Tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina

Atunci când vorbim cu cineva, tonul vocii noastre cântărește mai mult decât ne-am putea imagina. De multe ori, chiar dacă intențiile noastre sunt bune, felul în care alegem să spunem lucrurile lasă urme adânci în sufletul celuilalt. Un ton aspru sau neglijent poate rămâne în mintea celor ce ne ascultă; momente care dor, evocate iar și iar, pun bolovani pe umeri, mai mult decât am fi dorit vreodată. Acele momente pot deveni răni emoționale, greu de vindecat, o amintire a unui gest sau a unui cuvânt spus fără prea mult gând.

,,Tonul face muzica”, iar în viața de părinte, acest adevăr devine și mai profund. În relația cu copiii, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest și fiecare privire contribuie la melodia pe care o compunem noi, părinții, în inima lor.

Vorba dulce mult aduce!

Este esențial să fim atenți nu doar la ceea ce spunem, ci și la cum o spunem. Așa cum ne spune și un vechi proverb, ,,Vorba dulce mult aduce.” Copiii sunt ca niște bureți emoționali, absorbind nu doar cuvintele, ci și tonul, energia și intenția din spatele lor. Vorbele noastre pot fie să-i inspire și să le dea aripi, fie să-i facă să se simtă mici și neînsemnați. Toți cei din jurul nostru, inclusiv copiii noștri, poartă în ei lupte, frici și dorințe pe care, de multe ori, nu le vedem.

În orice conversație, dar mai ales în relația cu cei mici, alege să vorbești cu bunătate. Alege să vorbești cu empatie, cu blândețe și cu căldură. Amintește-ți că vorbele tale au puterea de a vindeca, de a mângâia și de a arăta că îți pasă. La finalul zilei, ceea ce își vor aminti copiii nu vor fi doar cuvintele tale, ci felul în care i-ai făcut să se simtă. Iar pentru un părinte, cel mai frumos dar pe care îl poate oferi este siguranța emoțională și iubirea necondiționată, transmise prin ton, gesturi și atenție.

Maria stătea pe canapeaua din sufragerie, cu o ceașcă de ceai aburindă în mâini; ochii ei arătau îngrijorare. Elena, prietena ei cea mai bună, o privea cu blândețe și înțelegere. Maria îi povestise despre cât de greu îi era uneori să comunice cu copiii ei, să le fie alături atunci când ei aveau nevoie, și să găsească cuvintele potrivite care să le aline inimile mici și frământate.

Elena, mereu atentă la nevoile celor din jur, zâmbea cald și o încuraja pe Maria să-și urmeze inima.

— Știi, Maria, eu știu că ești o mamă minunată. Dar știu și cât de copleșitor poate fi să vrei să faci totul bine pentru ei. Ce este de spus copilului tău? Ce cuvinte îi ogoiesc sufletul, îl fac să știe că este văzut și ascultat?

Maria dădu din cap, cu un mic zâmbet de recunoaștere, dar și de neputință.

— Da, exact asta mă întreb și eu de atâtea ori. Vreau să știe că sunt aici pentru ei, dar parcă nu găsesc mereu cuvintele potrivite.

Elena își întinse mâna și o atinse ușor pe umăr.

— Uite, ce ar fi dacă, atunci când vezi că sunt supărați, să le spui simplu: ,,Oh, e normal să fii supărat că s-a petrecut asta, chiar da!”? E important să le validezi emoțiile. Și poate, când simți că au nevoie de sprijin, ai putea să le spui: ,,Eu sunt aici pentru tine: te ascult, să știi! Sunt aici doar să te ascult sau să te și sfătuiesc, dacă asta vei dori!”

Maria se gândi câteva clipe și aprobă din cap, cu un zâmbet mai larg.

— Da, cred că asta i-ar ajuta… să știe că nu trebuie să facă totul singuri, că sunt acolo pentru ei. Dar ce fac atunci când par pierduți, fără să știe cum să reacționeze?

Elena se lumină și continuă:

— Uneori, doar o mică pauză poate face minuni. Ai putea să le spui: ,,Uite, eu spun să facem o mică pauză: doar stăm acum, atât.” Sau, dacă e ceva ce trebuie să încerce din nou, poate că le-ar prinde bine să audă: ,,Încercăm să o luăm de la capăt?”

