doina

La Bucureşti nu se mai zâmbeşte. E aproape inacceptabil social sau, dacă se zâmbeşte, e mai degrabă un rânjet de satisfacţie pentru – cel mai adesea – câştiguri financiare considerabile şi / sau strivirea rivalului. Nu e, în orice caz, un zâmbet sănătos. Un zâmbet viu. Nu. E zâmbetul mortului.

La Cluj nu se mai zâmbeşte – sunt ani buni. E prea multă agitaţie în epigonul Bucureştiului pentru a se zâmbi. Se aleargă frenetic, se râde zgomotos, se iubeşte şi mai zgomotos, dar nu se zâmbeşte. Se mănâncă haute cuisine, se dansează ameţitor în festivaluri nespuse, dar nu se zâmbeşte. Lumea e prea ocupată pentru astfel de bagatele.

La Timişoara e, egalmente, nebunie. Viitoarea capitală culturală a Europei îşi savurează succesul bând dintr-un cocktail de senzaţii, multe neîncercate pân-acum. Dar nici aici nu se zâmbeşte, pentru că nu e loc de zâmbete pe şantierele de idei. Zâmbetele încurcă productivitatea şi studiile de fezabilitate. În Banat se suspină şi se jubilează: dar nici aici nu se zâmbeşte.

La Alba Iulia nu se zâmbeşte, cu adevărat. Ci se zâmbeşte amar, trist, cu gândul la gloriile pierdute ale Celeilalte Capitale. Au trecut – mai e puţin – 100 de ani de când s-a zâmbit luminos, s-a plâns de emoţie şi s-a râs atât de cristalin în inima României.

La Galaţi, la Brăila, la Arad nu se zâmbeşte, pentru că asta ar stârni suspiciuni în valea plângerii, în sanctuarele părăsite de la hotare.

La Craiova nu se zâmbeşte – deşi oltenii sunt oameni vii. Ci se zoreşte, pentru că sângele clocoteşte. La Iaşi? La Iaşi se soarbe cu nesaţ parfumul teilor. Dar nici aici nu se zâmbeşte, sau dacă da – se zâmbeşte sideral, cu ochii-n stele, ca Eminescu.

Şi nici în Maramureşul nostru etern nu se zâmbeşte: ci se răzbate. Aici s-a inventat dăinuirea, dar viaţa nu e un zâmbet aici, nici pe departe. Ci un cântec de dor, şi de jale. O doină cântată de bătrâni, pe munţii noştri legendari, singurii care nu ne-au părăsit în Istorie.

Mai există, însă, un loc din România în care se zâmbeşte, şi acesta e Drobeta-Turnu Severin. Aici, la piciorul podului lui Apolodor, oamenii încă-şi mai permit să zâmbească, deşi n-au nici un motiv. Hale istorice sunt transformate în magazine chinezeşti, vechi sinagogi au fost reconvertite în birouri notariale, cetatea medievală are gresie drept pardoseală, un teatru superb, văduvit de trupă proprie, e nevoit să suporte sacrilegiul unor comedii bulevardiere. Doar Dunărea ne mai suportă, aşa cum a făcut-o mii de ani, de la Traian încoace.

De ce zâmbeşte lumea la Drobeta? Pentru că, în acest oraş atât de bulversant încât nu poate fi etichetat, viaţa e frumoasă fiindcă-şi permite să fie, contra evidenţei. Eşti fericit când n-ai nici un motiv să fii. Când te sprijini de un fluviu, de istorie, şi de Dumnezeu.

Dealurile de pe care va fi venit Traian Foto: Ovidiu Iordache

Mergeţi la Drobeta-Turnu Severin să vedeţi români care încă zâmbesc. E o privelişte de lux, pe care nu v-o permiteţi trăind în marile oraşe. Şi e o panoramă chiar mai frumoasă decât cea – bătând către malul sârbesc – pe care ne-o oferă sfântul pământ pe care Carol I călca, întâi, cu zâmbetul pe buze, la 1866.

Zâmbetul senin – iată lecţia umilei Drobete pentru (parte din) România.

Un oraş durabil: Drobeta-Turnu Severin

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

Foto deschidere: europalibera.org

Românii au făcut din suferinţa lor un brand, şi îşi sublimează această stare – dar nu numai – în cântec, crede Grigore Leşe, cel care susţine, într-un interviu pentru Matricea Românească, faptul că doar experienţa “departelui” ne poate face să ne apreciem unicitatea. Un material Matricea Românească despre şansa unică a românilor de a muri în Rai, cu unul dintre “glasurile” care spun cel mai bine povestea noastră.

Matricea Românească: Domnule Leşe, este primul Dvs. interviu pentru Matricea Românească. Atunci când auziţi “Matricea Românească”, la ce vă gândiţi?

Grigore Leşe: Eu, când mă gândesc la Matrice, mă gândesc la doină. La structurile arhetipale, pentru că este un gen neocazional, din păcate necunoscut şi, de cele mai multe ori, confundat. Se confundă doina cu cântecul strofic şi lucrurile acestea nu se cunosc încă în detaliu în România.

Matricea Românească: După 1989, ce s-a schimbat în structura spirituală a românului?

Grigore Leşe: Eu zic că nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat ceva, dar foarte puţin. Mă aşteptam ca, după 25 de ani, lucrurile să stea puţin altfel, scara valorilor să se schimbe, oamenii adevăraţi să predomine. Aşa cum spun eu de fiecare dată, trăim în două Românii: o Românie care “joacă” în afară, şi o Românie la noi. Cu alte cuvinte, România profundă nu se cunoaşte. Suntem cunoscuţi în lume cu lucruri nesemnificative. De exemplu: ciocârlia, obiceiuri nesemnificative aduse în scenă, şi-atâtea, şi-atâtea…

Matricea Românească: România profundă de ce este tăcută?

Grigore Leşe: Ştiţi de ce este tăcută? Pentru că nu avem profesionişti pe acest segment, din păcate. Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos. Şi unde întâlnim divertismentul, la ce se apelează când se “performează” acesta? Se apelează la cultura tradiţională. La conştiinţă, cu alte cuvinte.

Matricea Românească: Ce încercaţi să le insuflaţi elevilor Dvs.?

Grigore Leşe: Lucrurile adevărate. Eu nu m-am înscăunat în Universitate. Nu prefer o catedră specială nici în Universitatea Naţională de Muzică, şi nici în Universitatea Bucureşti. Cântecul popular nu se predă: cine horeşte, horeşte, cine nu horeşte, nu horeşte! Prefer studiul muzicologiei, dar cu aplicaţie. Nu este de ajuns să fii un bun teoretician. Trebuie să fii practician. Adică să împlineşti, şi apoi să interpretezi.

Oamenii se pierd în lucruri superficiale. Preferă divertisment păgubos. Există un divertisment artistic – cu care sunt de acord. Dar nu sunt de acord cu divertismentul păgubos

Matricea Românească: Cum vedeţi rolul profesorului – şi nu doar în domeniul Dvs.?

Grigore Leşe: Profesorul trebuie să fie tot timpul inventiv. Trăim alte vremuri, altfel se raportează lumea. De 25 de ani, oamenii umblă mult. Trebuie să avem experienţa departelui. Nu putem trăi din obişnuinţă. Din păcate, obişnuinţa ne aruncă în derizoriu. Trebuie să ne raportăm tot timpul la marea cultură, să ştim ce se întâmplă în jurul nostru. Nu suntem noi buricul pământului!

Matricea Românească: Pe ţăranul român cum îl simţiţi? Mai este senin?

Grigore Leşe: Ţăranul român? Eu aş spune că nu mai avem ţărani. Umblu mult, am umblat mult, am realizat atâtea emisiuni, am umblat în toate zonele ţării. Am peste 300 de episoade realizate în diferite comunităţi din România. Vremea ţăranului a dispărut demult. Trăim alte vremuri, aşa cum am spus. Oamenii doresc altceva. Sigur, ne raportăm la structurile arhetipale, ne raportăm la obiceiuri, ne raportăm la trecut, dar noi trebuie să trăim în prezent. Prezentul nu este cum ar trebui să fie. Tot timpul ne raportăm la un trecut, la un trecut pe care nu îl putem percepe. Eu mă raportez la trecut, dar nu la un trecut îndepărtat, ci la un trecut apropiat. De exemplu, în cazul meu, la horit: eu mă pot raporta la horit, la străbunicul, la străbunica mea, la bunicul, la bunica, la unchi, şi gata! Ce s-a întâmplat înainte de ei, nu pot şti. Eu trebuie să trăiesc clipa. Aşa sunt eu în ziua de astăzi. Aşa trebuie să trăiesc – să fiu prezent, să fiu trăitor, să aduc lumină, să aduc bucuria prin horit. Nădejdea.

Grigore Leşe, o veritabilă comoară naţională a României

Matricea Românească: Mulţi sunt paseişti, nu?

Grigore Leşe: Da. Adică, avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. Dacă trăim din cultura tradiţională, eu trebuie să spun întotdeauna o poveste. În cazul meu, când mă duc la Ateneul Român, sau unde mă duc cu concertul, eu trebuie să spun o poveste – să aibă povestea un început şi un sfârşit. Dacă nu am aceste calităţi, dacă nu am sensibilitate, dacă nu am talent, dacă nu am intuiţie, trebuie să mă reprofilez. Trebuie să fac altceva, la ce sunt potrivit. În lumea asta este loc pentru fiecare, dar fiecare trebuie să ştie unde îi este locul. Eu nu pot fi pe locul altuia, eu trebuie să fiu pe locul meu. Pentru asta trebuie să am conştiinţă. Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta.

Matricea Românească: Şi să nu fac umbră pământului degeaba.

Grigore Leşe: Da!

Avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Trebuie să creăm o poveste. Dacă lucrăm în economie, trebuie să ştim ce poveste vrem să spunem, ce vrem să împlinim. (…) Trebuie să ştiu la ce sunt bun eu pe lumea asta

Matricea Românească: Diletantismul, impostura aceasta este cea mai mare ameninţare la adresa românismului?

Grigore Leşe: Ştiţi cum? Cultura tradiţională românească, de 25 de ani, se raportează la Europa, la ţări. Fiecare ţară îşi caută identitatea. Dacă Dvs. mă întrebaţi, să spunem, pe mine: “Prin ce sunt românii identitari?”, mi-e greu să spun. Există o asemănare în lume, în Europa, până la contopire. De cântat, toată lumea horeşte. În lumea asta, este o hore. Şi horea asta are «pui». Şi s-a împrăştiat prin toată Europa. Nu-s multe hore pe lume. Cum horim noi, se horeşte şi în Iran, se horeşte şi în Irlanda. Se zice în cimpoaie şi în Scoţia, se zice în cimpoaie şi în Franţa, se zice în cimpoaie şi în Bulgaria. Suntem în lume, toţi suntem în lumea asta. Problema ştiţi care este? Că lumea asta, când a apărut, a fost făcută şi din rău, şi din bine. Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit. Nu pot schimba eu lumea…

Matricea Românească: Prin cântec, românul şi-a transmis toate stările şi toate momentele definitorii ale vieţii: de la naştere, până la moarte.

Grigore Leşe: Dar nu numai românii fac asta! Toate popoarele.

Matricea Românească: Ce mai rămâne din noi dacă nu ne cântăm dorul, dragostea, viaţa?

Grigore Leşe: Ce rămâne din noi? Suntem mai săraci. De fiecare dată când mă duc să concertez, eu spun aşa: “Stimaţi spectatori, v-aţi uitat cântecul. Hai să ne readucem aminte de cântec, să cântăm împreună!”. Şi, când îi pun să cânte, simt că şi-au uitat cântecul. Cântecul, la români, are un rol utilitar. Prin cântec, românul şi-a adormit copilul, prin cântec şi-a condus mireasa la cununie, prin cântec şi-a condus la mormânt neamurile. Cântecul are un rol utilitar, asta este foarte important să spunem. Cântecul are un rol utilitar – nu cântăm numai aşa, că ne vine să cântăm! Prin cântec ne ‘stâmpărăm, prin cântec aducem bucuria, aducem iubirea, aducem lumina.

Un suflet românesc: Grigore Leşe

Matricea Românească: Care este poetul Dvs. preferat? Şi de ce?

Grigore Leşe: Am umblat mult. Cred că cea mai frumoasă poezie pe care am auzit-o este poezia oralităţii, poezia nescrisă. Ea, de fiecare dată, înfloreşte. În glasul meu au înflorit textele acestea, despre lume, despre viaţă, despre oameni, despre praguri. Tot timpul se transformă această poezie. Poezia oralităţii este după oameni.

Eu, când mă duc la un concert şi, din oamenii răi câţi au fost la concert, fac din ei să fie buni, eu sunt deplin fericit

Matricea Românească: Aşadar, poetul anonim.

Grigore Leşe: Da. Poetul anonim este poetul meu preferat.

Matricea Românească: De ce face Grigore Leşe parte din matricea românească?

Grigore Leşe: Mi se pune întrebarea asta. Eu ştiu un singur lucru – că mi-am ales un drum. De 40 de ani nu m-am abătut după lumea asta. Ce-am putut să fac, a fost o încăpăţânare a mea! A fost un fix de-al meu! Toţi oamenii, în ziua de azi, au câte un fix. Eu am avut un fix. Ce fix? Să horesc horele adevărate, pe care le-am moştenit. Glasul lor l-am moştenit. Trebuie să moşteneşti asta. Dacă nu eşti în povestea asta, nu ai ce căuta aici! Trebuie să moşteneşti glasul, ăsta nu se învaţă! Nu e bel canto, este glas. Trebuie să cânţi cu inima. Una-i glasul, şi alta-i vocea. Mie îmi place să spun că eu horesc cu glasul, nu cu vocea.

Matricea Românească: Pentru Dvs., ce înseamnă România?

Grigore Leşe: Pentru mine ce înseamnă România? Ştiţi ce înseamnă România? Dacă tot am umblat, eu trebuie să conştientizez asta. Cum am putut conştientiza ce înseamnă România? Având experienţa departelui. Nu pot să răspund la întrebarea asta nici la 20 de ani, nici la 30 de ani. Eu trebuie să îmbătrânesc ca să pot răspunde la întrebarea: “Ce înseamnă România?”. Cu cât intru în vârstă, trebuie să mă înţelepţesc, trebuie să am înţelepciune, ca să pot răspunde la întrebarea asta. Eu trebuie să am experienţa departelui, adică să umblu în lume, să cânt, să văd oameni, să mă duc în ţările nordice, să mă duc în America, să mă duc în Japonia, să mă duc în Coreea, să mă duc în China, să umblu în Occident, să văd lumea.

Ştiţi ce este România? O ţară, un teritoriu din periferia Occidentului şi din periferia Orientului. Totdeauna mă întreabă: “Mă Grigore, când a fi odată România Mare?” Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg. Că se spune între oameni: “Trebuie să-ţi fie mintea întreagă. Mă, tu nu eşti cu mintea întreagă! Întâi să ai mintea întreagă, şi apoi poţi înfăptui alte lucruri”.

Despre România, n-aş putea spune aşa, că este ţara dorului. Eu aş zice aşa: brandul României este suferinţa.

Eu nu prefer România Mare, eu prefer România întreagă. Nu poţi arăta lumii nimic, dacă nu eşti întreg

Matricea Românească: Frapant.

Grigore Leşe: Da, dar prin suferinţă pot ajunge la fericire. Şi repet: brandul României este suferinţa. N-am demonstrat niciodată în lumea asta altceva. Noi totdeauna ne-am dus să arătăm cât de bucuroşi suntem. Noi n-am arătat lucrurile profunde din România. Erorile din cultura tradiţională sunt ale noastre. Noi trebuie să recunoaştem cum suntem noi: aşa suntem noi, pe lume făcuţi! Noi cântăm cu erori, noi avem o viaţă, noi tot timpul avem o poveste de spus. Trăim din poveşti, din povestiri. Viaţa aici, în România, e făcută din poveşti. Dar poveşti despre dor, poveşti despre înstrăinare, poveşti despre jele. Şi dacă acestea s-au adunat la un loc, de aceea avem atâta diversitate în muzica tradiţională. Noi trecem, minten-minten, de la bucurie la tristeţe! Aşa suntem noi pe lume, hâtri. Dar suntem şi vicleni, suntem şi leneşi. De astea ne vin, că amestecăturile în România au fost multe. Suntem o zonă cosmopolită, aici am trăit cu tot felul de oameni: am trăit cu bulgari, am trăit cu turci, am trăit cu ruşi, am trăit cu unguri. Şi, din păcate, de la fiecare am luat şi ce-a fost rău.

Grigore Leşe Foto: Mircea Mocanu

Am întrebat eu un ţăran, odată – era acum vreo trei ani, la Ţibleş – “Cum e în ţara asta”? Şi el mi-a răspums: “Mai bine! Cum e acum în România, n-o fo’ de când e lumea şi pământul”. “Da’ de ce?” Păi, zice: “Am pământul meu, îmi pot creşte animalele…” Adică o vrut să îmi spună că este în libertate. Din păcate, libertatea în România a fost înţeleasă greşit. Ne-am câştigat libertatea în decembrie 1989, dar ne-am câştigat libertatea de a gândi. Avem nevoie de oameni înţelepţi, avem nevoie de oameni de ispravă, cu mintea întreagă, şi să nu credem niciodată că noi reprezentăm buricul pământului.

Noi avem o şansă: se povesteşte că aici, în România, este Raiul primordial. Ce şansă avem noi: să murim în Rai!