Tag

culturadar

Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa unei săli pe jumătate goale.

Teatrul Evreiesc, căci despre el este vorba, are, după cum se-nţelege, un public mai puţin numeros decât cel al altor teatre prezente pe scena noastră artistică, dar un public inimos, sensibil la axioma că minorităţile unei naţiuni sunt pietre kilometrice ale devenirii unei culturi în istorie.

“Stele rătăcitoare” (regia Andrei Munteanu; după Șalom Alehem) are de-acum cinci ani de la data premierei sale, iar longevitatea-i vine să ateste nu doar o afinitate a audienţei, ci şi izbânda artistică a realizatorilor şi protagoniştilor. Confirmând că “ars longa vita brevis” (căci, aviz amatorilor, piesa are peste două ore, fără pauză), punerea în scenă urmăreşte destinul unui cuplu de îndrăgostiţi (făr’ de noroc), tânăra Reizl şi tânărul Leibl, dintr-un colţ rural de Basarabie, în paralel cu soarta unei trupe ambulante de teatru (caravană de “căruţe cu paiaţe”), mediul unde visul lor se clădeşte dar se şi frânge.

Stelele nu cad, stelele rătăcesc – şi se întâlnesc. Fiecare stea e un suflet de om

“Stele rătăcitoare” e deci piesa unei metamorfoze, în care unii pribegesc după sufletul pereche, iar alţii, mai practici, în căutarea Pâmântului (Financiar al) Făgăduinţei. Identităţile mişcătoare sunt adevărata temă a piesei lui Alehem. Ea tratează condiţia tragică a evreului rătăcitor, obligat să-şi schimbe perpetuu numele (Reizl devine Rozalia Spivak, Leibl îşi românizează numele şi devine “Leo Rafalesco, primul actor evreo-românesc”, pentru a atinge succesul; eminenţa lui cenuşie, Hoţmach, se converteşte în… Holtzman) şi locul, supus concomitent vitregiilor istorice şi derâderii publice.

Marele Rafalesco... "primul actor evreo-românesc"

Marele Rafalesco… „primul actor evreo-românesc” Foto: Oana Monica Nae / Teatrul Evreiesc

Teatrul, despre care Rafalesco e atenţionat că “e o boală ca oricare alta. Te va nenoroci!”, e unul dintre cele mai salutare instrumente pentru cunoaşterea unei culturi, iar “Stele rătăcitoare” nu face excepţie. Este o experienţă unică să vezi cum, pentru evrei, Bucureştiul secolului trecut era “marele oraş”, să trăieşti împreună cu actorii de-altădat’ viaţa plină de instabilitate – dar şi de veselia clipei efemere – a trupei itinerante, precum cea cu care va fi colindat ţara Eminescu.

La “Stele rătăcitoare” m-am desfătat cu unele dintre cele mai animate şi mai originale cuplete interpretate, azi, pe scenele româneşti, a căror inimă a fost, în seara reprezentaţiei, remarcabila Ecaterina Ţugulea, o actriţă polivalentă, de o energie nestăvilită.

Şi, chiar dacă stelele rătăcesc, iar iubirile uneori nu se împlinesc, sentimentul cu care veţi părăsi Teatrul va fi unul de încântare faţă de bogăţiile culturii evreieşti, printre puţinele capabile să producă un umor precum “Să ai o moarte dulce. Să-ţi pice în cap un sac cu zahăr!”, ori “Să-i intre sufletul într-un corp de pisică, şi să îl muşte mereu un câine!”.

“- Suntem faliţi. Acum ce facem?” „- Mergem unde sunt evrei.” „- Evrei sunt peste tot.”

Speranţa şi neatârnarea sunt lecţiile, aici. “Cât timp va mai exista un singur evreu care vorbeşte idiş în Argentina, şi unul la Bucureşti, vom fi şi noi”, spune Rafalesco în finalul piesei. Ceea ce nu poate fi decât o bucurie, inclusiv pentru publicul nostru iubitor de teatru de calitate.

