Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Diaspora

Dumitru-Horia Ionescu a plecat în Germania în 1984. După multe peripeții, a ajuns împreună cu mama sa, Lidia Ionescu-Stăniloae (fiica Părintelui Stăniloae), la Freiburg. Statutul de refugiat politic nu le-a deschis imediat ușile către integrarea în societatea germană, dar ei nu aveau de ales, regimul comunist din România descuraja totalmente orice gând de întoarcere. Rememorând anii de început, Dumitru-Horia Ionescu poate privi analitic spre imigranții de astăzi din Germania, care adesea refuză ei înșiși integrarea, și face o evaluare și a măsurii în care ideea europeană are încă substanță. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza de mai jos a răspunsurilor invitatului nostru.

 

 

  • Toată lumea se temea, cu prilejul alegerilor europene, de creșterea ponderii extremiștilor. Nu s-a confirmat, iar acest lucru este foarte bun, pentru că scopul Uniunii Europene este acela de a crea bunăstare socială
  • Democrația trebuie să se articuleze cu unele coordonate economice. Pentru că, în cazul în care nu se reușește menținerea unui nivel de trai ridicat în toate țările membre, aceasta poate duce pe viitor la afectarea democrației
  • Să nu uităm: când Statele Unite s-au pregătit de război împotriva lui Hitler, economia americană a trecut de la liberalismul absolut care îi este specific către un control al statului asupra unor anumite ramuri ale industriei și finanțelor, astfel încât statul să aibă posibilitatea de a menține efortul de război.
  • Sărăcia aduce în mod obligatoriu dictatură. Iar statele au datoria să prevină acest lucru
  • Politicienii de la ”butoanele” Uniunii Europene gândesc în continuare la nivelul anilor ’80 sau ’90. Aceasta este criza. Trebuie să apară o generație nouă de politicieni, care să regândească în mod fundamental ce înseamnă de fapt acest spațiu comunitar.
  • O formă de naționalism în Franța de zi cu zi: învățătoarele și profesoarele care le spun elevilor lor că, dacă știi să vorbești bine limba franceză, nu mai e nevoie ca francez să înveți o limbă străină. Din acest motiv, care trădează o structură istorică, francezilor le va fi greu să fie un motor al UE, în adevăratul sens al cuvântului. Se aude foarte bine atunci când ei rostesc ”Vive la France!”. Lor le va fi foarte greu să integreze ideile și curentele din întreaga Europă.
  • În timpul lui Napoleon, pe ambele maluri ale Rinului, de exemplu, școlarizarea se făcea în franceză. Toți copiii erau obligați să vorbească foarte bine franceza, pentru că Franța era atunci mult mai puternică decât micuțele state germane. Efectul neașteptat a fost o formă de integrare europeană: erau veri foarte ploioase în Germania, iar viticultorii germani au plecat din zona Rinului în zona Champagne. Toate firmele de șampanie din Franța sunt înființate de germani, acolo ei au făcut cel mai minunat vin din lume, care este șampania franțuzească. Și totul datorită faptului că vorbeau perfect franceza!
  • Asta o spun oricărui tânăr din România: hai să știm măcar două limbi străine! Cine știe, poate va vrea vreun român să facă odată vin în Franța!
  • Multe elite ale României s-au format în Occident, e adevărat. Dar acești oameni s-au întors în România! Acest lucru nu se mai întâmplă astăzi. Și cred că asta e problema pe care o avem și o vom avea în continuare.
  • Mina Minovici a fost invitat de nenumărate ori să devină ministru al sănătății în Franța. Iar institutul de medicină legală din Londra este după modelul lui Mina Minovici. Deci el ar fi putut să plece oriunde, să câștige mult mai mult decât la București, dar el a preferat să se întoarcă și să lucreze aici.
  • De ce s-au întors elitele noastre în România și nu au rămas în Paris sau în Berlin? Aveau un ideal. Aveau un plan de țară.
  • Rolul politicii este acela de a crea un plan. Europa este o Europă a regiunilor. Noi trebuie să ne creăm un plan în regiunea noastră și să-l adaptăm la legile și normele europene.
  • Să mă integrez în Germania anilor 80 mi-a fost mult mai greu decât le este acum imigranților să se integreze. Mama (Lidia Stăniloae, n.red.) vorbea perfect nemțește, dar foarte mulți ani ni se reproșa că vorbim cu accent. Oriunde mergeam era o întrebare standard: De unde veniți? Societatea germană s-a schimbat între timp foarte mult. Acum nici copiilor nu li se mai cere să vorbească germana până la ultimul punct și la ultima virgulă, ci trebuie să se înțeleagă cu ceilalți în limba germană cât mai bine.
  • Cine vine astăzi în Germania și nu se integrează este vinovat și răspunzător de acest lucru.
  • Nu cunosc cifre exacte, dar știu că există și o minoritate de imigranți care refuză să se integreze în Germania.
  • Cu riscul de a fi incorect politic: observi pe stradă, în Germania, că există o dorință de exclusivitate la noii veniți. Nu atât nemții nu doresc să intre cu ei în legătură, ci ei doresc să rămână între ei și nu doresc să aibă legături cu germanii.
  • Economicul este una dintre cheile cu care se poate rezolva problema integrării imigranților care cultural sunt foarte diferiți. Dar și educația. Și aici este vorba și de educarea occidentalilor, care trebuie să învețe să accepte religia și felul de viață al noilor tăi vecini.
  • De ce ne privește incendiul de la catedrala Nôtre Dame? Pentru că această catedrală este un simbol al ideii europene.Dar să ne ferească Dumnezeu ca noua construcție a catedralei să fie doar un fel de muzeu lipsit de personalitatea tradiției creștine!

 

O seară oarecare, la un centru de fotocopiere. Asistenta care îmi scanează cartea de bucate pe care tocmai i-am împrumutat-o se întoarce la mine radiind:

– Care-i treaba? Tipul ăsta e plecat afară? Şi găteşte feluri de mâncare româneşti?

– Nu e un tip, e un băieţel, îi atrag atenţia.

– Foarte tare! Iar gogoşile astea arată excelent. Cred că o să gătesc şi eu în seara asta.

Dau să plătesc, dar tânăra e absorbită:

– Îmi cer scuze. Mă uitam la reţetă, să văd ce-mi trebuie…

bucătărie românească băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte româneşte reţetă gogoşi

Reţeta de gogoşi româneşti a lui Justin a făcut lumea să îşi lingă degetele din „Big Apple” până în „Micul Paris”

Iustin (americanizat, Justin) are 13 ani şi tocmai ce a publicat o carte de bucate – cu care a reuşit să facă ceea ce preţioşii din înalte funcţii ale Statului n-au reuşit şi n-o să reuşească în veci, pentru că sunt nişte filistini încremeniţi în proiect şi n-au candoarea lui: să retrezească interesul pentru România. Pentru tradiţie. Pentru familie. Să dea un impuls de optimism. Să facă oamenii să zâmbească, animaţi, încrezători în viitor.

Vă repet: Iustin are 13 ani.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe şi-n Potemkiniade sterile şi nesincere, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America

Nu voi face aici “recenzia” cărţii lui, pentru că îmi lipseşte expertiza tehnică, dar şi pentru că sufletul nu se recenzează. Iar Justin Cassablanca, pe numele lui complet, e un copil român, de peste Ocean, care visează un mare vis: acela de a trăi (mai mult) în ţara lui de origine şi de a scrie corect româneşte. De visat în româneşte, o face deja, iar cartea lui, Găteşte cu mine! (în original: Cook with me!, editura Eurostampa, Timişoara, 2018) – un proiect şcolar, de vacanţă – este dovada acestei visări frumoase, la Patrie.

