Tag

Dorel Vișan

Din interviul cu Dorel Vișan:

  • Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
  • Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
  • Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
  • Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
  • După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

 

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

 

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

 

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

 

 

 

Ce se întâmplă atunci când la sunetul unic al flautului se adaugă versurile unor uriași poeți, rostite de o voce inconfundabilă? Flautistul Ion Bogdan Ștefănescu a avut intuiția că rezultatul nu poate fi decât excepțional. Și așa s-a născut spectacolul ”Flautul la puterea poeziei”, care este acum în turneu în orașe din toate zonele țării. Pe scenă, alături de interpretul muzicii, se găsește fie Alexandru Repan (în prima sesiune a turneului), fie Dorel Vișan.

Ion Bogdan Ștefănescu este un flautist unanim omagiat pe scenele lumii. A avut și are concerte peste tot în lume: Anglia, Franţa, Spania, Cehia, Ungaria, Italia, Germania, Austria, Olanda, Elveția, Suedia, Norvegia, Coreea de Nord, Japonia, China, SUA. A imprimat aproape 50 de CD-uri și DVD-uri. Participă cu entuziasm la proiecte artistice cât se poate de variate. Iar atunci când nu cântă, scrie poezie. Iată un interviu cu Ion Bogdan Ștefănescu, despre turneul pe care-l derulează acum și despre felul în care pune flautul în dialog cu versurile.

 

Flautist_3

 

Ați pornit din nou la drum, într-o formulă artistică exponențială, inclusiv instrumentul vedetă este și el ridicat la un exponent de forță, la puterea poeziei. Alături de dumneavoastră în acest turneu sunt doi mari actori, Alexandru Repan și Dorel Vișan.

Am avut o șansă extraordinară să colaborez cu acești doi uriași actori. Prima sesiune de turneu s-a încheiat alături de Alexandru Repan. Am jucat acest spectacol la Bârlad, Pitești, București și Tulcea. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, cred că și pentru public, pentru că am văzut că reacțiile au fost fulminante după fiecare spectacol. Urmează Turda și Bistrița, două spectacole în care voi cânta alături de unul dintre cei mai carismatici actori români, cu roluri de referinţă în film şi teatru, dar şi cu harul specific rostirii poeziei, Dorel Vişan. Am pregătit împreună cu cei doi un eseu poetico-muzical de mare ţinută.

 

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

Ion Bogdan Ștefănescu ilustrând starea de spirit pe care o produce flautul

 

Din câte știu nu sunteți la prima experiență de felul acesta, ați luat pulsul publicului pe un astfel de produs artistic, în urmă cu niște ani, alături de tatăl dumneavoastră, regretatul actor Eusebiu Ștefănescu.

Cumva am fost convins de succesul proiectului. Într-adevăr am exersat de-a lungul vremii acest tip de spectacol cu tatăl meu, au fost zeci de evenimente pe care le-am imaginat împreună. Experiența mea în acest soi de propunere artistică este foarte bogată. Tot datorită tatălui meu, după cum se știe un remarcabil recitator, am mai colaborat și cu alți mari actori, cu Gheorghe Cozorici, Florian Pittiș, Mircea Albulescu și cu Leopoldina Bălănuță, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, actori de primă mână ai acestei țări. Cumva, fără lipsă de modestie, experiența își spune cuvântul, în această zonă de spectacol. Am făcut-o și de această dată cu mare plăcere, cu mare bucurie, mai cu seamă că acești doi mari actori erau și foarte buni prieteni cu tatăl meu și îl respectau foarte mult tocmai pentru felul lui de a rosti poezia.

 

Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid

 

Într-un fel parcă Dumnezeu mi-a întins o mână, o speranță, fiindcă după ce a murit tatăl meu mă gândeam că nu o să mai urc pe scenă într-o astfel de formulă. Iată că s-a întâmplat! Cu Dorel Vișan am avut, de-a lungul ultimilor ani, vreo 4-5 spectacole mari, am colindat țara împreună și am făcut spectacole importante.

Concertele dumneavoastră se remarcă întotdeauna și pentru interesul pe care îl arătați pentru a găsi formula de le face cât mai atractive pentru public. Ați căutat de această dată și formula muzicală cea mai potrivită pentru tipul de recitare pe care îl propun cei doi actori. Ați compus personal muzica.

Da, nu se putea altfel. Pe de o parte, Alexandru Repan și Dorel Vișan, pe de alta Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi George Coşbuc. Am compus special muzica pentru a crea atmosfera din poeziile acestor uriași poeți, dar și pentru a sublinia rostirea celor doi actori. Foarte important acest lucru într-un astfel de spectacol. Fiecare își are ritmul propriu și este uimitor să asculți aceeași poezie rostită în mod diferit de doi mari actori. Muzica are rolul să sublinieze și gândul poetic și ritmul rostirii și cred eu că a ieșit un lucru bine închegat, profesionist. În plus, muzica mai pune în valoare și instrumentele mele. Vin pe scenă cu o întreagă familie a flautelor, instrumente care fac deliciul publicului, fiecare în parte având un alt fel de timbru. Se creează un fel de baie de sunet, o voluptate a muzicii care odată unită cu cuvântul creează un efect splendid. Fiecare spectacol este unic, fiecare interpretare actoricească este ușor diferită de cea precedentă și acest lucru dă savoare fiecărui eveniment.

 

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

Actorul Dorel Vișan împarte scena cu Ion Bogdan Ștefănescu în cadrul turneului

 

V-ați gândit să și imprimați, să scoateți și un CD cu acest conținut?

În urmă cu câteva zile am vorbit cu producătorii pe acest subiect. Cu adevărat, atât de bine au ieșit aceste spectacole încât cred că ar fi păcat să nu se utilizeze cumva acest demers artistic, ar fi mare păcat să nu reușim să realizăm și un CD. 

Și pentru acest tip de inițiativă aveți cumva o garanție a succesului. În urma unei colaborări cu chitaristul Costin Soare, în 2017 ați lansat un CD, și aceea o propunere unică pentru piața muzicală din România. ”Twenty Shades of Music”, o combinația sonoră perfectă de flaut și chitară.

Este vorba despre un periplu din Balcani până în America Latină, cu o muzică foarte sensibilă câte odată, plină de pasiune alteori. Pe acest CD se regăsesc dansurile românești de Bela Bartok sau dansuri macedonene, foarte multe sambe, tangouri de compozitiori argentinieni și brazilieni, cel mai celebru în clipa asta fiind Astor Piazzola.

 

Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări

 

Cred că cei care vor intra în posesia acestui CD se vor bucura continuu de această muzică care poate fi ascultată și acasă, și în mașină, și la petreceri. Este o muzică plină de vervă, de sentimente, de pasiune, de resemnări, de voluptate. ”Twenty Shades of Music” reprezintă o adevărată jubilație a muzicii, fiecare dintre cele 20 de dansuri fiind o explozie de melodie și ritm, de senzualitate și exuberanță. Cred eu că spectaculozitatea acestui CD le va rămâne ascultătorilor în suflet pentru multă vreme.

 

CD

 

Titlul pare a fi cheia de interpretare a conținutului dar și a unei relații frumoase de prietenie. În momentul în care ați lansat CD-ul se împlineau și 20 de ani de împreună-cântare cu Costin Soare.

Sunt deja 22 de ani de carieră împreună. În cele peste două decenii, am cântat toate tipurile de muzică posibile și, până la urmă, acest CD este o selecție din ce am prezentat publicului noi de-a lungul vremii. Sunt piese cu care am ales să răsplătim publicul, să-l facem să se ridice de pe scaune, să plece din sala de concert cu bună dispoziție și cu gândul de a reveni neapărat data următoare. Așadar, se adună în aceste 20 de fațete ale muzicii, o experiență de aproape 20 de ani de cuplu flaut-chitară.

Care este piesa cea mai puternică, muzical sau emoțional, din acest pachet de 20?

E foarte greu de ales o melodie preferată. Fiecare dintre ele, dintre aceste douăzeci de dansuri, are ceva ce te marchează cu siguranță. Combinația aceasta între flaut și chitară este una perfectă și impactul este surprinzător. Muzica pe care o cântăm are o putere specială asupra sufletelor. Pentru că pe de o parte, muzica latino-americană vine cu vervă și cu mult patos (Tango-ul de Piazzolla), pe de altă parte, în contrapartidă, dansurile balcanice au forța și adâncimea folclorului românesc și macedonean.

 

 În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică

 

Revenind la întrebare, aș putea să răspund că pentru cunoscători un punct de atracție ar putea să fie Piazzolla, Istoria tangoului, este o suită celebră deja în lume, cântată în multiple orchestrații, ea însă a fost gândită pentru flaut și chitară, deci este originală pentru această combinație. Eu personal tresalt la dansurile macedonene. Cele rapide îmi plac enorm, fiindcă îmi dau posibiltatea să fac tot felul de efecte și să fac flautul să sune ca un instrument popular. De asemenea, Bartok. Cred că dacă Bela Bartok ar mai fi trăit s-ar fi bucurat de această variantă pe care noi o propunem, tocmai pentru faptul că am găsit efecte care aduc flautele în zona sonorităților muzicilor arhaice populare. Flautul bas seamănă foarte bine cu un caval, piculina cu fluierul, dar și flautul normal de concert pentru că folosesc o tehnică întâlnită la cântăreții de muzică populară. În această muzică există acea vigoare fantastică și energie pe care ți le dau dansul popular, dar și multă poezie, o sensibiltate incredibil de puternică. Te marchează și rămâi cu melodia în ureche, o fredonezi mult timp.