Drobeta-Turnu-Severin

Eveniment educativ-cultural (9-16 mai 2022)

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu împreună cu Fundația Culturală Memoria (https://www.revistamemoria.ro/) și Muzeul Ororilor Comunismului în România (https://www.facebook.com/mocr.romania/) își propun să îl readucă în atenția publicului pe Toma Arnăuțoiu (1921-1959), liderului Grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara (jud. Argeș), cu ocazia centenarului nașterii sale.

Evenimentul cuprinde:

– un spectacol de proză și poezie din literatură de detenție și muzică – Cântecul Memoriei (Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu – vioară și Cristina Chirvasie – recitator) – 30 min

– filmul Toma Arnăuțoiu, aripa din stâncă (r. Cristina Chirvasie, 2021) – 35 min.

– discuții.

Proiectul (demarat în 2021) are un caracter educațional și se adresează tuturor celor interesați de istoria recentă/istoria comunismului în România, indiferent de vârstă.

În 2022 evenimentele vor avea loc după următorul program:

Pitești, 9 mai, ora 13, Filarmonica Pitești, Calea București, nr. 2 – intrarea liberă.

Parteneri locali: Fundația Culturală Memoria – Filiala Argeș, Filarmonica Pitești, Memorialul Închisoarea Pitești.

Drobeta-Turnu Severin, 10 mai, ora 11, Palatul Culturii „Teodor Costescu”, Bulevardul Carol I, nr. 4 – intrarea liberă.

Parteneri locali: Asociația Foștilor Deținuți Politici din România – Filiala Mehedinți, Asociația Act Integration, Palatul Culturii „Teodor Costescu”, Primăria Municipiului Drobeta-Turnu Severin, Inspectoratul Școlar Județean Mehedinți, Colegiul Național „Traian”, Biblioteca Județeană „I.G. Bibicescu”.

Timișoara, 11 mai, ora 11, Casa Adam Müller Guttenbrunn, Strada Gheorghe Lazăr, nr. 10-12 – intrarea liberă.

Parteneri locali: Asociația Memorialul Revoluției din 16-22 Decembrie 1989, Forumul Democrat al Germanilor din Timișoara, Casa Adam Müller Guttenbrunn,

Oradea, 12 mai, ora 17, Muzeul Țării Crișurilor, Calea Armatei Române, nr. 1/A – intrarea liberă.

Parteneri locali: Muzeul Țării Crișurilor – Complex Muzeal, Asociația „Cei 40 de Mucenici”.

Cluj-Napoca, 13 mai ora 13, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Str. Clinicilor, nr. 2, Sala „Ioan Mușlea” – intrarea liberă.

Parteneri locali: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Institutul de Istorie Orală.

Făgăraș, 14 mai, ora 17, Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, Strada Mihai Viteazul, nr. 1, Sala Dietei – intrarea liberă.

Parteneri locali: Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, Institutul de Cercetare Făgăraș.

Brașov, 15 mai, ora 15, Aula Universității „Transilvania”, Str. Iuliu Maniu, nr. 41A – intrarea liberă.

Parteneri locali: Universitatea „Transilvania” Brașov, Muzeul Județean de Istorie

București, 16 mai, ora 16, Filarmonica „George Enescu”, Strada Benjamin Franklin 1-3, Sala Mică a Ateneului Român – intrarea pe bază de invitație.

Partener local: Filarmonica „George Enescu”.

Toma Arnăuțoiu a fost ofițer de cavalerie și a luptat în cel de al Doilea Război Mondial pe frontul de vest (1944-1945), fiind grav rănit în luptele din Ungaria. Revenit în activitate a făcut parte din Regimentul de Gardă Călare al Palatului Regal. După instaurarea regimului comunist, deși decorat pentru faptele sale pe front, pe criterii politice, a fost trecut în rezervă în 1947. Între 1949-1958 a fost liderul Grupului de rezistență de la Nucșoara, care a acționat în sudul Munților Făgăraș. A fost arestat de Securitate, împreună cu ultimii supraviețuitori ai grupului, condamnat la moarte și executat, împreună cu fratele său, Petre, și alți 14 condamnați, la 18 iulie 1959, în închisoarea Jilava.

Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, violonistă, este fiica locotenentului Toma Arnăuțoiu, liderul Grupului de partizani anticomuniști din comuna Nucșoara, și a Mariei Plop, singura femeie din acest grup care a rezistat în munți peste 9 ani. A studiat vioara la Conservatorul din București, devenind conferențiar universitar doctor al acestei universități. A fost violonistă în Orchestra Filarmonicii George Enescu din București. A susținut concerte și recitaluri în România, Italia, Germania și Anglia.

Preocupată de istoria recentă a României, este din anul 2002 cercetător acreditat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). A susținut conferințe pe temele cercetărilor sale în țară și străinătate și comunicări la simpozioane internaționale de istorie recentă.

Este autoarea mai multor volume printre care: Toma Arnăuțoiu – Grupul de la Nucșoara (documente ale anchetei, procesului, detenției); Muzicieni români – biografii ascunse în arhive; Sergiu Celibidache privit prin cortina de fier; Rezistența anticomunistă de la Nucșoara – Portrete de familii. Constantin Silvestri – biografie necunoscută. Este, de asemenea, creatoarea site-urilor: www.tomaarnautoiu.ro; www.eroinenucșoara.ro; www.muzicieni-in-arhive.ro.

Cristina Chirvasie, regizor și producător de filme documentare, scenarist și scriitor. În 2016 a inițiat proiectul cultural și educațional Revoluția Modelelor (www.revolutiamodelelor.ro) în cadrul căruia coordonează o colecție, editată de Editura Fundației Culturale Memoria, ce conține transcrierea integrală a interviurilor realizate cu ocazia filmărilor din acest proiect. Antidot la zadar și Omul-aripă sunt titlurile volumelor apărute până în acest moment.

A fost realizator al Societății Române de Televiziune (TVR), director de programe al Televiziunii Senso TV, director de film al Televiziunii PAX TV și colaborator al Societății Române de Radiodifuziune, Centrului de Studii în Istorie Contemporană (CSIC), al Asociației pentru educație Teofor și Casei de producție Vertical Film. Este membru al Uniunii Teatrale din România (UNITER).

Pentru detalii: revistamemoria@gmail.com.

La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii – şi ne-a modelat – timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei decenii, cadru didactic la Colegiul Naţional Traian din Drobeta.

Pe vremea lui Ceauşescu, vapoarele erau închise cu plasă de sârmă, pentru ca oamenii să nu sară la sârbi, fiindcă la Orşova era punct de trecere”, îşi aminteşte pentru Matricea Românească Elisabeta Hruby, profesor la Colegiul Naţional Traian, poate cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ liceal din Drobeta-Turnu Severin. Anii au trecut, Cortina de Fier – şi plasele de sârmă – au căzut, iar azi, plonjonul în vârtejul numit Europa este perfect legal. Şi, cu toate astea, profesorul Elisabeta Hruby a rămas acasă – spre deosebire de mulţi dintre elevii ei.

„Bineînţeles că este dureros să îţi creşti copiii pentru alţii (n.r. din alte oraşe sau din străinătate), dar a fi profesor îţi dă satisfacţii necuantificabile. Este una dintre puţinele profesii în care simţi, efectiv, că îţi aduci contribuţia.”

Şi, într-adevăr, un citat din Petre Ţuţea, peste care dăm pe culoarele liceului unde Elisabeta Hruby şi-a petrecut o viaţă de om, ne reaminteşte tuturor această realitate:

„Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux.”

View this post on Instagram

"Mi-ar fi plăcut să fiu #profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux." – #PetreȚuțea #respectpentruprofesori #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 26, 2018 at 11:17pm PDT

În curtea liceului, un stejar plantat exact la 1918 e încă o dovadă că profesorii, mai mult decât a construi mobile de lux, sădesc seminţele viitorului. Se moare, e drept, şi cu arma în mână. Dar, de multe ori, şi cu stiloul, căci profesorul este soldat în primul rând al educaţiei.

„Ne dorim să plantăm şi noi, aici, încă un stejar, pentru următorii 100 de ani.” Îmi vine să îi răspund doamnei profesoare că a făcut-o deja: în inimile elevilor care azi, de la Bucureşti sau de aiurea, o poartă în suflet ca pe unul dintre dascălii ce le-au definit existenţa.

Motivele sunt lesne de înţeles. Elisabeta Hruby este un model. „În comunism, după examenul la facultate, eram pregătită să lucrez în fabrică. Îi şi spusesem tatei că de a doua zi merg la treabă, pentru că era o concurenţă uriaşă. Am primit însă telefonul de la Timişoara, care mă anunţa că am intrat. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi deveni profesoară. Dar, atunci când am ajuns să predau, nu s-a pus niciodată problema să rămân la Timişoara. Am revenit acasă. Unde să plec?”

Pentru Elisabeta Hruby, limba română este cântec. „Calitatea pe care o admir cel mai mult la limba română? Muzicalitatea. Este o limbă foarte muzicală, foarte poetică.” Asaltul englezei o îngrijorează, însă: „Mi-e greu să spun cum va arăta limba română peste 50 de ani. Cert este că semnele nu sunt bune, că asistăm la o abrutizare ce trebuie stăvilită.”

Vede profesorul Hruby o rază de lumină în acest peisaj – lingvistic, literar – adesea sumbru? „Da. Cu tot respectul pentru clasici, ce reprezintă seva culturii noastre, autorii noştri contemporani sunt egalmente de luat în considerare. Şi voi oferi câteva exemple de opere extrem de valoroase, din literatura română contemporană: Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian, apoi Kinderland, de Liliana Corobca – vorbind despre copiii părăsiţi ai României -, Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu şamd.”

Absenţa lui Mircea Cărtărescu din această listă mă frapează, pentru că e contra curentului.

„Sigur că nu-l putem ignora pe Mircea Cărtărescu, că nu-i putem ignora proza şi nici lirica… Mulţi copii, când citesc O motocicletă parcată sub stele, spun: Doamna, dar asta nu e poezie! Sunt învăţaţi cu stereotipuri nu întotdeauna benefice.”

Mulţi kilometri de poveşti şi o savuroasă saramură mehedinţeană mai târziu, ne despărţim de profesorul Hruby cu senzaţia că am întâlnit un mare om. Pentru care pot da mărturie mii de copii ai domniei sale, răspândiţi pe tot continentul european, şi nu numai. Sunt tot atâţia oameni care vorbesc o română curată, cam tot atât de curată ca apele Dunării la Drobeta.

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Sunt sigură că vi s-a întâmplat constant să fiţi întrebaţi, datorită accentului, din ce zonă a ţării sunteţi (olteancă fiind, continui să vorbesc cu perfectul simplu – e o formă de manifestare a dorului de acasă, dar şi un mod de a arăta că sunt mândră de plaiurile natale, de Oltenia). Răspunsul meu care stârneşte şi acum, invariabil, râsul este: “Sunt olteancă de la piciorul podului lui Traian! Cum, nu ştiţi că la Drobeta-Turnu Severin a început formarea poporului român?“

Orăşelul meu de lângă Dunăre există de muuuuultă vreme… mai exact, de când ne-au cucerit romanii. Nu mă credeţi? Haideţi să vedeţi ce-a mai rămas din podul lui Apolodor. Daaaa, e acelaşi Apolodor cu care v-au tot bătut la cap profesorii de Istorie.

Articolul de faţă nu este unul de promovare a valorii istorice a oraşului, ci doar o exteriorizare a ataşamentului meu pentru cel mai frumos oraş din lume: Drobeta-Turnu Severin. V-aţi prins, sunt subiectivă şi, cel mai probabil, aşa voi fi până la sfârşitul articolului.

Pentru mine, Drobeta-Turnu Severin este cel mai frumos oraş din lume

Mă întreba un amic din copilărie de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi.

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă plimb, să-mi reîmprospătez simţurile şi memoria. Haideţi cu mine la plimbare! Coborâm uşurel de la Biserica Nouă (Sfântul Gheorghe)  spre Muzeul Porţile de Fier şi poposim oleacă pe o băncuţă din curtea acestuia. După ce ne-am odihnit picioarele, continuăm să mergem spre centrul oraşului. Trebuie să trecem neapărat şi pe lângă liceul Traian, ca să vă arăt unde au studiat atâtea generaţii de elevi buni. Aş putea să fiu modestă, dar nu este cazul, atunci când vine vorba de locul în care am studiat şi în care m-am format ca OM şi ca profesionist.

Podul lui Traian, construit de Apolodor la Drobeta, aşa cum va fi fost el Ilustraţie: flickr.com

Continuăm plimbarea prin Parcul Rozelor, spre Cetatea Medievală a Severinului. Cele mai frumoase cuvinte despre acest loc au fost scrise de Alexandru Vlahuță în celebra sa carte „România pitorească“: „Cetate întărită odinioară, apărată de un șanț adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipă la Dunăre, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, strângând-o la sân, ca pe un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor“.

După ce am vizitat şi cetatea, coborâm în port ca să vedem Dunărea în toată splendoarea ei. Astăzi e liniştită, singurul zgomot e acela al apei care loveşte bărcuţele trase la mal. Ȋn zare se vede insula Şimian, scăldată de razele soarelui. Nu, nu este faimoasa insulă Ada-Kaleh (care s-a scufundat), deşi încă se mai face această confuzie.

Mă întreba un amic de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi

Vom porni spre casă pe un alt traseu, pentru a vă arăta Catedrala şi, desigur, Castelul de Apă (nu este un castel plin cu apă, care alimentează oraşul, aşa cum credeam când eram copil…). Pe partea din faţă a catedralei stă Iisus, biruitorul morţii, ţinându-i de mână pe Adam şi pe Eva (aşa cum ne ţine pe fiecare dintre noi). Mă opresc pentru câteva secunde pentru a-mi face cruce şi a o privi. Ȋntotdeauna m-a impresionat icoana Ȋnvierii… Mântuitorul e blând şi smerit în biruinţa Lui.

Castelul de Apă se vede în faţa noastră, semeţ şi frumos luminat, un fel de Turn Eiffel al orăşelului nostru. Din păcate, nu putem urca în el, deoarece s-a terminat programul de vizitare.

Coborâm uşurel prin cartierele liniştite cu căsuţe înapoi spre biserica Sfântul Gheorghe, de unde am început plimbarea. Mă dor picioarele, sunt obosită, însă liniştită. Sunt acasă, în orăşelul meu de lângă Dunăre! Sunt acasă, în cel mai frumos oraş din lume!

Cu ouăle la Severin – Amza Pellea

Foto deschidere: Castelul de Apă din Drobeta-Turnu Severin, wikimedia.org