Justin Cassablanca şi mama lui, medicul Anca Stuparu

Împreună cu mama sa, medicul Anca Stuparu

O carte minunată, pe care o recomand oricărui român şi care, deşi – sau poate tocmai pentru că – e proiectul de suflet al unui puşti din diaspora, musteşte de atenţie la detaliu şi de o calitate tipică pentru un wunderkind.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe irosite pe Potemkiniade sterile şi nesincere, întru beneficii personale, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America.

băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte româneşte copertă carte de bucate

O carte excepţională: „Găteşte cu mine!”, a lui Justin Cassablanca (13 ani, român din New York)

… îmi povestește interlocutoarea mea, care locuiește, trăiește și muncește de vreo zece ani tot într-o țară ex-comunistă, călcată în 1968 de tancurile sovietice.

Nu-mi place exprimarea ei, “din păcate”, dar o înțeleg. Pentru diaspora românească, ce se pretinde (și e manevrată ideologic drept) o specie umană superioară timizilor / lașilor / incompetenților rămași pe meleaguri natale, “acasă” a devenit sinonim (din „vatra părintească”) cu: corupție cronică, birocrație, învățământ anacronic, spitale unde te internezi să te faci bine și ieși mort, poluare, griji, cancer. Dacă Occidentul e Raiul, România e Iadul. Și cine vrea să ajungă în Iad?

Interlocutoarea mea din diaspora greșește. A spune “din păcate” în aceeași frază cu “acasă” și “România” e un gest acoperit doar la suprafață. E-adevărat că afară se trăiește mai bine, cel puțin prin prisma unor indicatori obiectivi. Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”, vorba lui Goga. Afară omul e respectat, la noi e hăituit. Afară, poți să ai și loc de muncă, și viață personală. Afară, poți să ai dizabilități, pentru că fiecare muzeu și loc public te tratează egal. Cu totul altfel stau lucrurile la noi.

Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”

Nu stau s-o conving pe interlocutoarea mea că greșește, fiindcă n-are rost, iar devoțiunea față de “murdara” glie românească nu se argumentează. Când visul de plastic al conaționalilor noștri plecați afară se va lămuri, și ei, precum atâția alții, vor vedea limpede că România nu e un “din păcate”, ci un “din fericire”.

Ei trebuie să înțeleagă însă că viața nu se trăiește doar între 20-40 de ani, privind partea goală și căutând cusururi, nici soției, nici țării, și că opțiunea de a te-ngropa printre străini e absolută și înfricoșătoare, întocmai ca Judecata de Apoi. Din păcate!

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

Foto deschidere: inhabitat.com

După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă – cel puţin teoretic – mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian Mielcioiu îşi spune povestea unei pribegii ratate, dar şi a unei vieţi împlinite, acasă.

Nu cred să fie român care să nu fi fost ispitit după 1989 de cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în altă ţară. Ştim din statistici că numai între 2007 şi 2017 au plecat din România peste trei milioane de români. Însă nu vom putea şti vreodată numărul românilor care au rezistat acestei ispite, fiecare legându-se de catargul propriilor judecăţi şi sentimente care s-a dovedit în cele din urmă suficient de puternic ca să-l reţină în ţară.

Când acest cântec de sirenă s-a auzit şi în familia noastră lucram amândoi la Stat, eu la un institut de cercetare şi soţia în învăţământ. Copilul nu apăruse încă, alte angajamente constrângătoare nu aveam, pe scurt aveam toată libertatea pe care ţi-o dă lipsa obligaţiilor de orice natură când eşti foarte tânăr.

Pe vremea aceea România nu era în UE, iar nemulţumirea noastră cea mai mare era legată de ritmul redus în care se schimbau lucrurile în direcţia bună. Nu puteai să nu te gândeşti că în ritmul acela şansele să îmbătrâneşti aşteptând un trai mai bun erau foarte mari. Judecând astfel, alegerea era una simplă: pleci într-o ţară în care să te bucuri de beneficiile civilizaţiei de tip occidental chiar de la sosire sau rămâi în România, sperând că nu vei îmbătrâni până când vei avea parte de ele şi aici.

La 8 dimineața când intram pe poarta institutului aveam senzaţia că mă întorc în timp. În toamna anului 1989 vizitasem institutul ca elev în clasa a IX-a al unui liceu de matematică-fizică ce era un fel de pepinieră pentru acel institut. După absolvirea liceului, dacă nu intrai la facultate, puteai să te angajezi liniştit acolo, într-o tradiție care a condus în timp la situația în care părinții ajungeau să fie colegi de serviciu cu proprii lor copii. O tradiție ale cărei rădăcini adânci nu au fost smulse din mentalul românesc nici până astăzi, dimpotrivă, ea a continuat să se perpetueze paralizând toate instituțiile Statului român, ale căror organigrame gem suprapopulate de rubedenii colegi de serviciu.

La 8 dimineața, când intram pe poarta institutului, aveam senzaţia că mă întorc în timp

Experienţa angajării mele la institut n-a făcut altceva decât să-mi confirme chiar de la început că obiceiul pământului rămăsese neschimbat, cu toate că trecuseră mai mult de zece ani de la Revoluţie. Se scoseseră la concurs cinci locuri de inginer cu diverse specializări, iar eu am picat primul sub linie cu a şasea medie. Întâmplarea a făcut ca primul admis să se răzgândească şi aşa am ajuns eu să am a cincea medie din concurs ocupând ultimul loc disponibil. Ulterior am aflat că cel care ocupase primul loc voia de fapt să se transfere pe acelaşi salariu de la altă sucursală a regiei respective din care făcea parte şi institutul. Cum la institut sporurile erau mai mici, nu putea să aibă acelaşi salariu, lucru care l-a determinat să se întoarcă înapoi de unde voia să plece. Părinţii celorlalţi patru candidaţi admişi lucrau de mulţi ani la institut, cum aveam să aflu după ce am ajuns cu toţii colegi de serviciu. Trei ani, cât am stat eu acolo, m-am simţit ca un copil adoptat de marea familie a institutului, în care aveam să descopăr şi oameni foarte bine pregătiţi pentru care respectul meu a rămas neştirbit până astăzi, chiar dacă a trecut mult timp de atunci.

Unii dintre aceşti colegi de serviciu erau chiar părinţii unora dintre colegii de liceu cu care vizitasem institutul înainte de Revoluție. Faptul că niciunul dintre ei nu-şi angajase copilul la institut m-a bucurat, chiar dacă mi-ar fi plăcut să-mi fie colegi şi acolo. Am avut totuşi norocul să fiu coleg de birou chiar cu unul dintre colegii mei de clasă de la liceu. Ca şi mine, şi el se angajase la institut fără pilele pe care să i le pună vreo rudă. Din câte ştiu, şi acum mai lucrează acolo.

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism. Un mod de lucru care te făcea să te simți inutil pentru că beneficiarul temei tale de cercetare nu ştia ce să-ți ceară, iar tu nu ştiai de ce are el nevoie. Ajungeai să-i propui beneficiarului, care era o altă sucursală a regiei din care făcea parte şi institutul, o anumită lucrare, el îşi însuşea propunerea ta şi ți-o trimitea înapoi în nume propriu, ca şi cum el făcuse propunerea respectivă, iar tu o executai. Cu alte cuvinte, tu centrai, tu dădeai cu capul, într-un joc de o inutilitate exasperantă. Tot jocul ăsta absurd era întreținut de Statul român prin sponsorizări generoase care nu produceau aproape nimic.

După trei ani în care intram dimineața într-o instituție rămasă neschimbată de pe vremea Republicii Socialiste România, ca să ies după opt ore din ea încercând să fac față într-o Românie nu cu mult mai avansată, am ciulit şi eu urechile la cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în străinătate.

Cum nici soţia mea nu se putea lăuda la ora aceea cu o experienţă mai reuşită în învăţământ, am început să facem toate demersurile necesare ca să plecăm din ţară. În tot acest timp încercam să ne acomodăm cu ideea emigrării, purtând fel şi fel de discuţii pe temă. Într-una dintre ele, într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem.

Într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem

Eram foarte tineri şi realizam dintr-o dată că nu poţi lua o asemenea decizie care ascunde implicaţii nebănuite, până nu eşti convins că ai făcut totul ca să rămâi. Şi noi ştiam foarte bine că mai erau câteva lucruri de încercat, înainte să plecăm cu conştiinţa împăcată că am făcut tot posibilul să rămânem în România.

După acest moment de iluminare în care am văzut clar ce aveam de făcut, ne-am dat demisiile de la Stat, după care lucrurile au evoluat pentru noi într-o direcţie care ne-a confirmat că am fi făcut o mare greşeală dacă am fi plecat din România.

România nu se poate schimba repede dacă cei capabili de această schimbare nu fac totul ca să rămână s-o schimbe.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

 

Foto deschidere: time.com

„În sfârşit, am dat de un poet!”, i-a strigat Iacob Negruzzi lui Titu Maiorescu, fluturând „Venere şi Madonă”, undeva în startul lui 1870. Aceeaşi exclamaţie îi provocă şi prim redactorului Matricei Româneşti primirea versurilor de mai jos, semnate Anca Stuparu, româncă stabilită la New York, unde practică, în afara poeziei, profesia de medic. N-o citiţi, ascultaţi-o, cum asculţi murmurul unei cascade! Citind-o pe Anca Stuparu, reînveţi să iubeşti.

 

De pe alt mal

Lasă ușile deschise, să te aud
Când treci, când taci și răsufli ritmic
Cu briza care încurcă apă și nisip
Pe fața ta mirosind a alge și scoici.
Ții luna lipită de piept, ca o inimă uriașă
Care crește și descrește împinsă de reflux
Într-o noapte ai dansat cu meduzele
Stăteau lipite de tine, în valuri,
Desenându-ți cărări de sare în palme
Te-am găsit la țărm făcând negoț
Cu perle aduse de sirene, contra timp.
Ai întors cheia într-un orologiu
Tras să meargă înapoi, aruncând aiurea
Minute, ore, secunde, lumina din ani,
Ai rămas pe mal, ca o torță în valuri:
Arzând viu, mincinos de real,
Sfidând gravitația, și viața, și moartea.
Tragi după tine fâșii de timp,
Luate pe schimb de corali și ceva perle
Îți sună în urechi cântul sirenelor
Pe care le-ai iubit, lepădându-le în larg
Trec desculță pe lângă tine
Cu vuietul mării ce rămâne în mine
Ca un tremor ce crește și descrește
La fiecare flux și reflux
Pescărușii țipă  asurzitor
Mi-am lipit urechea de o scoică
În care pulsa inima ta ca o lună plină.

 

Vis nipon

Ploaia asta egală,
Incredibil de ritmică,
Se sparge în stropi
Prelinși pe asfalt
Reflexia chipului tău
În ochiul de rouă…
Lunecam desculţi
Fără țintă, pe ape
Printre stropii răsfrânți
Sub tălpile noastre.
Iarba vuia amar
A copilărie
Mai știi? Îţi amintești?
Când deșiram păpădii
Și alergam râzând
Printre flori de cireș?
Ne învârteam asemeni
Unui parasol de gheișă
Pierdută într-o minusculă
Grădină japoneză,
Devenind și noi
O ikebana, un aranjament
Un răsărit de lumină.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi – specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din capitala Voivodinei, Lucian Marina, rezident în zonă de patru decenii. O corespondenţă de la Novi Sad, despre românii din Serbia, de Teodor Burnar (text) şi Ovidiu Iordache (foto).

Animator cultural şi jurnalist, fost absolvent de facultate la Zagreb, Lucian Marina se descrie “român get-beget, prin toată istoria neamului. Mă trag din Voivodinţ – satul voievodului – situat la 500 de metri de frontiera cu România, în imediata apropiere a Vârşeţului.”

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior cu revista

Românul Lucian Marina din Voivodina, consultând, cu pietate, revista Matricea Românească

Ajuns să vieţuiască, de decenii bune, la Novi Sad (urbe ce se pregăteşte să fie Capitală Europeană a Tineretului în 2019 şi Capitală Culturală Europeană în 2021), românul Lucian Marina spune despre oraşul adoptiv că “este un centru cultural al sârbilor, care găzduieşte Matica srpskamatca sârbească – înfiinţată de fapt la Pesta în 1826, ca apoi să treacă la Novi Sad în 1864.”

Matricea Românească, prolifică în matica srpska

Va rămâne, probabil, o inedită a istoriei faptul că Matricea Românească a ajuns în 2018, iată, exact în “matca sârbă”, locul ce găzduieşte cea mai veche instituţie cultural-ştiinţifică din ţara vecină. Însă românii, a se citi matricea românească, prosperă în această matcă sârbească, după cum a lămurit Lucian Marina.

“Românii din Novi Sad sunt puţini la număr, însă majoritatea sunt intelectuali: la radio, la televiziune, la catedra de Limbă şi Literatură, corespondenţi ai ziarului Libertatea (ziar al românilor din Serbia, n.n.), sau medici, oameni de ştiinţă, cercetători la Institutul pentru Manuale.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior ipostaze

Român get-beget: Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Novi Sad, Voivodina, Serbia

Suntem 1000 de români, aproximativ, la Novi Sad. Printre altele, se spune despre oraş, chiar şi prin documente, că a fost fondat şi de unul Ion sau Iovan Valahul – deci Ion Vlahul. Mulţi români de aici au ajuns să fie doctori în ştiinţe, la tot felul de instituţii. Cum se raportează sârbii la noi? Dacă lucrezi bine şi mult, te recunosc sârbii.”

“Voi păstraţi mai bine tradiţiile şi obiceiurile decât românii din Ţară!”

Românul din Novi Sad a explicat, pentru Matricea Românească, situaţia privilegiată a românilor din Voivodina, comparativ cu cea a românilor din Timoc: “Ne simţim nu doar liberi, ne simţim ai locului. Românii au un statut special aici încă din perioada monarhiei austro-ungare, drepturile lor istorice au fost păstrate şi respectate, pe cât s-a putut. Noi aici organizăm, la Casa Românească, unde este sediul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia, diferite reuniuni (prezentări de carte, lecturi de poezie, obiceiuri de iarnă). Este o viaţă culturală înfloritoare. Se întâmplă deseori să vină din România prieteni, colegi, oaspeţi care, nu doar din curtoazie, zic că «Voi păstraţi mai bine şi mai mult tradiţiile şi obiceiurile, decât la noi în ţară!»

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina publicaţii româneşti

Publicaţii româneşti din Serbia, editate de Societatea de Limba Română din Voivodina

Pentru Lucian Marina, nu există dubiu asupra poetului naţional (“Eminescu este cel mai mare!”), chiar dacă adesea a fost confundat, din cauza asemănării fizice izbitoare, cu Adrian Păunescu, cel cu care a fost “frate de cruce”, la fel cum a fost şi cu regretatul Grigore Vieru.

România nu se termină la graniţe

Acest “Adrian Păunescu” de Voivodina l-a evocat pe Nicolae Iorga, în finalul discuţiei noastre, exprimându-şi optimismul asupra perpetuităţii românilor nu doar în România, ci oriunde se va împrăştia (şi reuni) matricea românească.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina Dacia greyscale

Prezenţe româneşti în Serbia: Dacia, eterna constantă…

“Este cunoscută, deja poate epuizată, ideea lui Nicolae Iorga, că «România are 2 prieteni: Marea Neagră şi Serbia». Or, România are mai mulţi prieteni, fiindcă este înconjurată de români. În toate ţările din jurul României, pe teritoriul fostei Românii Mari, sau pe alte teritorii mai îndepărtate, care nu i-au aparţinut nicicând României – poate de pe vremea lui Burebista, când teritoriul era mult mai mare – sunt români în jurul României, uneori şi uitaţi de Ţara-Mamă, sau nu prea bine văzuţi, sau insuficient ajutaţi în eforturile lor de a-şi păstra conştiinţa naţională, identitatea naţională – înainte de toate, cultura, tradiţiile. Aceşti români îşi păstrează identitatea, vorbesc şi vieţuiesc româneşte. România nu se termină la graniţe.”

 

Cu mulţumiri deosebite pentru sprijinul acordat în realizarea materialului domnului Alin Ciocănea (Ambasada României de la Belgrad).

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache
Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

    Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemeni se află în Grecia.

    Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

    Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

    Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

    Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

    Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

    “Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

    “Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

    La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

    “Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

    Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

    E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

    “Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

    Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

    “Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

    Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit („Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. „Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

    “De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

    “Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

    Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

    Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

    Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

    “Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

    De ce trebuie să ne respectăm dascălii

    Îi povestesc părintelui Sorin Zahiu, preot român din Atena, că proiectul Matricea Românească, atât cât poate, cu umilele-i mijloace, îşi propune să fie un soi de Minister al Culturii, încrucişat cu un Minister al Educaţiei, din umbră. Dă din cap aprobator.

    “Eu, maturizându-mă, mi-am dat seama că sunt foarte dator Statului român care mi-a dat o educaţie gratuită. În aceeaşi ţară, cu 60-70 de ani înainte, ca să te duci la şcoală, tata trebuia să dea bani. Fără să fiu comunist sau paseist, sunt foarte realist: domnule, s-a întâmplat ceva. Dacă s-a întâmplat asta, mi-au dat degeaba. Eu am învăţat engleză şi franceză degeaba. Şi acum, târziu, am conştientizat ce îmi ziceau profesorii: «Măi, copii, învăţaţi limbi străine, că or să vă trebuiască!»

    Şi azi, chiar dacă nu vorbesc la nivelul tinerilor de acum, mă descurc decent cu engleza, pentru că nişte profesori, în regimul comunist, m-au învăţat. Trebuie să am un minim de respect, să n-arunc cu noroi în ei. Măcar atât! Să ai bunul-simţ de a-ţi respecta dascălul, pe cel care te ajută, care îţi slujeşte.

    Vedeţi, ei, tinerii, nu conştientizează. Trebuie ajutaţi. Educaţia trebuie să fie prioritatea 0 a României.”

     

    va urma

    Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

    După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

    Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

    Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

    Amintiri din pribegie Neagu Djuvara memorii Africa Niger

    Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

    A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

    Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

    S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

    Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

    O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

    Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

     

    Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

    În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.

    Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.

    În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.

    Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj)  figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.

    Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului

    Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală

    Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.

    Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:

    Legenda Ardealului

    Cândva demult, prin văi și munți
    Trăiau țărani cinstiți și mulți
    Și ei munceau din zi în seară,
    Din primăvară-n primăvară,
    În sate traiul și-l duceau,
    Iar satele îi așteptau,
    Din codri, de pe câmp să vină,
    Cum stupu-așteaptă o albină.

    Și-n țara-aceea n-aveau rege,
    Ori alt stăpân care să-i lege,
    De sărbători ei dănțuiau,
    Se-nțelegeau, se ajutau,
    Într-una viața lăudând
    Și despre ea mereu cântând.

    Dar liniștea nu dăinui
    Și pacea lor se război,
    Când răsăritul luminos
    Se preschimbă în cer noros,
    Cu vânt năprasnic de furtună,
    Cu fulgere ce-apoi detună,
    Fiertură crâncenă, răzleață,
    Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.

    Căci din abisul de câmpie
    Veni o neagră, rea solie,
    Dintr-un ținut neîmblânzit,
    Furiile au cotropit
    Cu cavalcada lor pământul,
    Tot pârjolindu-l, despicându-l,
    Lăsând doar sânge-n urma lor
    Lovind popor după popor.

    Un han înalt și aspru tare
    Pătrunse într-a lor hotare
    Peste țărani se năpusti
    Cu oastea lui și-i înrobi.

    Munți, sate și păduri vuiră,
    De urlete se împânziră,
    Când săbii și săgeți tăiară,
    În carnea vie de intrară
    Și-apoi în viscere și spate,
    Lovind în oasele crăpate
    Ca frigul iernii ce cuprinde,
    Suflu de gheață și fierbinte,
    Tot ce în cale i se-arată,
    Iar firea piere-ndurerată.

    La fel de neîndurătoare,
    Cruzimea hoardei călătoare
    Zdrobi cu zgomot țara toată
    Ce sta acum îngenuncheată.

    Satele toate se-nchinară,
    Barbarii ceia de-i prădară,
    Măcelul, ura, umilința
    Și spaima, chinul, suferința
    Erau acum înfipte-n lume
    Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
    Iar zeii, sfinții toți fugiră,
    Nădejdea-n ceruri o pitiră
    Și spiritele de țărână
    Se întâlniră și-mpreună,
    Prin codrii umezi speriate,
    Se-ascunseră spre-a fi uitate –
    Iar muritorii părăsiți,
    În lanțuri grele pironiți,
    Trăgeau pentru ai lor stăpâni
    Barbarii crunți, flămânzi și spâni.

    Așa trecură anii lungi,
    Lăsând în carne-amare dungi
    Și pungi soioase de puroaie
    Care slăbesc și-apoi înmoaie,
    Iar satele se învățară
    Să se supună-n a lor țară.

    Dar undeva sub coaja lor,
    Se mai zbătea înc-un fior.
    El neînțeles ca umbra morții,
    Jelind mereu obida sorții
    Și pe țăranii împilați
    Și asupriți și sfărâmați,
    Îi mistuia în mădulare
    Precum o larvă mișcătoare
    Și se rotea sub un îndemn
    Ca viermele ce roade-n lemn,
    Nu avea nume, chip și glas
    Neînțeles, de tot retras,
    El se zbătea în ei uscat,
    Dar se cerea descătușat…

    Era o zi cu soare cald,
    Sus în palatul de smarald
    Al hanului cu ochi frumoși,
    Când un bărbat cu pumnii groși
    Veni la el privindu-l drept
    Rostind curat și înțelept:
    ”Te rog pe tine, împărate,
    Cum l-aș ruga pe al meu frate,
    Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
    În dezrobire să fim iară,
    Cum furăm noi aci cândva,
    Când nimeni nu ne stăpânea,
    La marginea pădurilor,
    Sub soarele dogoritor,
    Căci asuprirea-ți ne omoară,
    Te du de-acia, așadară!”

    Dar hanul, din grădina lui,
    Din mijlocul palatului,
    Unde pe tronu-i argintat,
    Ședea înfipt și nemișcat,
    Râzând, el îl privi uimit
    Pe omul ce-i părea smintit,
    Zicând cu glasul-i cristalin
    Suav și mândru, cald și fin:
    ”Dar ce-i cu tine, măi străine!
    Și ce-ți veni să vii la mine,
    Ce-s gândurile astea goale,
    Ori poate moartea-ți dă târcoale!
    Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
    Și ce mă rogi ca pe un frate
    Și ții să iau eu cunoștință,
    Ca să-mplinesc a ta dorință…
    Ei bine, frate, nu se poate!
    Prin luptă le-am luat pe toate
    Și le-am impus a mea domnie,
    Doar sub puterea mea să fie,
    Păduri și ape, munți și sate.”

    ”Ce-i omul fără libertate?!”
    Se opinti țăranul iar
    ”…Își duce viața în zadar
    Ce om e-acela înrobit?!
    El veșnic e nefericit!
    Așa că azi, sub sfântul soare,
    Îți cer, arată îndurare,
    Te du de tot în altă țară,
    Noi nu mai vrem a ta povară.”

    Privind pierdut într-o firidă,
    Un gând pe loc să îl ucidă
    În mintea hanului zvâcnește,
    Dar mai apoi se răzgândește
    Și caută să-l înjosească
    Pe cel ce vrea să-l izgonească.

    ”Prea bine, măi, țăran vânjos,
    Cu ochi blajini și cap pletos,
    În tine multe-s adunate,
    Ești fără pată ori păcate,
    Ești cumpătat, ești așezat
    Și-mi ești la vorbă măsurat.

    Ai multe daruri, toate rare,
    Ești rar pe lume, rar sub soare,
    Cum n-am găsit prin munți și sate
    Te cred… așa cum cred un frate.

    Te-ascult și am să mă supun,
    Și rămășag eu vreau să pun,
    Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
    Or pentru-a fi răscumpărate,
    Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
    E poate peste darul firii.

