cunoaștere

Știu!

Într-o conversație alături de aproape oricine, cel mai plăcut lucru pe care îl poți auzi din partea partenerilor de discuție este numele tău, iar cel mai plăcut lucru pe care îl poți auzi de la tine este „Știu!”. 

Întreabă-mă ce știu, ascultă-mă când îți dovedesc cât știu și vei fi prietenul meu. Spune-mi că nu știu și va dura mult să te iert! 

Căutăm „să putem fi siguri”

Cunoașterea este o virtute, o practică, poate chiar un stil de viață și cu siguranță un imperativ social. Discutăm și ne creăm imaginea pe baza a ceea ce știm, îi analizăm pe ceilalți, creăm din ce am cumulat, luăm decizii și acționăm bazându-ne pe lucrurile de care suntem siguri. Cel puțin când suntem tineri, căutăm „să putem fi siguri” pe noi și pe ce cunoșteam foarte repede. Chiar dacă este parte din procesul de învățare și creștere al fiecăruia, cred că merită să medităm asupra subiectului din când în când. 

Am învățat să fiu foarte sceptic cu mine și cu lumea și valorez foarte mult acest aspect al meu. Am aflat de nenumărate ori că alții din jur aruncau cu informații de dragul de a o face, că nu știu să gândească critic, să-și motiveze opiniile, să verifice surse corect sau să îmi arate că nu știu ceva în totalitate.

Spre sfârșitul liceului, mi-am dat seama că acest lucru provine dintr-o „predispoziție de confirmare” (“Confirmation Bias”), adică din eroarea cognitivă de a căuta să folosești informații, veridice sau nu, pentru a-ți confirma propriile convingeri, ce la rândul lor provin din nevoile și dorințele tale. Este normal să ne dorim să știm că trăim sănătos, natural și că ducem un stil de viață echilibrat ce ne potențează corpul și mintea, însă nu înseamnă că putem să ne rezumăm la a folosi un aliment minune pe care să ne bazăm pentru sănătatea noastră. 

Bias-ul de confirmare merge cu noi parcă peste tot și ne îndeamnă să ne decidem foarte repede asupra subiectelor importante din viața interioară și exterioară. Ne poate face să ne simțim bine în pielea noastră și poate face situația și contextul în care suntem momentan să fie acceptabil și confortabil. De asemena, ne face și să simțim că avem dreptate și chiar că am luat până acum doar decizii foarte bune. 

Evident, ne ține pe loc. 

Am încredere în modul în care am ajuns la concluzia mea

Când întâmpinăm o opinie opusă celei ce ne aparține, în loc de a spune „da” situației conflictuale și de a intra instant în postura de apărător a ceea ce credem și simțim, spun să abordăm o poziție de curiozitate. Ne putem spune: „Am încredere în modul în care am ajuns la concluzia mea, însă drumul prin care celălalt a ajuns la concluzia sa poate fi interesant, de asemenea”. Dacă se poate, plecați împreună să explorați aceste drumuri și veți ieși amândoi exponențial mai câștigați!

Dacă am învățat ceva în timpul liceului și facultății este când știu sigur că nu pot fi cu totul sigur asupra unui subiect. Avem nevoie să studiem adânc proveniența informațiilor, sursele și metodele folosite pentru a le obține. De asemenea, consider că mă pot pronunța asupra unui lucru atunci când am studiat nu doar sursa primară, ci și comentarii și critici asupra subiectului. 

Pentru că nu toate informațiile pot fi verificate prin punerea lor în practică directă, pentru a observa cum răspunde mediul înconjurător la acestea, o doză de scepticism e întotdeauna binevenită când citim sau discutăm despre ceva nou.

Chiar dacă facem exercițiul în capul nostru și în timpul în care stăm singuri, de a fi vigilenți cu ce luăm de bun, ce vom lua de bun și de la cine, e în natura noastră să fim mult mai categorici cu cei din jurul nostru. De altfel, nimeni nu investește timp în o persoană nehotărâtă și cârtitoare. Clar ar trebui să practicăm îndoiala doar pe timpul nostru.

Cum ne prezentăm cunoașterea și hotărârea, are un efect profund asupra interacțiunii noastre cu ceilalți. Când sunt hotărât și stăpân pe situație, devin obositor și fără empatie, iar când nu cunosc, sunt catalogat (în primul rând în capul meu), ca neinițiat, nepregătit, poate chiar leneș. În toate situațiile trebuie să arătăm că știm ceva, însă cred că este important să-i convingem pe cei cu care vorbim să ne învețe din ce știu ei cu adevărat corect, valoros și profund. 

Probabil cel mai mult primim de la oameni când arătăm că vrem să știm, că putem să primim și delimităm cât de clar putem unde se află granița limitei cunoașterii noastre. Atunci, dacă suntem norocoși, putem fi martori la una dintre cele mai frumoase exprimări ale naturii umane, o lecție specifică și adâncă, construită din viața persoanei cu care vorbim. 

În domeniul cunoașterii trebuie să practicăm răbdarea, curiozitatea și tăcerea. Trebuie să căutăm pasajele pe care noi le-am ratat și pe care ceilalți le cunosc și să avem mare grijă la ce traduceri alegem să citim. Nu trebuie, însă ar fi bine, să știm că încă nu știm totul. 

Ce tristă e Antonia azi!

A plâns și încă suspină.

Mama ei este profund neliniștită. Își amintește de momente din copilăria ei în care nu se simțea în apele ei, era mâhnită sau se temea. Și atunci, mama ei îi transmitea că e ceva ce nu e bine. În ea și cu ea. Crescuse cu ideea ca este în regulă să fii fericită, încântată ( și încântătoare), însă NU este în regulă să fii supărată, furioasă, îngrijorată.

Emoții care destabilizează? Ce e de făcut?

Când Antonia se simte la fel cum se simțea mama ei odată, îi transmite ceea ce știe fiicei sale: nu este în regulă să simți și emoții grele.

Când copiii noștri simt emoții ce îi destabilizează, reacțiile noastre- ce sunt construite deja -vin cu pornirea de a stopa:

,,Ah, de ce plângi? Nu trebuie să plângi. Ești urâtă când plângi. Fetițele frumoase sunt vesele mereu.”

,,Nu mai plânge, gata. Hai să îți dau ceva bun să te liniștești.”

,,Ești băiat mare, gata! Băieții buni nu stau supărați!”

,,Chiar nu ai niciun motiv să te simți așa de speriat. Uite, tovarășii tăi nu sunt deloc!”

,,Îți șade bine doar veselă. Nimănui nu-i plac figurile îngrijorate.”

Emoțiile copiilor noștri nu îi fac doar pe ei să se simtă inconfortabil. Ne fac și pe noi, părinții lor, să ne simțim la fel de inconfortabil. Pentru că retrăim momentele din copilăria noastră în care ni s-a spus ca nu e ,,cum trebuie” ceea ce simțim, nu-i așa?

Tot ce nu e roz, să dispară!

Așa că ne grăbim repede-repejor să le facem să dispară, să se evapore, să fie înlocuite cu ceea ce înseamnă bine, pace, strălucire. Le minimizăm și le ascundem sub preș.

Este în regulă oare să spunem: ,,da, e o emoție pe care e bine să o simți” sau ,,este o emoție pe care nu e bine să o simți”?

Emoțiile sunt doar emoții.

Nu sunt emoții bune și emoții rele.

Nu putem avea emoții pe care să le încurajăm și emoții pe care să le excludem.

Fiecare emoție este relevantă pentru o anumită experiență.

Fiecare emoție are drept clar să existe și să ne învăluie într-un anumit moment.

Când ne ignorăm emoțiile, când le punem capac sau le ascundem în dulap, ele nu dispar.

Ele persistă, dospesc, stau în așteptare și pot ieși la suprafață când te aștepți mai puțin, într-un mod total neproductiv, uneori.

Ce e de făcut?

Să ne lăsăm copiii să simtă, să trăiască toată gama de emoții, să îi ajutăm să dezvolte priceperea de a le depăși, de a trece praguri ce li se par de netrecut.

Să încercăm:

,,Să știi că uneori ne simțim furioși, chiar foarte furioși. Și asta e în regulă. Nu e în regulă să lovim și să spargem totul în jur, însă. Ce am putea să facem în schimb?”

,,Te văd tristă azi. Știi de ce te simți așa? Poate dacă povestim puțin despre asta te vei simți mai bine. Sunt aici să ascult!”

Toate emoțiile sunt bune. Ele ne spun ceva important despre noi, mereu.

Să împărtășim cu copiii noștri toate aceste lucruri!

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost “delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne “meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

Continuăm seria de autor Constantin Noica prin încă un articol cu privire la Școala de la Păltiniș, de această dată concentrându-ne mai ales asupra metodei folosite și a modalității în care aceasta a schimbat noţiunea de cultură a României din acea perioadă.

Este foarte important de înțeles faptul că Școala de la Păltiniș a reprezentat un adevărat fenomen cultural, impactul lui fiind „ajutat” și amplificat și de, repetăm, contextul politic al României.

Redescoperirea lui Constantin Noica de către o și mai Tânără Generație

Pentru a înțelege cât mai bine impactul pe care această mișcare l-a avut, trebuie să mergem înapoi pe firul timpului și să vedem care era contextul creat în jurul lui Noica cu puțin înainte de apariția acestei „mișcări”.

Situația este expusă în următorul fel de către discipolul lui Noica, Gabriel Liiceanu: „În 1967, la doi ani după absolvirea acestei facultăţi, l-am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de aceştia, să rămînă, după război, în ţară. Dacă, la rîndul lui, s-ar fi stabilit în Franţa, numele lui nu ar fi cerut, aşa cum nu cer ale celorlalţi, explicaţii suplimentare. A rămas, deci, în ţară, şi cînd drama postbelică s-a abătut asupra României avea 40 de ani. Cele şapte-opt volume pe care le scrisese şi puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant şi Hegel pe care le făcuse pînă atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. După zece ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de cultură fusese ştearsă din mintea noilor generaţii” (Jurnalul de la Păltiniș).

Este de înțeles fascinația pe care Noica a exercitat-o asupra tinerilor din generația lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu: era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică”, trecuse prin prăbușirea acesteia odată cu începutul celui de-al Doilea Război și suportase (pe drept sau pe nedrept – depinde din ce unghi privești situația) consecințele „unor derapaje”. Era unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste și se „oferea” tinerilor spre a-i educa într-ale filosofiei: „În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruţă mizeră de 8 m2 într-o cabană dintr-o staţiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, «la 4 000 de picioare deasupra omenirii», cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate”.

Şcoala de la Păltiniş, un model paideic de cunoaştere

Nu degeaba subtitlul celui mai bun document dătător de seamă pentru ceea ce a fost Școala este Un model paideic în cultura umanistă.

Grupul de tineri intelectuali constituit în jurul lui Constantin Noica dorea și urma să se formeze după vechiul model grecesc, paideic (concept educațional în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei și științei, n.r.). Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic” reperându-și discipolii și pornind cu ei pe calea cunoașterii filosofice.

Citind opera lui Constantin Noica, putem descoperi că acesta fusese unul dintre dezideratele cu care pornise la drum: de a ajuta Omul să-și împlinească destinul de ființă culturală, să acceadă la acea cunoaştere neoficializată și neinstituționalizată, la o cunoaştere care nu ține cont de normele unei anume societăți sau ale alteia, a unei epoci sau a alteia: „Există creatori care se mulţumesc să-şi înfăptuiască opera în supremul şi egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd «a crea» implică destinul unei comunităţi, devenind astfel ipostaza esenţială a fiinţei istorice, trebuie să apară creatori care să-i înveţe şi pe alţii să creeze. «A învăţa» înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată. Acest lucru îl implică dimensiunea paideică a personalităţii lui Noica. Şi ea trimite, în mod coerent şi fatal, la „ontologia“ lui culturalistă: la ideea că există un «paradis al culturii», o tablă de fapt neschimbată a valorilor, o «cultură clasică», în care esenţa omului se regăseşte şi se desfăşoară”.

Constantin Noica se retrage în turnul lui de fildeș, dar aduce cu el în turn și o parte semnificativă a unei generații care avea să participe, după 1989, la construirea propriului destin cultural.

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro