Tag

Diaspora

Dumitru-Horia Ionescu a plecat în Germania în 1984. După multe peripeții, a ajuns împreună cu mama sa, Lidia Ionescu-Stăniloae (fiica Părintelui Stăniloae), la Freiburg. Statutul de refugiat politic nu le-a deschis imediat ușile către integrarea în societatea germană, dar ei nu aveau de ales, regimul comunist din România descuraja totalmente orice gând de întoarcere. Rememorând anii de început, Dumitru-Horia Ionescu poate privi analitic spre imigranții de astăzi din Germania, care adesea refuză ei înșiși integrarea, și face o evaluare și a măsurii în care ideea europeană are încă substanță. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza de mai jos a răspunsurilor invitatului nostru.

 

 

  • Toată lumea se temea, cu prilejul alegerilor europene, de creșterea ponderii extremiștilor. Nu s-a confirmat, iar acest lucru este foarte bun, pentru că scopul Uniunii Europene este acela de a crea bunăstare socială
  • Democrația trebuie să se articuleze cu unele coordonate economice. Pentru că, în cazul în care nu se reușește menținerea unui nivel de trai ridicat în toate țările membre, aceasta poate duce pe viitor la afectarea democrației
  • Să nu uităm: când Statele Unite s-au pregătit de război împotriva lui Hitler, economia americană a trecut de la liberalismul absolut care îi este specific către un control al statului asupra unor anumite ramuri ale industriei și finanțelor, astfel încât statul să aibă posibilitatea de a menține efortul de război.
  • Sărăcia aduce în mod obligatoriu dictatură. Iar statele au datoria să prevină acest lucru
  • Politicienii de la ”butoanele” Uniunii Europene gândesc în continuare la nivelul anilor ’80 sau ’90. Aceasta este criza. Trebuie să apară o generație nouă de politicieni, care să regândească în mod fundamental ce înseamnă de fapt acest spațiu comunitar.
  • O formă de naționalism în Franța de zi cu zi: învățătoarele și profesoarele care le spun elevilor lor că, dacă știi să vorbești bine limba franceză, nu mai e nevoie ca francez să înveți o limbă străină. Din acest motiv, care trădează o structură istorică, francezilor le va fi greu să fie un motor al UE, în adevăratul sens al cuvântului. Se aude foarte bine atunci când ei rostesc ”Vive la France!”. Lor le va fi foarte greu să integreze ideile și curentele din întreaga Europă.
  • În timpul lui Napoleon, pe ambele maluri ale Rinului, de exemplu, școlarizarea se făcea în franceză. Toți copiii erau obligați să vorbească foarte bine franceza, pentru că Franța era atunci mult mai puternică decât micuțele state germane. Efectul neașteptat a fost o formă de integrare europeană: erau veri foarte ploioase în Germania, iar viticultorii germani au plecat din zona Rinului în zona Champagne. Toate firmele de șampanie din Franța sunt înființate de germani, acolo ei au făcut cel mai minunat vin din lume, care este șampania franțuzească. Și totul datorită faptului că vorbeau perfect franceza!
  • Asta o spun oricărui tânăr din România: hai să știm măcar două limbi străine! Cine știe, poate va vrea vreun român să facă odată vin în Franța!
  • Multe elite ale României s-au format în Occident, e adevărat. Dar acești oameni s-au întors în România! Acest lucru nu se mai întâmplă astăzi. Și cred că asta e problema pe care o avem și o vom avea în continuare.
  • Mina Minovici a fost invitat de nenumărate ori să devină ministru al sănătății în Franța. Iar institutul de medicină legală din Londra este după modelul lui Mina Minovici. Deci el ar fi putut să plece oriunde, să câștige mult mai mult decât la București, dar el a preferat să se întoarcă și să lucreze aici.
  • De ce s-au întors elitele noastre în România și nu au rămas în Paris sau în Berlin? Aveau un ideal. Aveau un plan de țară.
  • Rolul politicii este acela de a crea un plan. Europa este o Europă a regiunilor. Noi trebuie să ne creăm un plan în regiunea noastră și să-l adaptăm la legile și normele europene.
  • Să mă integrez în Germania anilor 80 mi-a fost mult mai greu decât le este acum imigranților să se integreze. Mama (Lidia Stăniloae, n.red.) vorbea perfect nemțește, dar foarte mulți ani ni se reproșa că vorbim cu accent. Oriunde mergeam era o întrebare standard: De unde veniți? Societatea germană s-a schimbat între timp foarte mult. Acum nici copiilor nu li se mai cere să vorbească germana până la ultimul punct și la ultima virgulă, ci trebuie să se înțeleagă cu ceilalți în limba germană cât mai bine.
  • Cine vine astăzi în Germania și nu se integrează este vinovat și răspunzător de acest lucru.
  • Nu cunosc cifre exacte, dar știu că există și o minoritate de imigranți care refuză să se integreze în Germania.
  • Cu riscul de a fi incorect politic: observi pe stradă, în Germania, că există o dorință de exclusivitate la noii veniți. Nu atât nemții nu doresc să intre cu ei în legătură, ci ei doresc să rămână între ei și nu doresc să aibă legături cu germanii.
  • Economicul este una dintre cheile cu care se poate rezolva problema integrării imigranților care cultural sunt foarte diferiți. Dar și educația. Și aici este vorba și de educarea occidentalilor, care trebuie să învețe să accepte religia și felul de viață al noilor tăi vecini.
  • De ce ne privește incendiul de la catedrala Nôtre Dame? Pentru că această catedrală este un simbol al ideii europene.Dar să ne ferească Dumnezeu ca noua construcție a catedralei să fie doar un fel de muzeu lipsit de personalitatea tradiției creștine!

 

O seară oarecare, la un centru de fotocopiere. Asistenta care îmi scanează cartea de bucate pe care tocmai i-am împrumutat-o se întoarce la mine radiind:

– Care-i treaba? Tipul ăsta e plecat afară? Şi găteşte feluri de mâncare româneşti?

– Nu e un tip, e un băieţel, îi atrag atenţia.

– Foarte tare! Iar gogoşile astea arată excelent. Cred că o să gătesc şi eu în seara asta.

Dau să plătesc, dar tânăra e absorbită:

– Îmi cer scuze. Mă uitam la reţetă, să văd ce-mi trebuie…

bucătărie românească băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte româneşte reţetă gogoşi

Reţeta de gogoşi româneşti a lui Justin a făcut lumea să îşi lingă degetele din „Big Apple” până în „Micul Paris”

Iustin (americanizat, Justin) are 13 ani şi tocmai ce a publicat o carte de bucate – cu care a reuşit să facă ceea ce preţioşii din înalte funcţii ale Statului n-au reuşit şi n-o să reuşească în veci, pentru că sunt nişte filistini încremeniţi în proiect şi n-au candoarea lui: să retrezească interesul pentru România. Pentru tradiţie. Pentru familie. Să dea un impuls de optimism. Să facă oamenii să zâmbească, animaţi, încrezători în viitor.

Vă repet: Iustin are 13 ani.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe şi-n Potemkiniade sterile şi nesincere, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America

Nu voi face aici “recenzia” cărţii lui, pentru că îmi lipseşte expertiza tehnică, dar şi pentru că sufletul nu se recenzează. Iar Justin Cassablanca, pe numele lui complet, e un copil român, de peste Ocean, care visează un mare vis: acela de a trăi (mai mult) în ţara lui de origine şi de a scrie corect româneşte. De visat în româneşte, o face deja, iar cartea lui, Găteşte cu mine! (în original: Cook with me!, editura Eurostampa, Timişoara, 2018) – un proiect şcolar, de vacanţă – este dovada acestei visări frumoase, la Patrie.

Justin Cassablanca şi mama lui, medicul Anca Stuparu

Împreună cu mama sa, medicul Anca Stuparu

O carte minunată, pe care o recomand oricărui român şi care, deşi – sau poate tocmai pentru că – e proiectul de suflet al unui puşti din diaspora, musteşte de atenţie la detaliu şi de o calitate tipică pentru un wunderkind.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe irosite pe Potemkiniade sterile şi nesincere, întru beneficii personale, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America.

băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte româneşte copertă carte de bucate

O carte excepţională: „Găteşte cu mine!”, a lui Justin Cassablanca (13 ani, român din New York)

… îmi povestește interlocutoarea mea, care locuiește, trăiește și muncește de vreo zece ani tot într-o țară ex-comunistă, călcată în 1968 de tancurile sovietice.

