cuvinte

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu frică de viață, sperând că vei degusta din nou din paradisul amniotic. Un paradis ce întârzie fericirea nu poate să ne trezească ființa la acele simțiri care ne zdrobesc trăirile pe altarul experiențelor plenare, ce produc rod în noi din preaplin. Fiara se încumetă famelic la autosuficiență și preaplinul nu-i poate fi ideal. Când ne plesnesc lacrimile în acord cu simfonia inimii, nu mai reușim să înfrânăm inevitabilul și fiara ne sfâșie în noapte inocența primului simțământ romantic, oferindu-ne un plan de întregire și împlinire comun. Ce e romantic nu e întotdeauna și liniştitor, însă nu și viceversa. Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru, așa că se pregătește din timp să urle către un surogat pentru a nu fi prinsă, deconspirată în plină zi spirituală.

Lăuntrul nostru nu face zgomot când își caută perechea, doar se încovoaie singur în așteptarea ei. Ființa zgomotoasă în ale dragostei nu are dragoste prea multă nici pentru sine. Acest neastâmpăr, categorisit mai mult adolescentin, ascunde o creatură crescută pe jumătate cu o plămădeală pe repede înainte, care așază fragil fiara în jocul dragostei. Fragil pentru om, gimnastică pentru fiară. Un urlat pur către lună într-o noapte lăptoasă, ce ascunde umbra întregului. Acesta este cântecul de lebădă al fiarei ce scobeşte în noi.

Fiara cunoaște cuvintele pe de rost

Din acel moment, inima nu mai caută să inducă tăcere rațiunii, ea devine calmă ca o mare fără pirați, pulverizând rațiunea în franjuri de alge plutitoare și ocrotitoare ecosistemului în ansamblul său.

Când inima tace în liniște, rațiunea respiră ocrotitor, căpătând și ea, poate, o liniște în stare să o cuprindă firesc. De ce are nevoie dragostea de proză? Poate pentru că proza este și ea ocrotitoare pentru oameni, un medicament în fața zgomotului ce nu produce nimic.

Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru

Inima în liniște se înfoaie și îmblânzeşte fiara. Urletul ei devine ascuțit și curgător asemeni cuvintelor ce pică ușor pe foaia prozatorului. Câte iubiri zgomotoase s-au rupt în tăcere, iar condeiul prozatorului le-a trecut în uitare, unde le era și locul, de altfel? Cât putem imagina, plagia pentru o iubire confecționată din bucăți de ego?

Toate selecțiile de rigoare ne promit culoarea întregului

Îi rămâne doar prozatorului să găsească acele liniști închise în întreg, ce au chemarea condeiului. Tu ești norocoasă, draga mea, eu sunt prozatorul tău și dacă nu te-ai prins deja, toate cuvintele erau întregi închise-n noi, coapte în lăuntrul meu, ce plesnește din rădăcinile încordate într-un sol căliu, de prea lungă vreme. O poezie în proză aș fi vrut să-ți mai scriu, însă închei așa – Am prea multe cuvinte închise pe jumătate ce nu merită să-ți amețească chipul, prefer prozaic să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele.

• Despre
• Ultimele Postari

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.

Ultimele postari ale lui Alexandru Filimon (vezi toate)

• Lecția lui Dan Berindei, un patriot ce iubește necondiționat România: un destin trăit în bucurie și în muncă - 02-11-2018
• Prefer, prozaic, să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele - 31-10-2018
• Lansare de carte: Despre ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus - 22-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

Alex Filimon se preumblă pe un pod fără cuvinte, testându-şi amintirile şi capacitatea de rememorare, într-o bucată de proză scurtă pe Matricea Românească.

Ce sunt amintirile, mă întreb de multe ori? Un fel de făcăluiri ale unor priviri din trecut spre viitor, priviri ce iau masca compusă din suma chipurilor noastre, extinsă în timp cu poftă de viață. Aceste priviri în care se topesc amintiri sunt paradisiace de multe ori. Deşi colportă un gust amărui al unor experiențe și spiritul nostru edulcorează realitatea, un ușor parfum dulceag ne cuprinde esența acaparând-o.

Amintirile nu ne părăsesc. Dacă nu ne împăcăm cu distribuția personajelor, ajungem să jucăm un rol, același rol, într-un carusel ce nu se poate opri fără voia noastră, fără ieșirea noastră din joc. De multe ori nu ne putem desprinde de chipul nostru încastrat în amintiri. Acele priviri ne topesc ghețarii, păzitorii triști ai unui scut uman împotriva simțământului, a unor sentimente atent culese din firesc și cultivate prin frumos. Poate muzicalitatea acestor cuvinte împiedică subtextul să irupă în mintea cititorului.

Să încercăm cu o istorioară

Doi verișori pe marginea unui pod. Unul mai mare, unul mai mic, amândoi cuprinși de un entuziasm incurabil pentru tot ce reprezenta viața și zumzetul ei lăuntric, aveau să plece curând, cum prea bine știm, departe în căutarea ”acelui nu știu ce” care avea să-i transforme în bărbați, și ulterior în domni, dacă timpul ar fi fost blând cu dânșii.

Podul era acolo de secole, părea că-și cuibărise cumva adunătura de ciment și fiare în scobiturile râului ce-l acceptase ca un frate vitreg în ecosistemul său. În această simbioză simplă, doi verișori își împreunaseră spiritul. Unul râdea mai cu poftă că era mai mic, celălalt – prevăzător din fire – înmagazina râsul zglobiu, pudrat de firescul anilor ”mai mici”, pentru ce avea să urmeze. Viața nu se anunța simplă pentru ei, dar se puteau păcăli ușor că vor îmblânzi timpul, măcar după semiplacul lor. În fond, aveau în față cei mai frumoși ani și puteau să jure nu fără speranță că se vor reîntâlni peste ani, pe pod, să-și amintească cum erau.

Din amintirea lor comună, privirea era aceeași

Această imagine îi ajuta să nu se uite, să nu se topească aiurea prin vecini fugitivi sau vecinătăți mai depărtate, ci să se sudeze unul în altul prin amintiri, prin aceeași privire comună ce pătrundea lăuntricul fără cuvinte. Ei oricum comunicau prin râs, unul zglobiu și ferit de ani de experiențele amare ale vieții și unul prevăzător în mod natural, înzestrat cu o tristețe premonitorie. Și unul și altul putea să se privească fără cuvinte. Puteau să spere în această tăcere paradisiacă peste care juraseră un legământ bilateral de developare a sinelui cu caracter de singularitate.

Printre resturi, printre mormane de amintiri se puteau găsi. Podul peste ani devenea un laitmotiv. Bineînțeles că și-ar fi dorit să trăiască în proximitatea podului, să nu-l piardă niciodată, dar știam că îl poartă pe veci în suflet și el va supraviețui și după ei, și după amintiri.

După ani se priveau iar fără cuvinte. Cel mic, ce între timp își câştigase dreptul la salvare sufletească din mâinile falacioase ale materialismului, iar cel mare care de-abia se obișnuia cu un exercițiu filosofic de înțelegere a lumii. Amândoi erau modești din fire, dar țineau foarte mult să nu-și mute privirea unul de la celălalt.

Cel mic avea un dar la vorbă lungă dublat de o capacitate complexă de a pune întrebări esențiale. Cel mare era înzestrat cu darul de a proteja pe cei din jur de adevăruri subiective ale unei filosofii trăite și îmbrăca realitatea în haine mai puțin țipătoare. Nu avea inima destul de întărită să-i amintească faptul că, atunci când gâtuiau podul pentru un strop de energie feciorelnică în plus, sufletul său, cuprins și el de un entuziasm incurabil, era măcinat de îndoială, nu doar de frici mărunte și elanuri heirupiste de moment, o îndoială pe care micul nu știa cum să o decanteze.

Cel mic își amintea doar energia locului și podul de unde arunca pietre în râu cu gândul la fetele ce aveau a doua zi să vină la scăldat. Cel mare voia să-l protejeze, de fapt ținea așa de mult la el că l-ar fi durit să-i spună că îndoiala îl eclipsa să topească podul în privire.

Dacă privim în josul cuvintelor, sunt amintiri pe un pod

Forța acestor imagini puternice ne zidește cuvântul, ne confecționează o carapace pentru spirit și păzește voința noastră lăuntrică. Ea ne înfășoară esența unui paradisiac oarecare promițând doar filmul. Cu toate aceste aspecte cântărite, tot ea ne chircește un iad, ne turtește un sferic supliciu până la netezirea podului.

Foto: montaj după kristiningalls.com