Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

David

(*ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii)

 

 

-Mi-e foame!

-Hai să îți pregătesc ceva! Paste? O salată? Încălzesc mâncarea de mazăre?

Este simplu.

 

Însă ce faci când fiica ta îți spune ,,mi-e foame de o expoziție de pictură” și fiul tău afirmă ,,mi-e sete de muzica lui Mozart”.

 

Este foarte important să îi hrănim pe copii. Să le hrănim sufletul.

Uneori îi privăm de lucruri importante. Fără să știm; fără să băgăm de seamă.

Când privăm copiii de artă, de muzică, de poezie, de snoave, de povești cu tâlc, de orele de desen și modelaj, paguba sufletească nu este ușor de identificat. Însă e acolo. Neștiută.

 

Îi vezi: corpul le este sănătos, sunt de neoprit, puternici, sar și se cațără, au poftă de mâncare și râd cu poftă. Totuși, tot timpul ceva va lipsi din ei. O bucată specială ce ar fi bine să fie umplută cu emoții izvorâte din versuri și zvâcnire de inimă ce apare umăr la umăr cu o sublimă linie melodică.

 

Să știm că este adevărat: sunt familii în care copiii nu sunt încurajați să asculte muzică, să se delecteze cu un album de artă, să citească poeme. Și este la fel de adevărat ca acești copii cresc foarte fericiți, au o copilărie tare bună, exact ca cei ce merg la Festivalul George Enescu și la Teatrul Național. Și sunt oameni buni-buni. Oameni ce clădesc cu spor și dăruire viața lor și viețile celor din jur.

 

 

Dintre aceștia, unii vor auzi într-o zi o bucată muzicală sau un poem recitat cu pasiune, ochii le vor cădea pe un citat răscolitor. Exact în secunda aceea vor sesiza cât de înfometați și însetați sunt. Îi va lovi pur și simplu nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit pe undeva. Le este foame de ceva dulce și picant, le este sete de ceva răcoritor și exploziv și sunt avizi să asculte, să privească, să intre în contact cu ,,ceva”-ul nou ce le dăruiește un tip de mulțumire interioară pe care nu au cunoscut-o aproape niciodată. Au fost înfometați mult timp, le-a lipsit ceva și nu au avut habar de asta.

 

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt ușor vizibile. Dacă toate tablourile și poveștile ar dispărea peste noapte, copiii noștri nu ar dispărea, așa-i? Ar pâlpâi însă firav capacitatea lor de a își imagina, de a crea, de a simți, de a vibra, de a fi înălțați, de a fi ridicați de modele ce îi fac să palpite, de a dori să clădească înaltul, frumosul. Pentru ei și pentru ceilalți.

 

Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo. Dăruim hrană și apă însă uităm de ceea ce cer sufletele copiilor noștri.

 

Copiii noștri, întotdeauna, vor face ceea ce ne văd pe noi că facem și nu ceea ce le spunem să facă! Așa că e timpul să ne propunem vizite

la muzee, seri de operă, operetă, teatru, balet, seri de lectură, de poezie… Și ei vor păși, stâmpărați, alături de noi!

 

VA URMA…

 

În vârstă de doar 17 ani, David Popovici a câștigat medalia de aur în cursele de 200 metri și 100 metri liber la Campionatul Mondial de la Budapesta, marcând astfel cea mai mare performanță a natației masculine din România, fiind primul înotător român care reușește această performanță. În toată istoria acestei competiții, doar un sigur sportiv a mai reușit să câștige ambele probe, de 100 și 200 m liber, la aceeași ediție. Este vorba de sportivul american Jim Montgomery, care a obținut performanța în 1973, la prima ediție a Campionatului Mondial, organizată la Belgrad.

Succesul de care David se bucură astăzi este rezultatul pasiunii și muncii intense, a dedicării totale a acestuia pentru înot. Familia și staff-ul său sunt cei care au fost alături de David încă de la început, când povestea acestuia cu înot începea, moment care coincide cu apariția sentimentului de dragostei la prima vedere între David și viteza pe care o poate prinde în apă.

 

 

Părinții l-au dus la înot la bazinul din incinta Complexului Național Sportiv Lia Manoliu din București la vârsta de 4 ani. Practicarea unui sport a fost recomandarea primită din partea medicilor, aceștia considerând că sportul l-ar putea ajuta pe David la corectarea scoliozei în stadiu incipient de care suferea. În plus, părinții acestuia au considerat că înotul l-ar putea obosi pe copilul care părea că se plictisește repede orice ar face, ajutându-l, totodată, să se odihnească mai bine. Încă de la început, David s-a simțit natural în apă, iar acest lucru i-a crescut, de-a lungul timpului, încrederea în sine.

La vârsta de 10 ani, David dobora primul său record național la 50 m spate. Următoarea performanță remarcantă a înregistrat-o la vârsta de 14 ani, când, la Campionatele Naționale de cadeți a obținut medalie la toate cele 15 probe, de la 50 m până la 1.500 m – 12 de aur, una de argint și două de bronz. Un an mai târziu, în 2019, David a devenit cel mai rapid înotător cu vârsta mai mică de 15 ani la Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Baku, înregistrând cel mai bun timp obținut vreodată de un sportiv de 14 ani la 100 m liber – 49.82 secunde. A cucerit astfel medalia de aur, cu record național la categoriile de vârstă 15, 16, 17 și 18 ani. Tot atunci a obținut și două medalii de argint, la probele de 50 și 200 m liber.

Imediat după ce a câștigat titlul de campion mondial la 200 m liber masculin la Campionatele Mondiale FINA 2022 de la Budapesta, David a fost întrebat care este secretul succesului său. Fără nicio ezitare, zâmbind, David a răspuns:

”Pasiunea mea arzătoare pentru înot și multă muncă. Este rețeta basic, dar dacă combini munca intensă cu pasiunea, atunci stelele se vor alinia la un moment dat pentru tine. Îmi place să cred că sunt un tip obișnuit, capabil să facă lucruri extraordinare. Dar nu cred că sunt special sau mai bun decât toți ceilalți. Sunt un om, doar am capacitatea de a înota rapid.

 

 

Cu toate că cea mai mare parte a timpului o dedică înotului, David știe că, pentru menținerea echilibrului, este necesar să aibă interese și în afara sportului. În prezent este elev la Liceul George Coșbuc din București, iar în viitor își dorește să studieze psihologia:

”Îmi voi continua studiile în România, pentru că vreau să rămân alături de antrenorul meu – chimia dintre noi este mult prea importantă pentru a o compromite. În ceea ce privește studiile, îmi place psihologia. Îmi place mintea umană, pentru că o folosesc și știu ce poate realiza atunci când este bine controlată. Sunt pasionat de comportamentul uman și tot ceea ce poate face creierul, fie bun sau rău. Mușchii joacă rolul lor, dar creierul este cel mai mare instrument în fiecare sportiv bun.

Dublul campion olimpic, australianul Brett Hawbe a declarat despre David:

”Pentru a obține asemenea performanțe trebuie să fie vorba de un dar, iar David cu siguranță îl are. Are fizicul unui tânăr baschetbalist – mâini uriașe, picioare uriașe. Este construit fizic diferit. Apoi e vorba și despre cum simte apa. David este unul la un milion. Are această capacitate de a atinge apa și de a fi diferit de orice alt înotător. Simte în mod natural apa. Este precum Steph Curry care face o aruncare de 3 puncte, pe care nu o poți replica. Poți încerca, dar nu îți va ieși. Și când aduni toate acestea, îți dai seama că David are ceva special.

 

Bibliografie:

https://olympics.com/en/news/five-facts-david-popovici-swimming-world-champion

Sursă foto: Facebook David Popovici

 

 

Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă, atât pentru istoria Israelului cât şi pentru cea a Orientului Mijlociu.

După ce deprind formele de civilizaţie ale unei culturi sedentare, începând să locuiască în case şi să practice agricultura, israeliţii sunt nevoiţi să treacă în defensivă, fiind ameninţaţi de neamuri străine agresive, precum filistenii, principalii inamici, amoniţii, amaleciţii, sirienii ori moabiţii. Pentru a putea combate eficient aceasta ameninţare permanentă din exterior şi pentru a putea gestiona eficient situaţiile de criză, cum erau calamităţile naturale ori invaziile, era nevoie de existenţa unei autoritaţi centrale eficiente, dorită din ce în ce mai mult de către popor.

O unificare a triburilor a fost realizată de către profetul Samuel, ultimul reprezentant al instituţiei Judecătorilor, ce cârmuiseră Israelul timp de două secole, însă ea se baza pe un model de conducere teocratic, în care autoritatea era emanată direct de la Divinitate, prin preoţi. Acest sistem nu  a satisfăcut triburile israelite, care s-au adresat lui Samuel.

Epoca domniei lui Saul, ce a durat aproximativ 20 de ani, în ciuda victoriilor iniţiale împotriva amoniţilor  şi a filistenilor, este totuşi una şovăielnică, a începutului, în care numeroase obiceiuri ale societăţii tribale – cum ar fi oprirea pârgăi din prada obţinută – se manifestă încă puternic, iar populaţia nu dovedeşte încă suficientă coeziune pentru a face faţă ameninţărilor externe majore. Acest lucru, alături de nerespectarea de către Saul a poruncilor divine, vor conduce la îndepărtarea bunăvoinţei lui Dumnezeu de la poporul ales şi de la conducătorul acestuia, căruia i se vesteşte, prin gura profetului Samuel, că Domnul Îşi va găsi un bărbat după inima Sa şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu nu ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de la Domnul

Samuel, care după ce îi duce această veste pleacă pentru totdeauna de lângă Saul, va fi aşadar trimis din nou de către Dumnezeu, în Betleemul Iudeii, pentru a unge un nou rege, în locul aceluia care voise să-şi asume şi autoritatea religioasă asupra Israelului. El se opreşte în casa lui Iesei, unde îl alege pe cel de-al şaptelea şi cel mai mic dintre fiii acestuia, David, descoperindu-i-se de către Domnul că acesta va fi noul stăpân al Israelului. În acest răstimp, cuvintele rostite de Dumnezeu prin gura profetului: Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia, care e mai bun decât tine, lucrau în mintea lui Saul, care era chinuit tot mai des de un duh rău, după cum spune Scriptura. Curtenii săi au socotit că regelui îi va face bine să se delecteze ascultând muzică, drept pentru care au căutat un tânăr priceput în a cânta la harpă. Astfel îşi va face intrarea David la curtea regelui Saul – nu peste mult timp, tânărul betleemit va face dovada alegerii lui de către Dumnezeu pentru a domni peste Israel, pe parcursul a ceea ce urma să fie cea mai glorioasă perioadă a statului evreu.

Dupǎ venirea sa la curtea regelui Saul, tânǎrul David se va bucura de simpatia monarhului, care îl numeşte purtǎtorul sǎu de arme. Foarte curând însǎ, fiul lui Iesei, care nu era soldat, a avut prilejul sǎ-şi dovedeascǎ vitejia.

Iscându-se un nou război între evrei şi filisteni, aceştia din urmă au invadat Israelul, aşezându-şi tabăra la Efes-Damim, în timp ce israelitenii pe o colina lângǎ Valea Stejarului. Pentru a evita o nouǎ vǎrsare de sânge, un uriaş din armata filisteanǎ, pe nume Goliat din Gat, a lansat o provocare evreilor, spunându-le să trimită un om să se lupte cu el, ca printr-o luptă solitară să decidă soarta întregii bătălii. Faptul cǎ timp de 40 de zile nimeni din tabǎra israelitǎ nu a dat curs acestei provocǎri se explicǎ prin dimensiunile luptǎtorului filistean, care, potrivit Sfintei Scripturi, era înalt de şase coţi şi o palmă, adicǎ 3 metri şi 12 centimetri, purta o platoşă ce cântărea cinci mii de sicli de aramă, echivalentul a aproximativ 57.5 kilograme şi o suliţă al cărei fier era greu de şase sute de sicli.

Fiind trimis în tabǎra evreilor pentru a le aduce provizii celor trei fraţi ai sǎi care se aflau sub arme, David a auzit la rându-i provocarea lui Goliat şi s-a oferit să lupte cu acesta, cerându-i voie lui Saul să-l lase, în ciuda opoziţiei fratelui său Eliab, spunându-i regelui că Dumnezeu, Care îl scǎpase din ghearele leilor şi urşilor pe când era pǎstor, îl va izbǎvi şi din mâinile potrivnicului sǎu.

Ingǎduindu-i-se să lupte cu uriaşul, David nu a luat armura, deoarece nefiind soldat de profesie aceasta îl stânjenea în mişcări, ci s-a înarmat cu toiagul, praştia şi cinci pietricele de râu. Mergând asupra lui Goliat, el a reuşit sǎ îl loveascǎ pe acesta cu o piatra în frunte, provocându-i, se pare, paralizia, şi putând astfel sǎ îi taie capul. Biruinţa lui David a însemnat victoria armatei israelite.

În urma acestei victorii, Saul l-a făcut pe David căpetenie de oşti. De asemenea, David a legat o prietenie strânsă cu fiul regelui, Ionatan, însă încă de la început tatăl acestuia a căpătat ură împotriva lui, deoarece la întoarcerea armatei israelite, femeile îi primeau cântând Saul a biruit mii, iar David zeci de mii. Aceasta punere în inferioritate l-a mâniat pe cel dintâi rege evreu, care l-a bănuit pe David că ar dori sǎ îi uzurpe tronul. Nici căsătoria lui David cu Micol, fiica sa, nu a avut darul să uşureze ura lui Saul faţă de acesta, din contră, el a devenit vrăjmaşul noului ales al lui Dumnezeu, pe care a cǎutat sa-l ucidă de două ori.

Duşmǎnia nejustificatǎ a regelui faţǎ de el îl va sili pe David sǎ fugǎ de la curte, fiind urmǎrit de oamenii lui Saul şi uneori de acesta însuşi prin ţinuturile de sud ale Israelului. În rǎstimpul desfǎşurǎrii acestei urmǎriri, David a avut de douǎ ori ocazia sǎ il ucidǎ pe rege, reuşind sǎ se strecoare pe furiş în tabǎra acestuia, însǎ a refuzat de fiecare datǎ sǎ ridice mâna asupra unsului lui Dumnezeu. Aceasta dovadǎ de credinţǎ şi nobleţe din partea celui pe care îl prigonea i-a pricinuit lui Saul urmǎtoarea exclamaţie:  Tu eşti mai bun decât mine, căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu ţi-am răsplătit cu rău. (…) De acum ştiu că fără îndoială vei domni şi regatul lui Israel va fi tare în mâna ta.

Deznodǎmântul cuvintelor celui dintâi rege evreu era mai apropiat decât îşi imagina regele, deoarece chiar şi urmǎrit, David îşi consolida poziţia, devenind cǎpetenia unui grup de nemulţumiţi şi cǎsǎtorindu-se cu fetele mai multor familii iudaice proeminente din zonǎ, precum Abigail, fosta soţie a lui Nabal, stǎpânul Maonului, ori Ahinoam din Izreel.

In cele din urmǎ însǎ, convins fiind că Saul niciodată nu va înceta să-l prigonească, David a fugit la regele filistean al Gatului, Achiş, acolo unde regele israelit nu îl putea ajunge. Sosit la curtea monarhului străin, David i-a cerut acestuia o cetate în care să îşi stabilească locaşul, iar acesta i-a dat Ţiclagul, unde tânǎra căpetenie își va constitui un mic stat semiindependent. Ulterior, aceasta cetate va rǎmâne definitiv în stăpânirea evreilor. Perioada în care David şi ai săi au locuit în Ţiclag a fost de un an şi patru luni, iar în răstimpul acestei şederi ei i-au atacat pe gheşureni, ghirzeni  şi amaleciţi, populatii migratoare care provocaseră mari stricăciuni evreilor. Aceste atacuri împotriva aliaţilor regelui filistean Achiş erau urmate de masacrarea întregii populaţii, pentru ca nimeni să nu îi vestească stăpânului din Gat acestea.

Perioada exilului lui David se va sfârşi odată cu înfrângerea regelui Saul şi a oastei israelite de către filisteni în bătălia de pe muntele Ghelboa, soldatǎ cu moartea monarhului evreu şi a trei dintre fiii sǎi. Sosise astfel momentul ca David sǎ îşi asume în fapt autoritatea ce îi fusese datǎ prin ungerea de către Samuel.

După moartea lui Saul şi a trei dintre moştenitorii săi în bătălia de pe muntele Ghelboa, David va părăsi feuda sa de la Ţiclag, îndreptându-se, la porunca Domnului, spre cetatea Hebron. Aici, căpeteniile lui Iuda, care vedeau de mult timp în el pe adevăratul lor protector, independent de autoritatea centrală, l-au ales ca rege peste acest trib. Autoritatea davidică nu a fost însă recunoscută îndată în întreg Israelul. Generalul Abner, comandantul armatei regale, l-a luat pe Işboşet, ultimul dintre fiii lui Saul, care nu luase parte la bătălia de pe muntele Ghelboa şi l-a înscăunat rege peste seminţiile lui Israel, peste care a domnit doi ani. Această dispută internă dintre David şi moştenitorul lui Saul, care îşi stabilise capitala la Mahanaim, peste râul Iordan, prefigura scindarea statului israelit în două regate independente după moartea regelui Solomon.

Începutul domniei regelui David, care a stăpânit în Hebron, potrivit Scripturii, timp de şapte ani şi şase luni, a fost marcat de un război civil, generalul Abner  încercând să-l înlăture de pe tron. Împotriva acestuia s-au ridicat cei trei fii ai Ţeruiei, sora lui David, numiţi Ioab, Asael şi Abişai, vechi partizani ai fiului lui Iesei, care îl însoţiseră în tot timpul prigonirii sale de către Saul. Cele două oşti s-au întâlnit la iazul Ghibeonului, unde generalii din Hebron au obţinut victoria împotriva armatei veniaminene.

Scriptura înfăţisează ulterior creşterea în timp a popularităţii lui David, în timp ce la curtea lui Işboşet domnea anarhia. Acesta din urmă îşi va pierde încă mai mult din influenţă după asasinarea generalului Abner, principalulsău protector, de către Ioab, comandantul oştilor lui David. În cele din urmă, alţi doi comandanţi din armata sa, numiţi Baana [ba-A-na] şi Rechab, au profitat de slăbiciunea monarhului pentru a-l asasina, ducându-i capul la David în Hebron  şi sperând să obţină o plată bună pentru fapta lor. David însă va face tot posibilul pentru a se disocia de moartea lui Işboşet, ucigându-i pe cei doi asasini. La fel procedase conducătorul din Hebron şi la moartea lui Abner, arătând întregului popor faptul că nu el poruncise generalului Ioab să-l ucidă. Chiar dacă neimplicarea lui David în aceste două asasinate rămâne discutabilă, cert este că atitudinea lui îndurerată la moartea celor doi principali oponenţi a plăcut poporului.

Astfel, după ce s-a aflat de moartea lui Işboşet, întreg Israelul s-a adunat la David în Hebron, adresându-i următoarele cuvinte: Iată, noi suntem oasele tale şi carnea ta. Încă de pe când Saul domnea peste noi, tu ai povăţuit pe Israel şi Domnul a zis către tine: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi rege peste Israel. Astfel a devenit fostul păstor betleemit  conducătorul tuturor triburilor israelite, pe când nu avea decât 30 de ani, domnind asupra lor timp de 33 de ani.

La puţină vreme după ce fusese uns rege, David a adunat armata şi a pornit împotriva iebuseilor, care stăpâneau cetatea Ierusalimului. Aceştia i-au batjocorit iniţial pe asediatori, urcând oameni cu handicapuri pe ziduri şi spunând că aceştia vor fi suficienţi pentru a apăra fortăreaţa. Însă trupele lui David au reuşit să cuprindă mai întâi oraşul de jos, cucerind ulterior şi fortificaţia de pe muntele Sion. După ce a cucerit Ierusalimul, David a întărit această cetate şi s-a folosit de meşterii tâmplari, pietrari şi zidari trimişi de către Hiram, regele oraşului fenician Tir, pentru a-şi construi aici un palat, în care va locui până la moarte. Se înfăptuiau astfel paşii decisivi spre centralizarea statală a Israelului, David consolidându-şi domnia şi prin două victorii împotriva filistenilor, care îl atacaseră îngrijoraţi fiind de creşterea puterii sale în regiune.

Pentru a desăvârşi autoritatea sa şi prestigiul Ierusalimului, mai era însă nevoie ca aici să fie adus şi simbolul autorităţii religioase, Sfântul Chivot, care îi însoţise pe israeliteni în tot timpul peregrinărilor şi războaielor pe care le purtaseră. Potrivit unui cercetător, această acţiune a regelui David, de aducere a Sfântului Chivot la Ierusalim, semnifica pe de-o parte continuitatea regatului unit cu trecutul, şi, pe de altă parte, un început complet nou, o epocă nouă, care se va sfârşi abia odată cu distrugerea Primului Templu, în anul 586 î.Hr.

Fiind acum stăpân peste întreg Israelul şi reuşind să-şi consolideze autoritatea, David a avut mână liberă pentru a extinde graniţele statului iudeu, transformându-l într-una dintre cele mai însemnate puteri din regiune. O perioadă de neaşteptată prosperitatea se deschidea astfel în istoria poporului ales.

După consolidarea pe plan intern a domniei sale, regele David a iniţiat o politică externă fără precedent în istoria Israelului, trecând de la războiul defensiv la cel ofensiv. Acţiunea monarhului israelit se bucura şi de un context internaţional favorabil, dată fiind slăbiciunea momentană a Imperiului Egiptean şi a statelor din Mesopotamia, vechii hegemoni ai regiunii. Astfel, după ce ocupă mare parte din statele filistene situate în regiunea de coastă a Palestinei, el respinge atacul regelui aramean Hadad-Ezer, a cărui stăpânire se afla în zona sudică a Siriei de astăzi, purtând ulterior o campanie soldată cu subjugarea Damascului şi cu extinderea teritoriului statului evreu până la Eufrat.

De asemenea, David îşi va întinde stăpânirea şi asupra regatelor situate la răsărit de râul Iordan, în regiunea Idumeii, profitând de un casus beli pe care i l-a oferit noul rege amonit, Hanun, insultându-i pe solii evrei veniţi la înmormântarea tatălui său. După ce iniţial statul amonit fost învins de armata israelită comandată de generalul Ioab, anul următor Hanun va relua ofensiva, bizuindu-se pe sprijinul sirienilor de la răsărit de Eufrat. În replică, David va lua personal comanda oştilor sale şi, trecând Iordanul, îi va învinge decisiv pe aliaţi în bătălia de la Valea Sărată. Ulterior, şi regatele moabiţilor şi edomiţilor din această regiune se vor supune dinastului din Ierusalim.

Succesele militare ale lui David s-au datorat în mare parte organizării unei armate bine pregătite şi echipate şi a unei administraţii centralizate eficiente. Aceste instrumente ale statului evreu vor fi cheia prosperităţii sale din această perioadă, asigurând depăşirea cu bine a unor calamităţi precum foametea ori ciuma, menţionate în Cartea a II-a a Regilor. La acestea a contribuit însă şi stabilitatea internă manifestată până spre sfârşitul domniei lui David, datorată în mare parte drepturilor aproape egale ce erau oferite popoarelor supuse în raport cu israeliţii. Astfel, un militar hitit, pe nume Urie, reuşise să atingă un grad înalt în oastea regală.

Familia regală, având numeroşi membri, a fost marcată de o întreagă serie de conflicte, cauzate de o aparentă incapacitate a regelui de a-şi struni copiii. Astfel, după ce întâiul născut al lui David, Amnon, o necinsteşte pe sora sa vitregă, Tamara, fratele acesteia, Abesalom, o răzbună ucigându-l pe moştenitorul regelui, şi devenind astfel următorul la tron. Chiar dacă a fost în cele din urmă iertat pentru acestă faptă, Abesalom a continuat să comploteze, de data aceasta împotriva propriului său tată, pe care dorea să-l înlăture de la domnie. Conspiraţia sa îşi va găsi adepţi atât în rândul populaţiei, cât şi al marilor dregători, precum Ahitofel, fiul reuşind să-i izgonească pe David şi pe credincioşi acestuia din Ierusalim peste Iordan. Bătrânul monarh va reuşi totuşi să reia iniţiativa mulţumită unei rețele de spioni, care îi dezvăluie planurile lui Abesalom. Generalii davidici vor reuşi în cele din urmă să învingă oastea uzurpatorului în pădurea Efraim, Ioab ucigându-l pe cel de-al doilea moştenitor al tronului, în ciuda ordinului lui David de a-l prinde nevătămat.

Un ultim conflict în cadrul familiei regale va avea loc în ultimul an de domnie al lui David, al 40-lea, între Solomon, următorul la tron după porunca lui David, şi, un alt fiu al regelui, dornic să domnească. Tentativa acestuia din urmă de a se autoîncorona va fi însă zădărnicită de monarh, care, prevenit din timp, porunceşte ca Solomon să fie încoronat oficial, arătându-l astfel în ochii întregului popor ca moştenitor legitim. Bătrân, bolnav şi epuizat de o viaţă agitată, David îşi va da obştescul sfârşit înainte de a împlini 70 de ani, lăsându-i fiului său o moştenire măreaţă si dându-i următorul sfat: să păzeşti legământul Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile lui şi păzind legile lui, poruncile lui, hotărârile Lui şi aşezămintele Lui, precum sunt scrise în legea lui Moise, pentru ca să îţi fie bine cunoscut tot ce vei face, oriunde şi oriîncotro te vei întoarce.

 

Bibliografie:

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură (Cărțile I, II Regi), editura IBMBOR, București, 1993;
  2. Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. I, editura Hasefer, București, 2004;
  3. Hârlăoanu, Dr. Alfred, Istoria universală a poporului evreu, editura Zarkony, București, 1992;
  4. Kung, Hans, Iudaismul, editura Hasefer, București, 2005;
  5. Dimont, Max I., Evreii, Dumnezeu si istoria, editura Hasefer, București, 2007;
  6. Moscati, Sabatino, Vechile civilizații semite, editura Meridiane, București, 1975;
  7. Oliphant, Margaret, Atlasul lumii antice, editura M.A.S.T., Slovacia, 1999;
  8. Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, editura Humanitas, București, 2006.

 

 

Despre înfometarea culturală

25 septembrie 2023 |
(*ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii)     -Mi-e foame! -Hai să îți pregătesc ceva! Paste? O salată? Încălzesc mâncarea de mazăre? Este...


Despre Prorocul DAVID

10 iunie 2021 |
Întemeierea monarhiei israelite, semn al centralizării celor 12 triburi evreieşti după sosirea lor în pământul Canaan, pe care îl cuceresc în timpul lui Iosua Navi, reprezintă un fenomen social, politic, cultural şi religios de o deosebită importanţă,...