Maria zâmbi, imaginându-și cum aceste cuvinte ar putea să-i aline pe copiii ei, să-i ajute să simtă că sunt în siguranță.

— Și dacă greșesc, dacă nu știu ce să facă?

— Oh, Maria, aici este atât de important să nu îi facem să se simtă rușinați. Poți încerca să le spui: ,,Ok, nu-i nimic, acum hai să vedem cum repari greșeala.” E ca și cum le-ai arăta că fiecare greșeală e o ocazie de învățare, nu un capăt de drum.

Maria își simți inima mai ușoară, iar chipul i se lumină.

— Mulțumesc, Elena. Știi, nu m-am gândit niciodată că poate fi atât de simplu și totuși atât de profund.

Elena roti cana de ceai și zâmbi cald.

— Mmmm…, contează atât de mult să știe că nu sunt singuri. Chiar și când e greu, dacă le spui: ,,Eu sunt chiar aici când și dacă ai nevoie de mine” sau ,,Uite, îmi dau seama că nu-i deloc simplu pentru tine, așa este,” își vor da seama că sunt văzuți. Că emoțiile lor nu sunt prea mici, că sunt importante pentru tine.

Maria simți cum lacrimile i se adună în colțurile ochilor, dar erau lacrimi de recunoștință.

— E exact ce aveam nevoie să aud. Mă voi strădui să fac asta, să le spun și: ,,Să știi că nu-i corect, chiar nu e” când simt nedreptatea sau ,,Poți să îmi spui mai multe despre asta?” când par că au ceva greu pe suflet.

Elena îi strânse mâna ușor.

— Ai grijă de tine, Maria, la fel cum ai grijă și de ei. Și amintește-ți că dragostea ta e cea care contează cel mai mult. Cuvintele sunt doar o punte către inima lor.

Maria se simți mai pregătită și încrezătoare. Știa de acum că va putea să le ofere copiilor ei acea căldură de care au atâta nevoie, să le fie alături în momentele lor de îndoială și frământare.

Maria își aștepta fiica. Smaranda urma să intre pe ușă din minut în minut. Maria de abia aștepta să afle amănunte despre cum a decurs prezentarea la geografie. Fiica ei muncise mult la proiect și simțea mama că va fi o seară cu discuții despre proces susținut și reușită!

Și totuși… surpriză! Smaranda a intrat pe ușă, a trântit ghiozdanul și a rostit printre dinți:

-Nu, să nu mă întrebi nimic! Nu mi-a ieșit nimic! O prostie! O prostie!

,,Heeei! -a țipat gândul Mariei- ce este cu comportamentul acesta și cu tonul acesta??? Nu uita cu cine vorbești! Vino-ți în fire! Ai un comportament deranjant, total nepotrivit”!… A țipat doar gândul, cuvintele nu au ajuns pe buzele mamei.

Și ce bine că a fost așa!

Oare cum este în papucii fiilor și fiicelor noastre?

Cum o fi fost azi în papucii Smarandei? Ce s-o fi petrecut în clasă? Și cât de dificil a fost să se descurce cu situațiile delicate?

,,Puțină răbdare să am, își spuse mama și voi putea tempera lucrurile. Ce bine ar fi să ne putem conecta…”

Conectarea dintre părinte și copil este esențială pentru o relație sănătoasă și armonioasă. În momentele dificile, câteva cuvinte cheie pot face diferența în întărirea legăturii și în așezarea unei comunicări deschise și sincere. Un astfel de dialog empatic și receptiv poate fi un pilon solid pentru creșterea copilului într-un mediu în care se simte înțeles și acceptat.

Ce cuvinte ar fi de spus?

Părintele spune: ,,Te cred”.

Aceste două simple cuvinte pot avea o putere imensă în relația cu copilul. Atunci când un părinte spune ,,Te cred”, transmite încredere și sprijin, arătând că este acolo pentru copil în orice situație. Înțelegerea și validarea sentimentelor copilului sunt esențiale pentru construirea unei conexiuni puternice. Încearcă și tu!

Părintele spune: ,,Spune-mi mai multe despre asta”.

Această invitație la dialog deschis încurajează copilul să își exprime gândurile și sentimentele într-un mediu sigur și acceptant. Ascultarea activă și interesul sincer al părintelui demonstrează că este dispus să înțeleagă perspectiva copilului și să îl sprijine în rezolvarea problemelor.

Părintele spune: ,,Sunt foarte fericit că ai decis să împărtășești asta cu mine”.

Cuvintele reflectă bucuria și onoarea părintelui că este considerat un confident adevărat de către copil. Acest sentiment de încredere și deschidere întărește legătura dintre ei și îi ajută să își împărtășească grijile și bucuriile într-un mod autentic și sincer.

Conectarea dintre părinte și copil este o bază fundamentală pentru o creștere armonioasă și sănătoasă. Prin cultivarea unei relații bazate pe încredere, respect și comunicare deschisă, noi, părinții, putem oferi copilului un cadru sigur și stabil în care să se dezvolte și să înflorească.

Dialogul empatic și receptiv nu doar că întărește legătura dintre noi, ci oferă și copilului încrederea și sprijinul necesar pentru a face față provocărilor vieții și pentru a deveni un individ echilibrat și încrezător în sine.

-Smaranda, sunt aici. Spune-mi mai multe despre ce s-a petrecut azi!

-O, mama, nu a fost ușor deloc!

-Te cred! Te ascult!

Ohhhh!

Ce zi!

Ce zi grea!

Silvia nu a fost aleasă azi din prima la ,,țară-țară vrem ostași”. E sigură că la dictare a scris ,,n” înainte de ,,b și p”. Și la mate, la muncă independentă, a zis că 4 ori 9 este 49.

Totul a fost cumva pe dos. E mâhnită tare.

Dimitrie, tatăl ei, o vede și o simte.

Și nu știe ce să facă.

• ar lua toată greutatea de pe umeri și din suflet și i-ar zice răspicat că nimic din toate astea nu contează, că uite ce frumos e afară, că ce bine ar fi să se îmbrace să îi cumpere ce vrea ea de la magazinul de jucării. Iar mai zice și că nimănui nu îi pasă și că mâine îi promite că va fi bine.

Știe însă la fel de bine că nimic din ceea ce a gândit deja nu ar repara ceea ce simte fiica lui. Știe că fiecare emoție contează și că cel mai important lucru e ca Silvia singură să treacă cu bine prin tot.

Ce cuvinte ajută?

Ce cuvinte ajută?-se tot gândește tatăl.

Uite: ziua de azi nu va dura pentru totdeauna. Și emoțiile de acum se vor disipa. Și temerile se vor risipi.

Nu uita, ziua de azi, cu toată greutatea ei, nu va dura veșnic!

Sunt aici. Atât spune tatăl: sunt aici.

Și prezența lui care nu judecă, nu întrebă, nu trage la răspundere-risipește negura. Fiica lui capătă încet încet siguranță, se deschide, povestește, își spune frământările.

E în regulă să nu te simți în regulă mereu.

Chiar așa. Nu putem fi mereu fericiți, zburdalnici, cu toate împlinite și aliniate. Uneori lucrurile nu ies perfect. Asta face parte din viață.

Dacă ești într-un loc întunecat, uita-te după stele!

Întotdeauna este important să căutăm și fărâme de fericire în cele mai întunecate locuri.

Ce am învățat azi? Cine a fost lângă mine azi? Ce am de făcut de acum?

Și ce ar mai fi de spus?

Hei, mi s-a întâmplat o dată să fiu în papucii tăi.

Ce bine e să știi că și altora le-a fost greu, și-uite!- au trecut peste evenimentul neplăcut, au supraviețuit, totul i-a făcut mai buni și mai puternici!

Uite, hai să ne concentră pe acest moment.

Nu pe trecut, nu pe viitor. Pe acum.

Acum. Un cuvânt care aduce calm, care se așază peste țipătul lăuntric și îl liniștesc.

Acum. Acest moment.

Cel mai bine ar fi să vedem ce am învățat din asta!

Fiecare lucru poate fi privit ca o lecție.

Care e lecția zilei? Ce vom ști de acum încolo?

Și ce ar mai fi de făcut?

Uneori ajută să avem pe cineva lângă noi. Cineva care să fie acolo. În tăcere. Cu o mână întinsă.

Să spună răspicat, fără niciun cuvânt: eu sunt aici, când tu vrei. E de mare folos, uneori.

Silvia începe să cânte un cântecel, fericită.

Inima tatălui ei vine la loc.

Nu știe ce a făcut sau ce nu a făcut. Ce a rostit sau ce nu a rostit.

Însă știe că fiica lui a găsit puterea de a fi bine cu ea. Și asta e totul!

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu frică de viață, sperând că vei degusta din nou din paradisul amniotic. Un paradis ce întârzie fericirea nu poate să ne trezească ființa la acele simțiri care ne zdrobesc trăirile pe altarul experiențelor plenare, ce produc rod în noi din preaplin. Fiara se încumetă famelic la autosuficiență și preaplinul nu-i poate fi ideal. Când ne plesnesc lacrimile în acord cu simfonia inimii, nu mai reușim să înfrânăm inevitabilul și fiara ne sfâșie în noapte inocența primului simțământ romantic, oferindu-ne un plan de întregire și împlinire comun. Ce e romantic nu e întotdeauna și liniştitor, însă nu și viceversa. Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru, așa că se pregătește din timp să urle către un surogat pentru a nu fi prinsă, deconspirată în plină zi spirituală.

Lăuntrul nostru nu face zgomot când își caută perechea, doar se încovoaie singur în așteptarea ei. Ființa zgomotoasă în ale dragostei nu are dragoste prea multă nici pentru sine. Acest neastâmpăr, categorisit mai mult adolescentin, ascunde o creatură crescută pe jumătate cu o plămădeală pe repede înainte, care așază fragil fiara în jocul dragostei. Fragil pentru om, gimnastică pentru fiară. Un urlat pur către lună într-o noapte lăptoasă, ce ascunde umbra întregului. Acesta este cântecul de lebădă al fiarei ce scobeşte în noi.

Fiara cunoaște cuvintele pe de rost

Din acel moment, inima nu mai caută să inducă tăcere rațiunii, ea devine calmă ca o mare fără pirați, pulverizând rațiunea în franjuri de alge plutitoare și ocrotitoare ecosistemului în ansamblul său.

Când inima tace în liniște, rațiunea respiră ocrotitor, căpătând și ea, poate, o liniște în stare să o cuprindă firesc. De ce are nevoie dragostea de proză? Poate pentru că proza este și ea ocrotitoare pentru oameni, un medicament în fața zgomotului ce nu produce nimic.

Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru

Inima în liniște se înfoaie și îmblânzeşte fiara. Urletul ei devine ascuțit și curgător asemeni cuvintelor ce pică ușor pe foaia prozatorului. Câte iubiri zgomotoase s-au rupt în tăcere, iar condeiul prozatorului le-a trecut în uitare, unde le era și locul, de altfel? Cât putem imagina, plagia pentru o iubire confecționată din bucăți de ego?

Toate selecțiile de rigoare ne promit culoarea întregului

Îi rămâne doar prozatorului să găsească acele liniști închise în întreg, ce au chemarea condeiului. Tu ești norocoasă, draga mea, eu sunt prozatorul tău și dacă nu te-ai prins deja, toate cuvintele erau întregi închise-n noi, coapte în lăuntrul meu, ce plesnește din rădăcinile încordate într-un sol căliu, de prea lungă vreme. O poezie în proză aș fi vrut să-ți mai scriu, însă închei așa – Am prea multe cuvinte închise pe jumătate ce nu merită să-ți amețească chipul, prefer prozaic să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele.

• Despre
• Ultimele Postari

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.

Ultimele postari ale lui Alexandru Filimon (vezi toate)

• Lecția lui Dan Berindei, un patriot ce iubește necondiționat România: un destin trăit în bucurie și în muncă - 02-11-2018
• Prefer, prozaic, să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele - 31-10-2018
• Lansare de carte: Despre ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus - 22-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

Alex Filimon se preumblă pe un pod fără cuvinte, testându-şi amintirile şi capacitatea de rememorare, într-o bucată de proză scurtă pe Matricea Românească.

Ce sunt amintirile, mă întreb de multe ori? Un fel de făcăluiri ale unor priviri din trecut spre viitor, priviri ce iau masca compusă din suma chipurilor noastre, extinsă în timp cu poftă de viață. Aceste priviri în care se topesc amintiri sunt paradisiace de multe ori. Deşi colportă un gust amărui al unor experiențe și spiritul nostru edulcorează realitatea, un ușor parfum dulceag ne cuprinde esența acaparând-o.

Amintirile nu ne părăsesc. Dacă nu ne împăcăm cu distribuția personajelor, ajungem să jucăm un rol, același rol, într-un carusel ce nu se poate opri fără voia noastră, fără ieșirea noastră din joc. De multe ori nu ne putem desprinde de chipul nostru încastrat în amintiri. Acele priviri ne topesc ghețarii, păzitorii triști ai unui scut uman împotriva simțământului, a unor sentimente atent culese din firesc și cultivate prin frumos. Poate muzicalitatea acestor cuvinte împiedică subtextul să irupă în mintea cititorului.

Să încercăm cu o istorioară

Doi verișori pe marginea unui pod. Unul mai mare, unul mai mic, amândoi cuprinși de un entuziasm incurabil pentru tot ce reprezenta viața și zumzetul ei lăuntric, aveau să plece curând, cum prea bine știm, departe în căutarea ”acelui nu știu ce” care avea să-i transforme în bărbați, și ulterior în domni, dacă timpul ar fi fost blând cu dânșii.

Podul era acolo de secole, părea că-și cuibărise cumva adunătura de ciment și fiare în scobiturile râului ce-l acceptase ca un frate vitreg în ecosistemul său. În această simbioză simplă, doi verișori își împreunaseră spiritul. Unul râdea mai cu poftă că era mai mic, celălalt – prevăzător din fire – înmagazina râsul zglobiu, pudrat de firescul anilor ”mai mici”, pentru ce avea să urmeze. Viața nu se anunța simplă pentru ei, dar se puteau păcăli ușor că vor îmblânzi timpul, măcar după semiplacul lor. În fond, aveau în față cei mai frumoși ani și puteau să jure nu fără speranță că se vor reîntâlni peste ani, pe pod, să-și amintească cum erau.

Din amintirea lor comună, privirea era aceeași

Această imagine îi ajuta să nu se uite, să nu se topească aiurea prin vecini fugitivi sau vecinătăți mai depărtate, ci să se sudeze unul în altul prin amintiri, prin aceeași privire comună ce pătrundea lăuntricul fără cuvinte. Ei oricum comunicau prin râs, unul zglobiu și ferit de ani de experiențele amare ale vieții și unul prevăzător în mod natural, înzestrat cu o tristețe premonitorie. Și unul și altul putea să se privească fără cuvinte. Puteau să spere în această tăcere paradisiacă peste care juraseră un legământ bilateral de developare a sinelui cu caracter de singularitate.

Printre resturi, printre mormane de amintiri se puteau găsi. Podul peste ani devenea un laitmotiv. Bineînțeles că și-ar fi dorit să trăiască în proximitatea podului, să nu-l piardă niciodată, dar știam că îl poartă pe veci în suflet și el va supraviețui și după ei, și după amintiri.

După ani se priveau iar fără cuvinte. Cel mic, ce între timp își câştigase dreptul la salvare sufletească din mâinile falacioase ale materialismului, iar cel mare care de-abia se obișnuia cu un exercițiu filosofic de înțelegere a lumii. Amândoi erau modești din fire, dar țineau foarte mult să nu-și mute privirea unul de la celălalt.

Cel mic avea un dar la vorbă lungă dublat de o capacitate complexă de a pune întrebări esențiale. Cel mare era înzestrat cu darul de a proteja pe cei din jur de adevăruri subiective ale unei filosofii trăite și îmbrăca realitatea în haine mai puțin țipătoare. Nu avea inima destul de întărită să-i amintească faptul că, atunci când gâtuiau podul pentru un strop de energie feciorelnică în plus, sufletul său, cuprins și el de un entuziasm incurabil, era măcinat de îndoială, nu doar de frici mărunte și elanuri heirupiste de moment, o îndoială pe care micul nu știa cum să o decanteze.

Cel mic își amintea doar energia locului și podul de unde arunca pietre în râu cu gândul la fetele ce aveau a doua zi să vină la scăldat. Cel mare voia să-l protejeze, de fapt ținea așa de mult la el că l-ar fi durit să-i spună că îndoiala îl eclipsa să topească podul în privire.

Dacă privim în josul cuvintelor, sunt amintiri pe un pod

Forța acestor imagini puternice ne zidește cuvântul, ne confecționează o carapace pentru spirit și păzește voința noastră lăuntrică. Ea ne înfășoară esența unui paradisiac oarecare promițând doar filmul. Cu toate aceste aspecte cântărite, tot ea ne chircește un iad, ne turtește un sferic supliciu până la netezirea podului.

Foto: montaj după kristiningalls.com