Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

desene

,,Un rău mare este și atunci când nu faci binele” notează Jean-Jacques Rousseau.

Inacțiunea poate fi la fel de dăunătoare ca și comiterea directă a răului. Complicitatea pasivă implică absența unei reacții sau intervenții în fața faptelor rele, perpetuând suferința și nedreptatea. Alegând să rămânem inerți în fața injustiției, contribuim la consolidarea comportamentelor nocive și la subminarea eforturilor de schimbare în societate. Lipsa de implicare poate amplifica ciclurile de nedreptate și suferință, creând un mediu toxic pentru cei afectați. Cu toate acestea, chiar și o acțiune mică poate avea un impact semnificativ în oprirea răului și promovarea binelui. Pentru a contracara complicitatea pasivă, este esențial să promovăm implicarea activă și empatia, recunoscând responsabilitatea noastră de a acționa în sprijinul valorilor morale și al justiției în societate. Adulți, tineri, copii, deopotrivă!

Primele benzi desenate din lume au apărut în Japonia, în timpul shogunilor Tokugawa; Kibyōshi, se numeau cărțile cu benzi desenate ale perioadei Edo (1603-1868).

Cel care a consacrat genul a fost un samurai pasionat de pictură, grafică, poezie și literatură, Koikawa Harumachi, care, în anul 1775, a publicat prima carte incluzând benzi desenate, intitulată ,,Kinkin sensei eiga no yume” („Splendidul vis al maestrului Fulger de Aur”).

Ca gen publicistic, benzile desenate și-au găsit consacrarea în Statele Unite, unde au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea. A fost, ce-i drept, o apariție timidă, în paginile marilor cotidiene americane. Cei doi moguli ai presei de peste Ocean, William Randolph Hearst, patronul de la „New York Journal“, și Joseph Pulitzer, patronul lui „New York World“, au avut ideea ca, pe lângă știrile din ce în ce mai senzaționale care apăreau în ziarele lor, să introducă în paginile suplimentelor de duminică și desene umoristice, cunoscute de atunci încoace sub numele de ,,funnies”. (sursa: historia.ro)

Cel mai popular personaj românesc de bandă desenată este Haplea. El s-a născut în 1924, în revista „Dimineața copiilor“, care era suplimentul ziarului „Adevărul“. E o satiră a zilelor noastre în care personajul principal e Haplea, cel care avea să devină simbol pentru lăcomie. A prins viață în 1936, când scriitorul Nicolae Batzaria l-a imaginat.

Multe benzi desenate pornesc de la realitate și de la folclorul românesc. Harap-Alb, de exemplu, din revista „Harap-Alb continuă“ (editor: Mihai Ionașcu) pornește de la basmul inițial și este reinventat, adus într-un univers imaginar eroic-fantasy.

În prezent banda desenată românească este revigorată prin preocupările autorilor pentru atragerea publicului tânăr în lumea romanului transpus în imagini.

David Ioan Bulboacă începe seria unor benzi desenate imaginate de el, în care binele și răul se înfruntă, exact ca în viața de zi cu zi. Cine va învinge? Oare omenirea mai poate fi salvată? Cine este inamicul numărul 1? Care sunt valorile umane ce nicicând nu se vor stinge?

Ce visează copiii? Ce înseamnă să fii erou? Pe cine ne bazăm când pare că nu mai avem nicio șansă? Fii alături de tânărul artist pentru a descoperi vis și frământare și speranță și putere de creație!

 

 

,,Salutul cel mai folosit în satele noastre este, poate, „Doam­ne, ajută!“

El e spus într-un fel apăsat, care nu la­să loc nici unei superficialități. Dincolo de aceste do­uă cu­vin­­te, de simplitatea paradisiacă a acestui salut, este te­zau­ri­­zată o întreagă adâncă teologie. Este invocat nu­me­le lui Dum­nezeu, care nu poate fi luat în deșert. Dum­nezeu ne es­te Domn. Este recunoscută atotputernicia lui Dum­nezeu și li­mita puterilor omului, imposibilitatea lui de a reuși cu a­de­vărat fără Dumnezeu. Este exprimată cre­dința în putința de a obține ajutorul, nădejdea că acest aju­tor va fi de folos, iu­birea față de Cel de la care ajutorul este totdeauna dezin­te­­resat, absolut și neumilitor. Ță­ra­nul se arată astfel des­chis spre lucrarea sinergică cu Dum­nezeu, prin acceptarea e­nergiilor Sale necreate. Este un stri­găt după Dumnezeu-Dom­nul, făcut cu calm și cu pace”. (Costion Nicolescu, Ziarul ,,Lumina”)

Nu mică ne-a fost bucuria când am primit săptămâna trecută desenele elevilor clasei a IV-a A de la Școala Federico Garcia Lorca din București. Dascălul lor, profesor de pictură Nicoleta Nicolescu, le-a vorbit despre rubrica din Matricea Românească, ,,Desenele lui David” și despre îndemnul lui David Ioan Bulboacă: ,,Dragi copii, eu vă spun să vă urmați dorința de a desena așa cum vă doriți! Dezvoltați-vă talentul și experimentați tot ce vă animă imaginația!”

 

 

Nici una, nici două, talentații copii și-au suflecat mânecile și s-au hotărât să ne dăruiască desene fermecate, care surprind peisaje de iarnă.

În plus, fiecare a dorit să împărtășească cititorilor Matricei, dar și lui David, ce înseamnă desenul și arta pentru ei:

,,Pentru mine, arta înseamnă lucrul fără de care nu mi-aș putea exprima emoțiile în lucrurile făcute de mâna mea…”, ne spune Rareș C.

,,Liniștea și bucuria! Asta înseamnă desenul pentru mine!” mărturisește Rebeca Maria C.

,,Un mod de exprimare extraordinar… asta simt când desenez”, ne scrie Maria Francesca L.

,,Arta mă inspiră, da!” exclamă Andrei Călin U.

,,Prin desen îmi arăt cel mai bine gândurile…”, ne spune Andrei Cristian N.

Andrei P scrie: ,,Gândurile mele creează desenele mele”

,,Când desenez sunt creativă… tot ce îmi trece prin cap se transformă în ceva frumos”, arată Ana N.

,,Desenul e culoare, desenul e bucurie!”, Teona U ne scrie.

Miruna Maria B spune: ,,Creez artă desenând… e un mod de a scăpa de stres, de a îmi lăsa imaginația să prindă contur…”

 

,,Când desenez simt: încredere, iubire, curaj, frumusețe!” mărturisește Ema Z.

,,În desen surprind iarna, dar și bucuria mea!” zâmbește Alin Ș.

,,Cu gândul meu, prin mâna mea, desenul prinde contur…” scrie Alexandru E.

,,Desenând iarna surprind un spirit jucăuș și fericit!” spune Marian M.

,,Desenul? -se întreabă Alexia B.- o viziune creată de imaginație!

,,Desenul nu e creat de mine, ci de emoțiile mele” scrie Sebastian T.

,,Desenul mă exprimă pe mine, ca persoană!” gândește Irina C.

Antonia C. mărturisește: ,,Când creez artă îmi arăt gândurile personale”

,,Arta e deopotrivă relaxare și concentrare!” spune Sara B.

,,Arta?- se miră Sofia Elena F.- e o bucată din inimă!”

Dalyana T. surâde: ,,…sunt mândră când pot să îmi exprim sentimentele desenând, când creez artă…”

,,Arta dezvăluie creativitatea…și, desigur, e un hobby relaxant” realizează Sabrina D.

,,Arta? Desigur, emoție și creativitate la un loc”, răspunde Ștefan A.

Alessia R. este vehementă: ,,Lumea înseamnă artă….peste tot!”

,,Pictura mă ajută mereu să mă descarc, mă ajută să mă pot concentra pe gândurile mele…” scrie Miruna Ș.

,,Arta este pasiune, bucurie, mândrie atunci când lucrurile se întruchipează cum doresc eu…” spune Anamaria E.

 

 

,,Aș desena în fiecare zi… este activitatea mea preferată!” recunoaște Rareș D.

,,Primul artist a fost Dumnezeu, ne-a modelat după chipul și înfățișarea Sa”, povestește profesorul și artistul Nicoleta Nicolescu.

,,Noi îi continuăm munca, actul creației. De aceea copiii noștri sunt atât de buni creatori, ei vin deja învățați!

Eu doar ascult și admir ce au de spus…”

 

Și noi admirăm ceea ce au povestit în culoare talentații pictori!

,,Desenele lui David” îi așteaptă pe copii să se povestească lumii în imagini grăitoare!

 

 

Tema plastica: monocromie, culori reci.

Subiectul: ,,Iarna- peisaj”.

S-au folosit trei tehnici: tehnica simetriei prin îndoire și presare, tehnica stropirii și tehnica aplicării de pată picturală în planuri de vedere pentru redarea adâncimii.

 

 

 

(*ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii)

 

 

-Mi-e foame!

-Hai să îți pregătesc ceva! Paste? O salată? Încălzesc mâncarea de mazăre?

Este simplu.

 

Însă ce faci când fiica ta îți spune ,,mi-e foame de o expoziție de pictură” și fiul tău afirmă ,,mi-e sete de muzica lui Mozart”.

 

Este foarte important să îi hrănim pe copii. Să le hrănim sufletul.

Uneori îi privăm de lucruri importante. Fără să știm; fără să băgăm de seamă.

Când privăm copiii de artă, de muzică, de poezie, de snoave, de povești cu tâlc, de orele de desen și modelaj, paguba sufletească nu este ușor de identificat. Însă e acolo. Neștiută.

 

Îi vezi: corpul le este sănătos, sunt de neoprit, puternici, sar și se cațără, au poftă de mâncare și râd cu poftă. Totuși, tot timpul ceva va lipsi din ei. O bucată specială ce ar fi bine să fie umplută cu emoții izvorâte din versuri și zvâcnire de inimă ce apare umăr la umăr cu o sublimă linie melodică.

 

Să știm că este adevărat: sunt familii în care copiii nu sunt încurajați să asculte muzică, să se delecteze cu un album de artă, să citească poeme. Și este la fel de adevărat ca acești copii cresc foarte fericiți, au o copilărie tare bună, exact ca cei ce merg la Festivalul George Enescu și la Teatrul Național. Și sunt oameni buni-buni. Oameni ce clădesc cu spor și dăruire viața lor și viețile celor din jur.

 

 

Dintre aceștia, unii vor auzi într-o zi o bucată muzicală sau un poem recitat cu pasiune, ochii le vor cădea pe un citat răscolitor. Exact în secunda aceea vor sesiza cât de înfometați și însetați sunt. Îi va lovi pur și simplu nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit pe undeva. Le este foame de ceva dulce și picant, le este sete de ceva răcoritor și exploziv și sunt avizi să asculte, să privească, să intre în contact cu ,,ceva”-ul nou ce le dăruiește un tip de mulțumire interioară pe care nu au cunoscut-o aproape niciodată. Au fost înfometați mult timp, le-a lipsit ceva și nu au avut habar de asta.

 

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt ușor vizibile. Dacă toate tablourile și poveștile ar dispărea peste noapte, copiii noștri nu ar dispărea, așa-i? Ar pâlpâi însă firav capacitatea lor de a își imagina, de a crea, de a simți, de a vibra, de a fi înălțați, de a fi ridicați de modele ce îi fac să palpite, de a dori să clădească înaltul, frumosul. Pentru ei și pentru ceilalți.

 

Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo. Dăruim hrană și apă însă uităm de ceea ce cer sufletele copiilor noștri.

 

Copiii noștri, întotdeauna, vor face ceea ce ne văd pe noi că facem și nu ceea ce le spunem să facă! Așa că e timpul să ne propunem vizite

la muzee, seri de operă, operetă, teatru, balet, seri de lectură, de poezie… Și ei vor păși, stâmpărați, alături de noi!

 

VA URMA…

 

Sebastian Lupu a vrut să fie un om al oamenilor. Prima dată să devină preot, iar mai apoi, undeva pe la liceu, s-a așezat peste el dorința de a se face actor și de a fi pe scenelor teatrelor noastre. S-a făcut remarcat datorită talentului și al simțului actoricesc.

A înființat un teatru independent alături de soția sa, partenera fără de care cariera sa, poate, n-ar fi continuat. Iar dacă unii n-am reușit să-l vedem jucând pe veșnicele scânduri ale teatrelor, i-am auzit vocea în desene animate. A dublat peste 2200 de personaje și a reușit astfel să presare magie și culoare peste copilăria tuturor românilor.

 

 

Cât de frumos sau satisfăcător este sentimentul atunci când ne gândim că v-ați dedicat artei?

E frumos. Nici nu știu cum e să fii altfel. Cred că dacă ar fi altceva, ar fi înfiorător. Nu mă închipui în altă postură decât în cea în care fac ceea ce fac. Cu toate ale profesiei, cu bucurii, cu satisfacții, cu deziluzii, cu frustrări, cu foarte mult frumos, cu oboseală, e foarte greu de descris. Nu-mi plac acele declarații în care se fac tot felul de definiții estetice a ceea ce facem noi. Eu nu pot defini. Știu foarte clar că nu aș putea să fac altceva cu aceeași plăcere.

 

Dar în fața copiilor?

Eu nu mi-am dat seama decât foarte târziu cât bine am făcut  copiilor. Luam dublajul ca o altă sursă de venit. Nu m-am gândit că voi ajunge o vedetă pe acest sector, dar vreau să spun că e absolut uluitor ce se întâmplă, mai ales să văd că milioane de foști copii și copii s-au bucurat și se bucură în continuare de ceea ce am făcut.

 

Cât de multă muncă este în spatele acestui univers colorat? Ce se ascunde?

E foarte mult de muncă. E de fiecare dată surprinzător, căci lucrăm cu alți creatori care au realizat acele desene animate în limba engleză, franceză, chineză, japoneză, toate limbile pământului și noi trebuie să le spunem în limba română. Avem și surpriza momentului, surpriza poveștii și tu trebuie foarte repede să te adaptezi și să te exprimi în limba ta maternă ceea ce au vrut ei să spună.

Ce se ascunde?! Se ascunde un suflet de copil, sufletul meu de copil. Bucuria pe care o am când văd pentru prima oară acel desen, încerc să o transmit prin vocea mea și copilului care o ascultă și să aibă și el aceeași bucurie prin intermediul vocii mele. Întrebare chiar bună!

 

 

Din anii 2000 dedublați vocea desenelor animate. De la ce a pornit totul? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru desene?

Nu a fost o descoperire. Într-adevăr, eu dublez din anii 2000. S-a fondat acest studio în Oradea și aveau nevoie de niște actori și noi eram actorii angajați la Teatrul Regina Maria și am fost noi pe prima listă ca opțiuni. Ne-am dus, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne gândeam la dimensiunea asta. Era o provocare de a-ți descoperi vocea și de a te dedubla. Nici eu nu știam că am atâtea voci. Nu e nici pasiune sau poate am creat o pasiune de atunci pentru desene animate, nu înainte. A fost o întâmplare fericită. E un noroc imens. Dacă era în altă parte, de exemplu în Satu Mare, nu cred că m-aș fi dus. Aveam o familie de crescut, o fetiță mică care abia se născuse. Abia aveam timp să-mi trăiesc viața. Noaptea eu făceam taxi ca să-mi suplinesc veniturile. Pe lângă faptul că eram actor, făceam și taximetrie. Dar mă bucur că lucrurile au fost cum au fost în viața mea.

 

Garantez pe faptul că nu v-ați fi gândit, când erați la vârsta copilăriei, că o să bucurați milioane de copii atunci când creșteți „mare”. Ce se visa în vremea copilăriei Sebastian Lupu?

Să fiu ceea ce sunt acum un om și anume un om al oamenilor. Visam să fiu de folos oamenilor. Am vrut să mă fac preot, tot o profesie în slujba oamenilor. Ce mai știam, era faptul că-mi doream să devin un om frumos. Dacă am reușit, asta să-mi spună lumea. Zâmbetele, în schimb, pe care le primesc pe stradă, cam asta îmi spun. N-am visat să fiu doctor, pilot, ci visam să fiu foarte bun în ceea ce fac.

 

Care sunt cele mai dragi amintiri de acasă?

Îmi aduc aminte de prietenii mei cu care mă jucam în fiecare zi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte de colegii mei de școală pe care îi păcăleam, dar îi păcăleam frumos, jucăuș. Amintirile cu aceștia îmi sunt dragi. Poate o să par lipsit de imaginație, dar momentele împreună au fost frumoase. Mi-e dor și de casa de la țară unde plantam legume, creșteam animale pe perioada verii. Din nou spun, simt nostalgie extraordinară când mă gândesc la aceste clipe mărunte, poate, pentru unii. Mă gândesc și la familia mea pe care o am și acum, în afară de tatăl meu care va ocupa un loc special în inima mea, indiferent. El va fi veșnic eroul meu.

 

Ce rol a avut familia în alegerea studiilor, și apoi a meseriei?

N-am avut piedici. Am spus că am vrut să mă fac preot și eram încurajat pe ambele părți. Faptul că n-am avut piedici, a avut un rol hotărâtor în ceea ce am vrut să fac. Eu, de exemplu, nu mi-am influențat copiii. Eu nu am fost influențat, ci susținut cum am făcut la rândul meu cu copiii mei. Poate să-i arate un părinte copilului său variante, poate să-l sfătuiască, dar nu-i poate impune.

 

 

Aveți o listă impresionantă de roluri pe scena teatrului românesc, dar vă amintiți cum au fost primii ani în care ați început să lucrați în domeniu? Ce sentimente v-au încercat?

Da, îmi aduc aminte de începuturi, de stângăcii care sunt inerente. Nu există un actor să fie perfect. Dar sentimentele de atunci erau super pozitive. Aveam impresia că sunt împăratul lumii, sunt magicianul. Mă uit cu drag la Sebastian Lupu, cel de la începuturi, și râd. Însă, știu că a ales drumul bun. Modul în care a evoluat a fost unul sănătos, fără compromisuri, fără să calce pe alocuri în meserie. Dacă aș fi din nou tânăr, aș repeta și greșelile. Deși au fost dureroase unele și urâte, îmi provoacă un mare drag, deși, pe vremea aceea, erau niște tragedii.

 

Apropo de începuturi și domeniul artei, tot în timpul facultății, când vă perfecționați în această arie,  ați cunoscut-o și pe soția dumneavoastră. Cât a contat să vă găsiți partenera care vă înțelege programul, munca și mai mult de atât, împarte aceleași visuri?

Eu nu știu să fiu actor fără ea. Eu nici nu îmi pot închipui această meserie fără soția mea, Mirela. Eram amândoi studenți, eram în facultate. Din anul I până în anul al IV-lea am lucrat împreună, deși noi abia din al treilea an am devenit un cuplu. Cât de important acest lucru?! Este ideal. Este capital. Chiar dacă ea nu era actriță, cred că e foarte capital ca partenera să îți înțeleagă meseria. Atât timp cât  există pericol de gelozie artistică, poate să îți strice o căsnicie întreagă. La noi, uite, nu a existat vreodată. Există o înțelegere desăvârșită între noi și ca să revin la întrebare, eu nu știu cum e să nu fie împreună cu Mirela. Nici nu îmi pot închipui această meserie fără ea, mă repet.

 

 

Ce dorință arzătoare mai poartă Sebastian Lupu în inimă?

Nu are. Nu și le-a identificat. Visul meu este să fiu în căutare de alte vise, de a descoperi alte tărâmuri ale artei sau ale vieții noastre de zi cu zi. Este un proverb care-mi place tare mult: „chiar dacă aș ști că mor mâine, în seara asta tot aș învăța câte ceva”. Așadar, nu am un vis neapărat, dar sunt convins că vor apărea. Visul meu este să fiu deschis la noile visuri.

 

 

Începutul, desfășurarea, efectele și deznodământul Primului Război Mondial (1914-1918) au consumat tone de hârtie și litri de cerneală pentru lucrările scrise în jurul acestei conflagrații majore. Deși războiul a fost, de-a lungul anilor, explicat și relatat prin milioane de cuvinte, ele nu sunt suficiente pentru a explica ce a însemnat cu adevărat Marele Război și ce învățăminte trebuie trase în urma lui și a celui care a urmat, în 1939. Însă copiii, în marea lor înțelepciune și inocență, au reușit să ilustreze o altfel de lecție de istorie, în urma căreia optimismul a fost numitorul comun. Această lecție de istorie s-a concretizat într-un număr mare de desene, care au făcut obiectul unei microexpoziții, găzduite de către Muzeul Național de Istorie a României (MNIR).

„România în Marele Război, prin ochii tinerilor artiști” a fost vernisată la finele acestei săptămâni, când au fost prezentate lucrările elevilor de gimnaziu. Copiii, care – surprinzător – nu provin din școli de arte, au dat frâu liber imaginației și și-au exprimat viziunea asupra războiului, plăsmuită cu ajutorul informațiilor profesorilor, ale muzeografilor și al vizitării expoziției MNIR, „România în Marele Război”.

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Elevii, provenind din școlile gimnaziale „Grigorie Ghica Voievod” și Nr. 119, au participat la proiect în urma unui parteneriat între cele două instituții de învățământ și MNIR.

„A fost o temă grea pentru ei și dificil de abordat, dar m-a uimit cât au putut să fie de creativi și cu ce sentiment au putut să realizeze aceste lucrări. Nu este portretizată atât de mult suferința, cât optimismul. Ei au lucrat la școală, unde am putut să îi coordonez, am și discutat, ca să vedem ce au înțeles. Și-au completat cunoștințele de la clasă cu aceste activități extra-curriculare”, a explicat profesorul Claudia Gheorghie, pentru Matricea Românească.

Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri  bune la România, mai ales pentru că suntem autentici

Veselia și seninătatea sufletului de copil au reprezentat tușa principală a desenelor și picturilor expuse, ele fiind și dovada unei inteligențe creative. Am stat de vorbă cu o elevă sclipitoare, în vârstă de 13 ani, care a realizat portretul unui soldat român. Însă, viziunea acestui pui de om asupra războiului este copleșitoare.

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

„Nu pot să spun că văd războiul ca pe o metodă de a remedia problemele pe care le întâmpinăm în viața de zi cu zi, dar pot spune că e o armă a neînțelegerii. Prin război, oamenii au găsit singura rezolvare, singura «ușiță» către o lume mai bună. Dar nu sunt de acord cu acest lucru. (…) Din păcate, oamenii, în momentul față, sunt pregătiți din punct de vedere psihic, de un al Treilea Război Mondial, deși în contemporan ar putea exista alte variante pentru a fi remediate diferențele politice. Despre România, pot spune că are și puncte bune, și puncte slabe. Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri bune la România, mai ales pentru că suntem autentici, pentru că ne-am păstrat sufletul și pentru că tradiția încă rămâne”,  a spus Cătălina Ifrim, de la Școala Nr. 119.

În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță

La convingerile Cătălinei se aliniază și colega sa de proiect, Theodora Pîrvuleț (14 ani), de la Școala „Grigorie Ghica Voievod”, care consideră că, deși războaiele au trecut și au schimbat viețile noastre, „trebuie să mergem înainte și să avem grijă să nu se mai repete” un astfel de eveniment tragic.

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Tema a fost aceea de a exprima viziunea asupra ororilor războiului, dar culorile vii ale desenelor, respectiv personajele creionate de către elevi însumează un optimism demn de luat exemplu, așa cum a subliniat curatorul expoziției, Andreea Bîrzu, muzeograf al MNIR.

„Ei încă sunt copii, au o vedere senină asupra lumii și asupra evenimentelor istorice care s-au petrecut, chiar dacă vorbim despre astfel de evenimente sângeroase, violente. Se văd clar seninătatea și bucuria de a trăi viața. Sunt lucruri care se observă, începând de la cromatica lucrărilor, până la subiectele abordate. În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță”.

Microexpoziția „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști” poate fi vizitată până în 3 aprilie, la Muzeul Național de Istorie a României.

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Benzi desenate #3

27 februarie 2024 |
,,Un rău mare este și atunci când nu faci binele" notează Jean-Jacques Rousseau. Inacțiunea poate fi la fel de dăunătoare ca și comiterea directă a răului. Complicitatea pasivă implică absența unei reacții sau intervenții în fața faptelor rele,...

Benzi desenate #1

23 ianuarie 2024 |
Primele benzi desenate din lume au apărut în Japonia, în timpul shogunilor Tokugawa; Kibyōshi, se numeau cărțile cu benzi desenate ale perioadei Edo (1603-1868). Cel care a consacrat genul a fost un samurai pasionat de pictură, grafică, poezie și...

Desenele lui David #11

18 decembrie 2023 |
,,Salutul cel mai folosit în satele noastre este, poate, „Doam­ne, ajută!“ El e spus într-un fel apăsat, care nu la­să loc nici unei superficialități. Dincolo de aceste do­uă cu­vin­­te, de simplitatea paradisiacă a acestui salut, este...

Dăruind desene fermecate...

13 decembrie 2023 |
Nu mică ne-a fost bucuria când am primit săptămâna trecută desenele elevilor clasei a IV-a A de la Școala Federico Garcia Lorca din București. Dascălul lor, profesor de pictură Nicoleta Nicolescu, le-a vorbit despre rubrica din Matricea Românească,...

Despre înfometarea culturală

25 septembrie 2023 |
(*ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii)     -Mi-e foame! -Hai să îți pregătesc ceva! Paste? O salată? Încălzesc mâncarea de mazăre? Este...