Nu-mi place exprimarea ei, “din păcate”, dar o înțeleg. Pentru diaspora românească, ce se pretinde (și e manevrată ideologic drept) o specie umană superioară timizilor / lașilor / incompetenților rămași pe meleaguri natale, “acasă” a devenit sinonim (din „vatra părintească”) cu: corupție cronică, birocrație, învățământ anacronic, spitale unde te internezi să te faci bine și ieși mort, poluare, griji, cancer. Dacă Occidentul e Raiul, România e Iadul. Și cine vrea să ajungă în Iad?

Interlocutoarea mea din diaspora greșește. A spune “din păcate” în aceeași frază cu “acasă” și “România” e un gest acoperit doar la suprafață. E-adevărat că afară se trăiește mai bine, cel puțin prin prisma unor indicatori obiectivi. Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”, vorba lui Goga. Afară omul e respectat, la noi e hăituit. Afară, poți să ai și loc de muncă, și viață personală. Afară, poți să ai dizabilități, pentru că fiecare muzeu și loc public te tratează egal. Cu totul altfel stau lucrurile la noi.

Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”

Nu stau s-o conving pe interlocutoarea mea că greșește, fiindcă n-are rost, iar devoțiunea față de “murdara” glie românească nu se argumentează. Când visul de plastic al conaționalilor noștri plecați afară se va lămuri, și ei, precum atâția alții, vor vedea limpede că România nu e un “din păcate”, ci un “din fericire”.

Ei trebuie să înțeleagă însă că viața nu se trăiește doar între 20-40 de ani, privind partea goală și căutând cusururi, nici soției, nici țării, și că opțiunea de a te-ngropa printre străini e absolută și înfricoșătoare, întocmai ca Judecata de Apoi. Din păcate!

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

Foto deschidere: inhabitat.com

După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă – cel puţin teoretic – mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian Mielcioiu îşi spune povestea unei pribegii ratate, dar şi a unei vieţi împlinite, acasă.

Nu cred să fie român care să nu fi fost ispitit după 1989 de cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în altă ţară. Ştim din statistici că numai între 2007 şi 2017 au plecat din România peste trei milioane de români. Însă nu vom putea şti vreodată numărul românilor care au rezistat acestei ispite, fiecare legându-se de catargul propriilor judecăţi şi sentimente care s-a dovedit în cele din urmă suficient de puternic ca să-l reţină în ţară.

Când acest cântec de sirenă s-a auzit şi în familia noastră lucram amândoi la Stat, eu la un institut de cercetare şi soţia în învăţământ. Copilul nu apăruse încă, alte angajamente constrângătoare nu aveam, pe scurt aveam toată libertatea pe care ţi-o dă lipsa obligaţiilor de orice natură când eşti foarte tânăr.

Pe vremea aceea România nu era în UE, iar nemulţumirea noastră cea mai mare era legată de ritmul redus în care se schimbau lucrurile în direcţia bună. Nu puteai să nu te gândeşti că în ritmul acela şansele să îmbătrâneşti aşteptând un trai mai bun erau foarte mari. Judecând astfel, alegerea era una simplă: pleci într-o ţară în care să te bucuri de beneficiile civilizaţiei de tip occidental chiar de la sosire sau rămâi în România, sperând că nu vei îmbătrâni până când vei avea parte de ele şi aici.

La 8 dimineața când intram pe poarta institutului aveam senzaţia că mă întorc în timp. În toamna anului 1989 vizitasem institutul ca elev în clasa a IX-a al unui liceu de matematică-fizică ce era un fel de pepinieră pentru acel institut. După absolvirea liceului, dacă nu intrai la facultate, puteai să te angajezi liniştit acolo, într-o tradiție care a condus în timp la situația în care părinții ajungeau să fie colegi de serviciu cu proprii lor copii. O tradiție ale cărei rădăcini adânci nu au fost smulse din mentalul românesc nici până astăzi, dimpotrivă, ea a continuat să se perpetueze paralizând toate instituțiile Statului român, ale căror organigrame gem suprapopulate de rubedenii colegi de serviciu.

La 8 dimineața, când intram pe poarta institutului, aveam senzaţia că mă întorc în timp

Experienţa angajării mele la institut n-a făcut altceva decât să-mi confirme chiar de la început că obiceiul pământului rămăsese neschimbat, cu toate că trecuseră mai mult de zece ani de la Revoluţie. Se scoseseră la concurs cinci locuri de inginer cu diverse specializări, iar eu am picat primul sub linie cu a şasea medie. Întâmplarea a făcut ca primul admis să se răzgândească şi aşa am ajuns eu să am a cincea medie din concurs ocupând ultimul loc disponibil. Ulterior am aflat că cel care ocupase primul loc voia de fapt să se transfere pe acelaşi salariu de la altă sucursală a regiei respective din care făcea parte şi institutul. Cum la institut sporurile erau mai mici, nu putea să aibă acelaşi salariu, lucru care l-a determinat să se întoarcă înapoi de unde voia să plece. Părinţii celorlalţi patru candidaţi admişi lucrau de mulţi ani la institut, cum aveam să aflu după ce am ajuns cu toţii colegi de serviciu. Trei ani, cât am stat eu acolo, m-am simţit ca un copil adoptat de marea familie a institutului, în care aveam să descopăr şi oameni foarte bine pregătiţi pentru care respectul meu a rămas neştirbit până astăzi, chiar dacă a trecut mult timp de atunci.

Unii dintre aceşti colegi de serviciu erau chiar părinţii unora dintre colegii de liceu cu care vizitasem institutul înainte de Revoluție. Faptul că niciunul dintre ei nu-şi angajase copilul la institut m-a bucurat, chiar dacă mi-ar fi plăcut să-mi fie colegi şi acolo. Am avut totuşi norocul să fiu coleg de birou chiar cu unul dintre colegii mei de clasă de la liceu. Ca şi mine, şi el se angajase la institut fără pilele pe care să i le pună vreo rudă. Din câte ştiu, şi acum mai lucrează acolo.

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism. Un mod de lucru care te făcea să te simți inutil pentru că beneficiarul temei tale de cercetare nu ştia ce să-ți ceară, iar tu nu ştiai de ce are el nevoie. Ajungeai să-i propui beneficiarului, care era o altă sucursală a regiei din care făcea parte şi institutul, o anumită lucrare, el îşi însuşea propunerea ta şi ți-o trimitea înapoi în nume propriu, ca şi cum el făcuse propunerea respectivă, iar tu o executai. Cu alte cuvinte, tu centrai, tu dădeai cu capul, într-un joc de o inutilitate exasperantă. Tot jocul ăsta absurd era întreținut de Statul român prin sponsorizări generoase care nu produceau aproape nimic.

După trei ani în care intram dimineața într-o instituție rămasă neschimbată de pe vremea Republicii Socialiste România, ca să ies după opt ore din ea încercând să fac față într-o Românie nu cu mult mai avansată, am ciulit şi eu urechile la cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în străinătate.

Cum nici soţia mea nu se putea lăuda la ora aceea cu o experienţă mai reuşită în învăţământ, am început să facem toate demersurile necesare ca să plecăm din ţară. În tot acest timp încercam să ne acomodăm cu ideea emigrării, purtând fel şi fel de discuţii pe temă. Într-una dintre ele, într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem.

Într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem

Eram foarte tineri şi realizam dintr-o dată că nu poţi lua o asemenea decizie care ascunde implicaţii nebănuite, până nu eşti convins că ai făcut totul ca să rămâi. Şi noi ştiam foarte bine că mai erau câteva lucruri de încercat, înainte să plecăm cu conştiinţa împăcată că am făcut tot posibilul să rămânem în România.

După acest moment de iluminare în care am văzut clar ce aveam de făcut, ne-am dat demisiile de la Stat, după care lucrurile au evoluat pentru noi într-o direcţie care ne-a confirmat că am fi făcut o mare greşeală dacă am fi plecat din România.

România nu se poate schimba repede dacă cei capabili de această schimbare nu fac totul ca să rămână s-o schimbe.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

 

Foto deschidere: time.com

Fă totul să rămâi, nu să pleci

14 august 2018 |
După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă - cel puţin teoretic - mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian...

Suntem mulți și suntem puternici

8 august 2018 |
Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

O dublă pasiune: între medicină și literatură

6 august 2018 |
Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească. Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate...