaginea străinului, a celui din afară, a occidentalului față de răsăritean, față de acela care a făcut parte din blocul comunist, a rămas cam aceeași. Greu să și-o schimbe. De ce? Pentru că noi nu facem nimic să ne schimbăm această imagine. Discrepanțele rămân, imaginea încă este deformată. Dar cu stăruință, cu oameni entuziaști, cu oameni conștienți că identitatea națională este, de fapt, matricea fiecăruia dintre noi, eu cred că putem să realizăm lucruri minunate. Avem timp, avem resurse, avem oameni. Ce ne mai trebuie altceva? Mai multă tărie, mai multă inițiativă.

Va urma

“Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre “întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate “ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: “Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american "sensibil la subtilităţile culturii româneşti"

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american “sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Deși, la o primă vedere, desenele lui Mimi Ciora nu par decât compoziții în alb și negru, îmbogățite prin zeci de amănunte, apropierea privirii de fiecare lucrare în parte deschide o lume a simbolurilor ancestrale. Elementul dominant al expoziției sale, “Zâne şi inimi”, este feminitatea, despre care un clasic al culturii româneşti, Constantin Brâncuşi, credea că nu trebuie devoalată niciodată de mistere.

Tânara artistă s-a poziționat – intuitiv, credem noi – la extremitatea ideii brâncușiene și i-a „aşternut”, cu îndrăzneală – o trăsătură pe care sexul frumos o exprimă destul de des -, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele.

Mitologia română cunoaște zâne bune, cum sunt Sânzienele, și zâne rele, precum Ielele

Mitologia română cunoaște zâne bune, cum sunt Sânzienele, și zâne rele, precum Ielele

„Am încercat să fiu foarte atentă la detalii, de aceea, personajele au tatuaje, dar nu unele precum cele pe care le cunoaștem deja, pe care le vedem în albume sau pe pielea oamenilor, ci unele ce reprezintă simboluri reinterpretate de mine, forme organice. Mai am și inimile – sunt șapte la număr, pentru fiecare zi a săptămânii. În principiu, este vorba despre mine: încep cu luni și termin cu ultima zi din săptămână, când renasc și o iau de la început. Nu mă refer la ele ca organ vital, ci ca suflet”, şi-a „descifrat” artista creaţiile, pentru Matricea Românească.

Tânara artistă s-a poziționat la extremitatea ideii brâncușiene despre misterul feminin și i-a „așternut”, cu îndrăzneală, Femeii gândurile, sentimentele și convingerile pe propria ei piele

Privitorul care își formează, în prealabil, ideea că la expoziția lui Mimi Ciora va intra pe tărâmul zânelor din povești, cu zâmbet cald și cu flori în păr, va fi, cu siguranţă, fie dezamăgit fie plăcut surprins. Eu m-am încadrat în cea de-a doua categorie, pentru că nu mă așteptam la o reinterpretare a acestor creaturi mitologice în “cheie” horror – goth și pop culture (cultura masei). Mitologia română cunoaște zâne bune și rele, bătrâne gârbovite sau tinere ispititoare, iar toate personajele dețin aceeași trăsătură notabilă, care le separă de omul obișnuit – puterea supranaturală. În urma unei ample documentări, Mimi a decis să îmbine elementele negative cu cele pozitive ale zânelor, și a adus în fața publicului o nouă viziune.

O artistă îndrăzneaţă: Mimi Ciora

O artistă îndrăzneaţă: Mimi Ciora

Astfel se face că „Zâne şi inimi” este despre femeia puternică, fioroasă pentru unii, dar cu trăsături calde pentru alţii, atât timp cât știm unde și cum să ne uităm. Tânăra artistă ne-a mărturisit că zânele reflectă propria ei personalitate – aspect ușor de intuit -, dar putem spune fără teama de a greși că expoziția este dedicată fiecărei femei. Adică eternului feminin, cu umbrele şi luminile sale de fiecare zi.

Zâne şi inimi, lumini şi umbre

Zâne şi inimi, lumini şi umbre

Expoziția „Zâne și inimi” a artistei Mimi Ciora poate fi vizitată la Galeria Galateca din București, până în 19 noiembrie. Curator: Ioana Ciocan

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. “Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că “Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: "Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa"

Preotul Ion Resceanu: “Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât “iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează “Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

Interviu Pr. Ion Resceanu pentru Matricea Romaneasca foto interior14

Dragoş Bucur are de ce să fie jovial în aceste zile. Două dintre filmele în care joacă – “Două Lozuri” (pe care l-a şi produs, un omagiu adus lui Caragiale şi Daciei părinţilor noştri), respectiv “Câini” – sunt în topul preferinţelor românilor, fiind ambele succese fulminante la publicul autohton, abonat tradiţional din varii motive (penuria de producţii locale, marketingul agresiv) la blockbuster-ele americane.

Aşa că, atunci când ne invită în rulota lui neîncălzită (“Au uitat să bage băieţii căldură. Nu-i nimic. Vă dau o cafea, un ceai?”), într-o pauză de filmare, Dragoş e aproape exultant, dar afabil şi ne-epatant.

“Pentru noi, este de domeniul SF-ului. E ca și cum ai zice că Iliescu ajunge președintele Americii. E aproape incredibil! Sau că Obama devine prim-ministrul României. Nu te gândești că se poate așa ceva. Și totuși, s-a putut. Iar faptul că filmele acestea două (Câini şi Două Lozuri, n.r.) au avut public… În plus, încă un film românesc, Selfie 69, a depășit înainte recordul acesta, cu peste 20.000 de spectatori. Dar ca, în trei săptămâni, trei filme românești să facă atâta public e așa, o bucurie imensă pentru mine – și cred că poate fi un moment în care publicul spune: «Da, măi, nu mai fug când văd la cinema film românesc».

Sunt două genuri care, din păcate, sunt foarte puțin întâlnite în cinema-ul românesc. Şi faptul că amândouă au reușit să facă, din câte am înțeles, Câini – 25.000 de spectatori, iar Două Lozuri, doar în primul week-end – 27.000… este realmente o performanţă.”

Trei filme românești să facă atâta public, în numai trei săptămâni, e o bucurie imensă! Cred că poate fi un moment în care publicul spune: “Da, măi, nu mai fug când văd la cinema «film românesc»”

“Istorie” este un termen care s-ar potrivi mai bine performanţelor pe care le evocă Dragoş. După ani de zile în care a cucerit numeroase premii peste hotare, graţie eforturilor unor Porumboiu, Mungiu, Puiu, Sitaru sau Jude, şi ale unei pleiade de actori talentaţi, filmul românesc începe să câştige bătălia acolo unde, pentru cei implicaţi, contează cel mai mult: în inimile conaţionalilor lor.

Dragoş Bucur: "Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic"

Dragoş Bucur: “Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic” Foto: Marius Donici

Ceea ce frapează la tura victorioasă făcută de Câini şi de Două Lozuri în sălile de cinema româneşti e faptul că, aproape contraintuitiv, filmele gravitează în jurul aceloraşi probleme. Personajele din ambele producţii, îi facem observaţia lui Dragoş, vor să iasă din matricea românească şi – cu o excepţie notabilă în Câini – eşuează.

“Cred că e mai scurt să vorbești despre asemănări, decât despre diferențe. Diferențele sunt atât de multe, încât e complicat. În primul rând, n-aș spune «rețeta», dar procesul prin care filmele acestea au ajuns la lumină, la public, sunt total diferite. Câini este un film la care, din câte știu eu, Bogdan Mirică muncește de patru sau de cinci ani, a scris probabil cinci draft-uri de scenariu, dacă nu mă înșel, îl «roade» proiectul acesta de mulți ani. Este un film care a primit sprijin de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei, n.r), este un film care are co-producători străini, este un film serios, care tratează o problemă într-o cheie foarte serioasă, este un film cu un buget decent – nu știu exact cât are, dar bănuiesc că are peste 500.000 euro, e o sumă spusă fără să am cunoștință. De asemenea, genul, în sine – thriller este o chestiune care nu prea se face în România. Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller care a ieșit pe ecranele româneşti, nu știu ce să zic. Nu-mi amintesc.

La polul opus, Două Lozuri este o comedie, făcută de o școală de actorie – şi asta neacreditată -, actoriedefilm.ro, proiectul meu, al lui Papi (Alexandru Papadopol, n.r.) și al lui [Dorian] Boguță. [Regizorul] Paul [Negoescu] a intrat așa, cu capul înainte în chestiunea aceasta. Din câte am aflat, la trei zile după ce am început filmările, a vrut să se retragă, s-a panicat. Filmul este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea». Co-producătorii au intrat cu servicii, neplătiți, urmând ca la final să ia ceva, dacă filmul face profit. Aproape toată echipa a venit: fie, majoritatea neplătită, fie plătită cu 20-30% din cât ar fi trebuit să ia. Două Lozuri nu își propune să ridice probleme grave în atenția publicului, își propune doar să facă oamenii să râdă. Pe de altă parte, asemănările sunt că ambele filme sunt făcute cu foarte multă pasiune. Poate pentru public nu este important, dar pentru mine, din interior, este foarte important. Atât Paul, cât și Mirică, în momentul în care au intrat în proiectele acestea, au intrat cu tot sufletul.” Q.E.D.

“Două Lozuri” este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea»

Dacă «mijloacele de producţie» a filmelor în discuţie au fost, cel mai adesea, «româneşti», pentru a folosi un eufemism, etica muncii a venit să compenseze deficienţele logistice. “Libertatea”, ne explică Dragoş, “este cea mai tare chestie atunci când faci un film independent. Presiunea e de cu totul altă natură, decât atunci când finanțările vin dintr-un sistem organizat. OK – nu iese, nu iese! Bineînțeles, asta nu a făcut pe nimeni să fie mai relaxat atunci când muncea. Am muncit câte 14-15 ore în fiecare zi. Eu însumi am întins cabluri, am împins rulote, am cărat generatoare, am întins masa pentru echipă, am negociat cu oamenii pe la cârciumi și prin bloc. Am făcut absolut tot. Și nu e vorba numai de mine, ci și de Paul, și de Doru, și de Papi, și de Ovidiu, și de Ana, de toată lumea. Dar nu «tremurau chiloții» pe mine că «Mamă, dacă nu îmi iese filmul?». Nu mă face să fiu mai relaxat din punctul acesta de vedere, al volumului de muncă și al implicării, ci mă face să fiu mai relaxat în ceea ce privește produsul final.”

În pofida recepţiei extrem de pozitive, au existat şi câţiva nori care au venit să întunece cerul lui Dragoş şi al echipei de la Două Lozuri: “Nu știu dacă ați aflat, dar niște puști s-au apucat să submineze filmul și l-au coborât de la nota 8 și ceva pe IMDB – care era o notă corectă, nimeni nu vorbise cu nimeni să dea o notă mai mică sau mai mare… Ne-au dat cam 400 de oameni nota 1.”

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Motivul? “Nu le place de cineva din film. Nici nu contează. Gluma în sine o gust, pentru că eu sunt campion la glume proaste. Dar dincolo de glumă, m-au atacat personal. Probabil că, dacă eram angajat într-un film, nu mă interesa. Dar e al meu, e filmul meu. Nu pot să închid ochii la chestiunea aceasta. Datoria mea e să fac tot ce pot să repar greșeala asta. Am vorbit cu ei până la urmă, și se pare că «războiul rece» o să ia sfârșit. I-am invitat să vadă filmul, și dacă nu le place, le plătesc eu biletul. Asta pentru că nu îl văzuseră. Le-am propus, deci, să vadă filmul și, dacă după ce îl văd vor în continuare să dea nota 1, dau și eu, live pe Facebook. Dacă le place, plătesc biletul şi îmi aduc filmul la nota pe care o merită. Sile e un parior! (râde)”

Aluzia la Sile, personajul carismatic din Două Lozuri, nu e întâmplătoare, iar în discuţia cu Bucur poţi observa, dacă ai un ochi fin, atât crâmpeie din sans souci-ul seducător al lui Sile, cât şi din gravitas-ul lui Roman, protagonistul din Câini.

“În cele din urmă, fiecare personaj are ceva din actor, sau invers. Pentru că nu ai cum, nu există o dedublare 100%. Totuși, sunt eu – că sunt priviri, că sunt gesturi, că sunt gânduri. În primul rând, personajele acelea gândesc. Or, eu gândesc. Că îmi controlez gândirea și că o conduc pe anumite fire, așa cum îmi cere scenariul sau îmi cere regizorul, aceasta este o altă discuție, dar bineînțeles că sunt similitudini. Nu înseamnă că, dacă joc un criminal, eu visez să omor – dar, dincolo de asta, și un criminal se poate uita pe stradă și poate constata frumusețea unei păsări sau să se amuze la o glumă. Acolo intervin eu, în chestiunile acestea mici, care construiesc, de fapt, «carnea» personajului. La Sile, sunt anumite lucruri în comun: eu sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Chiar cred. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți! Raportat la Roman, am momente în care sunt foarte taciturn, am momente în care orgoliul îmi depășește cu mult rațiunea, chiar destul de des. Am momente în care mă cred invincibil. Am lucruri în comun și cu Sile, și cu Roman.”

Am lucruri în comun cu Sile: sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți!

Tranziţia de la comic la tragic nu poate decât să ne fascineze, fapt pentru care le sugerăm cititorilor cinefili să urmărească ambele filme – cu pauza intermediară de rigoare. E o experienţă care le va ridica, precum nouă, o întrebare firească: e ignoranţa (lui Sile & Co.) preferabilă lucidităţii şi realismului dur (din Câini)?

“Depinde de caz” explică Bucur pentru Matricea Românească. “Uneori, ignoranța e bună, dar eu nu pot să promovez chestia asta, pentru că e împotriva a ceea ce cred eu. Sunt conștient că de multe ori ignoranța te face mai fericit, dar eu n-aș alege niciodată drumul acesta. Prefer să-mi înfrunt demonii.”

Are Roman, din Câini, demonii lui, sau supra-analizăm? “Probabil că, în momentul în care privești povestea din ansamblu, când ai o perspectivă mai bună asupra întregii povești, poți să vorbești despre demoni, despre masculinitatea din film, poziția femeii, tot ce vrei, treburi grele. Din punctul meu de vedere, Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Aceasta este punctul meu de vedere, mic, al actorului care își vede de rolul lui.”

Cu liniştile lui neliniştitoare – dacă oximoronul ne e permis -, de film asiatic, Câini – un thriller despre saga vânzării unui pământ moştenit în Dobrogea, blocate de o comunitate închisă, dominată de pulsiuni primare – are accente oedipiene. E personajul lui Dragoş victima predestinării, sau are el liber arbitru? Crede Bucur, “el are opțiuni tot timpul. Nu e un personaj prins într-o plasă de păianjen din care nu poate să scape. Nu. Numai că nu face alegerile bune. Ce aș fi făcut eu, Dragoș? Habar n-am, pentru că eu știu povestea, mi-e ușor să spun: «Eu aș fi făcut așa!». Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură. Uman, aceasta este cea mai mare greșeală, după mine. Dacă l-am judecat undeva, acolo l-am judecat.”

Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură

Atât Dinel, Sile şi Pompiliu, cât şi Roman, sunt produsele (dar şi, finalmente, victimele) mediului în care trăiesc. Îl întrebăm pe Dragoş cum i-a influenţat devenirea artistică faptul că e român.

“Știu că sună uşor patetic, dar eu sunt foarte mândru că sunt român. Pe de altă parte, mi se întâmplă de foarte multe ori să ies pe stradă și să constat în jurul meu chestiuni despre care lumea spune că sunt «românești» și să îmi fie rușine pentru ele. Dar eu sunt format în România, în școala de teatru românească, de către profesori români, în film am învățat ce am învățat de la regizori români. Că ulterior am ajuns în afară, că am mai învățat lucruri, că mi-am mai deschis ochii în anumite direcții, asta e cu totul altceva, dar eu sunt român. Puteam să plec din țară, dar nu mă văd trăind în altă parte. Mi-ar plăcea să călătoresc – dar să mă mut în America sau în Anglia, n-aș putea! Cel puțin acum, eu spun că n-aș putea. Pe de altă parte, românii în continuare parchează pe trecerile de pietoni lângă școli, în continuare parchează pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilități, în continuare dacă văd pe stradă pe unul mai închis la culoare, încep să strige că e țigan și că merită bătut. Eu nu pot să accept lucrurile acestea, deși sunt român… De fapt, aceasta nu treabă românească, e partea negativă în orice societate.”

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Poate un film – pe cât de amuzant, pe atât de satiric – precum “Două Lozuri” să declanşeze o schimbare intimă în noi? “Nu vreau să îi dau o mai mare valoare decât merită filmului, dar dacă ai ochi și minte înțelegi că, dincolo de hăhăiala aia, sunt niște lucruri foarte adevărate în el. Nu îmi dau seama exact ce declanșează schimbările în societate, sau cât e manipulare, așa cum se vorbește în ultimul timp. La urma urmei, orice poate declanșa o schimbare – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Cred că orice poate declanșa o schimbare, dacă societatea a ajuns la un moment în care simte nevoie de schimbare. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă. Ce se întâmplă în ultimii ani vizavi de corupție, de educație, de sănătate… cred că toți pe stradă suntem într-un punct în care, chiar dacă încă n-am zis «stop», urmează să zicem, din multe puncte de vedere. Stop și Reset! Știu că sună foarte din cărți, dar o simți când vorbești cu oamenii. OK, până când? OK, am înţeles, dar gata! De la politicienii pe care îi acceptăm de atâția ani, ne facem că nu-i vedem și spunem că nu se poate. Uite că a început să se poată. Deci da, cred că și un film, la un moment dat, poate fi [un agent al schimbării sociale].”

Orice poate declanșa o schimbare în societate – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă

"În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă..."

“În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă…”

Suntem la două săptămâni distanţă de comemorarea tragediei din Colectiv, poate cel mai dureros catalizator al schimbării în România post-decembristă. Pentru Dragoş, “e nedrept și să vorbești despre Colectiv din perspectiva asta. Au murit oameni acolo. Bănuiesc că, pentru familiile lor, dacă s-ar schimba ceva în societate, ar însemna un lucru. Dar cred că nu e drept să vorbim despre asta – despre moartea unor oameni și schimbarea unei societăți.”

Cred că este prima oară – și sper să nu fie pentru o perioadă scurtă – când avem politicieni care, într-adevăr, vor binele țării. Cred că e singura schimbare la un an de la Colectiv. În rest, nu cred că lucrurile s-au schimbat

E o vreme câinoasă şi, înghesuiţi într-o rulotă primitoare, de pe marginea unui drum precum cel pe care “gaşca nebună” din Două Lozuri pleca la Bucureşti, disecăm cu unul dintre cei mai talentaţi actori ai României starea naţiei. Comedia lui Dragoş Bucur ne-a făcut să râdem şi să medităm, însă thriller-ul în care joacă a făcut şi mai mult: ne-a dat speranţă.

“Da, e o undă de optimism în finalul din Câini. Eu aşa cred, aşa îl percep. E acolo un poliţist care a ajuns în momentul în care nu mai poate. Cred că, după o viață în care a mâncat rahat, vrea să moară bând apă! (râde)

Depinde foarte mult de cum e structura ta interioară, pentru că poți să-l privești ca pe un film foarte pesimist sau ca pe un film optimist. Eu cred că e unul optimist. E ca în poveștile acelea cu oglinda care îți arată sufletul. Eu, când mă uit în oglinda aceea, văd binele.”

“Două Lozuri” şi “Câini” rulează în cinematografele din România. Detalii despre şcoala de actorie a lui Dragoş Bucur pe www.actoriedefilm.ro

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Printre ruinele Brăilei, un Festival de Teatru se încăpăţânează să ţină sus steagul culturii româneşti. O discuţie purtată de Matricea Românească împreună cu directorul Teatrului “Maria Filotti”, domnul Lucian Sabados, despre cultură în vremea crizei – şi a crizelor.

Matricea Românească: După ce de curând am asistat la victoria Timișoarei în cursa pentru Capitală Culturală Europeană în 2021, iată că Festivalul de Teatru din Brăila îşi trăieşte în aceste zile a X-a ediţie. Un reviriment al provinciei în materie culturală?

Lucian Sabados: În ceea ce privește teatrul, nu este nici un fel de reviriment, pentru că provincia, în ultimii 20-25 de ani, a fost extrem de interesantă. E un punct de vedere obiectiv, nu subiectiv, pentru că am fost 21 de ani directorul Teatrului din Ploiești și acum sunt de trei ani la Brăila. Cel puțin în zona teatrului, experiențele au fost cu precădere în zona provinciei, pentru că, sigur, actorii poate cei mai importanți, cei mai cunoscuți, sunt în București. Însă modul în care se reușește coagularea acestor energii – jos pălăria! – deosebite, artistice, este discutabil. Se adună greu în București, dovadă că regizorii importanți ai țării lucrează foarte des în provincie.

În provincie, găsești răstimpul de a elabora puțin mai atent. Sigur că și în București sunt şi actori buni, și mai slăbuți… mediocri, ca și în afara Capitalei, dar eu mă refer la trupele importante din provincie, care au o voce extrem de puternică. Să ne uităm numai la ce se întâmplă la Sibiu, la Cluj – cu ambele teatre, mai nou, și mă bucur că au revenit în prim plan foarte puternic Mihai Măniuțiu şi Teatrul Național românesc. Nu mai vorbesc de Teatrul Maghiar din Cluj, care este deja un laborator excepțional.

Se întâmplă lucruri importante la Timișoara, s-au întâmplat lucruri importante la Ploiești, și vreau să se întâmple în continuare. Se vor întâmpla cu siguranţă şi aici, la Brăila. Sunt locuri privilegiate. Luni am început cu Radu Afrim, o premieră absolută. El s-a lansat în provincie și ulterior Bucureștiul l-a îmbrățișat. Acum, sigur, s-a clasicizat oarecum, pune în scenă destul de des în București, însă sunt numeroase succesele lui din provincie. Așa că, din punctul de vedere al teatrului, faptul că în provincie se întâmplă lucruri deosebite, nu mai miră pe nimeni. Vă propun un exercițiu foarte obiectiv: uitați-vă pe bilanțul ultimelor 10–15 ediții ale Galei UNITER și veți vedea că mai mult de 60% dintre premii sunt ale provinciei.

Lucian Sabados, un amfitrion elegant pentru echipa Matricea Românească

Matricea Românească: Ce reprezintă Brăila în peisajul teatral românesc?

Lucian Sabados: Reprezintă o certitudine. Sigur că orice trupă – și teatrală, chiar și de fotbal – are suișuri și coborâșuri. E normal. În viața fiecărei echipe apar lucruri foarte bune și lucruri mai puțin bune. Depinde și de vremuri, și de lideri, depinde și de administrații. Din punctul acesta de vedere, Brăila, în special după 1995, a reprezentat o permanentă provocare pentru București. Sunt numeroase turneele Teatrului din Brăila în București, cu ocazia unor premiere semnate de mari artiști – în primul rând, Cătălina Buzoianu. Suntem în fața acestui minunat spectacol, „Kira Kiralina”, din 1995, care după toate comentariile obiective ale criticilor din București rămâne, poate, cel mai important eveniment din cei 67 de ani de istorie instituționalizată a Brăilei.

Dar sunt numeroși regizorii care au creat spectacole care au tulburat, au șocat sau au impresionat Bucureștiul. Mă refer la turneele cu „Visul unei nopți de vară”, spectacolul lui Victor [Ioan] Frunză, care din 2004 sau 2005 este angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui Victor Ioan Frunză. Este un regizor excepțional. Ce să mai spun de Radu Afrim, care deja a dat peste cap Bucureștiul cu mai multe spectacole, cu „Adam Geist”, dar mai ales cu „Omul pernă”, care a devenit un spectacol ce în 2008 a creat baricade. A fost oprit, la un moment dat, în Brăila – și Bucureștiul și toată țara i-au luat apărarea. Sunt lucruri controlabile, verificabile.

Victor Ioan Frunză este, de peste zece ani, angajat la Brăila – puține teatre își permit să aibă angajat un regizor de talia lui

Radu Apostol, Sorin Militaru sunt regizori care, până în 2010, au adus plusvaloare și o imagine de trupă curajoasă, de avangardă – deci s-a făcut avangardă la Brăila. Din 2013, am venit eu. Sigur, având o experiență importantă, din 1991, ca director de teatru, se creează în timp niște relații frumoase, se realizează niște punți de comunicare. Așa că nu mi-a fost greu, pe scheletul unui teatru excepțional, al unui public foarte bun – publicul brăilean e un public foarte bun – şi mai ales al unei trupe puternice, să readuc în prim-plan teatrul brăilean, care a avut trei-patru ani puțin mai grei – nu mă opresc nici o secundă asupra aceste afirmații! Sigur că, atunci când zic „prim-plan”, mai am încă de lucrat puțin. Eu am avut și un ghinion, faptul că am avut doar şapte sau opt luni la începutul mandatului meu, din iulie 2013, în care am avut sălile valide, după care am intrat în reparație capitală. Ceea ce este, pe de o parte, foarte bine pentru clădire și pentru înfățișarea acesteia, dar pe de altă parte, pentru mine, ca director și regizor, a fost frustrant. Pentru că este foarte greu să creezi capodopere printre schele.

Însă am fost în parametri, adică am realizat 10 premiere până în acest moment – mă refer, ca producător. Las modestia la o parte, mai ales că exercițiul meu este unul critic și autocritic – am terminat Teatrologie la București, la UNATC, și vă spun că nu există nici un lucru bine, dar multe sunt foarte bine. Acum în sfârșit avem sala, ceea ce este foarte important – n-am avut condițiile propice.

Trebuie să ştiţi că regizorul Victor Ioan Frunză a realizat un spectacol, o bijuterie, „Liliom” de Molnár Ferenc, în aprilie 2014, în plin șantier – deci se bubuia, se auzeau rotopercutoare, era praf, era zgomot, era frig. Şi el a realizat o bijuterie. Sunt acte aproape de eroism – nu sunt patetic. Pur și simplu, mi se pare eroism ce s-a întâmplat. Eu mi-am propus în general patru, maximum cinci premiere pe an. În condiții extrem de grele, în șantier, am realizat continuu acest ritm, în care am ieșit cu premiere. Le-am jucat foarte des în teatre apropiate, fie că era Galațiul, fie că era Focșaniul, Ploiești, Buzău, Tulcea și mai ales la București.

Actul de donaţie a Teatrului "Maria Filotti"

Actul de donaţie a Teatrului “Maria Filotti”

Matricea Românească: Vă felicităm pentru ceea ce ați evocat. Venind la Brăila, am observat efervescența existentă în oraș. Există o stare de încântare observabilă în rândul brăilenilor. Ce înseamnă pentru comunitatea de aici faptul că există un festival pe care se pot baza și că există o predictibilitate în acest sens?

Lucian Sabados: Este foarte așteptat acest festival în fiecare an, dar de data aceasta, venim după o pauză destul de importantă, pentru că noi am jucat cât am putut până în noiembrie 2015, când, pe fondul tragediei de la Colectiv, s-au înăsprit cerințele impuse de ISU. E normal – noi am avut o situație și mai grea pentru că eram un șantier, iar concluzia lor este indubitabilă și este de neatacat. Fiind în șantier, nu aveam autorizația finală de funcționare. Atunci, a fost foarte greu. S-a creat un hiatus destul de important pentru publicul brăilean. Am încercat o chestiune care mi-a ieșit, dar care a compensat doar puțin absenţa noastră în fața publicului brăilean pe scena brăileană. Am încercat ceva ce mi-a ieșit foarte bine, dar care n-a asigurat decât 15-20% din publicul care dorea să ne vadă. E vorba de un contract pe care l-am avut între ianuarie și aprilie al acestui an cu Teatrul „Fani Tardini” din Galați. Noul director este Florin Toma, un actor drag mie. Am avut acest contract prin care am jucat la Galați, la doar 20 km, creând facilitatea pentru publicul brăilean să îl ducem gratuit la Galați, la spectacolele noastre, cu autocarul nostru nou, foarte elegant. Ceea ce a fost un gest simbolic important. Nu reușești să duci decât 53 de oameni, dar pe fondul unor spectacole-studio foarte bune ale noastre, în care capacitatea sălii era de doar 120 – 130 de spectatori, 53 de oameni erau foarte importanți. Brăilenii umpleau de fiecare dată autocarul.

Matricea Românească: Discutam cu Victor Ioan Frunză, pe care mi-l aminteați, și dumnealui spunea: „O comunitate – mai ales una notabilă, cum este Brăila – care nu are un teatru, nu are identitate”. Din punctul acesta de vedere, este o emblemă locală Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Da. Este mai mult decât o butadă. Grație unei istorii economice, financiare deosebite a Brăilei înainte de Primul Război Mondial, în special între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară. Nu exagerez cu nimic. Se învârteau foarte mulți bani, pentru că mergeau foarte bine șantierul naval, comerțul fluvial și mai ales cerealele. Bărăganul producea. În 1912, prețul grânelor se stabilea în trei locuri în lume: la Chicago, la Amsterdam și la Brăila. În general, în Brăila s-a creat un public bun cunoscător, exigent, și foarte mândru. Nu poți să-l păcălești, pentru că își știe valoarea, plătește ca să producă… și acum se întâmplă, e o susținere importantă a administrației locale, pe fondul unui regres economic al Brăilei, ca și al multor altor zone din țară. Paradoxal, fondurile și susținerea către teatru, către cultură, e din ce în ce mai importantă. E un paradox care face cinste administrației brăilene.

Între 1890 – 1915, a fost o stare materială excepțională. Brăilenii erau spectatorii răsfățați cu turneul celor mai performante trupe din Europa și din țară

Matricea Românească: Cam despre ce cifre vorbim pentru realizarea unui festival de teatru într-un oraș ca Brăila?

Lucian Sabados: Vorbim de bani publici, și eu sunt foarte deschis. Eu, cu doar 200.000 lei, adică două miliarde de lei vechi, susțin şaptesprezece spectacole și trupe din București. Un spectacol de la București costă ceva bani, vă rog să mă credeți. Vorbim de actori de primă mărime, și costă. Cunosc teatre care folosesc 6 miliarde și aduc niște trupe discutabile din Occident. E problema lor.

Directorul şi regizorul Lucian Sabados, un manager apreciat de către brăileni

Matricea Românească: Cum vedeți relația dintre bunăstare și cultură?

Lucian Sabados: Cultura nu e neapărat legată de bunăstare. Vă dau un exemplu: în perioada comunistă, în deceniul șapte–opt al secolului trecut, în cea mai aprigă perioadă de înflorire a comunismului și de înrobire a personalității umane, paradoxal, arta a fost extrem de efervescentă, mai ales în deceniul șapte. Dacă vorbim de reteatralizarea teatrului, de înnoirea limbajului teatral spectacologic în România, personalități de talia lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Giurchescu – Dumnezeule, ce nume rostesc! – au înflorit în acei ani. E adevărat că ni s-a înăsprit cenzura comunistă, mai ales spre sfârşitul anilor ’70, și atunci au început să plece «pe rupte».

Deci școala românească, în cele mai grele timpuri, a produs regizori excepţionali. De pildă, în deceniul opt, pe care îl cunosc foarte bine, fiindcă am terminat facultatea în 1980. Vă dau cel mai bun exemplu: promoția de după mine, în 1981, în aceeași clasă a însemnat Tompa Gábor, Victor Ioan Frunză, Adrian Mihalache, Dominic Dembinski. Dumnezeule! În aceeași clasă a lui Mihai Dimiu, au terminat patru-cinci regizori de primă mărime. O școală puternică, cea românească. E adevărat că s-a înăsprit cenzura și, spre finalul anilor ’80, a apărut o formă esoterică, esopică, adică foloseam tot felul de fabule ca să putem să spunem niște adevăruri, ceea ce este frustrant pentru un artist. Ne ascundeam, dar cu atât mai mult eram fericiți cu cât publicul în sală recunoștea niște construcții ale noastre, recunoştea în spatele unor glumițe sau fabule, lucruri de o gravitate excepțională.

Matricea Românească: De ce le-ați recomanda bucureștenilor sau altor români să vină la Brăila să vadă teatru? Care sunt punctele forte?

Lucian Sabados: În primul rând ca să vadă clădirea teatrului, care este excepțională și care, anul trecut, într-un clasament al uneia dintre cele mai reputate firme de turism cultural, EasyGo Pass din Franța, a apărut în topul celor mai frumoase 20 de teatre din lume. Teatrul din Brăila e pe locul 16. Ce să mai spui? Că doar nu are nici o «pilă» la francezi…

Revenind: să vadă teatrul, să vadă o istorie extraordinară ascunsă în aceste ziduri – ecourile istorice sunt pregnante -, să vadă un public foarte interesant și mai ales trupa. Este o trupă puternică, sunt cel puțin 8-9 actori ai teatrului nostru care colaborează constant cu marile companii din București și apar în marile filme în roluri importante, cum a fost cazul lui Emilian Oprea, în „De ce eu?”, un film extraordinar. În cele trei roluri principale, erau trei actori de-ai noștri: Emilian Oprea, Alin Florea și Liviu Pintileasa.

Este o satisfacție. Eu încurajez genul acesta de colaborări, pentru că aduc plusvaloare. Este o trupă puternică și e o satisfacție reală faptul că am reușit în trei ani să vorbesc unei comunități pe care nu o cunoșteam. Teatrul îl știam foarte bine, dar comunitatea, nu. Are specificul ei. Nu e ușor. Ca orice oraș, Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii, “Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean. E un titlu frumos. Chiar dacă orașul o duce greu, nimeni nu îi poate lua Brăilei strălucirea de altădată și uriaşele sale personalităţi. De multe ori am făcut această statistică a oamenilor, din toate domeniile, pe care le-a dat Brăila. Este extraordinar, poate şi pentru că este un oraș multicultural.

Brăila are umbre şi lumini, și mituri, iar unul dintre ele este că primesc greu străinii -“Miticii”, cum suntem noi, cei de la București, de la Ploiești… Dar, în momentul în care “Miticii” probează afecțiune, profesionalism, atașament față de comunitate, brusc devii brăilean

Matricea Românească: În momentul acesta, câți profesioniști înseamnă Teatrul „Maria Filotti”?

Lucian Sabados: Sunt douăzeci şi patru stabili și avem şi trei colaboratori constanți, cu contracte speciale de prestări servicii, cu plată lunară – asta înseamnă un fel de anticameră a angajamentului viitor. Plus câțiva colaboratori constanți din București şi împrejurimi, la care apelăm, nume importante precum Constantin Cojocaru, Ionuţ Vişan de la Ploieşti, Corina Moise, care este una dintre cele mai bune actrițe din noua generație și pe care o considerăm “cam a noastră”, chiar dacă e colaboratoare, ca și pe Ionuț – el joacă în patru spectacole, vă dați seama. Sunt nume importante din noua generație care sunt atrase și care vor intra foarte curând în producțiile noastre. Nicholas Cațianis va intra în viitoarea noastră premieră. În general, eu sunt foarte aproape de noua generație și de lucrurile care se întâmplă.

Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.

Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul “Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.

Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.

Braila-respira-(prin)-teatru-01

Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.

Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.

Iar asta e ceva uriaş.

O mână de tineri care iubesc comunitatea în care trăiesc s-a mobilizat și a pus la punct un proiect care avea să devină un inedit spațiu cultural. Reprezentanții Asociației GHEPart (Grow Harmony in Education and make Progress through art) din Curtea de Argeș au gândit Greenoteca, un loc unde localnicii se pot bucura din plin de cultură în aer liber.

Greenoteca a luat naștere în 2015, în urma obținerii unei finanțări, iar principalul scop al demersului asociației a fost reabilitarea, cu ajutorul voluntarilor, a unui spațiu verde din Curtea de Argeș, care să găzduiască diverse manifestări culturale. În primele cinci luni de existență, nu mai puțin de 400 de localnici s-au bucurat de activități de profil.

Ce oferă Greenoteca orașului Curtea de Argeș? Cei 285 metri pătrați de spațiu găzduiesc evenimente precum proiecții de filme, expoziții, întruniri, serate muzicale sau constituie, pur și simplu, refugiul celor care vor să citească, să se relaxeze în aer liber sau să se bucure de iarbă verde.

Deși, la prima vedere, Greenoteca nu aduce nimic nou în spațiul cultural românesc, proiectul este mai mult decât s-ar crede. El reprezintă un demers care le demonstrează oamenilor din acest orășel că cineva s-a gândit la nevoile lor de a se deconecta, a improvizat pentru ei un cinematograf în aer liber și le-a oferit un spațiu verde unde-și pot aduce copiii, în condițiile unei lipse acute la nivel local. Iar modul în care a fost amenajată Greenoteca relevă imaginația, dar și pasiunea cu care reprezentanții GHEPart au lucrat la proiect.

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii

Creativitatea este una dintre „mărcile” Greenotecii Foto: Mihai Vladu

„Avem un gard superb, niște băncuțe de care se bucură copiii sau tinerii, avem panouri care colorează orașul și avem posibilitatea de a organiza în continuare proiecții de filme într-un oraș fără cinema. Este foarte greu, logistic, dar știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate. Societatea pare prinsă în mirajul Statului sau al Primăriei. Vrem să ne dea statul, să ne facă primăria, iar când vedem oameni care fac lucruri frumoase pentru alți oameni, și nu cer nimic în schimb, începem să ne gândim”, a declarat pentru Matricea Românească, Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului.

Știi ce frumos e zâmbetul de pe chipul celor care vin să vadă un film în aer liber? Așa am atras noi voluntari, așa am făcut oamenii să înțeleagă binele pe care îl oferă activitățile pentru comunitate

Într-adevăr, superbul gard al Greenotecii este unul mai rar întâlnit și atrage atenția grație originalității de care au dat dovadă „hărnicuții” de la GHEPart: spațiul este delimitat de creioane colorate de mari dimensiuni.

Toate eforturile de a crea un astfel de spațiu și de a-l menține viu prin activitățile culturale de care cei din Curtea de Argeș se bucură în mod gratuit au drept numitor comun oamenii, așa cum a subliniat atât de frumos Iulia Georgescu.

„Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului – construirea gardului, folosirea drujbei și a uneltelor, găsirea transportului pentru uluci, paleți etc., cumpărarea diferitelor lucruri de la magazinele de construcții unde angajații mă priveau ciudat, pentru că nu știam să le răspund concret la întrebări despre lista mea de cumpărături -, a fost din nou despre oameni. Oameni care te ajută, oameni cu care împarți bucuria unor reușite, oameni care îți aduc energie bună, dar și oameni pe care nu te poți baza, precum și alte lucruri care «dădeau cu minus». Per total, rezultatul a fost «cu plus», evident, dar am învățat din nou o multime de lucruri”.

Iulia Georgescu

Iulia Georgescu, coordonatorul proiectului „Greenoteca”

Terasă gălăgioasă, sau lectură în aer liber?

Modul în care arată spațiul evidențiază faptul că s-a muncit cu adevărat: canapelele și masa sunt realizate din paleți industriali – chiar de mâna voluntarilor -, iar gazonul a fost reamenajat și au fost plantați arbori și flori de către copii. În dreptul fiecărui arbore este semnalat numele copiilor care au muncit la plantarea lui, după ce au primit de la reprezentanții Asociației sesiuni de educație ecologică.

Proiectul, pe lângă provocările specifice bricolajului, a fost din nou despre oameni

Greenoteca, strategic amplasată în curtea Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș, reprezintă oaza de relaxare din centrul orășelului, dar oferă și alternativa cinematografului căruia localnicii îi duc lipsa.

Chiar dacă „ținutul culturii în natură” se învecinează cu o terasă gălăgioasă, iar muzica și discuțiile clienților acesteia vin flagrant în antiteză cu caracterul cultural al Greenotecii, manifestările de aici se „mențin pe poziții”. Oamenii trebuie doar să aleagă modul de relaxare pe care îl preferă.

Bucureştiul a pierdut vineri – alături de Cluj şi de Baia Mare – cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România – după Sibiu în 2007 – se va bucura de această onoare, cu expunerea mediatică şi explozia turistică asociate. Vestea proastă – pentru bucureşteni şi pentru ceilalţi – este, evident, aceea că oraşul lor a fost trecut cu vederea, ceea ce riscă să trimită în derizoriu un efort – administrativ, financiar, uman – conjugat de mai multe luni, dacă nu de peste un an.

Dincolo însă de victoria creuzetului cultural numit Timişoara – care e cert că a punctat superior la multiculturalism faţă de Bucureşti, aflat în coada Intercultural City Index din noiembrie 2015, un top al diversităţii culturale în 74 de oraşe europene – rămân câteva certitudini.

Prima dintre ele este că beneficiile candidaturii la titlul de Capitală Culturală merg dincolo de câştigarea distincţiei. Campania în sine, care presupune investiţii în infrastructură, crearea de produse culturale altfel inaccesibile şi operarea de “finisaje” mai mult sau mai puţin evidente, poate îmbunătăţi atât calitatea vieţii locuitorilor, cât şi percepţia acestora relativ la fenomenul cultural, ca şi implicarea lor în comunitate, sporindu-le mândria şi sentimentul apartenenţei. Am observat acest lucru în vară, la Craiova, oraş care ieşise anterior din cursa pentru 2021, însă care şi-a păstrat “cuceririle” dobândite cu prilejul candidaturii – spre satisfacţia localnicilor.

Oraşul Timişoara a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în 2021

Timişoara (2021) este al doilea oraş românesc care va fi Capitală Culturală Europeană, după Sibiu în 2007

A doua certitudine este că – aşa cum Clujul ne-o demonstrează de câţiva ani – viaţa culturală a României nu se reduce la Capitală, iar competiţia culturală între oraşele noastre va fi, la fel ca cea economică, unul dintre motoarele renaşterii societăţii româneşti. Chiar dacă recursul la centru este o tentaţie facilă şi poate întipărită în ADN-ul românesc, nu trebuie să uităm că există viaţă în afara Bucureştiului privilegiat de însăşi importanţa sa administrativă. O cultură românească dinamică înseamnă o cultură la care tot mai multe comunităţi ale ţării contribuie şi asupra căreia îşi pun amprenta specifică.

Nu în ultimul rând, o a treia certitudine este că exemplul Timişoarei va constitui un imbold – nu doar pentru edili, ci şi pentru oamenii noştri de cultură – pentru repunerea domeniului în drepturile sale, uşor-uşor recâştigate în ultimii ani.

Da, Timişoara a câştigat pentru 2021 şi trebuie felicitată, respectiv susţinută. Însă cultura nu se opreşte aici. În fapt, cultura, acest perpetuum mobile al spiritului uman, nu se opreşte niciodată. Ea merge mereu mai departe, ca mod peren de a face lucrurile (spre) mai bine.

Foto deschidere şi interior: guessforfree, Deviantart

Tudor Gheorghe este un “locuitor” de legendă al culturii româneşti, la care a contribuit asiduu vreme de decenii. Omul care, la 71 de ani, umple Sala Palatului cu o mai mare uşurinţă decât artiştii străini (următorul concert, “Toamna Simfonic Aniversar”, este programat pe 26 octombrie) ne-a primit acasă la el, în Oltenia, pentru o discuţie de colecţie cu „Matricea Românească” despre pericolele tastei Enter, despre menirea artistului şi despre motivele pentru care nu a abandonat niciodată România, deşi a avut nenumărate oportunităţi.

Matricea Românească: Spuneați, în 2003, la un concert la Târgu Mureş: “Blestemat fie cel care a inventat tasta Enter!” Ce ați vrut să spuneți atunci?

Tudor Gheorghe: Ceea ce ați văzut în 2003 a fost, de fapt, baza unui spectacol care avea să devină mult mai amplu, şi care se cheamă “Lecţia”, pe care l-am făcut în 2014. Un spectacol care avea, ca obiectiv, exact preocuparea voastră. Faptul că am plecat să fac un fel de mecenat cultural în localități unde, de 30 de ani, nici un act de cultură nu se mai întâmpla. Am gândit spectacolul pentru orașele mici, unde și oamenii aceia trăiesc – și nu au nicio vină trăind în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic!

Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor, când primarii pun în centrul urbei respective o scenă mare, dau drumul la muzici și bietul român vine să vadă vedetele pe care le promovează, cu entuziasm, televiziunile. [Românii] stau cu berea-n mână, se uită cum se face playback sau nu se face playback. Și asta este tot ce se întâmplă. Vreau să vă spun că reacția publicului la acest spectacol, care se chema „Lecția”, era absolut uluitoare. Oameni, de pildă, care nu au crezut că poate exista un spectacol viu – ei n-au mai văzut un artist care să vorbească și să le spună, și să le cânte. Ei au văzut la televizor și au zis: „Dom’ne, asta e”. Și probabil, în mintea lor, când au văzut că pe scenă era un decor simplu, dar sugestiv… Tema e magică, frumoasă. Nu erau lumini, nu se schimba nimic. Nimic!

Venea un artist, un om, și le vorbea. Le cânta, le vorbea, pe înțelesul lor, despre cum ar trebui să ne apărăm limba, ca să nu ne pierdem identitatea, despre ce înseamnă durerea, despre ce înseamnă bucuria de a fi. Și să vezi ce reacții stranii puteau să aibă! Nu le venea să creadă că este posibil să râzi firesc, să râzi normal și să râzi de lucruri care, pe undeva, dor. Și să plângi. Nu le venea să creadă.

Oamenii care trăiesc în Babadag, în Carei, în Zimnicea, în Fălticeni, în toată țara asta, nu au nici o vină. Nu au filarmonici, nu au teatre, nu au teatre de păpuși, nu au echipe de fotbal. Nu au nimic! Singurele pseudo-acte de cultură sunt cele din preajma alegerilor

O replică fenomenală mi-a dat-o, de pildă, la Babadag, o familie de intelectuali. Veniseră la restaurantul la care mâncam și eu după spectacol, mi-au mulțumit că am venit acolo și au spus: „Vă dați seama că, dacă n-ați veni din când în când Dvs.” – eu veneam după 30 de ani acolo – “nu am avea nimic. E nevoie de Dvs., de ceea ce ne spuneți, pentru că, altminteri, ne tâmpim! Noi n-avem variante, avem nevoie de oameni care să vină să ne spună exact așa. Nu mai credem în ce ni se spune”.

Tudor Gheorghe: "Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!"

Tudor Gheorghe: “Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți!” Foto: Mihai Vladu

Atunci, menirea artistului – cred eu -, în această zbatere politică… Politica așa a fost întotdeauna! Trebuie separate planurile. Menirea actorului, a artistului, în general, este aceasta: de a veni să deschidă ochii celor care sunt aburiți de sloganuri politice.

Matricea Românească: Și de a arăta că se poate trăi și altfel.

Tudor Gheorghe: Da. Chiar se poate trăi. La spectacolul pe care l-am făcut atunci, în 2003, în fața voastră, am văzut reacția voastră. Şi atunci am realizat că trebuie să dezvolt acea temă. Asta am și făcut. E nevoie de așa ceva. „Lecția” continuă. Am fost întotdeauna – din greșeală sau din neștiință – asimilat cu showbiz-ul. Eu n-am nimic în comun cu showbiz-ul. Acesta este un lucru minunat, e bine că există, dar eu nu sunt de acolo. Existența mea artistică este în spațiul educațional și cultural. A, că la spectacolele mele, lumea se amuză, lumea meditează, este foarte bine, dar coordonatele sunt altele, greutatea mesajului este cu totul și cu totul alta. Am un singur regret – că sunt foarte puțini care se încumetă la acest demers.

Matricea Românească: Ca să reformulez puţin ceea ce ați zis, vă revendicați din matricea românească.

Tudor Gheorghe: Obligatoriu! N-am cum, altfel. Ca să continui ce mi-aţi spus mai înainte, vreau să spun că mi s-au făcut propuneri înainte de ’89. Eu am fost un individ care a mers în străinătate mai mult înainte de ’89, decât după ’89. Ei bine, ce-am făcut, acolo, lucrurile acelea erau mai deosebite. Vedeţi, şi imigrația… Românii de dinainte de ‘89, plecați în țările acelea, nu mai sunt românii de azi. Înainte plecai… nu plecai, fugeai din țara asta închisă, și nu mai aveai voie să te întorci, nu mai puteai să te întorci! În clipa în care plecai în străinătate, ți se tăia tot, orice relație cu familia, cu tot. Tu trebuia să pleci într-o altă lume, o luai de la început. Aveai puterea să o iei de la început, reușeai. Nu aveai puterea, clacai.

Am întâlnit oameni care au reușit, oameni care n-au reușit. Ce e straniu: oamenii care au reușit vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau. Mi s-a făcut propunerea să rămân, de multe ori, dar am spus că n-am cum. Eu niciodată n-am să cânt în franceză – deși am făcut un spectacol în limba franceză -, n-am să cânt în franceză și să simt în franceză mai bine decât [Charles] Aznavour, decât [Gilbert] Bécaud, [Mike] Brant, [Georges] Brassens, decât marii poeți ai cântecului francez, pentru că eu vin de aici. Mi s-a spus, în America: „Nea Tudore, aici este o țară a tuturor națiilor, poți să rămâi aici!”. Și eu știam că pot să rămân acolo. În ’83 mă rugau să rămân: „Ne faci bine, suntem atât de singuri. Vii și ne reînnozi rădăcinile cu țara. E bine, rămâi aici! Poți să fii lider, la un moment dat, și nu numai al nostru”. Pentru că și pe grec, și pe polonez, și pe portughez, și pe spaniol, când îi cânți «Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea», îl atingi la fel. Zic: „Nu pot, dom‘le!”. Zice, „Ai un argument?”. Zic: „Da”. Unul esenţial. Poetic, suna foarte bine: “O doare pe mama un picior și osia acestui pământ trece prin piciorul mamei. Mă întorc.” Şi aşa am făcut de fiecare dată. Locul meu e aici. Eu trebuie să reprezint, să duc mai departe ce mi s-a cântat mie, ce mi-au cântat păsările, ce mi-au cântat pădurile. Acestea, ale mele sunt. Mă rup de ele, nu mai sunt!

Am întâlnit români care au reușit, români care n-au reușit afară. Ce e straniu: oamenii care au reușit, vorbeau totdeauna cu drag, cu simpatie, cu tristețe, cu un fel de amărăciune și cu bucurie de țara asta. Le era dor și vorbeau frumos. Cei care n-au reușit, înjurau

Matricea Românească: Cum ne iubim ţara, domnule Tudor Gheorghe?

Tudor Gheorghe: Nu știu, unii spun că patriotismul… Eu nu cred în chestia asta patriotardă – e cu totul altceva. Eu am spus… Pentru mine, un gest patriotic e a spune bine «Miorița». Pentru mine, un gest patriotic este a cânta bine cântecul popular românesc și a nu-l maneliza. Pentru mine, patriotism înseamnă a readuce, în conștiința acestei generații tinere, splendorile muzicii interbelice. Să nu uităm nici o clipă cine am fost și de ce suntem. Sigur că astăzi sună aiurea, pentru mulți, chestiunile acestea: „Bătrânul a rămas cu fixațiile lui”. E adevărat, asta este.

Interviu Tudor Gheorghe pentru Matricea Românească

Matricea Românească: Apropo de generația nouă, putem să sperăm la un reviriment cultural pe baza a ceea ce avem acum? Pentru că a fost și o perioadă de tranziție, de confuzie, probabil. Unele lucruri a trebuit să se așeze și pe segmentul acesta.

Tudor Gheorghe: Să știţi că este foarte, foarte greu. A fost o ruptură prea mare, și ce se întâmplă astăzi în spațiul cultural și educațional nu e foarte fericit, nu e chiar foarte bine. Tinerii de astăzi, pentru că de mici copii li s-a inoculat falsul, nu mai cred în valorile reale. Copiii de astăzi fug când aud muzică populară, și au perfectă dreptate, pentru că au asociat muzica populară cu toate contrafacerile care li s-au băgat pe gât prin radio și televiziune de 40 de ani. Nu după Revoluție, înainte – de când s-a descoperit cântecul folcloric contemporan, cântecul de viață nouă. Aia cu „Foaie verde-a bobului, / Mulțumesc Partidului”! Şi-atunci e normal, când aud folclor, au așa, o stare… Ce e straniu – la spectacolele făcute de mine, vin foarte mulți tineri! Acesta este un lucru absolut înnebunitor pentru mine, este bucuria cea mai mare.

Matricea Românească: Ce-i aduce acolo? Autenticitatea?

Tudor Gheorghe: Nu știu, că ei nu știu ce fac eu! Dar ei știu că nu i-am trădat niciodată, și că eu niciodată nu m-am dus într-un oraș cu același spectacol. De altfel, aceasta este, probabil, și cheia succesului meu, pentru că toți spun: „Ce face ăsta, dom‘ne? La 70 de ani, umple Sala Palatului de două ori. Incredibil. Și aici vin vedete internaționale mari, nume mari. Ce se întâmplă?”. Exact asta se întâmplă. De fapt, ei asta întreabă: „Oare acum ce mai face?”. A fost o obsesie, aceasta a restituirilor. Am gândit la început aceste restituiri ale cântecului popular și am făcut cinci spectacole pe tema asta, inclusiv spectacolul „Mahalaua, mon amour” – cu restituirea muzicii de mahala, care e cu totul altceva decât manelele de azi.

Matricea Românească: Este şi ea parte a culturii.

Tudor Gheorghe: Sigur că da… Pentru că eu am pus problema altfel: eu mă adresez generației care chiar înțelege dincolo de vorbe. Nu trebuie să le explici. Didacticismul, la această generație, e enervant, pentru că te pomenești că ei știu mai mult decât vrei tu să le spui. Tasta Enter, de o blestemam eu atunci, se referea foarte clar la o anume categorie de tineri. Tasta Enter, pentru mine, este – şi rămâne şi acum – informația exactă, directă. Dar un om care vrea să știe, folosește tasta Enter pentru că umblă în tot spațiul științific cultural universal. A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

A da cu tasta Enter numai să-ți deschizi jocuri și să știi dacă aia s-a culcat cu ăla, și-a pus silicoane sau nu și-a pus silicoane… Atunci, tasta Enter trebuie scoasă!

Dacă vrei să știi toată istoria, toată evoluția limbii române, dacă vrei să afli ce a scris Miron Costin, ce a scris [Ion] Neculce, de ce a scris așa, care-s tainele cuvintelor, atunci e de bine. Poți să creezi fabulos, dar pentru cei care au aplecare spre asta. Ca și cu telefoanele mobile. Ele sunt necesare, dar eu mor de drag, în drumurile mele, când văd câte o femeie cu tulumba, sau câte o băbuță, în piață. Acum am văzut, m-am amuzat grozav: o băbuță care stătea cu un Android la ureche și se certa cu… eu știu? „Nu, mumă, nu e cu atâta, e cu atâta!”. Vorbeau de prețul la praz, la nu știu ce! (râde) E bine asta, că a intrat în toată viața noastră, iar viteza cu care se inoculează lucrurile este uimitoare.

Interviu Tudor Gheorghe pentru Matricea Românească

Matricea Românească: Spiritul cum rezistă în fața asaltului materialului?

Tudor Gheorghe: Numai spiritul rezistă, atât! Și știţi care e chestia? Că nu-l are oricine, din păcate. Sau din fericire. Ce plictiseală ar fi dacă am fi un popor numai de oameni inteligenți! Ce ne-am plictisi! E bine. Dar și când construiești un spectacol, nu trebuie să-l faci numai din capodopere… Eu, dacă fac un spectacol de folclor, și bag tot ce știu eu de folclor, metaforă după metaforă, spre jumătatea spectacolului, ăia nici nu mai înțeleg care e frumos! Atunci, lasă-i, cântă lucrurile poetice, frumoase, și lucrurile geniale le punctezi, din când în când. E o tehnică a construirii spectacolului. Atunci, publicul înțelege și e fericit.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre Matricea Românească, dacă ar fi să sintetizați, care este caracteristica cea mai impresionantă a spiritului românesc?

Tudor Gheorghe: Eu știu… Tenacitatea cred că ar fi. Răbdarea și tenacitatea. Tenacitatea în răbdare, ca să fiu şi mai şi! (râde) Cred că ne și place să stăm așa, să așteptăm și să fim tenace în așteptarea asta a noastră… De asta, e enervant când țâșnește câte un spirit înalt  – imediat, ceilalți se miră, și încearcă să-l aducă la nivelul lor.

Interviu Tudor Gheorghe pentru Matricea Românească

Istoricul Sorin Liviu Damean: "Dacă nu se va investi în educație, o să rămânem o masă amorfă, mulți dintre noi, indiferenți (...), mulți dintre noi, exploatați de către cei care ne primesc afară"

23 noiembrie 2016 |
continuare Matricea Românească: Cum remarcaţi și Dvs., matricea noastră are drept caracteristică faptul că suntem niște supraviețuitori, nişte oameni care au rezistat mii de ani vicisitudinilor istorice. Cum se împacă mândria națională, pe care...


Jertfa de la Jupâneşti. Cum a apărat un boier credincios Biserica, cu preţul vieţii: “L-au bătut o noapte cu vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins, dar nu a spus unde sunt banii”

16 noiembrie 2016 |
https://youtu.be/68SyZtmsVA8 La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români,...




“Zâne şi inimi”: de la femeia arhetipală la vedeta "pop culture"

21 octombrie 2016 |
Deși, la o primă vedere, desenele lui Mimi Ciora nu par decât compoziții în alb și negru, îmbogățite prin zeci de amănunte, apropierea privirii de fiecare lucrare în parte deschide o lume a simbolurilor ancestrale. Elementul dominant al expoziției sale,...




Brăila respiră (prin) teatru

22 septembrie 2016 |
Să te entuziasmezi la Brăila e - ca în multe alte oraşe de provincie din România - o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului...


Cultura nu se opreşte aici

19 septembrie 2016 |
Bucureştiul a pierdut vineri - alături de Cluj şi de Baia Mare - cursa pentru a deveni Capitală Culturală Europeană a anului 2021, în faţa Timişoarei. Vestea bună? (Încă) un oraş din România - după Sibiu în 2007 - se va bucura de această onoare, cu...


1 9 10 11