Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.
Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.
Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.
Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.
Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).
Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.
Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro
Torturați timp de patru luni
Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.
Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.
Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.
Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.
Balada lui Constantin Brâncoveanu
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!
„Dragii mei coconi iubiți,
Lăsați somnul, vă treziți
Armele vi le gătiți
Că pe noi ne-a-nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari,
Ce sparg ziduri cât de tari”.
Bine vorba nu sfârșeau
Turcii-n casă năvăleau
Pe toți patru mi-i prindea
Și-i ducea de-i închidea
La Stambul, în Turnul Mare
Ce se-nalță lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăcea
Că sultanu-i aducea
Lângă foișorul lui,
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin
Adevăru-i c-ai chitit
Pân’ a nu fi mazilit
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție,
Că, de mult ce ești avut,
Bani de aur ai bătut
Făr’ a ști de mine teamă,
Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”
„De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o știe.
De-am fost mare pe pământ
Cât-acum de vezi ce sunt!”
„Constantine Brâncovene,
Nu-mi grăi vorbe viclene,
De ți-e milă de copii
Și de vrei ca să mai fii
Lasă legea crestineașcă
Și te dă-n legea turcească!”
„Facă Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toți de ne-ați tăia
Nu mă las de legea mea!”
Sultanul din foișor
De-te semn la Imbrohor.
Doi gealați veneau curând
Săbiile fluturând
Și spre robi dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos
Și pala-i repezea
Capul iată-l reteza,
Brâncoveanu greu ofta
Și din gură cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Gealații iarăsi mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș, mijlociu
Cu păr neted și gălbiu
Pe scaun îl punea
Și capul îi reteza.
Brâncoveanu greu ofta
Și din gură cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Și cu milă se-ngâna:
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn crestin
Trei coconi tu ai avut
Din trei, doi ai pierdut
Numai unul ți-a rămas
Cu zile de vrei să-l las
Lasă legea crestineașcă
Și te dă-n legea turcească!”
„Mare-i Domnul Dumnezeu
Creștin bun m-am născut eu
Creștin bun a muri vreu.
Mare-i Domnul Dumnezeu
Taci, drăgută, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!”
Imbrohorul se-ncrunta
Gealații se-nainta
Și spre blândul copilaș
Dragul tatii fecioraș
La pământ îl arunca
Și zilele-i ridica.
Brâncoveanu greu ofta
Și cu lacrimi cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica
Pe copii se arunca
Îi bocea, îi săruta
Și turbând, apoi striga:
„Alelei, tâlhari păgâni
Alelei, feciori de câni,
Trei feciori eu am avut
Pe toti trei mi i-ați pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu,
Să vă ștergeți pe pământ
Cum se șterg norii de vânt.
Să n-aveți loc de-ngropat
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oțeleau
Și pe dânsul tăbărau:
„Câini turbați, turci, liftă rea
De-ați mânca și carnea mea
Să știți c-a murit creștin
Brâncoveanu Constantin!”
Foto deschidere: digi24.ro