    Ori foarte greu de-nfăptuit,
    Dar tu îmi pari om chibzuit,
    Iar de cumva vei izbuti
    Și dacă zeii-ți vor zâmbi
    Și-n munca ta tu vei răzbate,
    Pe plac îți fac atunci în toate.

    Ascultă dară cu răbdare
    Acum și-aici sub sfântul soare…
    De ai puterea într-o noapte,
    Când glasul se preface-n șoapte,
    Tu dealu-acela-n depărtare
    Din fața muntelui cu sare,
    Doar singur, prin a ta tărie
    Și fără sprijin ea să fie,
    Să-l ari cu plugul până-n zori,
    Când roua cade peste flori,
    Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
    Și mari și mici și buni și răi.

    De nu, în moarte te cobori,
    Dar nu fărʼ de însoțitori
    Ci cu trei sute de feciori.
    Frumoși ca zvelții căpriori.
    Da, cu trei sute de flăcăi!
    Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”

    ”Ar dealul cela, împărate!
    Îl ar cu râvnă cât se poate!”
    Strigă aprins spre el țăranul,
    De se-ngrozi curtea și hanul.

    ”Ar dealul singur și de mor
    Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
    Din noapte ia-mi o jumătate,
    Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
    Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
    Îl ar tot dealul roditor.

    Ar dealul singur, ai să vezi,
    O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
    O lună doar și dealul mare
    Îl ar sub muntele cu sare.”

    Ori mândrul han ușor zâmbi
    Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
    Spre poart-apoi cei doi pășiră
    Când stelele pe cer ieșiră.
    Plecă țăranul pe-al său drum,
    Spre satu-i învelit cu fum.

    2.
    A curs grăbit timpul rămas,
    Sorocul vremii, fără glas,
    Din zi în zi se împlini
    Și așteptarea risipi.

    Când într-o noapte, caldă, lină,
    Urcând pe cer o lună plină,
    Rotundă, mare, de-alabastru,
    Pe cerul înstelat, măiastru,
    Căzu o liniște ciudată,
    Întinsă peste lumea toată,
    Apoi cutremurând prin vale,
    Alunecând pe piatra moale,
    Un scârțâit de roți de fier
    Și-un tropot se lovi de cer.

    Căci ia, țăranul-ncet venea,
    Ca valul mării de mugea,
    Pe drumuri el urnind un roi,
    Cu pluguri sute și mulți boi,
    Căci într-o lună întregită,
    Trecuse țara ca prin sită,
    Umblă prin sate și vorbi,
    El pe țărani îi lămuri,
    Să-i dea acolo ascultare,
    Și boii toți și multe care
    Pe toate-n lațuri să le prindă
    Și dealul mare să-l cuprindă.

    Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
    Să taie dealu-ntr-o mișcare,
    Să-l taie-n multe brazde vii,
    Cu boii ceia, două mii.
    Și-a dus cortegiul mugitor,
    Tot pus la poala munților.

    El plug cu plug frumos legă
    Și boii-n jug îi fluieră
    Mânându-i înșirați spre vale,
    Dar să-i clintească nu fu cale,
    Căci boii ceia ne-nvățați
    Să dea la plug cu-atâția frați
    Nepricepuți ei înlemniră,
    Ba nici un pas nu se clintiră.

    Și tare blestemă țăranul,
    Cât să-i ajungă pe tot anul
    Din biciul lui plesni de vai,
    Dar boii se uitau niznai.

    Trecu așa un ceas spurcat,
    Țăranul mut și asudat
    Trăgea și împingea de ei,
    Dar parcă erau prinși cu clei.

    Pe om necazu-l năpădi
    Dar nu cedă, nu șovăi,
    Și cum se face-ntr-o poveste,
    Când răul tot mai mare este,
    Iată că vine-o alinare,
    Ce nechemată parc-apare.

    Țăranul nostru mult striga,
    Văzduhul tot cutremura,
    Și-așa din ceruri îl văzu,
    Preasfânta lună și-l plăcu,
    Ea îl privi cum se zbătea
    Cum colo-n dâmb el blestema,
    Cu gândul doar la liberate,
    Pentru el și-ale sale sate.

    Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
    Ea patimă pe om a prins,
    Ce dârz și tare asudat,
    Era și chipeș și bărbat.
    Porni dar ea dintr-un castel,
    Veni spre sat, veni spre el
    Și codrii toți ea-i scutură
    De-a ei făptura fremătă.

    Năuc, țăranul tresări,
    Căci noaptea-ntreagă colcăi,
    Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
    Sclipeau acum în jurul lui,
    Și fiare multe se porniră
    Mistreții aprig grohăiră
    Și huhurezii lung țipară,
    Urlară urșii, lupii-urlară.

    Iară când toate le simțiră
    Că-n preajma atunci lor veniră
    Legați la plug pe lângă drum
    Săltat-au boii toți și: bum!…
    Pământul reavăn apăsară,
    De frica dinților de fiară.

    Fugiră, plugurile grele
    Le-au tras cu pietre stând pe ele
    Și au gonit pe deal în jos,
    Brăzdând ogor întins, mănos,
    Căci tare fură-nspăimântați
    Masculii ceia-ncornorați,
    Și prin negura ceea deasă,
    Trăgeau de zor gonind spre casă.

    Așa ară atunci țăranul
    Cu boii lui deodată lanul,
    Lăsând pe culmea de sub munte,
    Cu plugurile-acelea multe,
    Fâșii prin glod nenumărate,
    Adânci și drepte, despicate,
    Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
    Să facă el acele fapte,
    Vă jur că fără doar și poate
    Pierdu din noapte-o jumătate.

    Și cum veniră iarăși zorii,
    De vesele cântau prigorii
    Și mierle ciripeau mărunte,
    Fu omul la palat pe punte,
    De mi-l trezi pe han la șase.
    Dar hanul ia, de el uitase,
    Căci îl crezu țăran smintit,
    Apoi, încet, și-a amintit.

    Când însă se uită în zare,
    Scrutând frumoasa depărtare,
    Sub soare, dealul, tot lucrat,
    Ședea de brazde zgâriat
    Și omul cela-n fața lui,
    Cerea-mplinirea târgului.

    Privind mereu spre deal, mirat,
    Hanul apoi s-a mâniat,
    Tocmelii lor se-mpotrivi,
    Pe om cercă a-l ispiti
    Cu aur, dar nici că-l clinti.

    Apoi scoțând un paloș lat,
    La el se repezi-nciudat
    Și-n pântec lama i-o roti,
    Dar omul cela nu muri!

    Căci ia, de dragul izbăvirii,
    A biruit el legea firii
    Și moartea astfel nimici,
    De crudul han înmărmuri
    Și-uimit de-această întâmplare
    Îngenunche dar, hanul mare,
    Cerând țăranului cu boi,
    Cruțare și plângând apoi,
    Cerși el sfântă îndurare,
    Căci în miracol stă iertare.

    Bunul țăran, nevătămat,
    Pe han atunci l-a dezlegat
    El îndemnându-l cu răbdare
    Să-și strângă avuția mare,
    Lăsând în urmă văi și dealuri
    Și apele curgând în valuri,
    Lăsând și munții plini de sare,
    Să plece-n lume spre-altă zare.

    Învins dar hanul ascultă,
    Pe-ai săi barbari el îi luă,
    Ei din castelul gol plecară
    Și pe țărani îi dejugară…

    Apoi hotarul se-ntremă,
    De ce-a fost rău se vindecă,
    Țăranii împăcați trăiră
    Pământul iarăși și-l munciră,
    În țara ceea îngrijită,
    Bogată, largă, înverzită,
    Și-Ardeal de ei atunci numită.

    EPILOG

    Cântarea ceasta-a-fost visată
    Și scrisă-apoi și recitată,
    Iar de vă place ce-am rostit
    Ori de vi-e drag ce ați citit,
    De mine să vă amintiți
    Și doar de bine să vorbiți.
    Acum povestea-o pun în cui
    Și-n pat cu mâțele mă sui,
    Căci iată noaptea vine iară,
    S-aveți cu toții-o bună seară!

     

    Despre Mihai Șteț

    Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de  tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”.

    Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.

    Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu

    Matricea Românească pune pe hârtie o problemă acută: exodul sau emigrarea populației din Basarabia, fenomen care a pornit o criză demografică de proporții.

    În momentul când vii dintr-o fostă enclavă socialistă, în care schimbările politice sunt la ordinea zilei, iar jocurile de culise sunt definitorii pentru puterea statală, ajungi să faci parte dintr-un veritabil exod, indiferent de distanță, locație sau societate aleasă. Fie că vii până în București sau te încumeți să treci Oceanul, rămâi cu aceeași insignă de emigrant.

    De ce mă doare această temă? Pentru că zilele trecute citeam că se preconizează un nou val de emigrație din mediul urban al Basarabiei, fapt care va duce pe termen lung la o stagnare. Cert este că acest fenomen nu e apărut de ieri, de azi, ci are o durată întinsă pe două decenii.

    Atunci când am reușit să obținem independența, la data de 27 august 1991, am pășit într-o așa zisă eră capitalistă, unde – speram noi – ne aștepta lumina de la capătul tunelului. În loc de asta, am primit un proces de privatizare dur, o sumedenie de incertitudini și o groază de sate-fantomă (Cuconeștii Vechi din Edineți, Dărcăuții Noi din Soroca sau Frumușica Nouă din Florești sunt doar câteva sate unde nu mai locuiește nimeni).

    Casă părăsită în urma exodului

    Casă părăsită în urma exodului. Foto: anticoruptie.md

    Nici până în ziua de astăzi nu se știe exact câți cetățeni au părăsit hotarele țării, iar autoritățile ridică, doar mirate, din umeri. Totuși, în prezent, circa o persoană din trei vrea să părăsească Basarabia, iar Organizația Națiunilor Unite prognozează, că până în 2050, țara va avea un număr de cetățeni sub cifra de două milioane.

    Și dacă harta țării începe să prindă tot mai slabe contururi ale așezămintelor de oameni, pierdem și din reprezentanții elitei intelectuale, care deznădăjduiți de realitățile vremii pleacă în căutarea unui Eldorado. Studiile arată că suntem în inima unui dezastru demografic. Așa cum evoluția implică un regres sau un progres, cifrele sunt cele mai potrivite să arate fațeta adevărată a realității. Experții ne aduc un studiu ilustrativ, început cam în 2008, în care determină cauzele principale ale exodului. Astfel, din datele acestei analize, motivele principale ale exodului uman sunt considerate: veniturile reduse în țară (45% dintre respondenți), dar și lipsa locurilor de muncă (24,5%) și starea deplorabilă din localitățile rurale (15,6%). Tineretul mai specifică și lipsa oportunităților de creștere profesională (10,2% dintre respondenți). Oamenii din Basarabia tind sa plece peste hotare cu scopul de a găsi oportunități de creștere profesională (25,5% dintre respondenți). În cautarea unei vieți mai ușoare, cu costuri de trai mai mici, vor să plece 23,4% din cei interogați, iar 18,1% – în scop de a obține venituri pentru a-și construi case de locuit. Aproape 12% dintre moldoveni ar pleca în căutarea unui loc de muncă, deoarece acesta nu poate fi găsit în țară.

    Emigrarea își arată colții: Basarabia rămâne doar cu bătrâni

    Emigrarea își arată colții: Basarabia rămâne doar cu bătrâni. Foto:anticoruptie.md

    În acești 25 de ani de independență, Republica Moldova a pierdut mai multă populație decât în timpul foametei din 1946 sau al celui de-al Doilea Război Mondial

    Iar dacă aceste cifre nu dau de gândit, atunci rămâne să vă spun că în acești 25 de ani de independență, Republica Moldova a pierdut mai multă populație decât în timpul foametei din 1946 sau al celui de-al Doilea Război Mondial. Dar lucrurile nu trebuie privite doar prin prisma calității forței de muncă, ci și prin urmările pe termen lung. În această ordine de idei, pot afirma că liceul în care am învățat, a pierdut cam 25% dintre pedagogii săi, care au luat drumul pribegiei, iar jumătate din colegii mei muncesc peste hotarele țării.

    Nici în România, rezultatele sondajelor nu sunt mai îmbucurătoare.Un raport al Organizației Națiunilor Unite plasează România pe locul doi, după numărul de emigranți, aceasta fiind devansată doar de către Siria. În cifre, România este a patra la nivel european, cu  un număr de circa 3,4 milioane de oameni în diaspora. Șocant este și faptul că, în fiecare zi, aproximativ două sute de oameni părăsesc țara definitiv, fără umbră de îndoială.

    Cel mai greu de perceput este faptul că ne pierdem identitatea, că se destramă familii și că pierdem seva poporului. Prinși în veșnica goană după înavuțire, uităm că rădăcinile ne sunt adânc implantate în măduva pământului românesc.

    La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.

    Umbra marelui Eminescu la Putna

    Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?

    Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.

    Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.

    Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul

    O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.

    Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.

    Doina lui Mihai Eminescu

    În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:

    De la Turnu-n Dorohoi
    Curg duşmanii în puhoi
    Şi s-aşează pe la noi;
    Şi cum vin cu drum de fier
    Toate cântecele pier,
    Zboară păsările toate
    De neagra străinătate;

    Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:

    Îşi dezbracă ţara sânul,
    Codrul – frate cu românul –
    De secure se tot pleacă
    Şi izvoarele îi seacă –
    Sărac în ţară săracă!

    Cine-au îndrăgit străinii,
    Mâncă-i-ar inima câinii,
    Mânca-i-ar casa pustia,
    Şi neamul nemernicia!

    Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:

    Ştefane, Măria ta,
    Tu la Putna nu mai sta,
    Las’ arhimandritului
    Toată grija schitului,
    Lasă grija sfinţilor
    În sama părinţilor,
    Clopotele să le tragă
    Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
    Doar s-a-ndura Dumnezeu,
    Ca să-ţi mântui neamul tău!
    Tu te-nalţă din mormânt,
    Să te-aud din corn sunând
    Şi Moldova adunând.
    De-i suna din corn o dată,
    Ai s-aduni Moldova toată,
    De-i suna de două ori,
    Îţi vin codri-n ajutor,
    De-i suna a treia oară
    Toţi duşmanii or să piară
    Din hotară în hotară –
    Îndrăgi-i-ar ciorile
    Şi spânzurătorile!

    Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.

    La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut

    Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!

    Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Prinşi în mijlocul evenimentelor şi pasiunilor, mai mici sau mai mari, tindem să uităm să preţuim ceea ce avem. De aceea, aşa cum ne mărturisea marele Grigore Leşe, avem nevoie de experienţa «departelui» şi de un pas în spate, pentru a înţelege şi aprecia mai bine ceea ce este România, şi ce îi datorăm. O discuţie, la Sud de Dunăre, cu părintele Neluţu Oprea, preot iconom al singurei biserici româneşti din Sofia, Bulgaria.

    Matricea Românească: Părinte, vă rog să vă prezentați pentru publicul nostru.

    Pr. Neluțu Oprea: Sunt părintele iconom stavrofor Neluțu Oprea și sunt reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în această frumoasă biserică din Sofia, care este și proprietatea Statului român – una dintre cele mai mari și importante biserici, prin originalitatea construcției și prin tot ceea ce există, pe care Statul român, respectiv Biserica Ortodoxă Română, o deține în străinătate – în scopul strângerii legăturilor de prietenie între cele două Biserici ortodoxe surori, cele două popoare prietene, român și bulgar. De asemenea, pentru satisfacerea tuturor nevoilor credincioșilor români care locuiesc aici, în Sofia, nu atât de departe de Biserica-Mamă.

    Matricea Românească: Cât de important este pentru românii de aici să aibă o biserică, un locaș de cult unde pot veni să se roage?

    Pr. Neluțu Oprea: Într-adevăr, Biserica noastră este una reprezentativă, slujim în fiecare duminică și, după sfințirea acestei biserici, care a avut loc în anul 1923, până în prezent a funcționat neîntrerupt, fiind păstorită numai de către preoți trimiși de către Patriarhia Română. Este un lucru important pentru fiecare creștin român, mai ales care este în străinătate, să aibă un locaș de cult. Biserica este reprezentativă, neavând un cimitir, iar românii noștri din Sofia, căsătoriți aici sau veniți la muncă, aparțin jurisdicțional bisericii de cartier. Dar Biserica noastră este una deschisă în fiecare duminică, iar aici se întâlnesc şi se revăd românii, aici deapănă amintirile de peste săptămână. Este locașul care îi adună pe toți după o săptămână de muncă, la Sfânta Liturghie. Merg apoi la discuții, sau la o cafea.

    Matricea Românească: Am putea spune că sunteți un centru focal al românității din Sofia.

    Pr. Neluțu Oprea: Da. Și cu atât mai mult, lângă noi, aici în complexul parohial, se află și Asociația Aromânilor “Unirea” de la Sofia, cei care au fost și sunt credincioșii principali, fideli, ai Bisericii noastre. Ne-au ajutat așa cum au putut. Ne bucură faptul că locuim împreună! La Asociație, există și o bibliotecă. Iar fiecare credincios care are nevoie de o consultație, este primit cu bună plăcere sus. Într-adevăr, este un centru cultural-religios, pe care îl avem aici în Sofia.

    Matricea Românească a trecut Dunărea pentru a lua pulsul vieţii culturale şi spirituale a românilor din Bulgaria

    Matricea Românească a trecut Dunărea pentru a lua pulsul vieţii culturale şi spirituale a românilor din Bulgaria

    Matricea Românească: Cu ce probleme vin la Dvs. românii care, iată, trăiesc în Sofia și care simt nevoia să se raporteze la o instituție bisericească românească?

    Pr. Neluțu Oprea: Românii care vin la biserica noastră sunt unii și aceiași. Ne cunoaștem foarte bine. Majoritatea vine să se împărtășească și să se spovedească în cele patru posturi mari. În cursul săptămânii, dacă vor să ceară un sfat sau dacă vor să avem o discuție amicală, să putem să îi ajutăm într-un fel sau altul, sunt bineveniți. De asemenea, la biserica noastră au fost foarte mulți români care s-au căsătorit, alții care poate au avut alte momente mai puțin fericite pe care le-au săvârşit aici. Dar, pe lângă românii din Sofia, avem și bulgarii prieteni care locuiesc în apropiere și care vin și asistă la slujbele noastre.

    Matricea Românească: Cum gestionaţi acest lucru?

    Pr. Neluțu Oprea: Dacă românii vin mai târziu puțin, și bulgarii sunt de la începutul slujbei, slujba începe în limba bulgară, iar după aceea, când vin românii, continuăm cu limba română. Dintotdeauna, Simbolul Credinței, Sfânta Evanghelie, Apostolul și Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, le rostim și în limba bulgară, și în limba română. Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre.

    Matricea Românească: Cum reacționează credincioșii bulgari la spiritualitatea românească?

    Pr. Neluțu Oprea: Extraordinar! Nu fac diferența. Începând cu anul 1992, în Bulgaria a avut loc un raskol (o ruptură, n.n.). O parte din Biserică s-a răsculat împotriva fostului Patriarh, au avut un sinod alternativ. O parte dintre biserici erau ale Patriarhului legitim, celelalte ale Patriarhului raskolnic. Aşa se face că, într-un oraș, era şi un Mitropolit raskolnic, și unul de drept.

    Din 1923 până în prezent, Biserica română „Sfânta Treime” din Sofia a funcţionat neîntrerupt

    La fel era și în Sofia, de altfel: lumea mergea la o biserică și întreba: „A cui este biserica aceasta, a Patriarhului Maxim, sau a raskolnicilor?” Şi atunci, foarte mulți ziceau: „Mai bine mergem la Biserica română. Acolo este liniște, este pace și sunt de aceeași credință, de același botez și de același Dumnezeu. Nu?” De atunci vin credincioșii. Dar nu numai de atunci, pentru că sunt foarte mulți care locuiesc în apropiere și care iubesc biserica aceasta.

    Vă spun un secret: Sanctitatea sa Neofit, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare, pe vremea când dânsul și fratele lui, dirijorul Dimitrov, erau elevi, au trăit în incinta bisericii noastre. Mama lor era slujitoarea bisericii noastre, la pangar – vindea lumânări -, iar ei au trăit în niște dependințe pe care le avem aici, în interiorul complexului.

    Matricea Românească: Extraordinar.

    Pr. Neluțu Oprea: Apoi, înainte să plece la Seminar, s-a rugat la sfânta icoană a Maicii Domnului să-i îndrume pașii. Unde să se ducă, în viața monahală, sau în viața preoțească? De aceea, foarte multă lume și acum mă întreabă: „Părinte, unde este icoana la care s-a rugat Patriarhul Neofit să-i îndrume Dumnezeu pașii?”.

    Patriarhul Neofit este foarte apropiat de biserica noastră. Fiind Mitropolit la Ruse atâția ani de zile, a fost invitat de către toți ierarhii noștri, și cunoaște poate mai bine bisericile din România decât foarte mulți alții.  Dovadă că anul acesta, de ziua Bisericii noastre, de Rusalii, de Sfânta Treime, am avut onoarea să-l avem în mijlocul nostru. Din partea noastră, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a participat Înaltpreasfântul Teodosie de la Arhiepiscopia Tomisului. Am fost înconjurați de 18 preoți, 6 diaconi șamd. O sărbătoare care a dat nota aceea a spiritualității și a ecumenismului, pentru că i-am avut aici și pe reprezentantul Bisericii Ruse, pe omologul meu care este din Bulgaria, bulgari și români.

    Matricea Românească: Un exemplu foarte frumos de toleranță și de coeziune.

    Pr. Neluțu Oprea: Exact. De asemenea, şi credincioși români, şi bulgari, și de la Biserica Rusă. Mai ales că Înaltul Teodosie ne-a făcut o surpriză plăcută, aducând aici moaștele Sfinților Epictet şi Astion de la Constanța, spre închinare în ziua respectivă, a hramului.

    Matricea Românească: Pentru că suntem la Sud de Dunăre, în Sofia, aveți un sfat pentru românii care sunt fie aici, fie în altă parte în diaspora – cum să-și păstreze identitatea?

    Pr. Neluțu Oprea: În primul rând, Biserica este una. Este aceeași peste tot. Așa cum a spus Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu”, așa este. Pentru românii de aici, Biserica pe care o avem la Sofia este un punct de întâlnire, un centru de spiritualitate unde întotdeauna sunt bineveniți. Trebuie să Îi mulțumim bunului Dumnezeu că ne-a dat această Biserică, și că este a noastră, și că putem să avem grijă de ea. Pentru că au fost situații când am vorbit cu oameni care au plecat în străinătate, și spuneau că au suferit pentru că acolo nu aveau o biserică. Dacă aici nu aveau timp să vină, acolo se duceau o dată la o lună, și trebuia să parcurgă câte 300 de kilometri ca să ajungă la biserică. Poate de multe ori se întâmplă că ceea ce ai, nu prețuiești, iar ceea ce nu ai, prețuiești și vrei să ai mai mult. Biserica noastră este deschisă tot timpul, pentru oricine. Noi suntem aici, la dispoziția lor, să ascultăm ce au pe suflet.

    Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre

    Matricea Românească: La anul, vom sărbători Centenarul Marii Uniri. Cum veţi trăi epocalul eveniment aici, la Biserică?

    Pr. Neluțu Oprea: Aici, la Biserică, o să trăim același moment pe care îl trăiesc toți românii de peste tot, alături de cei care sunt în țară, pentru că este un moment important. Îl vom sărbători împreună în același spirit.

    Părintele Neluţu Oprea, de la Biserica ortodoxă "Sfânta Treime" din Sofia, Bulgaria, crede că românii au datoria morală, faţă de înaintaşi, de a-şi păstra credinţa şi tradiţia

    Părintele Neluţu Oprea, de la Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” din Sofia, Bulgaria, crede că românii au datoria morală, faţă de înaintaşi, de a-şi păstra credinţa şi tradiţia

    Matricea Românească: Ce exemplu ar trebui să luăm de la înaintașii noștri care au făcut Unirea?

    Pr. Neluțu Oprea: Trebuie să luăm tot ceea ce au făcut. Așa cum, și în Biserică, ne raportăm la cei care au fost înainte, să păstrăm acele învățăminte, acele canoane neștirbite. Cum a spus Mântuitorul, trebuie să păstrăm acea tradiție – și Scriptura, și Sfânta Tradiție – neştirbită, așa cum au lăsat-o moșii și strămoșii noștri. Să ne gândim – citeam undeva – că, atunci când creștinii din Hunedoara erau constrânși să treacă la religia de dincolo de noi, și Maria Theresa dăduse acest ordin, un bătrân a spus: „Vedeți cojocul aceste de pe mine? Este al meu. Dacă vreți, îl dezbrac și vi-l dau. Mâna este a mea. Dacă o vreți, tăiați-o și luați-o. Dar am o credință, pe care nu v-oi da-o nici vouă, și nici împărătesei voastre, ci numai lui Dumnezeu”. Asta trebuie să luăm bun, de la bunii și strămoșii noștri, pentru că tot ceea ce avem și de care ne bucurăm astăzi este datorită lor. Lor li se cuvine toată cinstea și închinăciunea în vecii vecilor, amin.

    Matricea Românească: Cum ați reacționat când ați auzit numele proiectului nostru?

    Pr. Neluțu Oprea: Este un lucru extraordinar. Toată lumea care vrea să facă ceva bine pentru credinţă şi românitate este de lăudat. Faptul că ați venit la biserica noastră, faptul că purtăm această conversație, că această filmare o vor vedea nenumărați oameni, pentru noi este o bucurie și vă așteptăm întotdeauna în mijlocul nostru. Mulțumim de asemenea reprezentanților Ambasadei Române la Sofia, care de fiecare dată nu au precupeţit să vină cu toţi reprezentanţii care au vizitat Sofia, pentru că aceasta este mândria noastră, și asta ne face să fim cunoscuți și noi, și locașul nostru de cult, în țară, pentru cei care nu știu despre el.

     

    Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Românul Cristian Dragomir este un student de elită la una dintre cele mai prestigioase universităţi de peste Ocean. El publică, începând cu luna februarie, o rubrică pe Matricea Românească, în care îşi împărtăşeşte experienţa în Ţara Tuturor Posibilităţilor.

    Vă povesteam data trecută câte ceva despre viaţa mea ca român în SUA. Trebuie să spun că, în zona mea şi la Universitatea mea, nu sunt singurul din ţară, ci am mai mulţi compatrioţi, inclusiv printre cadrele universitare. Sunt câţiva profesori români aici, dar sunt răspândiţi la mai multe facultăţi. Ştiu sigur despre un profesor de matematică la facultate la mine, dar nu l-am cunoscut încă. De asemenea, o româncă este profesoară de Securitate şi este posibil să fiu studentul ei, la un moment dat. Altfel, chiar când am ajuns aici, cineva care este român m-a ajutat să îmi deschid contul la bancă.

    Actul de identitate al americanilor este carnetul de conducere

    Zilele acestea, prioritatea pentru mine este să îmi iau carnetul de conducere, fiindcă aici este foarte greu cu transportul. Cel mai apropiat magazin se află la o distanţă de 40 de minute. Americanii stau foarte prost cu transportul în comun, la ei este ceva absolut natural să ai carnet la 16 ani, practic acesta este actul lor de identitate. Saptămâna aceasta dau “sala”, adică teoria, apoi peste trei săptămâni dau proba practică, traseul.

    La serviciu, pentru că vă spuneam că fac practică în Silicon Valley, lucrurile merg bine. Lucrez opt ore pe zi, ca la orice loc de muncă. În fiecare dimineaţă avem o şedinţă de 20 de minute, în care explicăm unui coordonator ce am făcut în ziua anterioară şi ce vom face azi, după care ne apucăm de treabă. Atmosfera este plăcută, dar este prematur să spun de pe acum dacă voi lucra aici. Ideal ar fi să lucrez la un startup – sau poate voi crea eu unul. Este cu totul altceva să lucrezi la un gigant IT sau la un startup care are 15 angajaţi, unde există o altă autonomie, altă atmosferă.

    În complexul unde am fost cazat de firmă sunt destui care au familii. În timpul liber mai merg la sală sau fac alte activităţi – încerc să ies pe cât de mult posibil.

    Un american ar cere de 10 ori mai mult decât un român

    Lumea vine în Silicon Valley pentru că aici se plăteşte cel mai bine. Faima locului este pe undeva justificată, din acest punct de vedere. Am auzit că se discută că şi România poate avea propriul Silicon Valley, la Cluj. Nu este imposibil, dar trebuie spus că firmele care îşi externalizează activitatea la noi o fac pentru că un american ar cere de 10 ori mai mult decât un român. Aici este diferenţa.

    Sfatul meu pentru tinerii care visează să studieze şi să muncească în SUA: încă din liceu, din clasa a IX-a, trebuie să ştii ce îţi doreşti, să fii hotărât, să îţi faci un portofoliu, să te duci la olimpiade şi activităţi, dar autentic, nu din obligaţie

    Deşi nu fac politică, trebuie spus că trăiesc printre programatori, majoritatea străini, care prin urmare nu îl prea agreează pe noul preşedinte Donald Trump. Totuşi, americanii sunt foarte divizaţi în ce îl priveşte – în statele unde se votează în mod tradiţional democraţii, evident că nu este văzut bine, dar când mergi în statele din centru, dacă spui ceva negativ despre el, rişti ca lumea să se uite urât la tine.

    Părinţii trebuie să strângă bani pentru facultate încă de la naşterea copilului

    Câteva vorbe şi despre sistemul universitar american, din care fac parte. Facultăţile din SUA îşi fac multă promovare în licee, astfel încât să aibă mulţi candidaţi, deoarece facultatea este un business, o afacere aici. Depunerea oricărui dosar costă, şi nu puţin. Dar, oricum, dacă vrei să ajungi la o facultate de top ai nevoie de mulţi bani – deci părinţii trebuie să înceapă să strângă încă de când se naşte copilul!

    Ca străin, este cu atât mai greu să devii student la o facultate de peste Ocean. Şi asta, fiindcă ei aleg doar 1-2 vârfuri dintr-o ţară, în vreme ce în Europa poţi să intri cu media de la BAC şi cu portofoliul, iar baza de selecţie este mai mare.

    Sfatul meu pentru alţi tineri care visează să studieze şi să muncească în SUA: încă din liceu, din clasa a IX-a, trebuie să ştii ce îţi doreşti, să fii hotărât, să îţi faci un portofoliu, să te duci la olimpiade şi activităţi, dar autentic, nu din obligaţie, pentru că intervievatorii îşi dau seama imediat. Iar ceea ce faci în liceu îţi poate decide viitorul.

    Cristian Dragomir

    Diaspora




    Fă totul să rămâi, nu să pleci

    14 august 2018 |
    După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă - cel puţin teoretic - mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian...

    Suntem mulți și suntem puternici

    8 august 2018 |
    Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

    O dublă pasiune: între medicină și literatură

    6 august 2018 |
    Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească. Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate...


    România nu se termină la graniţe. Lucian Marina, “Adrian Păunescu de Voivodina”: “Suntem 1000 de români în Novi Sad, oameni de elită. În documente se spune că oraşul a fost fondat şi de unul Ion Valahul”

    3 iulie 2018 |
    Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi - specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din...


    Matricea Românească la Atena. O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti - în mod parşiv - de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

    3 mai 2018 |
    Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am...



    Exodul basarabean sau cum dispare o țară de pe hartă

    26 octombrie 2017 |
    Matricea Românească pune pe hârtie o problemă acută: exodul sau emigrarea populației din Basarabia, fenomen care a pornit o criză demografică de proporții. În momentul când vii dintr-o fostă enclavă socialistă, în care schimbările politice sunt la...




     
    ×

    Donează

    Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

    Donează