Unde: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti

Durata: 1h 25min

De: Șalom Alehem

Regia: Andrei Munteanu

Distribuţia: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Alexandra Fasolă / Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Nicolae Călugărița, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea / Anca Sigartău, Mihai Prejban, Iolanda Covaci / Raluca Aprodu, Richard Bovnoczki / Valentin Roșca, Maia Morgenstern / Anka Levana, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Toată lumina pe care nu o putem vedea, romanul câștigător al premiului Pulitzer pentru ficțiune în 2015, încearcă să readucă în atenție evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial printr-o perspectivă inovatoare. Anthony Doerr se folosește de povestea a doi adolescenți pentru a surprinde frânturi de gânduri și de sentimente ce redau starea generală a populației în acele vremuri tulburi. Uneori cam previzibil, pe alocuri cu o scriitură mult prea lucrată și plină de artificii stilistice, marele merit al acestui roman este că reușește să-și mențină cititorii captivi prin prisma unui fir epic bine elaborat, dar și prin identificarea afectivă cu cele două personaje.

Scriitorul trasează în paralel destinele lui Marie-Laure LeBlanc și Werner Pfennig pe durata războiului și a anilor premergători acestuia, în scene scurte și rapide ce se succed de-a valma într-un crescendo continuu. Pendulările între spațiu și timp mențin tensiunea narativă, cât și ritmul viu al acțiunii.

În orașul minier german Zollverein, Werner locuiește într-un orfelinat împreună cu sora sa Jutta. Deși duc o existență săracă, lipsită de căldura unui cămin adevărat, Frau Elena, cea care se ocupă de ei și de ceilalți copii, are grijă să le ofere dragoste și o educație diversificată. Imaginea ușor romanțată a acestui spațiu afectiv, plin de blândețe, pare cumva forțată în contextul politic și social al anilor 1930-1940, dar ajută la înțelegerea relației apropiate dintre cei doi frați. Farmecul copilăriei și magia noutăților sunt redate cu multă emoție, mai ales în episoadele descoperirii unui vechi radio pe care Werner îl repară și care va ajunge să-i definească traiectoria profesională, cât și viața personală. Dar, atmosfera tainică a serilor când ascultă pe furiș emisiuni în franceză alături de sora sa, este în scurt timp înlocuită de asprimea școlii militare Schulpforta unde Werner este acceptat datorită aptitudinilor sale tehnice. „Mica fabrică de naziști” își va lăsa amprenta în sufletul naiv al adolescentului, captiv între ideologiile democratice și practicile dure ale instrucției. Zollverein și amintirea Juttei vor deveni un spațiu al alinării și o oglindă a propriei conștiințe, la care se va întoarce în fiecare moment de cumpănă:

„Werner e asaltat frecvent de îndoieli. Puritate rasială, puritate politică – Bastian se declară oripilat de orice formă de corupție și totuși, se întreabă Werner în miez de noapte, nu tot un fel de corupție e și viața? Un copil se naște, iar viața se dezlănțuie asupra lui. Îi ia unele lucruri, îl îndeasă cu altele. Fiecare îmbucătură, fiecare particulă de lumină care intră în ochi – corpul nu poate fi niciodată pur.”

„Trebuie să fie ordine. Viața e haos, domnilor. Iar noi suntem cei care fac ordine în acest haos. Până la gene. Facem ordine în evoluția speciilor. Ne lepădăm de ce e inferior, recalcitrant, de pleavă. Ăsta e marele proiect al Reichului, cel mai mare proiect inițiat vreodată de oameni.”

