„Băiatul rău al sportului”, „magnific”, „fermecător”, „temperamental”, „arogant”– sunt doar o parte dintre cuvintele folosite de-a lungul anilor de presa internațională pentru a-l descrie pe tenismenul român Ilie Năstase. Viața și cariera primului număr 1 din istoria clasamentului ATP, controversele care l-au înconjurat, dar și amprenta pe care a lăsat-o asupra lumii tenisului sunt subiectul documentarului NASTY, care va putea fi urmărit din 16 aprilie în cinematografele din toată țara. Îmbinând imagini de arhivă extraordinare și interviuri cu unii dintre cei mai cunoscuți sportivi din lume, precum Rafael Nadal, Björn Borg, Jimmy Connors, Nadia Comăneci sau Boris Becker, NASTY spune povestea unui personaj unic. Și Phil Knight, co-fondatorul Nike, vorbește, într-un interviu exclusiv, despre relația cu Năstase, acesta fiind primul sportiv profesionist care a semnat un contract de reprezentare cu celebrul brand în 1972.

Documentarul este regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu & Tudor D Popescu și distribuit de Transilvania Film. Producătorii NASTY sunt Cosmin Hodor (HDR Evolution) și Tudor Giurgiu (Libra Films), iar co-producător este  (Vice President & Executive Producers Documentaries HBO EMEA – HBO Max).

Premiera de gală a filmului va avea loc pe 16 aprilie, la Sala Palatului din București, în prezența lui Ilie Năstase, a echipei și a invitaților speciali. Biletele au fost puse în vânzare – https://eventbook.ro/film/bilete-nasty-premiera-de-gala

În 1972, Ilie Năstase a câștigat primul său US Open și a ajuns în finala Cupei Davis și a Wimbledonului. O combinație irezistibilă de talent, excentricitate și umor au făcut din Nasty (porecla pe care i-a dat-o presa) un veritabil showman admirat de fani, comentatori, dar și de alți sportivi. După Năstase, tenisul nu a mai fost la fel.

„Ilie Năstase pe teren a fost fabulos. Acest tânăr venit dintr-o țară comunistă a reușit, în doar câțiva ani, să cucerească lumea prin talent și personalitate. Lucrăm de 5 ani pentru acest proiect, timp în care am descoperit arhive impresionante despre cariera și viața lui Năstase și am avut șansa să discutăm cu superstaruri ale sportului, oameni care au fost profund influențați de el. Cred că, în final, eforturile noastre se vor vedea pe marele ecran – un portret al unui personaj complex, mereu surprinzător, greu de definit, care a făcut istorie și pentru România, dar și pentru tenis.” Tudor Giurgiu, regizor și producător.

Primele imagini din NASTY au fost lansate pe rețelele de socializare @nasty.themovie (Facebook, Instagram & TikTok). Afișul filmului integrează un portret al tenismenului creat de artistul Roger Huyssen pentru a ilustra un interviu cu Năstase apărut în revista Playboy SUA din iunie 1977.

„Am fost fascinat mereu de lejeritatea lui Ilie Năstase pe teren. Iar eu l-am prins destul de târziu, jucând doar meciuri demonstrative. Am crescut în familie cu numele lui. Mulți specialiști în tenis, inclusiv Björn Borg, spun că doar doi jucători din istorie au avut un har special: Năstase și Federer. Când am citit și autobiografia lui Ilie m-am decis să facem acest film. Acum, când e gata, îmi dau seama că superlativele folosite pentru a-l descrie nu sunt deloc exagerate. În unele momente, el a fost mai popular chiar decât tenisul în sine. Asta mi-aș dori să vadă noile generații în Nasty, – o figură inspirațională, care a zguduit lumea” Cosmin Hodor, co-producător.

Ilie Năstase, cunoscut sub numele de “Nasty” în cercurile sportive, s-a născut în București, la data de 19 iulie 1946, și este unul dintre cei mai legendari jucători de tenis români din toate timpurile și unul dintre cei mai carismatici sportivi din istoria acestui sport.

Cu o carieră în tenis impresionantă și plină de realizări remarcabile, Ilie Năstase a fost primul jucător român care a devenit numărul 1 mondial în clasamentul ATP, titlu ocupat 40 de săptămâni, între 1973 și 1974. De-a lungul carierei, a câștigat șase titluri de Grand Slam, dintre care două la Roland Garros (1973, 1970), unul la US Open (1972) și trei la Wimbledon (1973, 1971, 1970), marcând un record pentru un jucător român.

Cunoscut pentru stilul său de joc inventiv și spectaculos, Ilie Năstase s-a remarcat printr-o combinație unică de tehnică, inteligență și imprevizibilitate pe teren. A ieșit în evidență nu doar prin talentul său pe teren, ci și prin personalitatea sa puternică și excentrică, fiind considerat un adevărat showman pe terenul de tenis.

A fost, de asemenea, și un lider carismatic al echipei de Cupa Davis a României, conducând echipa către finală în 1969 și 1971, câștigând titlul în 1972. Succesul a fost de partea lui și în competiții de dublu, câștigând titluri mari, fiind apreciat pentru abilitățile sale strategice și pentru parteneriatele excelente cu diverși parteneri.

Cu toate că viața și cariera sa nu au fost lipsite de controverse – fiind deseori implicat în incidente pe teren, fiind sancționat de mai multe ori pentru comportamentul său sau pentru comentariile provocatoare, Ilie Năstase a avut o contribuție remarcabilă la tenisul mondial și la promovarea tenisului în România și la nivel global.

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Documentarul „Fierarul din Albac”, parte a trilogiei „Trei pe vale” – proiect ai cărui protagoniști sunt tot atâția meșteri români – semnate de către regizorul Gabriel Durlan reprezintă, fără tăgadă, o producție cinematografică obligatorie pentru românii de astăzi. Spun acest lucru, întrucât nu mulți dintre noi au avut ocazia să fie martorii unui proces aflat pe cale de dispariție: potcovirea unui cal sau a unui bou. Iar previziunile sumbre cu privire la soarta vechilor meșteșuguri autohtone indică faptul că astfel de ocazii vor fi tot mai rare în viitor.

Documentarul independent, realizat în anul 2015, într-un atelier din satul Albac (județul Alba), ne prezintă, în puțin peste jumătate de oră, munca de o viață a unui meșter român, într-un mod mai rar întâlnit pe micul ecran: fără intervențiile bombastice ale unui narator, fără întrebările ajutătoare ale realizatorilor și, poate cel mai important, fără tușa superficialului hollywoodian. În schimb, îl avem pe fierarul Ioan Popa, cel care își spune povestea în cuvintele simple și înţelepte ale țăranului muncitor. Vorbele sale ne apar cu atât mai „românești”, cu cât sunt însoțite de sunetul autentic al vieții de la țară, cel format din zgomotul greierilor, din cântecul păsărilor și din „glasul” animalelor din bătătură. În asentiment cu Matricea Românească, regizorul Gabriel Durlan a dezvăluit faptul că meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără.

Meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără

Potcoava înroșită, culcată pe nicovala grea cu ajutorul unui clește zdravăn, este lovită de zor cu un baros uriaș, pentru un cal cafeniu ce-și așteaptă afară, cuminte, noile încălțări. Sunt cadre de o forţă deosebită, dar privirea blândă a murgului, un prim plan de câteva secunde bune, este poate cea mai expresivă imagine a peliculei.

Trailer „Fierarul din Albac”, regia Gabriel Durlan (2016)

Fierarul Ioan Popa nu doar tace și face, ci și explică întreg procesul aplicării unei potcoave. Meseria lui este una grea și migăloasă, care cere multă atenție, pentru că „nicio unghie nu seamănă cu alta”. Suplimentar, piciorul calului trebuie să aibă potcoava bine pusă, ca „să nu facă infecție”. Dar meșterul lucrează de 36 de ani în fierărie, „de atâta amar de vreme”, cum spune el, iar deprinderea apare doar dacă „ți-s dragi animalele. Dacă nu ți-s dragi, nimeni nu te poate învăța”.

„Fierarul din Albac” nu vă va oferi adrenalina și emoția unui blockbuster, dar vă va face mândri de satul românesc și de dăruirea cu care se muncește în ogradă și în atelier. El constituie o valoroasă frescă a unei îndeletniciri cuprinse din ce în ce mai mult de umbră, aspect întărit de către Gabriel: „Prin documentarele acestea doresc să construiesc un pod între spectatorul modern și meșteri și să aduc fragmente din viața acestor oameni. Seria «Trei pe vale» este un model de perseverență. Dar și un semnal de alarmă asupra faptului că oamenii aceștia dispar și că ceilalți trebuie să fie conștienți de valoarea muncii lor”.

“Chat with Alice”, văzut în week-end, la Festivalul de Film „Astra” de la Sibiu, e o poveste despre disperare şi despre speranţă, care te urmăreşte mult timp după scurgerea celor 21 de minute ale documentarului de un realism frust, semnat de către tânăra regizoare Sandra Isabela Ţenţ.

Alice e o româncă de 19 ani, cu un “bagaj” solid de experienţe nefericite, fugită de acasă la 14 ani şi, puţin mai târziu, lăsată însărcinată de către Dorian, mai vârstnic decât ea cu 35 de ani.

Dorian e artist – deci, în accepţiunea socială şi medicală a termenului, un inadaptat într-o «lume a lui», cu probleme psihice confirmate, care “se joacă pe sine” excepţional. La rândul ei artistă vizuală, una cu ambiţii academice, Alice face videochat, încercând să compenseze promiscuitatea “ocupaţiei” sale cu o atmosferă plină de iubire şi stimulantă creativ pentru băieţelul cuplului, Aristo. Previzibil, toate lucrurile fiind egale, eforturile sunt sortite eşecului iar echilibrul precar se destramă într-un efect de domino.

Alice şi băieţelul ei, Aristo Foto: Astra Film Festival

“Chat with @lice” e un film care vorbeşte despre disoluţia familiei “tradiţionale”, despre (i)responsabilitatea partenerilor şi despre presiunile asupra femeii moderne, despre lipsa claustrantă de opţiuni a individului într-un mediu viciat – dar pesimismul e nu atât proiecţia protagoniştilor, cât senzaţia spectatorului, care ştie că are în faţă cronica unei morţi anunţate. “La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară”, spune Dorian într-un pasaj-cheie al filmului, ce rezumă perfect drama „familiei Floyd”, una exponenţială pentru România. Pentru că Alice e mai mult decât portretul unei tinere femei ajunse pe marginea prăpastiei: e portretul unei generaţii, şi poate sub-culturi, româneşti.

La nebuni e linişte. Adevărata nebunie e aici, afară

“Cu «Alice» nu cred că am transmit neapărat ceva, ci să arăt. Am vrut să redau o relație care mie mi s-a părut deficitară, însă, după cum poți vedea în documentar, nu este (relaţia lui Alice cu Aristo, n.r.). De asemenea, am vrut să redau o dezvoltare a unei tinere fete, în contextul familial pe care ea și l-a asumat și şi l-a dezvoltat. Cumva, mi s-a părut interesant să vorbesc despre o relație care, în contextul societății actuale, nu funcționează – o relație dintre doi oameni care provin din două generații total diferite, care aparent au puncte comune și pot să stabilească o conexiune. Dar, în fond, nu e așa.

Va creşte acel copil fericit sau nu? Nu există o direcţie clară. Din punctul meu de vedere, există două posibilități – să ajungă un drogat și o scursură a societății, sau un individ remarcabil. Deoarece capacitatea lui interioară este undeva foarte sus și Aristo înțelege niște lucruri. Poate că și maturizarea aceasta precoce l-a determinat să înțeleagă faptul că Alice se prostituează azi în Suedia”, a declarat regizorul Sandra Isabela Ţenţ pentru Matricea Românească.

Vedem Alice-uri în diverse contexte din societatea românească – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e bun și onest din ele și se raportează doar la superficial

Vedem multe Alice-uri în societatea românească? “Da. Vedem Alice-uri în diverse contexte – politice, sociale – din ce în ce mai multe, din păcate – care, cumva, într-o notă discordantă față de Alice a mea, își uită valorile, pierd tot ce e cumva bun și onest din ele și se raportează doar la partea aceasta, de suprafață, de superficialitate.

Pentru Alice a mea, momentan evadarea este în videochat. Și în pictură.”

Nota Matricea Românească: [usr 5]

Lucrul cu lumina este cel mai primejdios, pentru că riscă să te orbească. Dar şi cel mai frumos, pentru că promite să te ilumineze. Aceasta ar putea fi una dintre concluziile documentarului “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” (artişti în lumină, n.r.), realizat de către Frank Galo şi premiat în iunie 2016 la Hollywood International Independent Documentary Awards, o veritabilă cronică nu doar a strădaniilor celor doi artişti români, ci şi o mărturie – profesiune de credinţă despre sensul creaţiei şi al creatorului. O proiecţie specială este programată la Hollywood, Los Angeles, pe 10 septembrie 2016.

“Eu nu muncesc mult. Muncesc tot timpul. Pentru că tot timpul creez. Tot timpul mă gândesc la obiecte de artă. Chiar şi noaptea. Visez expoziţii, visez obiecte de artă. Este o obsesie. O obsesie care îmi place, care mă absoarbe cu totul”, spune Marian Zidaru la începutul documentarului, cu o sinceritate impresionantă, specifică artiştilor care se contopesc cu propria creaţie. Dar poate că aceasta este definiţia artistului: omul care desfiinţează graniţa dintre profesional şi personal şi trăieşte în no man’s land-ul creaţiei, primind sugestii de la îngeri (“Îngerul este o idee bună”), desprins de realitatea obiectivă, dar sensibil la ea (“Cred că icoana nu este [de pictat] pentru oricine – trebuie să îndeplineşti anumite condiţii”).

Marian Zidaru: îngerul este o idee bună Foto: Mihai Vladu

“În momentul în care creez nu-mi pun probleme matematice. Nu calculez, ci pur şi simplu mă raportez la o stare interioară”, explică Marian Zidaru. În artă nu e loc de contabilitate.

Responsabilitatea gestului permează creaţia cuplului: “Înseamnă foarte multe lucruri atunci când pe o suprafaţă scrii «cer», sau scrii «pământ», sau scrii «orizont». Un băţ pe care scrii «orizont» devine multe lucruri: devine sceptru, devine sabia judecăţii care desparte stânga – dreapta, sus – jos.”

„La început a fost Cuvântul”: Marian şi Victoria Zidaru sunt doi artişti ai energiilor originare

Cei doi artişti şi-au lansat, la jumătatea lunii mai, albumul „Zidaru: Îngeri, tronuri, voievozi”

Este arta o revoltă în faţa ordinii sociale sau o judecată a acesteia? “Locul unui artist în societate este acela de a corecta. Artistul restabileşte mereu ordinea armonică, prin ceea ce propune vizual. Societatea, mereu, are tendinţa să se dezechilibreze şi artistul o echilibrează, fiind tot timpul la extremă cu societatea.”

Acesta este rolul artistului – să atragă atenţia; deci e mereu un semnal de alarmă – şi să ofere soluţii pentru echilibrarea societăţii

Luptă cu morile de vânt, sacrificiu sublim, act necesar? Oricare ar fi răspunsul, calea este una singură, şi nu permite abateri: “Trebuie să fii atent la drumul tău, la idealul tău, să-ţi asumi riscurile, iar la capăt vei vedea, dacă ai nimerit-o sau nu!”.

Ceea ce impresionează la “Marian & Victoria Zidaru – artists in light” este caracterul confesional al relatării – precum episodul în care distrugerea buşteanului, inevitabilă în procesul de creaţie, este echivalată cu un păcat, de care apoi sculptorul se spăşeşte, cu capul în mâini, cerând iertare timp îndelungat obiectului cioplit, pe care l-a “profanat”.

“Suntem doi sculptori, şi niciodată nu ne-am putut permite să lucrăm în materiale nobile. Şi atunci, ca să evit problemele economice, mi-am ales materiale care nu costă nimic, materiale simple, umile, gratis, pe care le găseşti în natură”, remarcă undeva Victoria Zidaru.

Artista Victoria Zidaru

În această naturaleţe luminoasă rezidă şi valoarea – artistică, umană, spirituală – a creaţiei celor doi Zidari cu nume predestinat spre a clădi, cu energia şi prin exemplul lor de râvnă, o nouă realitate.

Atelierul soţilor Zidaru

Marian Zidaru, pictând

Urmăreşte, mai jos, documentarul „Marian & Victoria Zidaru – artists in light”: