E aproape un an de când scriam cu bucurie despre „Marchizul…” lui Brad Florescu și iată-mă acum, în prag de Crăciun, cu al doilea volum din seria Poveștile lumii în brațe – „Ce a uitat călătorul” (Frontiera, 2022) – înconjurat de o certitudine zdravănă și o dilemă plutitoare. Să încep cu certitudinea.
Pentru piticimea din familia subsemnatului, „Marchizul” a fost și rămâne carte de căpătâi. Mai cu seamă Oaia Tași din Tibet, Daivau din Birmania, Cei trei frățiori, și Ce a făcut Marchizul… (ambele italienești) au fost citite, răscitite, povestite și răspovestite atât de mult că nu m-ar mira deloc ca, la cât le-au repetat, să rămână în folclorul familiei pentru mai multe generații. Așadar, noul volum din serie ne bucură tare, dar nu ne ia prin surprindere. Iar ce am scris despre Marchiz rămâne valabil și cu privire la Călător (ale cărei ilustrații dibace și poznașe sunt de astă dată semnate de Ștefan Georgescu) – pe deasupra același haz tonic și aceeași ironie surâzătoare, pe dedesubt același bulgăre incandescent de înțelepciune transculturală, veche de când lumea și mereu proaspătă.
Ceea ce mă aduce mai aproape de dilema sus-pomenită. Cei care îl citesc pe Brad Florescu știu bine că are din preaplin toate cele necesare pentru a-și crea propriile povești: darul stăpânirii frazei & ritmului, un duh imun la convenționalisme și un simț nebun al paradoxului. Iar peste acestea se adaugă un fler ce-l ferește de exagerări și bateri de câmpi și o versatilitate dezarmantă – poate rostogoli pagini în șir care să te țină cu gura căscată sau poate captura dintr-o mișcare o problemă stufoasă în acul unui aforism (se pare că din cauza asta unii îl consideră cam… aforisit). Pe scurt, Florescu îți lasă impresia că ar putea scrie cu aceeași ușurință cam orice se poate scrie sub soare – de la librete de operă la roast-uri, de la epopei la cărți de bucate. Și atunci se pune întrebarea – cum poate un asemenea scriitor iubit de cuvânt să se autolimiteze la o muncă atât de modestă, de „antologator și adaptor”? De ce să rescrii când poți să scrii „din propria inspirație” (ca și cum vreodată pe lumea asta ar exista „inspirație proprie”)? De ce să alegi să fii doar un scenograf discret când poți să fii actorul principal? Sau, pentru că îl știu iubitor de muzică simfonică, de ce – în loc să fii solist ori dirijor – să alegi să fii… acordorul? (admit că această din urmă comparație e cam imprecisă, fiindcă în cazul de față, al poveștilor vechi, nu „orchestra”, ci urechea publicului este dezacordată).
În fine, de ce să te umpli de praful altora când poți să tu să shine bright like a diamond? Și, mai ales, de ce să riști? Oricum, a scrie e riscant, dar măcar riscul de a scrie prost te privește doar pe tine. Dacă însă repovestești prost, greșești și față de tine, și față de operă (iar când zic „operă” mă refer, în acest caz, la ghemul acela de înțelepciune perenă care e pentru toți, dar de care nu te apropii oricum), și – aici e aici! – față de cel care, din cauza ta, nu mai ajunge niciodată la operă. Cumva, munca de repovestire a poveștilor lumii se aseamănă cu restaurarea unei uși scorojite a unei case vechi de tot, cu un lacăt mic, cu balamale ruginite și puțin întredeschisă. Dacă o lași cum e și treci pe lângă, nu vei ști niciodată ce e în spatele ei (lumea de azi oricum știe să se uite numai pe ecrane mari, nu prin gaura cheii – semn că nu mai are simțul lui dincolo). Dacă o iei la periat și șlefuit și o ungi cum se cuvine și la urmă, eventual, îi aplici tratamentul știut cu iarba-fiarelor, ușa se deschide larg și te invită pe tărâmul celălalt, cu răsplată pe măsură. Dar dacă nu ai răbdare și tot ce te duce capul să folosești e ranga, barosul și rotopercutorul, iese sigur prost: ai toate șansele ca, odată cu ușa pe care tocmai ai sfărâmat-o, să se prăbușească și casa peste tot ce e înăuntru – vase de preț, cărți legate în piele și mobilă unicat – și, desigur, peste tine. Și aici nu mai poți da undo, pierderile sunt ireversibile și nu există sancțiuni lumești satisfăcătoare pentru atare neghiobii.
Cu alte cuvinte, există o mie și una de moduri de a da greș cu repovestirile. Să alegi doar în funcție de criteriul comercial, să tai de unde nu trebuie, să renunți la anumite „detalii” pentru a face povestea mai ușor de digerat, mânjind fireștile sensuri originare de dragul updatării. Și să te căznești să le modifici după chipul stâlcit al zeului FUN!, adică să le faci #superatractive #megainteractive #hiperdistractive, întinându-le farmecul ludic. Și, mai ales, pentru a le debarasa de orice nu sună suficient de modern, să le torni într-o limbă săracă, disfuncțională și lipsită de orice mister, în propoziții scurte și stupide, ca nu cumva să nu forțeze cerebelul copiilor digitalizați din fragedă pruncie.
Acum probabil e un pic mai clar că, de fapt, cu Poveștile lumii, Brad Florescu a încercat calea cea mai riscantă și mai migăloasă, pe care o străbați doar dacă, pe lângă un munte de talent, ai discreție și dragoste. Și a reușit: ușa casei celei vechi s-a deschis primitoare. Intrați fără grijă și bucurați-vă de comoară!