În același timp, narațiunea se desfășoară și la Paris unde Marie-Laure, o fată oarbă, trăiește alături de tatăl său, lăcătuș la Muzeul de Istorie Naturală. Prinsă între lumea fascinantă a mineralogiei și a scrierilor lui Jules Verne, Marie este aruncată fără voie într-o poveste sordidă de găsire a unei pietre prețioase, pe urmele căreia se află locotenentul nazist Von Rumpel. Fiorii primelor zile de război și fuga din Paris sunt descrise minuțios, accentul punându-se pe încrederea generală că invazia se va termina repede iar lucrurile vor reveni la normal. Refugiați în orașul breton Saint-Malo, la adăpostul casei străunchiului Etienne, tatăl și fiica își vor continua existența liniștită doar pentru scurt timp, până la arestarea acestuia sub suspiciuni de spionaj. Figură maternă atât pentru Marie cât și pentru Etienne (care are episoade puternice de alienare suferite din cauza primului război), menajera Madame Manec este un personaj savuros și bine conturat, ce furnizează mici episoade comice prin apartenența ei la Clubul bătrânelor din Rezistență. Moartea acesteia este momentul declanșator ce-l obligă pe Etienne să se îndepărteze de lumea morților și a stafiilor, și să preia transmiterea de mesaje cifrate la un vechi radiotransmițător, pentru a ajuta trupele aliate. Folosirea vechiului radio elucidează și misterul firului invizibil ce-i leagă pe ce doi protagoniști, căci, se pare că emisiunile științifice pe care le asculta Werner în copilărie fuseseră înregistrate de către Etienne și fratele său Henri. Vraja sunetului călător răzbate la fel de puternic și la o distanță de mai bine de douăzeci de ani:

„Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte, e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

Spuneam că latura detectivă a romanului este bine punctată la nivelul tensiunii epice, doar că îi lipsește noutatea intrigii. Povestea Mării de Flăcări, diamantul neprețuit, învăluit în legende străvechi, pare cumva o reinterpretare a motivului tabloului pierdut din cartea young-adult Theodora Tenpenny şi tabloul pierdut sau din Sticletele Donnei Tartt, câștigător de asemenea al premiului Pulitzer în 2015. Observ în ultima vreme, atât în literatură cât și în cinematografie (vezi filmele Woman in Gold sau The Monuments Men) o tendință de recuperare a tematicii furtului operelor de artă, ceea ce nu ar fi un lucru rău dacă fi prezentată dintr-o perspectivă mai puțin mitică, și mai mult istorică.

Toată lumina pe care nu o putem vedea nu este neapărat o carte cu substrat, dar este plină de lirism și emoție. Titlul, cu trimiteri indirecte la calitățile pe care o persoană oarbă le posedă, este laitmotivul ascuns ce învăluie acțiunile și gândurile fiecărui personaj, de la reflecțiile pe baza transmisiunilor radio, până la alegerea melodiei Claire de lune în momentul culminant al întâlnirii dintre Marie, Werner și Von Rumpel.

Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie stingheră, un șir de armonii care transfigurează Zollverein: casele devin ceață, minele sunt astupate, hornurile cad, o mare străveche se revarsă pe străzi, iar aerul e inundat de posibilități.

Anthony Doerr creează o proză elegantă, țesută metodic din punct de vedere narativ, dar care dezamăgește prin personaje lipsite de o dimensiune interioară, cât și prin abundența unor fraze excesiv de stilizate. Cu toate acestea, Toată lumina pe care nu o putem vedea este o lectură extrem de plăcută, o cronică de război nepărtinitoare care vorbește despre destine croite prin forța circumstanțelor. O lecție despre acceptarea istoriei, cu bune și cu rele.

Dana Dumitru

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro
Dana Dumitru

Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru filolog şi publicist român de peste Prut, Dabija este virtual absent în conştiinţa comună de la noi, ceea ce, dincolo de a fi o pierdere, este o enigmă şi o nedreptate, judecând după valoarea poeziilor sale, trimise de undeva de sus.

"Să nu se uite!"

“Aşchii de stele” (Editura Sprinten Infomar, Ploieşti), o colecţie de poezii de mici dimensiuni, în format de buzunar, cu ilustraţiile remarcabile ale autorului, îşi respectă promisiunea textelor stelare încă de pe copertă. “Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră” este, fără dubiu, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie care s-au scris în limba română, de la apariţia ei.

"Poem"

Că poezia nu se mai citeşte şi nu se mai cumpără, auzim în fiecare zi de la cei grăbiţi să-i cânte prohodul. Însă, chiar de-ar rămâne doar “Aşchii de stele”, poezia românească ar fi înviată.

Precum un cerc cu centrul în afara sa,
precum o secundă în care încape vecia,
precum un cer născocindu-şi propria stea –
poezia

este arta poetică a lui Dabija, cu care acesta îşi deschide, inspirat, lucrarea.

Eminescu îl urmăreşte şi-i apare ca predestinat, marele poet care şi-a ales poporul. „Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele şi codrii, şi doinele”, mărturiseşte bardul,

"Eminescu"

Sensibilitatea lui Dabija mişcă plăcile tectonice pe care se susţine ego-ul, simbolismul său este primar şi operează la izvoare, sau, după cum singur declară (“Măreţie”) la “începuturi de letopiseţ”.

O melancolie profundă străbate lirica dabijiană. În Transnistria, de pildă, el este absorbit de o casă părăsită, văzută drept icoană “crăpată de frig, învineţită de ploi / în care sfinţii se-ncălzesc urcând pe ruguri”. Doina, sora mai mare a poeziei, e o dovadă a tristeţii Universului,

"Doina"

Leuşeniul e hotarul stropit cu lacrimi de culoarea lutului, unde sârma care separă românii e formată, tragic, din ghimpii trandafirilor, revers artificial al podului de flori.

"Leuşeni"

În pofida dimensiunilor liliputane, poezia lui Nicolae Dabija nu e o poezie uşor manevrabilă, însă e o poezie care, deşi încărcată emoţional, te uşurează de spaime şi-ţi oferă refugiu. E-un colţ de Românie prins în filele unei cărţi pe cât de mici pe-atât de grandioase. E o poezie a exilului şi-a dorului de matcă, de matrice, după cum reiese din celebra sa definiţie a basarabenilor:

Ostateci
exilaţi
cu tot cu ţară.

Poetul nu refuză pocalul suferinţei, înţelegând că de jertfa lui depinde salvarea celor mulţi (de altfel, Dabija a şi avut de pătimit, de-a lungul vieţii, pentru activitatea sa pro-românească). Arta lui este o “ripostă dată zeilor”, dar e în egală măsură şi-o apostazie contra puterilor vremelnice.

"Îndrăgostit"

Dar poate cea mai importantă temă a poeziei lui Dabija este iubirea, manifestă atât la nivel personal, faţă de-o iubită mereu evanescentă, cât şi la nivel suprapersonal, faţă de-o Ţară concomitent sfâşiată şi sfâşietoare.

"Legendă"

E o iubire religioasă, sincronizată cu ritmurile cosmice,

Şi pomii iubesc.
Sunt martor
şi-adeveresc:
un ulm
s-a-ndrăgostit
de-o fată cu ochi de cicoare
şi-a-nflorit
o dată cu prima ninsoare.

"retraşi în imnuri şi poeme / eram, ca dincolo de morţi"... Nicolae Dabija

"Şi doar poemele acele / de dragoste şi dor cumplit"... Nicolae Dabija

După ce citeşti poezia lui Nicolae Dabija te simţi ca după o spovedanie, sau după o vizită la mamă, sau după o îmbrăţişare cu sufletul pereche: gol, autentic, şi emoţionat până la lacrimi – prea puţin important dacă de fericire sau de tristeţe. Este o dovadă că marile adevăruri nu se spun prin multe cuvinte, ci cu multă iubire. Nu trebuie să urci pe munţi, ca să cunoşti aerul rarefiat al înălţimilor – aceasta este puterea cuvântului lui Nicolae Dabija.

"Sfârşit de poem"

"Singur"

De v-ar intra “aşchii de stele” în suflet, ca să vă vindecaţi de bolile veacului!

Lapsus

N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme,
n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poiene
În viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit…
… Am uitat doar să fiu fericit.

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă: