Dumnezeu

La ce vă gândiți atunci când auziți cuvântul Crăciun? Unii ar spune la cadouri, alții la mesele în compania celor dragi sau la colindele care răsună la orice pas. Dar mai presus de toate, Crăciunul rămâne o taină.

Poate că în zilele acestea unii dintre voi sunteți prinși până peste cap cu anumite treburi care țin de bunul mers al lucrurilor din familia dumneavoastră. Sau poate că furați de vâltoarea lumii contemporane, ați uitat gustul stării de primenirea înaintea unei mari sărbători. Suntem permanent într-o perpetuă goană după cadouri, atenție, funcții, încât am uitat să ne mai stăvilim setea de cer, locul care dă sens acestei existențe pământești.

În prag de sărbătoare, echipa Matricea Românească vă aduce în case și-n inimi un dialog cu, și pentru suflet, alături de Părintele Vasile Ioana, paroh al Bisericii Sfântul Nicolae dintr-o zi.

Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Povești despre atmosfera de sărbătoare în satul natal
• Să fim ca păstorii! Harul dublează hărnicia
• Sărbătoarea familiei. Cum să arate ziua noastră de Crăciun?
• Înfrânați excesul alimentar, dar nu faceți rabat de la bucurie
• Ce dar îi poate face omul de rând lui Hristos?

Părintele Constantin Dan Bădulescu a crescut cu muzica în casă de când se știe. Își amintește și acum radioul bunicului la ale cărui boxe răsunau acorduri de muzică ușoară și clasică. La drept vorbind, era un mediu propice pentru a crește un copil meloman. La 14 ani, cu prilejul zilei onomastice, a primit în dar o chitară, prilej numai bun de a da frâu liber calităților muzicale cu care fusese înzestrat.

Chiar dacă nu a urmat un liceu de muzică, asta nu a contat prea mult, ba din contră, a fost un plus în viitoarea carieră de muzician. Nu a slăbit corzile chitarei, și la 16 ani își făcuse debutul într-un cadrul cât se poate de profesionist. Inevitabil, pașii l-au purtat la Conservatorul din București, unde absolvă cu brio în 1975, la secția Pedagogie muzicală.

Debutează ca muzician rock (chitară bas) în 1968, cu formația Solaris, urmând ca în 1974 să intre în celebra formație Sfinx. Are o contribuție majoră în plan muzical, cât și ca textier, compunând mai multe piese. Au urmat ani de concerte, ovații, autografe, completate de peripluri prin formațiile Roșu și Negru, Iris, precum și colaborări cu artiști celebri ca Nicu Alifantis sau Mircea Baniciu.

În plan spiritual, ateismul promovat în acele timpuri, fusese înlocuit cu anumite căutări spirituale care l-au dus pe cărarea astrologiei, New Age-ului, Yoga, felurite forme de meditații, etc. Și cu toate acestea, golul sufletesc nu-și găsea astâmpăr. Întâmplarea face ca pe 6 ianuarie 1986, să părăsească România și să ia calea țărilor nordice, stabilindu-se în Suedia. Aici, la milioane de kilometri distanță, într-o țară rece, atât la propriu, cât și la figurat, avea să devină Ortodox!

A fost nevoie de o bună bucată din viață, milioane de kilometri și câteva întrebări puse la timpul lor. Acum, slujește cu devotament lui Dumnezeu și oamenilor, făcând din aceasta un punct cheie al misiunii sale pe pământ.

În clipele următoare, vă invităm să descoperiți o poveste, demnă de marile ecranizări de la Hollywood.

Vizionare plăcută!

de Sf. Luca al Crimeii

„Atunci când examinăm știința modernă, așa cum a fost creată de oameni ca Lamarque și Darwin, observăm contrastul și aș spune, disonanța absolută care există între știință și religie, în privința unor probleme ce țin până și de cele mai de bază teme ale existenței și cunoașterii noastre. De aceea, o minte luminată și rațională nu poate accepta ambele produse concomitent și trebuie să aleagă între știință și religie”.

Aceste cuvinte au fost scrise de bine-cunoscutul zoolog german, Ernst Haeckel, un suporter ardent al lui Darwin. Acestea au fost bine primite și au părut a fi dovada faptului că este o absurditate credința. Așadar, Haeckel spune că oricine are o minte luminată trebuie să aleagă între știință și religie și că trebuie să urmeze uneia, sau celeilalte. Și el crede că este necesar ca acești oameni ar trebui să renunțe la religie, fiindcă oamenii raționali nu pot anula știința.

Dar este acest lucru chiar necesar? De fapt, nu, fiindcă știm că marii oameni de știință au fost oameni de mare credință. Un astfel de om, de exemplu, a fost astronomul polonez Copernic, cel ce a pus bazele întregii astronomii moderne. Copernic nu a fost doar un om credincios, ci chiar un slujitor. Un alt mare om de știință, Newton, întotdeauna își ridica pălăria atunci când pronunța cuvântul „Dumnezeu”. Și el a fost un om de mare credință. Marele bacteriologist, Pasteur, care a trăit nu cu multă vreme înainte (+1895), cel care a pus bazele bacteriologiei moderne, își începea toate eforturile științifice cu o rugăciune către Dumnezeu. Cu zece ani în urmă (1936), un mare om de știință și conațional de-al nostru, Pavlov, creatorul noii psihologii a creierului, a plecat din lumea aceasta. El, de asemenea, a fost un om foarte credincios. Ar putea Haeckel, astfel, îndrăzni să concluzioneze că toți acești oameni nu au avut o minte luminată fiindcă au crezut în Dumnezeu?

Așadar, ce se întâmplă aici? Fiindcă, chiar astăzi, eu însumi știu cercetători care sunt profesori la universitate și, concomitent, oameni foarte credincioși. De ce, atunci, toții cercetătorii nu renunță la religie, ci doar cei care aderă liniilor de gândire ale lui Haeckel? Fiindcă cei din urmă cred doar în materie și resping lumea spirituală; ei nu cred în viața de după moarte; nu acceptă nemurirea sufletului; și, desigur, nu acceptă învierea din morți. Ei spun că toate vor fi dobândite prin știință și că nu există taină în natură pe care știința să nu o scoată la iveală. Ce răspuns putem da noi la acestea?

Vom răspunde după cum urmează. Aveți dreptate. Nu putem pune obezi asupra inteligenței umane care cercetează natura. Știm că astăzi, știința cunoaște doar parte din ce ar trebui să știe despre natură și știm că are și un mare potențial. Acesta este adevărul cu privire la care nu există îndoială. Atunci, de ce ne îndoim? De ce nu respingem și noi religia, asemenea lor, și de ce nu o considerăm ca fiind opusă cunoașterii științifice?

Doar fiindcă noi credem cu toată inima că există o lume spirituală. Suntem siguri că, în afara lumii materiale, există o lume spirituală infinită și incomparabil mai sublimă. Credem în existența făpturilor spirituale care au o cunoaștere mult mai avansată ca a noastră, a ființelor umane. Credem, cu toată inima, că în afara acestor două lumi spirituale și materiale, există un Dumnezeu Mare și Atotputernic.

Ne îndoim de dreptul științei de a-și folosi metodele pentru a investiga lumea spirituală. Fiindcă lumea spirituală nu poate fi cercetată prin aceleași metode folosite pentru lumea materială. Aceste metode rămân nefolositoare pentru lumea spirituală.

Cum știm noi că există o lume spirituală? Cine ne-a spus nouă că există. Dacă oamenii care nu cred în revelația divină ne vor întreba, vom răspunde: „Inima noastră ne zice acestea”. Fiindcă există două căi pentru oameni pentru a cunoaște lucruri. Prima este cea despre care vorbește Haeckel și este folosită de cercetători pentru a investiga lumea materială. Dar mai există o cale pe care nu o cunoaște știința și nu dorește să o cunoască. Această cunoaștere vine din inimă. Inima noastră nu este doar organul central al sistemului circulator, ci este și organul prin care ne cunoaștem unul pe altul și dobândim cea mai sublimă cunoaștere. Este organul care ne dă șansa de a comunica cu Dumnezeu și cu lumea de deasupra. Acesta este singurul aspect în privința căruia suntem în dezacord cu știința.

Atunci când vorbim despre marile reușite ale științei, nu punem sub semnul îndoielii importanța ei, nici nu limităm cunoaștere științifică. Tot ceea ce spunem cercetătorilor este aceasta: „Cu toate metodele la dispoziția voastră, nu aveți abilitatea de a investiga lumea spirituală, dar noi o putem face prin inimile noastre”.

Sunt multe fenomene care par a fi inexplicabile, dar care, în fapt, sunt adevărate (la fel de adevărate asemenea fenomenelor naturale) și acestea au de a face cu lumea spirituală. Așa sunt și fenomene pe care știința nu va fi vreodată capabilă să le explice, fiindcă nu abordează metodologia corectă.

Să ne explice știința cum au apărut profețiile care vorbesc de venirea lui Mesia și care au fost toate împlinite. Poate explica cum, cu 700 de ani înainte de nașterea lui Hristos, marele profet, Isaia, a prevestit cele mai importante evenimente din viața Domnului, pentru care motiv el este numit evanghelistul Vechiului Testament? Să explice ea darul perceperii pe care sfinții îl au și prin ce metode naturale l-au dobândit, atunci când, întâlnind un om pentru întâia oară, sfinții erau capabili să îi deslușească mintea și să îi înțeleagă cugetarea. Uneori, întâlneau pe cineva necunoscut lor și îl strigau pe acesta pe nume. Sau ofereau un răspuns în legătură cu o problemă care îl frământa pe vizitator, mai înainte ca cel din urmă să o fi amintit.

Dacă oamenii de știință pot explica asta, să o facă. Să explice cum sfinții au prevestit evenimente istorice care, pe parcursul timpului, s-au întâmplat exact după spusele lor. Să explice vizitele din lumea cealaltă și cum cei morți se înfățișează înaintea celor vii.

Niciodată nu vor putea explica fiindcă sunt departe de bazele religiei – de credință. Dacă veți citi cărțile acestor oameni de știință care încearcă să repudieze credința, veți vedea cu câtă superficialitate abordează ei problema. Nu înțeleg substanța religie, și totuși o critică. Critica lor nu atinge esența credinței, fiindcă ei nu sunt capabili a o înțelege, ci se restrâng doar la modul în care sentimentul religios este exprimat. Nu înțeleg substanța religiei și a credinței. Dar de ce? Fiindcă Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6, 44).

Așadar, Tatăl nostru cel Ceresc trebuie să ne tragă și harul Duhului Sfânt să ne lumineze mințile și inimile. Sfântul Duh trebuie să sălășluiască în inimile și mințile noastre prin iluminare, iar cei care s-au învrednicit de acest dar trebuie să dobândească dragostea lui Hristos prin ascultarea de poruncile Sale. Singurii care cunosc esența credinței sunt cei care au dobândit Duhul Sfânt, cei în inimile cărora sălășluiesc Hristos și Tatăl Său. Ceilalți oameni, nu înțeleg nimic.

Filosoful francez, Emile Boutroux, a spus aceasta despre Haeckel: „Critica lui Haeckel are mai mult de a face cu exteriorul, decât cu substanța, iar pe acesta îl abordează printr-o viziune atât de materialistă și îngustă, încât nici măcar toți cei non-religioși nu o pot accepta. Critica lui Haeckel asupra religiei nu abordează nici măcar unul din principiile pe care religia le evocă”.

Așadar, aceasta este viziunea noastră asupra poziției lui Haeckel, a cărui cuvânt, până în ziua de azi, este „evanghelia” celor ce critică religia, care renunță la ea și o consideră a fi opusă științei. Vedeți cât de sărace și lipsite de greutate sunt argumentele pe care le folosesc? Nu fiți șocați atunci când auziți ce au ei de zi împotriva religiei, fiindcă cei ce vorbesc nu înțeleg substanța ei. Oamenii obișnuiți care nu au multe legături cu știința și care nu știu multe despre filosofie ar trebui întotdeauna să își amintească de principiul de care primii creștini erau foarte conștienți. Le părea rău pentru cei care cunoșteau toate științele, dar nu pe Dumnezeu. Și pe de altă parte, considerau pe cei ce îl cunoșteau pe Dumnezeu a fi binecuvântați, chiar dacă nu știau nimic din știința lumească.

Păziți acest adevărul ca pe cea mai de preț comoară a inimilor voastre, faceți-vă a voastră cărare dreaptă, fără a vă uita nici în stânga, nici în dreapta. Să ținem a noastră credință, care este adevărul etern și irefutabil. Amin!

Sursa

Pr. Alexander Schmemann

Un fior al bucuriei străbate cuvântul „înălțare”, ce indică o provocare la adresa așa-numitelor „legi ale naturii”, la adresa declinului și veșnicei căderi; este un cuvânt ce anulează legile gravitației și ale căderii. Aici, el indică opusul tuturor, lumina, faptul că este ușor și perfect. Înălțarea Domnului se sărbătorește la patruzeci de zile după Paște, în Joia celei de-a șaptea săptămâni după sărbătoarea Învierii lui Hristos.

În miercurea ajunului, biserica săvârșește numita „Odovanie a sărbătorii Paștilor”, ca și cum ar saluta, adică, trecerea Paștilor. Slujba este exact aceeași, de la început și până la sfârșit, la fel ca în noaptea Paștilor, cu recitarea exact a acelorași versete: „Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui…”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Atunci când preotul cântă aceste stihuri, el ține în mâna sa lumânarea pascală și tămâiază întreaga biserică, ca un răspuns la cântarea „Hristos a înviat”. Astfel, ne luăm rămas bun de la sărbătoarea Paștilor, „rămânând în așteptare” până anul viitor.

Poate ar trebui să simțim o oarecare tristețe. Dar în loc de tristețe, ni se dă o nouă bucurie: bucuria de a reflecta și de a sărbători Înălțarea. Conform relatării evanghelice legate de acest eveniment, Domnul, după ce a dat ultimele învățăminte ucenicilor Săi, „i-a dus afară până în Betania, și ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Care este izvorul acestei mari bucurie ce dăinuie până în ziua de azi și surprinde cu a sa strălucire ziua Înălțării? Fiindcă se pare că Hristos a plecat și i-a lăsat pe ucenici în pace; a fost o zi a despărțirii. În fața lor se află drumul foarte lung al predicării, persecuțiilor, suferințelor și ispitelor ce umplu până la debordare istoria creștinismului și a Bisericii. Pare-se că bucuria a trecut, bucuria însoțirii pământești și zilnice cu Hristos, că purtarea de grijă oferită de puterea și a Sa divinitate au luat sfârșit. Câtă dreptate a avut un preot când și-a numit cuvântarea sa la vremea Înălțării „bucuria despărțirii”! Desigur, Biserica nu sărbătorește despărțirea și plecarea lui Hristos. Căci Hristos a zis: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Noi nu sărbătorim plecarea lui Hristos, ci înălțarea Sa la Ceruri.

Sărbătoarea Înălțării Domnului este o sărbătoare a deschiderii cerului pentru oameni, a raiului drept o casă nouă și veșnică, a cerului, ca a noastră adevărată patrie. Păcatul a despărțit violent pământul de cer și ne-a făcut făpturi pământești și aspre, ne-a fixat privirea ferm pe pământ și ne-a făcut viața exclusiv geotropică. Păcatul este trădarea raiului în suflet. Chiar în această zi, la sărbătoarea Înălțării Domnului, ne simțim îngroziți de această negare ce umple întreaga lume. Omul, cu aroganță și mândrie, proclamă că el este doar material, că întreaga lume este materială și nimic nu există dincolo de material. Și, dintr-un oarecare motiv, se bucură chiar de aceasta și vorbește cu milă și condescendență despre cei care încă mai cred într-un fel de „rai”, de parcă ar fi bufoni, sau țărani. Veniți, fraților, „ceresc” este doar cerul, care este la fel de material ca orice altceva; nu există nimic altceva, nu a existat, nici nu va exista. Murim, dispărem, așa că în acest timp, să construim un rai pământesc și să uităm de fanteziile preoților (popilor). Acesta, pe scurt, este rezultatul final și esența culturii noastre, a științei și a ideologiei. Progresul se sfârșește în cimitir, prin progresul viermilor ce se hrănesc din cadavre. Dar ce ne sugerați, ne întreabă ei, care este acel cer despre care vorbiți voi, la care s-a înălțat Hristos? Oricum, nimic nu există pe cerul despre care vorbiți.

La această întrebare să îl lăsăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare Părinte la Bisericii care a trăit în urmă cu șaisprezece secole, să răspundă. Vorbind el despre cer, acesta exclamă: „Ce nevoie am eu de cer, când eu însumi voi deveni cer?”. Să lăsăm răspunsul să vină de la Părinții care numeau Biserica drept „cerul pământesc”. Punctul central al acestor două răspunsuri se succedă din următoarele: cerul este numele adevăratei noastre chemări, ca făpturi omenești, cerul este adevărul desăvârșit despre pământ. Nu. Cerul nu se găsește undeva în spațiul adânc dincolo de planete, sau într-o galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce ne readuce Hristos, tot ceea ce am pierdut prin păcat și mândrie, prin științele și ideologiile de pe pământ și exclusiv pământești, iar acum este deschis, ne este oferit și readus de Hristos. Cerul este împărăția vieții de veci, împărăția adevărului, a bunătății și a frumosului. Cerul este întreaga metamorfoză duhovnicească a vieții omenești; cerul este împărăția lui Dumnezeu, biruința asupra morții, triumful dragostei și al grijii; cerul este împlinirea acestei ultime, supreme, dorințe, despre care s-a spus: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2,9). Toate acestea ne-au fost revelate nouă și dăruite de către Hristos. Și astfel, cerul pătrunde în viața noastră aici și acum, pământul însuși devine o reflectare, o imagine a frumuseții cerești. Cine s-a pogorât din cer pe pământ să ne dea nouă înapoi cerul? Dumnezeu. Cine s-a înălțat de la pământ la cer? Iisus, Omul.

Marele Atanasie spune că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Dumnezeu s-a coborât pe pământ pentru ca noi să putem urca la cer! Aceasta sărbătorim noi în ziua Înălțării”. Acesta este izvorul strălucirii și a bucuriei de nespus. Dacă Hristos se găsește în cer, și dacă noi credem în El și Îl iubim, atunci suntem și noi, împreună cu El, la cina Sa, în împărăția Sa. Dacă omenirea se va înălța împreună cu El și nu va cădea, atunci și eu, împreună cu El, mă voi ridica, la a Sa chemare. Și „întru El” mi se arată scopul, noima și bucuria eshatologică a vieții mele. Totul în jurul nostru ne trage în jos. Dar eu, privind înspre trupul cel pământesc ridicându-se la cer, contemplându-L pe Hristos cel ce se îndreaptă spre cele înalte „în chimvale bine răsunătoare”, îmi zic mie și întregii lumi: aici se găsește adevărul lumii și al omului, aici este viața la care ne cheamă Hristos din veșnicie.

Plinind rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, nicicum despărțindu-Te, ci rămânând nedepărtat și strigând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră!

Postul Mare este o perioadă importantă în calendarul creștin ortodox, în care credincioșii își pot exprima devotamentul față de Dumnezeu prin post și rugăciune. Dar este acest post un prilej de luptă sau de bucurie?

Potrivit Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose, acest post este o oportunitate de a lupta împotriva păcatelor și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Renunțarea la alimentele de proveniență animală și produsele lactate sunt doar o parte a acestei lupte, trebuie completată și de eforturile noastre de a fi mai buni, mai iertători și mai generoși cu cei din jur.

Deși postul poate fi o provocare pentru mulți, el poate fi și o sursă de bucurie și speranță. În timpul acestui post, credincioșii se pot concentra mai mult asupra credinței lor și pot simți prezența lui Dumnezeu în viețile lor. Rugăciunea și faptele bune sunt importante în această perioadă și pot aduce împliniri.

Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:

Apostolul spune: „Toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[1]. Totul este clar înaintea ochilor lui Dumnezeu. „Ca Atotștiutor, cunoaște atât binele, cât și răul. El lucrează împreună cu binele și suflă asupra creației suflare bună, fiind străin de rău. Fiind străin răului, cum este posibil ca Acesta să ni-l predestineze nouă? Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, dându-le tuturor o predeterminare bună și sfântă”[2]. Prin urmare, nu există cineva sortit de Dumnezeu să fie rău. El devine rău prin el însuși, prin alegerile sale.

„Răul este problema, pe care religia noastră îl descrie într-un mod  minunat”, spune Dreptul, „neexistând altul mai bun. Care este explicația? Aceea că răul există și vine de la diavol. Înlăuntrul nostru avem duhul cel rău și duhul cel bun, care se luptă unul cu celălalt. „Căci pe unul va urâ și pe celălalt va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”[3]. Înăuntrul nostru are loc, cu alte cuvinte, o luptă continuă a răului și a binelui. Aflându-se în vâltoarea ei, omul este liber să decidă ce parte va alege. Așa încât nu Dumnezeu este cel care predestinează și hotărește, ci votul liber al omului”[4]. Omul este bine creat de Dumnezeu. Vine însă cel viclean și îi înaintează propunerea răutății și omul alege în mod liber fie să i se asemenea lui Dumnezeu, fie celui viclean, urmându-i lui.

„Dumnezeu, în atotcunoașterea Sa, știe în cele mai mici detalii, nu pur și simplu dinainte, ci de la plăsmuirea lumii că un anume va săvârși, să spunem, crimă, înainte de a împlini 30 de ani. Dar omul,  prin libertatea alegerii sale,  dar  dăruit lui de Dumnezeu și neluat în considerare de cel dintâi, acționează voluntar. Nu este Dumnezeu cauza, nici cel care l-a predestinat pe acela spre acel scop. Atotcunoașterea Sa nu ne obligă”, și nici nu n e  leagă. „El respectă libertatea noastră, nu o desființează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare”[5]. Dacă Dumnezeu ne-ar fi silit la bine, prin necesitate, am fi făcut, voit, sau nevoit, lucrarea binelui, atunci binele nu ar mai  fi avut valoare, nu ar mai fi existat motiv să fim răsplătiți și moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, fiind obligați să facem toate cele bune. Și vom fi fost și lipsiți de acest minunat dar numit independență și libertate. Nu am avea chipul lui Dumnezeu, care este cu desăvârșire liber, ci am fi fost făpturi mult inferioare.

„Dumnezeu ne respectă libertatea, nu o desființează. El ne iubește, nu ne face sclavi, ne dă valoare. Nu interferează cu libertatea noastră, o respectă, ne dă libertate. Deci suntem responsabili, pentru că facem ceea ce ne-am dorit. Dumnezeu nu ne obligă. Este prevăzut și cunoscut lui Dumnezeu că vei ucide acea persoană, dar nu este aranjat de către Dumnezeu să faci asta. Cum este posibil ca Dumnezeu, care ne-a creat din iubire infinită și este El însuși iubire absolută și vrea numai iubire, să vrea să te conducă la rău și la crimă? Îți dă libertate și apoi ți-o ia?” Desigur că nu. Acționezi liber, decizi ce știe Dumnezeu dinainte fără să te forțezi și, prin urmare ești responsabil.

„Aceste chestiuni sunt foarte delicate”, spune Dreptul, „au nevoie de lumina divină, pentru ca omul să le poată înțelege. Sunt taine. Binele în creație este o taină.  Nu este frumoasă o floare cu numeroase culori, care te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și îi simți mirosul atât de cucernic, delicat, ce te face să o iubești cu atât mai mult. Acesta este binele. Pai, da, dar nu este și aceasta o taină? Cum au ajuns acele culori să fie, cum s-a plăsmuit acea aromă? Același lucru îl putem spune și despre păsări, animale, și ape. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Mulți zic: „De ce să mă facă Dumnezeu să sufăr, de ce să mă facă să cad ușor în păcat, de ce să îmi dea mie aceste caracteristici?”. Și iarăși vă zic. Dumnezeu ne-a creat pe toți buni. Dumnezeu a dat omului tot ce a fost mai frumos și mai bun. L-a înzestrat cu toate datele ca să devină perfect”[6]. Predeterminarea noastră este desăvârșirea, îndumnezeirea, asemănarea cu Dumnezeu.

„I-a dat lui, însă, și libertatea și, astfel, depinde de el dacă va urma calea binelui, sau a răului. Pe de o parte, i-a dat iubirea lui Dumnezeu, și pe de altă parte, libertatea omului. Dragostea și libertatea merg mână în mână. Se unește duhul – al nostru – cu Duhul”, cu Sfântul Duh. „Aceasta este viața tainică, viața duhovnicească. Atunci când duhul se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci lucrăm binele, devenind buni.

„Pentru patimile noastre”, pentru răutățile noastre, „de vină este altceva, libertatea noastră”, iar nu Dumnezeu. „Dumnezeu nu vrea să limiteze alegerile noastre, nu vrea să ne strâmtoreze, să ne impună cu forța. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea experiențe divine și fericire, fie vom trăi în întristări și supărări. Situație și cale de mijloc nu există”[7] Am putea spune că întreaga umanitate este împărțită tocmai în două grupuri de oameni, sau în două tabere: în tabăra lui Hristos, care trăiește viața în Hristos, cu experiențe și fericire divine, și în tabăra celor răi, care trăiește cu melancolie, tristețe și depresie.

„Vei fi, sau nu vei fi. Unul, sau celălalt. Natura se răzbună, urăște vidul”. Nu poți fi gol. Vei fi umplut fie cu Duh Sfânt, sau cu duh al răului. „Totul poate fi așa, dar nici nu poate fi. Sărutul, de exemplu, poate fi sfânt, și poate fi rău. Dar asta îi dă valoare, ca omul să acționeze liber. Totuși, dacă ne-ar face neputincioși, ca niște roboți, și am face doar ceea ce a vrut Dumnezeu, nu ar fi libertate. Dumnezeu l-a făcut pe om să se ceară să fie bun, din propria voință, să-și dorească singur și să-și facă realizarea ca a sa, în timp ce în realitate vine din harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a o dori, de a o iubi, de a-l dori”, adică își dezvăluie buna intenție „și apoi vine harul divin și face acel lucru să se întâmple”[8].

Desigur, mai este o întrebare. Sunt oameni care, din păcate, vor merge în iad. Și de ce, spun unii, i-a creat Dumnezeu pe acești oameni și nu a împiedicat crearea lor, plăsmuirea lor? Și la această întrebare răspunde Sfântul Ioan Damaschinul și spune: „Dumnezeu creează și aduce din inexistență la existență întâmplările”, tot ce există, „din bunătate, din dragoste, și știe dinainte ce se va întâmpla. Dacă nu ar fi fost creați, nu ar exista oameni răi, și nici Dumnezeu Atotștiutorul nu i-ar fi cunoscut înainte”. Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla, nu ce nu se va întâmpla. Prin urmare, întrebarea este deplasată. „Dacă Dumnezeu ar fi creat lumea cu gândul că păcatul și răul vor birui pe Pământ și ar exista oameni care ar deveni răi din propria lor voință, atunci răul ar fi învins bunătatea lui Dumnezeu, atunci răul s-ar fi dovedit mai puternic decât bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu cel Atotputernic, deoarece aceasta l-ar împiedica și l-ar opri pe Dumnezeu de la a crea alte făpturi fericite și binecuvântate.

„Totuși, așa ceva nu se poate face, tocmai din acest motiv”, continuă Sfântul Damaschin, „Dumnezeu creează toate lucrurile bune. Fiecare om devine bun, sau rău, prin propria sa alegere și libertate. Domnul a spus, desigur, despre trădătorul Iuda „mai bine i-ar fi fost dacă acel om nu s-ar fi născut”[9]. Totuși, El nu a spus acest lucru reproșând ceva creației Sale, lucrării Sale, ci răului care a biruit creația, omului rațional, prin propria sa voință și neplăcere. Pentru că nerăbdarea lui făcut inutile toate bunătățile date lui de Creator”. Dumnezeu i-a dat existența, l-a făcut bun, dar nerăbdarea lui Iuda l-a făcut rău. „Cu alte cuvinte, s-a întâmplat întocmai ca în cazul cuiva care, luând avere și putere de la un conducător, își tratează binefăcătorul în mod tiranic. Atunci domnitorul binevoitor îl va  prinde pe bună dreptate și îl va pedepsi, dacă va vedea că cel care a fost beneficiat continuă să rămână la putere și insistă să-și ducă mai departe tirania”[10], adică nu se pocăiește.

Să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim pentru bunătatea Lui care ne-a adus nouă bunătatea noastră proprie, căci din prea multa Sa bunătate, El ne-a adus pe noi din neființă la ființă, să-I mulțumim pentru Providența Sa divină iubitoare și să fim siguri că, întrucât ținem voia Lui, ne vom bucura întotdeauna de binecuvântările Sale divine și vom fi vrednici, de asemenea, de Împărăția Sa Cerească.

Dumnezeului nostru slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Evrei 4, 13.

[2]  Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[3] Matei 6,  24.

[4] Viața și Cuvintele Sfântului Porfirie.

[5] Idem

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Op.cit.

[9] Marcu 14, 21

[10] Ioan Damaschin, Învățătură de Credință Ortodoxă, Ed. Pournaras

Sursa

Atotcunoașterea lui Dumnezeu nu limitează libertatea noastră. Fragment din viața și cuvintele de învățătură ale Sf. Porfirie, de Arh. Sava Aghioritul – partea I

„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

Traducere

Taina Dumnezeieștii Euharistii, lăsată nouă de însuși Domnul, este cea mai înaltă dintre toate tainele, este cea mai remarcabilă dintre minuni din cele săvârșite prin puterea lui Dumnezeu, este cea mai înaltă dintre cele pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a plăsmuit și este, de asemenea, cea mai prețioasă harismă și dar din cele pe care Dumnezeu le-a dăruit oamenilor. De aceea, întru dreptate, ea se poate numi și poate fi considerate minune a minunilor și taină a tuturor tainelor.

În taina dumnezeieștii cuminecări se ascunde nu numai întreaga dumnezeire, ci și întreaga umanitate (a lui Hristos); prin urmare, ea este taina tainelor, cea care din orice unghi ar fi abordată, se arată în ascuns. Ea transcende toate limitele cunoașterii fizice. Prin această taină, Dumnezeu ne-a arătat nouă, prin a Sa putere, măreția atotputerniciei sale dumnezeiești; și prin a Sa înțelepciune, înălțimea copleșitoare a Dumnezeieștii Sale atotbunătate.

Cum trebuie să ne apropiem la primirea dumnezeieștilor taine

Modul prin care trebuie să ne apropiem de Dumnezeiasca Împărtășanie, ne este arătat de apostolul Pavel, care zice: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”.

Așadar, fiecare să-și cerceteze conștiința sa mai întâi, pentru a-i putea fi învederată starea lui morală și relația sa cu Dumnezeu și cu aproapele său, iar dacă le va găsi pe acestea într-o stare bineplăcută (lui Dumnezeu – n. trad.), să se apropie pentru a se împărtăși, dacă nu, să lase aceasta pentru altă dată, fiindcă nu există nici un fel de comuniune între sfințenie și necurăție.

Când, astfel, ne apropiem de Dumnezeiasca Euharistie, trebuie să venim cu multă evlavie, curățiți de orice element ce spurcă trupul și sufletul, pentru a ne împărtășii cu cu vrednicie; deoarece, dacă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-și dezlege încălțămintea picioarelor sale, pentru a se apropia de locul cel sfânt (Ieșire 3, 3), cu cât mai mult ești tu dator, creștine, să dezlegi orice legătură a păcatului, pentru a primi înlăuntrul tău pe Dumnezeu întreg? Nu este acea pâine sfântă însuși trupul Domnului? Iar în potirul acela nu stă sângele Domnului? „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10:16). Cum, așadar, te vei apropia, conștiință grea având, de focul cel ce arde pe cei nevrednici?

De aceea, dezleagă orice legătură de dușmănie pe care o vei avea cu aproapele tău, renunță la orice troc nedrept, dă înapoi tot ce este străin ție, fugi de ce e rău și fă binele, întoarce-te la Domnul și vino pentru a te sfinți întru totul, pentru a te lumina și a deveni sălaș al harului dumnezeiesc, pentru a te uni cu Hristos și a rămâne întru El și El întru tine. „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu cu mine este, si Eu întru el” (Ioan 6:56).

Caracteristicile celui care întru vrednicie a primit Dumnezeiasca Împărtășanie

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie părăsește sfântul locaș cu totul înnoit, fiindcă focul dumnezeirii, cel care prin Dumnezeiasca Cuminecare a venit în legătură cu sufletul omului, a ars păcatele sale, l-a umplut de har dumnezeiesc, i-a sfințit rațiunea, a întărit puterile sufletului, i-a luminat rațiunea, a legat inima sa de frica de Dumnezeu și, în final, l-a arătat pe acesta sălaș al Sfântului Duh.

Cel ce s-a împărtășit cu vrednicie a primit drept arvună împărăția cea cerească și este îmbrăcat cu platoșa dumnezeirii, cea care îl apără de orice rău și orice lucrare a celui viclean, arătându-l pe acesta înfricoșător chiar și înaintea demonilor.

Inima celui ce s-a împărtășit cu vrednicie se umple de nespusă bucurie și negrăită fericire; el este singurul care simte schimbarea ce a avut loc înlăuntrul său și se bucură de restaurarea sa. Toate virtuțile împodobesc inima sa, iar dorința sa va sta numai către unirea cu Domnul.

Liniștea duhovnicească, pe care conștiința comuniunii și întrepătrunderii de Dumnezeu o dă și pacea cea cerească ce domnește înăuntrul său, se oglindesc în chipul fericit al celui ce s-a împărtășit cu vrednicie.

După Dumnezeiasca Euharistie

După Dumnezeiasca Euharistie, să lauzi și să mulțumești imediat Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te cumineci cu trupul și sângele său; ziua aceea să o petreci în lucrări vrednice de împărtășania primită și să o ții pe aceasta drept exemplu pentru celelalte zile ale vieții tale, să nu permiți de aici înainte să aduci întristare îngerului celui ce păzește sufletul și trupul tău, întorcându-te la viciile tale de altădată.

Veniți, așadar, frați creștini, să ne înfruptăm din harul lui Dumnezeu, să avem grijă de a noastră mântuire, ca învrednicindu-ne de primirea preacuratelor tainelor, să trecem toată vremea vieții noastre în dreaptă judecată, dreptate și evlavie. Fiindcă ni s-a revelat, precum spune și Pavel (Tit 2, 11-13), că harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea și poftele lumești și, în veacul de acum, să trăim cu înțelepciune, cu dreptate și cu cucernicie. Să așteptăm fericita nădejde și arătarea slavei marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Amin!

Sursa: Ο Άγιος Νεκτάριος, περί της θείας Ευχαριστίας

Traducere de Bădilă Andrei Alexandru

Născătoarea de Dumnezeu a primit atât de multă cinste, respect și dragoste din partea credincioșilor, astfel încât, după Dumnezeu, ea a primit cea mai mare cinste, respect și iubire. Cinstea credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu datează din sec. I sau II, și a fost întărită de aceleași Sfinte Scripturi care pomenesc numele ei și o descriu drept „cea plină de har, binecuvântată și singura, între femei, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu”. Și însăși Maica Domnului, cu duh profetic, vestește cinstea de care se va bucura între toate neamurile, zicând: „iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Și adevăr a grăit atunci, fiindcă din acel moment au început mărimurile adresate Născătoarei de Dumnezeu. Pe aceasta, mai întâi a fericit-o Elisabeta, care, umplându-se de Duh Sfânt, cu glas tare, a zis: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău […] Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini toate cele spuse ei de Domnul” (Luca 1, 42-45). Asemenea, și femeile contemporane cu Maica Domnului, văzând-o pe Fecioara cu pruncul în brațe, cu siguranță au fericit-o. Evanghelistul Luca amintește de glasul care s-a auzit din mulțime și a fericit-o pe Maica cea care l-a alăptat pe Domnul (Luca 11, 27).

Arheologia creștină ne dovedește faptul că cei credincioși au pictat icoane ale Maicii Domnului, s-au închinat ei și au cinstit-o încă din sec. I-II.  Și, cu siguranță, lucrurile nu ar fi putut sta altfel, fiindcă însăși Evanghelia este cea care întărește cultul Născătoarei de Dumnezeu Maria, Fecioara însăși anunțând că „de acum, mă vor ferici toate neamurile”. Iar aceasta fiindcă Născătoarea de Dumnezeu a primit cinstea și fericirilor tuturor neamurilor – de la momentul Bunei Vestiri și până astăzi – și va fi fericită între neamuri în mod continuu până la sfârșitul veacurilor. Iar cei care nu aduc aceasta cinste și fericire înaintea Născătoarei de Dumnezeu încalcă flagrant poruncile exacte ale Evangheliei. Fiindcă întreaga Evanghelie este o lege și călcarea unei iote sau a unui cuvânt mai mic al Evangheliei înseamnă încălcarea legii.

Odată cu veacul al treilea, cinstirea Maicii Domnului a fost cu atât mai mare. Imnografia creștină înalță cântări către Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, numind-o Împărăteasa Cerului și Doamnă a Îngerilor. În vremea aceea, au apărut, în mai multe locuri unde locuiau împreună creștinii cu alte neamuri, anumiți eretici care transformat în cult de adorare cinstea cuvenită Născătoarei de Dumnezeu, făcând-o egală în cinstire pe Fecioara Maria cu însuși Dumnezeu, imitând prin aceasta zeitățile feminine care erau adorate în cultura neamurilor. Această erezie s-a numit a collyridienilor, fiindcă aceștia aduceau drept ofrandă de jertfă într-o zi anume un fel de covrigi, sau dulciuri, pe care le și consumau (Epifanie, Panarion, cap. 78 și 79).

În aceeași perioadă au apărut și cei întru totul diferiți de collyridieni, care s-au numit antidicomarianiți, care nu tolerau slăvirea Maicii Domnului nostru. Aceștia erau atât de lipsiți de respect, încât au îndrăznit să spună că Fecioara, după nașterea Mântuitorului, a intrat la bărbatul ei și a dat naștere și altor fii și fiice. Acestora s-au alăturat și alți eretici, ai zilelor noastre, care au negat Pururea-Fecioria și numele de Theotokos – Născătoare de Dumnezeu.

Pe aceste erezii, Biserica le-a combătut și și-a exprimat în mod clar opinia corectă și sigură conform căreia suntem îndatorați să aducem cinstirea Pururea-Fecioarei drept Maică a lui Dumnezeu (Θεοτόκος), fără, însă, a ne închina ei ca unui Dumnezeu.

Ereziile collyridienilor și ale antidicomarianiților, apărute în veacul al III-lea, dezvăluie o abatere de la adevărata credință a Bisericii Universale, care (credință) se află undeva poziționată între cele două secte diametral opuse.

Epifanie, în capitolul 23, spune „Și alții, din nou lipsiți de cinste, în ceea ce privește însăși problema Pururea-Fecioarei, care obișnuiau și obișnuiesc să o numească Dumnezeu, suferind, în mod sigur, de nebunie și demență. Căci se spune că multe femei din părțile Traciei care locuiau în Arabia păstrau această practică lipsită de rațiune, adică făceau un tip de dulciuri în numele Pururea-Fecioarei Maria, pentru a se aduna, și, în numele Preasfintei Fecioare, să facă acest lucru întru totul hulitor și nedrept – adică să slujească femeile singure și să aducă jertfă”. Și în capitolul 1 al aceleași cărți legate de erezii (a Sfântului Epifanie), zice: „Această erezie a ajuns în Arabia din părțile Traciei și ale Sciției… Multe femei împodobesc o farfurie cu o cârpă curată într-o zi anume a anului și pun pe ea pâine, pe care o oferă în numele Mariei. Iar din această pâine mănâncă toate”.

Însă, încă din sec. al IV-lea evlavia și cinstea Maicii lui Dumnezeu s-au manifestat prin lucrări luminate, adică prin ridicarea unor Sfinte Biserici în numele Maicii Domnului.

Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi pentru toți credincioșii cea de nebiruit apărătoare și ajutătoarea și sprijinitoarea cea grabnică. La ea au alergat cei aflați în primejdii și necazuri, și pe ea au avut-o cei aflați în războaie drept apărătoare doamnă. A ei putere de nebiruit a zdrobit pe dușmani și aflând îndrăzneală la Fiul ei și Dumnezeu, a adus credincioșilor mila lui Dumnezeu.

Evlavia credincioșilor față de Maica lui Dumnezeu din momentul condamnării ereziei lui Nestorie, s-a manifestat în întreg statul Roman prin sărbători pline de lumină și bucurii duhovnicești, iar toate bisericile, înălțătoare și luminat decorate, ridicate în numele Maicii Domnului erau renumite prin frumusețea lor.

Această evlavie a credincioșilor față de Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioară Maică a Domnului, care deja avea un loc ferm în inimile lor și a început cu alegerea Fecioarei Maria drept Maică a lui Dumnezeu, a rămas nestrămutată de-a lungul veacurilor și va rămâne neschimbată în inimile credincioșilor pentru totdeauna.

În 1975, Jean Hani – un erudit discret, profesor al Universității din Amiens și fondator al Centre de Recherches sur l’Antiquité Classique – publica o mică bijuterie numită Meseriile lui Dumnezeu. Preliminarii la o spiritualitate a muncii („Les métiers de Dieu: préliminaires à une spiritualité du travail”). Ideea centrală a cărții sale, formulată pe înțelesul tuturor, este următoarea: ca să nu ni se pară că e mai departe decât putem noi vreodată ajunge, ca să ne apropiem de El mai temeinic, ca să ne vorbească pe măsura noastră, Dumnezeu ni se dezvăluie ca Meșteșugar: ca Scrib, Doctor, Războinic, Olar, Țesător, Ziditor, Tâmplar, Păstor, Pescar și Vânător, Grădinar, Stăpân al Recoltelor și Stăpân al Viei…

El, Scribul Scribilor, nu are nici hârtie, nici masă de lucru, și nu are nevoie, căci Cartea Vieții nu a scris-o cu cerneală făcută din tanini sau funingine. Dar noi îl putem pricepe cercetându-i Scripturile. (Iar în Islam, adaugă Hani, se spune că Penița divină continuă să scrie, iar Cerneala continuă să curgă până în ziua Învierii).

El, Doctorul Doctorilor, nu are nici halat și stetoscop, nu are nevoie. Dar noi Îl pricepem văzând cum rănile se închid și durerile dispar, și ne amintim că aceia care s-au atins de El cât a fost pe pământ s-au vindecat.

El, Războinicul Războinicilor, nu are sabie de oțel forjat, nu are nevoie. E cel care a pus de la început sabia de foc la intrarea în Rai, iar pe acolo nu se intră nici cu tancul, nici cu avionul de vânătoare, iar de acolo bomba nucleară trebuie că pare o petardă în mâna unui netot. Dar noi așa pricepem mai bine că el, Savaot, ne poartă prin Damascurile și Fâșiile Gaza de dinăuntru, prin Belgradurile inimii, unde asaltul nu se încheie niciodată și unde armistițiu nu există.

El ca Olar a zămislit cosmosul, ca noi să pricepem că nu e loc de pe pământ care să nu fi fost atins de degetele Lui și că lumea e ulcior, iar noi ar trebui să fim apa vie din el.

El ca Țesător a țesut lumea ca pe o pânză, ca să pricepem că orice nod pe care îl desfacem cu prostia, orgoliul și fanteziile nostre slăbește întreaga fire.

El ca Ziditor a întemeiat lumea, ca să pricepem că orice zidire pe care o facem – catedrală, biserică de sat sau casă cu etaj – ar trebui să fie o oglindire a zidirii lui. (Iar Hani ne spune că în Scripturile hinduse stă scris că ar trebui să construim așa cum zeii au construit dintru început).

El ca Tâmplar le-a îmbinat și chertat pe toate de care ne bucurăm și ne folosim. Ca să nu pierdem din vedere că „în numeroase tradiții, termenul care denumește lemnul este folosit și pentru a defini materia în general – în greacă, hyle, în latină, materies (de aici și franțuzescul „matière” și spaniolul madera), și în ebraicul e’tz, în vreme ce în egipteană khet exprimă deopotrivă ideea de lemn și pe aceea de obiect, de „lucru” – p. 58).

El ni se arată ca Păstor, ca să nu uităm că suntem chemați să fim turmă, dar nu masă.

Ca Pescar, ca să nu uităm că, lăsându-ne prinși în Năvod și scoși la lumină, vom respira alt aer decât peștii. (Rabbi Akiva: un năvod e întins peste toate viețuitoarele – p. 73).

Ca Vânător, ca să nu uităm că pentru a ajunge în Împărăție trebuie agerime, prezență de spirit și ochi pătrunzător.

Ca Grădinar se arată, ca să știm că totul  – de la pir la florea de colț, de la ciulini la șofran – e creștere și avânt către cer. (Iar Hani ne învață: misticii musulmani spun că la sfârșitul lumii, grădina se va întoarce la Grădinar – p. 79)

Ca Stăpân al Recoltei și al Viei se arată, pentru că tot ce rodește, rodește pentru că a fost mai întâi îngrijit, trudit și iubit. Și ca nu cumva să uităm că dăruirea cea bună, care hrănește și adapă, vine cu prețul zdrobirii între pietrele de moară și în teasc.

*

Ce nu cuprinde prețioasa cărticică a lui Jean Hani e referința la actualitate, la modul în care lumea zilelor noastre mai poate fi străluminată de aceste vechi, eterne simboluri.

Modernitatea, produs al salturilor tehnologice mai degrabă decât al intențiilor omenești, a adus cu ea o pleiadă de ocupații desemantizate. A înlocuit bogăția simbolică a vechilor meșteșuguri cu eficiența searbădă și confortul rânced al job-urilor, care nu pot depozita sensuri și nu pot înălța omul. În schimb, a parodiat tehnologic vechile simboluri meșteșugărești, asociindu-le o transcendență second-hand, cu semn schimbat:

A scrie: Scrisul de mână ne pare azi ridicol și neproductiv, caligrafia e pierdere de timp. Pentru că, de fapt, nu mai vrem și nu mai știm să lăsăm urme frumoase. Și pentru că nu mai ținem să rămânem scriși în Cartea Vieții. De ce ne-am strădui, de vreme ce în locul ei s-a întronat zeul Hypertext, în al cărui paradis de pixeli toată lumea are acces gratuit?

A vindeca: „Viața fizică și sănătatea trupească sunt dependente de viața și energia spiritual, iar aici avem un adevăr aproape uitat în lumea noastră modernă, care a separat în mod artificial sufletul de corp și sănătatea de mântuire” (p. 17). Paradigma medicală este astăzi capturată de paradigma mecanică – totul e procedură, protocol, formalitate. Piesele mașinăriei anatomice umane se schimbă și se ajustează, la nevoie i se adaugă device-uri noi, iar genetica se reconfigurează cu aceeași indiferență cu care resetezi erorile din bordul automobilului. Și, între timp, se așteaptă ca laboratoarele să obțină elixirului final al nemuririi. Nemurire care va avea chipul Mașinii, fiindcă Mașina o poate găzdui și simboliza mai bine decât trupul care, așa cum spunea un transumanist, e doar „un deșeu [mess] de materie organică plin cu sânge”. (Desigur, o nemurire fără înviere, dar să nu se împiedicăm de asemenea detalii).

A țese: Lumea nu mai e Țesătură, ci Rețea. În loc de noduri, impulsuri electrice. În loc de urzeală, algoritmi. În loc de ordinea, destinul și rostul cuprinse în Țesătură – hazardul și nihilismul Rețelei.

A construi: catedralele nu sunt bune, că sunt prea medievale, în schimb ridicăm zgârie-nori față de care Turnul Babel însuși trebuie să fi părut o șandrama. După ce îi ridicăm, îi contemplăm din apartamentele noastre insipide pe care Le Corbusier, preotul arhitecturii moderne, le numea „mașini de locuit”.

… Alte ipostaze meșteșugărești au devenit pur și simplu de neînțeles pentru oamenii zilelor noastre:

Vasul: în cel mai bun caz, vasele create manual au devenit un moft rustic. Supraabundența și ieftinătatea celorlalte recipiente, turnate din toate materialele posibile, produse exclusiv industrial, face ca simbolul Vasului modelat de Olar să nu ne mai spună mare lucru. Astfel, o poartă de înțelegere pare să se fi închis definitiv pentru cei mai mulți, singura șansă de contemplare a misterului Vasului rămâne Potirul (până nu se dă vreo ordonanță prin care să fie produs și el din PVC aprobat de Ministerul Sănătății, asortat cu lingurița de plastic). Dacă astăzi lumea pare diformă, mototolită și fisurată, cu toate sensurile scurse din ea, posibil să fie din cauza faptului că nu mai seamănă cu Vasul, simbolul esențial al armoniei necesare, și al separării necesare, dintre formă și conținut.

Lemnăria: Ce ar putea mai învăța de la Tâmplar lumea noastră de rumeguș presat, cu oroare de lemn masiv? Lumea în care drujba mistuie într-o zi cât poate tăia un topor în luni întregi?

… Iar alte ipostaze au fost pierdute prin banalizare și înlocuite cu simulacre (interesant, par să fie mai ales cele care au legătură cu hrănirea):

Nu mai știm să avem grădini, deci nu mai avem la îndemână, in micro, imaginea primordială a Raiului – tainic și luxuriant, unde toate împreună sunt. În lipsa lor, tot ce am putut produce sunt parcurile cu gazon, cu pomi civilizați, eventual cu țarcuri civilizate pentru câini civilizați, cu locuri de joacă civilizate pentru copii civilizați. Și cu coșuri de gunoi, gunoi civilizat.

Turme nu deținem, dar avem câini și pisici, atâta doar că nu le păstorim, ci le idolatrizăm. La pescuit se merge doar pentru relaxare, iar vânătoarea s-a mutat în ecran, în Call of Duty, Doom și Half Life, unde, darwinist, supraviețuiești omorând. Omorând oameni, nu animale. (Din nou, detalii…).

Iar pâinea cea de toate zilele pare de burete. Nu știm nici mâna care a semănat și treierat grâul (pe care oricum nu l-am deosebi de orz sau de ovăz), pentru că nu mai există nici o mână acolo, doar mașini specializate, calcul de producție și multe-multe îngrășăminte și mulți-mulți hibrizi. [1] Pâinea o servim de-a gata, doldora de „mono și digliceride ai acizilor grași”, la care putem asorta un vin cu metabisuflit de sodiu din struguri intens chimizați, și iată simulacrul nostru agroindustrial de împărtășanie. Așa că recoltăm, dar numai din supermarket. Cash sau card?

*

Hani scrie: „Fiecare ocupație artizanală este capabilă să evoce această activitate [activitatea divină], de vreme ce este prelungirea ei firească, în măsura în care este naturală – adică are drept scop satisfacerea nevoilor naturale ale omului prin mijloace la fel de naturale” (p. 38).

Azi, tehnologia este nucleul culturii noastre, este obsesia noastră princip(i)ală, este „subiectul istoriei”, cum spunea Günther Anders. Sub dominația ei, nevoile pe care ne zbatem să ni le satisfacem sunt orice, numai naturale nu. Astfel că oricât am privi în jur – cu excepția câtorva insule – „ocupațiile artizanale” nu mai există. S-au pierdut pe nesimțite în marșul omenirii de la unealtă la mașină. Odată cu instaurarea domniei mașinii – care este cu totul altceva decât unealta – a dispărut posibilitatea reflectării lui Dumnezeu în mod direct prin activitatea omenească de zi cu zi, a dispărut posibilitatea vieții active de a fi simultan și contemplativă.[2] Schimbarea formei muncii a provocat desacralizarea ei. Ni-l putem închipui pe Dumnezeu ca tâmplar, dar nu ca operator CNC. Ni-l putem închipui ca zidar, dar nu ca șofer de autobetonieră. Ni-l putem închipui ca scrib, dar nu ca blogger.[3]

În plus, saltul spre mașinalizare a adus din ce în ce mai multe ocupații noi care, prin natura lor, sunt complet opace față de divinitate – nu există un dumnezeu al publicitarilor, sau experților în JavaScript ori Python, al analiștilor de date sau măcar al „făcătorilor” de Excel-uri, ca să nu mai vorbim despre vreun dumnezeu al criptomonedelor (deși presupun că în acest domeniu se va autoinstaura destul de curând un „sfânt” protector). Creatorul nu e „creator de conținut”.

Bănuiesc că meșteșugurile enumerate și tălmăcite elegant de profesorul Hani pot reflecta activitatea divină pentru că sunt tributare uneltelor – adică tributare unui stadiu tehnologic adecvat relației om-Dumnezeu, stadiu pe care astăzi lumea noastră l-a abandonat. Și mai bănuiesc că Dumnezeu poate folosi uneltele (și doar uneltele) drept metafore, pentru că:

• unealta este prin definiție un „obiect” limitat în capacitate și în complexitate. Astfel, satisface nevoile fără prea mari excese și fără prea multe pierderi, tinzând cumva spre un echilibru acceptabil între nevoie și mijlocul de satisfacere a ei. Există deci o anumită smerenie a uneltei care o face propice să fie folosită drept semn, drept cale către Marele Meșteșugar. La polul opus, mașina este creată pentru a depăși violent – cât mai mult, cât mai rapid! – limitele naturale ale omului; acolo unde unealta se frânge sau se oprește odată cu mâna obosită, mașina forțează, domină și controlează.
• unealta cere o participare fizică deplină. Mașina – cu cât mai sofisticată, cu atât tinde să marginalizeze omul, reducându-i progresiv gradul de participare: mai întâi operator, apoi supraveghetor și pe urmă (un ideal atins deja în unele domenii) excluzându-l complet prin automatizare. Prin contrast, omul care mânuiește unealta rămâne central, esențial, în procesul de facere al artefactului. Iar prezența lui fizică sacralizează, pentru că nu există sacralizare fără trup, deci fără gest – gest care „integrează acțiunea – acțiune inițial doar de natură pur umană – în ordinea divină” (p. 104). Prin unealtă, omul e chemat să participe în integralitatea lui, cu mintea și cu trupul, așa cum e invitat să participe și la creație: ritualic;
• unealta e întrucâtva „purtătoare de chip”, atât a celui care a creat-o, cât și a celui care o folosește. De partea cealaltă, mașina – mama-surogat a produsului fabricat în masă – este anonimă, probabil aproape la fel de anonimă precum cel care-și dorește să credem că de fapt nu există.

Așadar, spre deosebire de mașină, putem spune că unealta e smerită, și cere participare trup și suflet, și pare să poarte un anume chip. Iată de ce, acum, deopotrivă la finalul cărții lui Hani și finalul acestor rânduri, cred că…

… Dumnezeu ne-a vorbit ca stăpân al uneltelor.

Noi i-am răspuns ca robi ai mașinilor.

*

PS – Și pentru că întâmplarea face ca acest text să apară în Săptămâna Mare, spun de pe acum:

Tâmplarul a înviat!

Păstorul a înviat!

Ziditorul a înviat!

[1] AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pămîntului și creșterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare și a unor materii prime vegetale și animale necesare industriei (subl. mea.); – Dicționarul limbii romîne literare contemporane 1955-1957

[2] Degradarea în tandem a muncii și repaus-ului azi: burnout–mindfulness.

[3] În urmă cu ceva timp, am citit cu oroare un mic text al unui reputat teolog creștin care asocia Euharistia cu „o mașină de pâine” și Biserica cu o „fabrică de pâine”.

Motto: „Pace aştept, şi nu este întru mine pace…”[1]

În Evanghelia după Matei, Iisus Hristos rostește această îndrumare pentru ucenicii abia deveniți apostoli:

„Și intrând în casă, urați-i zicând: Pace casei acesteia!” (10, 12)

Acest salut, precizează Ieronim[2], nu este nici salutul grecesc, care anunța bucuria, nici cel latinesc, care invoca sănătatea. Este cel semitic, care a ajuns până în zilele noastre, pe care îl știm din auzite ca pe un fel de hello, bonjour sau ciao. Este vorba despre shalom.

Rădăcina consonantică Š-L-M din care a crescut cuvântul „pace” e comună multor limbi semitice și, în iudaism, este unul dintre numele lui Dumnezeu[3] (Adonai-Shalom). Astfel că Shalom – Pace merită cercetat puțin, măcar ca să intuim cât de departe e de vremurile noastre, dominate de consoane mai puțin subtile, precum P, B, X ori Z.

O precizare necesară – cei ce știu câte ceva despre limba ebraică veche cunosc faptul că, spre deosebire de multe alte limbi, aici literele au ele însele o însemnătate excepțională și o viață a lor proprie. Există cărți întregi scrise despre literele ebraice, nu are rost să povestesc eu prost și pe scurt ce au povestit alții bine și pe îndelete. Ce e de reținut acum e că, în ebraica veche, literele în sine sunt căi de înțelegere. Ele nu sunt doar niște repere grafice, golite de sens intrinsec. De pildă, dacă în alfabetul latin „A” e o simplă convenție, un simplu semn transparent, în abjad-ul ebraic aleph e o explozie de sensuri și de lumini, o entitate care comunică cu celelalte entități din constelația limbii, un fel de vietate prin care Dumnezeu Însuși face, desface și preface. Scrii A și obții trei bețișoare și o indicație de pronunție. Scrii א (Aleph) și obții o esență de sens.[4]

Cu acest reper în gând, să privim puțin către shalom. Urmăriți (de la dreapta la stânga, da?) cele patru litere din imaginea de sus. Prima, care seamănă cu un trident, este shin, a doua este lamed, iar ultima este mem final (în ebraică, există câteva litere care capătă altă formă dacă sunt puse la finalul cuvântului, semn că pe lumea asta niciodată lucrurile nu sunt statice și că, în lumina sfârșitului, ne schimbăm alcătuirea). Pe cel de-al treilea caracter care aduce cu un bețișor cu punctuleț deasupra îl putem lăsa deocamdată la o parte, întrucât nu este o consoană, ci este vocala O, deci nu face parte din rădăcina consonantică Š-L-M. La fel și micul T de sub Shin, tot vocală e. Rămânem deci cu Shin-Lamed-Mem, cum am stabilit.

Despre prima literă, Shin, cea care seamănă cu un trident, înțelepții spun că ea conține ideea de pace. În partea de sus, pare că sunt trei siluete suple, ori trei capete. Fiecare cu altă cale – unul prea țeapăn, unul prea aplecat și unul numai bun. Lucrurile pot lua mereu forme extreme și știm bine că, așa cum există ispite de-a stânga pentru cei simpluți, există și ispite de-a dreapta pentru cei rafinați. Între ele, ca între Scila și Caribda, e calea de mijloc, cumpănirea salvatoare, gândul moderat fără a fi tern, și ferm fără a fi casant.

Dacă ar fi fost doar un cap, ar fi fost prea singur. Dacă ar fi fost două, sigur s-ar fi certat. Abia odată cu cel de treilea apare posibilitatea medierii, a lui nici-ca-tine/nici-ca-mine, a lui nici-așa/nici-altminteri. Abia al treilea aduce posibilitatea unei împăcări adevărate, atât de necesară pentru spiritele care se risipesc care încotro, uitând că (așa cum bine se vede) baza lor e comună, sursa lor de viață e aceeași și, deci, nu pot exista unele fără altele.

Nu fără legătură cu interpretarea de mai sus vine o alta: Shin mai este asociat cu dinții – shen [ז‎ש‎‎]), deci cu actul de a te hrăni și mai ales cu actul de a mărunți. A alege buna cale de mijloc presupune să „rumegi” cu grijă, să nu iei decizii pripite, „pe nemestecate”. Așadar, calea de mijloc și pacea se mențin cu răbdare și cu atenție. Și cu efort – pentru că dinții mai înseamnă și putere: sfâșiem cu dinții ceea ce nu putem rupe cu mâinile.

Shin însă mai e și semnul focului și nu trebuie mult efort ca în locul celor trei capete să vedem acum trei vâlvătăi care ard neîncetat, incendiu implacabil împrăștiat în toate direcțiile. Ceea ce face ca lucrurile să devină și mai interesante – pentru că, de partea cealaltă a lui Lamed se află Mem. Iar Mem este, tradițional, simbolul apei.

Apa e viață, iar ebraica o onorează splendid dimpreună cu focul: asta fiindcă focul – esh [אש], împreună cu apa – maim [ם‎‎׳‎מ‎] ne dau pe shamaim [‎‎ם‎׳‎מ‎ש] – care nu este altceva decât cerul[5] făcut întru început de Dumnezeu în primul verset al Scripturii, pe care îl regăsim și ca „reședință” a Domnului în Psalmul al 2-lea.[6]

Focul încălzește și purifică, dar, nestăpânit, topește, mistuie și dogorește, lăsând doar cenușă și scrum. Apa e viață, însă și ucide, îneacă, rodește rugină și cotropește orice loc în care poate pătrunde. Și mai cu seamă dizolvă totul. Sub imperiul apei, totul se îndreaptă către pierderea formei, către pierderea stabilității, către nedeterminare și către deșert.

Astfel, Shalom ne aduce aminte că,  pe de-o parte, avem apa Potopului, iar pe partea cealaltă, focul Sodomei[7]. Două forme de distrugere, două feluri diferite cu același deznodământ oribil – pierderea războiului spiritual prin amorfizare. Cum să scăpăm, cum să ne salvăm?

Între Shin și Mem e Lamed. Această literă elegantă are o particularitate pe care nici un învățăcel nu o poate ignora – este cea mai înaltă dintre literele ebraice. În vreme ce toate celelalte litere stau cuminți, înșirate la același nivel, Lamed se înalță, luându-și zborul pe deasupra tuturor. De asta, înțelepții ne spun că Lamed este simbolul cunoașterii, al învățării – lamad [ד‎מ‎ל‎], semn că doar prin strădania de a cunoaște putem depăși orizontalele mustind de prostie și de orbire ale veacului. Lamed potolește și furia, pentru că seamănă cu un toiag cu care puteai agăța oaia pierdută printre mărăcini sau în vreo crăpătură de stâncă, puteai separa oile de capre sau, la nevoie, puteai încinge spinarea vreunui răufăcător, redând pacea turmei. Iar toiagul e sceptru – adică autoritate legitimă și puterea de a discerne, fără de care, simplu spus, pacea e iluzie, zbucium și risipire și vorbă de stropit pe ecran.

Și mai e ceva – Lamed e și simbolul orientării – în ebraica biblică, ל alipit de un substantiv sau un pronume se transformă în prepoziție care indică direcția. Iar Direcția ne-o dă tot această literă maiestuoasă, care nu întâmplător se află în inima „alfabetului” ebraic (și în mijlocul lui Shalom). Direcția e inima – lev [לב], și nici nu ar trebui să ne mirăm – până la urmă dintotdeauna ni s-a spus că întrAcolo trebuie să ne îndreptăm, restul a fost bruiaj din regie. (Abia de curând am remarcat cu uimirea necunoscătorului că Hristos alătură fericirea celor curați cu inima de fericirea făcătorilor de pace).

Așadar, Shalom – cu Lamed înrădăcinat ca un pom falnic între Shin și Mem, ne spune: doar cunoașterea ce se îndreaptă spre inimă, doar cunoașterea ce se înalță dincolo de povara zilei, doar cunoașterea ce aduce ordine și scoate la lumină; doar cunoașterea ce-i foc viu și apă vie poate depăși deopotrivă incendiile și inundațiile lumii noastre dezordonate și ne poate da apa care ține de sete, nu pe cea care ne îneacă, și focul care încălzește, nu pe cel care carbonizează. Pacea de pe pământ nu poate dăinui dacă nu ne vom strădui să ne atingem, să ne lăsăm atinși de Adevărul care ne spală inima cu Apă și ne-o curăță cu Foc.

…Iar dacă la urmă vom schimba doar o singură vocală din rădăcina Š-L-M vom descoperi o altă minunăție. Vom obține pe Shalam  – care înseamnă starea de a fi complet, neștirbit, nevătămat.[8]

Semn că fără pace, nu putem fi întregi…

Semn că mai întâi trebuie să ne căutam întru pace inima, ca să fim deplini…

Ca să fim deplinimi.

Shalom!

[1] Din rugăciunea la vreme de mâhnire și deznădejde a Sfântului Efrem cel Nou.

[2] Mențiunea lui Cristian Bădiliță, preluată de Pr. Ioan Sorin Usca, în Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, I – Matei, ed. Christiana, 2018, p. 263.

[3] De asemenea, în islam (Al-Salām).

[4] De exemplu, una dintre nenumăratele interpretări ale lui Aleph ar fi acela că cele două semne mici (yod), de deasupra și de dedesubtul liniei oblice (waw) reprezintă pe Dumnezeu – cel de sus, și pe om – cel de jos, iar waw-ul intermediar este Tora, puntea care unește pe omul de jos cu Dumnezeul de sus.

[5] „Pace pe pământ, pace sus în cer”…

[6] Că veni vorba, pentru cei care vor să fie la curent cu vremurile, primele patru versete din acest psalm: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând: « Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor ». Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”

[7] Doar trei versete mai târziu, la v. 15, Hristos vorbește despre Sodoma și Gomora, cele trecute prin foc. Întâmplare?

[8] Despre această stare se vorbește, de exemplu, în Facerea 33, 18, când Iacob ajunge „cu bine” (tradus uneori: „la Salem”), după cutremurătoarea luptă cu Îngerul și întâlnirea cu Esau.

10-12 septembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

Cruce-n casă /Cruce-n piatră /Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precistă pe fereastră.

Muzeul Național al Țăranului Român prăznuiește în ajunul zilei de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai importante sărbători ale calendarului țărănesc.

Aflat la a XX a ediţie, Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri oferă publicului timp de trei zile, de vineri, 10 septembrie până duminică, 12 septembrie 2021, noi întâlniri, ateliere și demonstrații cu artiști și meșteri iconari.

Preocupat de valorificarea și revitalizarea patrimoniului cultural țărănesc, Muzeul Țăranului păstrează structura târgului de iconari și meșteri cruceri inițiat sub forma unui act cultural cu rol formator şi educativ prin prezentarea unor teme iconografice devenite reper în iconografia țărănească și prin inovații care folosesc imaginea tradițională ca re/sursă, teritoriu de explorare pentru creațiile contemporane ale artiștilor și ale meșterilor iconari.

Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri își propune să redescopere frumusețea obiectelor de cult, a unui patrimoniu dedicat artei tradiționale și îndeosebi icoanelor, urmărind calitatea tehnicii și a meșteșugului, respectarea scopului pentru care este realizat obiectul de cult, evitând expresiile kitsch și serializările industriale pentru scopuri comerciale.

Continuăm noua formulă de prezentare a târgului, invitându-i pe meșterii și artiștii iconari să expună obiectele create pentru târg în cadrul unor micro-instalații, dând astfel posibilitatea de a viziona într-un context diferit creațiile personale și de a iniția un nou dialog cu publicul vizitator și fidel acțiunilor noastre de la începuturi.

Structura târgului rămâne ca întotdeauna mai aproape de atmosfera unui praznic, celebrând prin prăznicare, sfinți protectori, sărbătorile mari, heruvimi desprinși din cetele îngerești – Crucea în variante ne-împuținate, toate zugrăvite și închipuite pe icoane pe sticlă, icoane pe lemn, icoane de vatră, crucițe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte și lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre.

Însoțim iconarii cu ceaiuri de leac, cozonaci, dulcețuri, zacuscă, miere și prăjituri de casă.

Scoatem din lada de zestre a muzeului – albume, cărți poștale, scrieri și ziceri țărănești, revista Martor, caiete de meșteri, cataloage de expoziții – oferite spre vânzare publicului interesat.

Ateliere / întâlniri

După experiența pozitivă a atelierelor – demonstrații din cadrul edițiilor anterioare, continuăm întâlnirile cu câțiva dintre iconarii și crucerii dedicați împărtășirii tehnicii meșteșugului, a căror abordare dezvăluie căutări și reconstituiri personale ale meșteșugului Icoanei și o raportare adecvată la canon și tradiție. Adresăm astfel copiilor, dar și adulților, invitația de a descoperi cum desenau iconarii vechi izvoadele și zugrăveau icoanele, pictând pe dosul sticlei sau pe lemn grunduit, cum se însemnează și se încrustează pristolnicele și icoanele de vatră în cadrul unor ateliere ținute de artiști și meșteri iconari.

Vineri, 10 septembrie

orele 14.00 – 15.00 şi 16.00 – 17.00 – Ateliere de pictură cu Radu Dincă

Sâmbătă, 11 septembrie

orele10.30 – 12.00 – Ateliere de pictură cu Angela Ludoșanu

orele 13.00 – 15.00 – Ateliere de încrustat în lemn cu Vasile Moldoveanu

Înscrierile pentru ateliere se fac la: educatiemuzealamtr@gmail.com / cost atelier: 25 lei / persoană

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei. Elevii beneficiază de intrare liberă la târg, pe perioada vacanțelor școlare.

Coordonator târg: Lila Passima // lilapassima@yahoo.com

Contact / comunicare / detalii organizare: Monica Chiorpec // chiorpecmonica@gmail.com

Contact ateliere: Monica Chiorpec // chiorpecmonica@gmail.com

Sfântul Apostol Ioan enunță două înțelesuri, la prima vedere contradictorii, ale timpului: Împărăția Veșnică ca eveniment viitor ce va să vină (în Apocalipsă) și evenimentul prezent temporal – viața eternă ca viață deja existentă pentru cel care crede. Pe scurt, este vorba de un sens mult mai sublim al timpului. Daca timpul lumesc e diferit de eternitate, eternitatea nu este, însă, ceva care începe odată cu sfârșitul primului, al istoriei. Căci altfel ea ar fi limitată. Ea este deja prezentă dar omul trebuie să acceadă la ea răspunzând chemării lui Iisus Hristos. Timpul este, în această paradigmă, după cum formula cu deosebită finețe părintele Dumitru Stăniloae, trăit ca „interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru, pentru a ne împărtăși în toată veșnicia de comuniunea cu Dumnezeul Cel viu”[1]. Așadar, odată cu răspunsul omului, el este deja depășit.

Putem înțelege mai bine acest lucru dacă ne gândim și la cele trei ipostaze ale temporalității identificate de Berdiaev. „Există diverse timpuri. Există un timp cosmic, un timp istoric și un timp existențial”[2]. Timpul cosmic este cel măsurat în funcție de rotația Pământului în jurul axei sale. Cel istoric se scurge înăuntrul celui cosmic, poate fi socotit în decenii, secole și milenii, dar niciun eveniment nu se poate repeta în el și trebuie simbolizat printr-o linie îndreptată înainte către viitor, spre noutate. Timpul existențial, spre deosebire de primele două, nu se poate calcula matematic. „Cursul lui depinde de intensitatea cu care se trăiește, depinde de suferințele și bucuriile noastre. În el se petrece avântul creator și survin extazele, el se poate simboliza printr-un punct care exprimă o mișcare în profunzime”[3]. El nu este inclus în primele două, ci istoria se realizează în el. Dar el nici nu se oprește și nici nu se împlinește în acesta.

În tradiția creștină timpul liturgic reprezintă, prin excelență, un timp al prezenței și lucrării lui Dumnezeu, prin care întreg timpul este sfințit. Astfel, așa cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatica sa: „Dumnezeirea […] împărtășește făpturilor Sale tot binele, potrivit puterii de receptivitate a fiecăreia”[4]. Așadar, timpul liturgic trebuie asumat ca un cadru al comuniunii cu cei din trecut și din prezent, cât și ca o deschidere spre veșnicia eshatologică. Prin experiența duhovnicească și eclezială este depășit formalismul inert al unor clișee de gândire și de viață, rigidizate prin scheme sterile. Pentru Tradiția patristică, există o reciprocitate între veșnicie și timp, această legătură exprimând sensul eshatologic al timpului ca o coordonată structurală a acestuia. Prin coexistența, din veșnicie, a Persoanelor Sfintei Treimi, eternitatea și timpul sunt asumate prin excelență ca fiind cadre ale comuniunii.

Comunitatea credincioșilor ca deschidere spre veșnicia eshatologică este reliefată cel mai bine în cadrul Sfintei Liturghii, care, prin cultul ei colectiv, notă ce se face simțită pe de o parte în forma pluralului, la persoana întâi mai ales, în care sunt redactate și rostite rugăciunile, cât și prin forma dialogată sub care se desfășoară oficiul ei, intonat alternativ de către preoți și de către credincioși. Condiționarea acestor roluri unul de către celălalt este ilustrată într-o formă sugestivă de către Sfântul Ioan Gură de Aur, în legătură cu dialogul introductiv la rugăciunea Anaforei euharistice: „În timpul prea înfricoșătoarelor Taine, preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot; căci acel răspuns “Și cu duhul tău.” nu înseamnă altceva decât aceasta. Tot așa cele ale rugăciunii Euharistiei le sunt comune; căci nu numai preotul singur mulțumește, ci și toți credincioșii. Pentru că numai după ce a primit mai întâi răspunsul lor și după ce apoi aceștia s-au învoit că este drept lucru și vrednic să se facă acestea, atunci începe preotul rugăciunea de mulțumire”.[5]

În felul acesta, încă de la începutul Sfintei Liturghii, de la binecuvântarea mare, credincioșii devin părtașii istoriei sfinte a mântuirii; acestei formule liturgice de început părintele Dumitru Stăniloae îi descoperă nu mai puțin de șase înțelesuri, anume: lauda împărăției Sfintei Treimi implică prin aceasta voința comună de a înainta în ea, căci cel ce laudă ceva dorește să se împărtășească de ceea ce laudă; împărăția aceasta este împărăția Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin întrupare Fratele cel mai iubitor al nostru și a Duhului Sfânt, curățitorul nostru de păcate, eliberatorul nostru de patimile care ne stăpânesc ca forme multiple ale egoismului; fiind împărăția dragostei, ea are sensul unei comuniuni a celor ce fac parte din ea, care sporește continuu în orice Sfântă Liturghie ca să ajungă desăvârșită în viața viitoare; ea va dura veșnic, deci și noi vom fi veșnic fericiți și părtași ai ei – ca atare ne deschide perspectiva eshatologică și ne dă siguranța că existența noastră nu va înceta prin moarte; această împărăție ni s-a deschis prin și în Fiul lui Dumnezeu Care biruind în veci moartea pentru umanitatea asumată de El, prin crucea suportată pentru noi, a biruit-o și pentru noi; arătându-ne sensul existenței și încă un sens atât de înalt care consta în viața eternă a noastră în nesfârșită bucurie a comuniunii între toți, Liturghia este o sărbătoare adevărată, plină de lumină și opusă întunericului din care nu se vede nimic[6].

Referindu-se la relația dintre eternitate și timp, Părintele Stăniloae adaugă: „Timpul nu e ceva contrar eternității, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfășurare. Eternitatea dumnezeiască, fiind viață în plenitudine, ca dialog al iubirii eterne și desăvârșite între subiecte care sunt perfect interioare unul altuia, poartă în ea posibilitatea timpului, iar timpul, posibilitatea împărtășirii de eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har. Căci Dumnezeu, fiind comuniune interpersonală eternă, poate intra în relații de iubire și cu ființele temporale. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că rațiunile timpului sunt în Dumnezeu”[7].

Întâlnirea lui Dumnezeu se trăiește, prin urmare, în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depășește limitele umane și limitele lumii create. Tocmai acest lucru i se întâmplase și lui Petru în parabola biblică. Pescarii erau convinși că în lacul acela și la ora aceea nu era deloc pește. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem și aruncăm din nou mrejele!” (Luca 5, 6). Dar Iisus face o a doua și cea mai importantă chemare. „Căci spaima îl cuprinsese pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.” (Luca 5, 11)

Cei trei, Petru, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, lasă totul și-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localități de pe Lacul Ghenizaret sau Marea Galileei, au devenit Apostoli ai Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci. Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omenește vorbind, și să piardă șansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a Bisericii creștine.

Chemarea din partea lui Dumnezeu și răspunsul din partea omului sunt, de aceea, lucruri esențiale pentru viața noastră.

Prin viața duhovnicească, în plus, timpul nu este anulat, ci transfigurat. Răspunzând în timp chemării lui Dumnezeu, omul duhovnicesc biruiește timpul, deschizându-se spre veșnicie. Sfântul reprezintă prin excelență modelul omului care prin Hristos a biruit cadrele limitate ale timpului, anticipând taina veacului viitor încă din această existență.

Vorbind despre intervalul de așteptare dintre bătaia la ușa noastră și clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta, trebuie menționat și faptul că timpul implică libertatea omului dar, totodată, și marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru făpturile Sale; „Dumnezeu nu intră cu forța în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin răspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iată de ce, Dumnezeu ne lasă timp; și pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trăit atât de Dumnezeu cât și de om”[8]. Cu alte cuvinte, Dumnezeu – așteptând răspunsul nostru – trăiește în timp fără să uite sau să-Și părăsească veșnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultăm glasul, trăim un timp fără conștiința veșniciei. Nu putem afirma că, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optăm să nu-I răspundem, noi așteptăm pur și simplu; de fapt, noi „așteptăm” tot felul de lucruri, și prin urmare trăim cufundați cu desăvârșire în timp. Dar atunci când ceea ce se așteaptă este un eveniment de o importanță personală foarte mare, devenim mai conștienți de trecerea timpului. Iar această așteptare a unui eveniment important e însoțită întotdeauna de o bucurie, care inundă sufletul, înlăturând de la el plictiseala. Cea mai intensă așteptare, cea mai mare dorință dintre toate, este iubirea necondiționată a unei alte persoane.

Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu trebuie să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relație cu Dumnezeu, trebuie să Îl invoce, trebuie să-L cheme. Să vrea să-L asculte, să aibă disponibilitate și să-L iubească. Va putea ajunge să-L iubească, dacă pleacă de la o premiză esențială, anume că existența lui I se datorează.

Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar când este înțeles ca un interval în care persoanele se întâlnesc una cu alta și, în cele din urmă, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, timpul este pozitiv și ziditor. Timpul este real și creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieții sale cu ceilalți și cu viața nesfârșită a lui Dumnezeu. „Timpul este o mișcare reală a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea, cu scopul de a reduce distanța dintre ea și Dumnezeu”[9]. Numai trecerea prin timp, considerată ca o adevărată călătorie, ne poate duce în veșnicie, și nu încercând să scăpăm de timp, pentru aceea că trecem prin acest interval numai în măsura în care ne unim în iubire cu Persoana supremă a lui Dumnezeu. Atât timp cât rămânem închiși în noi înșine, Dumnezeu Se depărtează de la noi, pentru că și noi ne îndepărtăm de alți oameni, neputând intra în comuniune personală cu ei.

BIBLIOGRAFIE

1. Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), traducere Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
2. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
3. Berdiaev, Nikolai, Cunoașterea de sine. Exercițiu de autobiografie filosofică, traducere Inna Cristea, editura Humanitas, București, 1998.
4. Berdiaev, Nikolai, Încercare de metafizică eshatologică, traducere Radu Părpăuță, editura Polirom, Iași, 1996.
5. Höffding, Harald, Philosophie de la religion, Éditeur Félix Alcan, Paris, 1908.
6. Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Craiovei, Craiova, 1986.
7. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
8. Stăniloae, Dumitru, Timp și veșnicie, SLG Press, Will Print, Oxford.
9. Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.
10. Lemeni, Adrian, „Timp și temporalitate – perspective ale teologiei ortodoxe și ale cosmologiei contemporane”, în: Ziarul Lumina, 18 noiembrie 2012.

[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 180.

[2] Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, traducere Radu Părpăuță, editura Polirom, Iași, 1996, p. 226.

[3] Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, p. 226.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 86.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Craiovei, Craiova, 1986, p. 46.

[7] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 182.

[8] Pr. Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, SLG Press, Will Print, Oxford, p. 10.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, p. 14.

Icoana reprezintă una dintre mărcile Ortodoxiei. Ea însoțește întreaga istorie a acesteia, ilustrând, prin culorile și reprezentările sale, evoluțiile și conflictele sale. Departe de a reprezenta o simplă operă de artă, icoana este în sine o formă de teologhisire, o exprimare plastică a dogmelor sintetizate de către părinți, ce poate fi experiată de către orice credincios. Mai mult decât atât, cultul icoanelor reprezintă unul dintre principalele lianturi ale comuniunii ortodocșilor, venerarea acestora fiind un limbaj universal în întreg mediul ortodox, din Egipt și până în Rusia. Mai mult decât atât însă, icoana are o valoare anagogică, ce cuprinde toate semnificațiile sale de bază și este posibil cea mai importantă pentru omul de astăzi.

În vederea demonstrării acestei afirmații, este necesară o incursiune istorică, pentru a înțelege rolul și simbolismul icoanei în Ortodoxia actuală: istoria artei creștine este marcată de o dezvoltare lentă în primele trei secole de existență ale Bisericii primare, mai ales din cauza persecuțiilor cvasipermanente îndreptate împotriva creștinilor. Arta creștină propriu-zisă începe abia odată cu perioada constantiniană, când arta păgână imperială romană începe să fie convertită iar religia creștină capătă libertate de manifestare, inclusiv artistică. Astfel, așa cum se exprimă un cunoscut istoric al artei din secolul trecut: „Delicatele figuri elenistice vor putea în fine pătrunde, transfigurate, în interiorul acestei sfere transparente la care visa Plotin și în care Bizanțul își va instala cortegiile imperiale și imaginile sfinte”[1].

Însă Biserica primară s-a dovedit adesea reticentă față de reprezentările simbolurilor și a imaginilor teologice[2], dintr-o multitudine de cauze. Una dintre ele ar fi reprezentată de numărul mare de credincioși proveniți dintre iudei, în conștiința cărora persista interdicția veterotestamentară a reprezentărilor divine. De asemenea, conducătorii Bisericii primare au căutat să-i ferească pe convertiții proveniți din rândurile păgânilor de a reveni la adorarea imaginilor[3]. De aceea, adesea Bierica a recurs la unele reprezentări simbolice, mai ales pentru a-L înfățișa pe Mântuitorul Hristos, precum porumbelul, peștele, lira ori ancora[4].

Această perioadă a începuturilor, cu manifestările ei artistice simple, a luat sfârșit însă odată cu acordarea libertății cultului creștinilor de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Dezvoltarea artei creștine înregistrată ulterior și-a găsit justificare nu numai în nou dobânditul statut al Bisericii creștine, ci și în scrierile patristice, numeroși Părinți arătând lămurit posibilitatea și necesitatea reprezentărilor iconografice și respingând argumentele celor ce se împotriveau acestora. Astfel, potrivit Sfântului Atanasie cel Mare: „Nu Dumnezeu îl imită pe om; dimpotrivă, datorită lui Dumnezeu, Care este în mod suveran și singurul adevărat Tată al Fiului Său, oamenii au fost la rândul lor numiți tații copiilor lor”[5].

Teologia icoanei

Dezvoltarea teologiei și elaborarea noțiunilor ei operante a contribuit de asemenea la fundamentarea teologică a artei iconografice, una dintre cele mai importante noțiuni legate de aceasta fiind acea de ipostas.

Deosebirea clară dintre natură și ipostas este făcută de către Sfântul Vasile cel Mare, în cadrul Epistolei 38 către fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, unde ierarhul capadocian arată că primul pas constă în a distinge natura și ipostasul. Natura (ousia) reprezintă ce este comun. Ipostasul stă dedesubt (hypo), și desemnează o realitate căreia i se semnifică în elementul propriu, dincoace de natura sa comună. „Omul” desemnează o ousia, dar „acest om”, cu un nume, detașat sau delimitat de această natură comună,e un ipostas. Este deci necesar ca ipostasul să deseneze conturul (perigraphe) acestei realități pe care noțiunea comună de substanță (sau de natură) o lasă nelămurită (aperigraphon). Ipostasul se   distinge de natura comună prin tot ceea ce descrierea unei persoane trebuie să menționeze ca trăsături caracteristice, astfel încât să nu o putem confunda cu alte persoane[6].

Astfel, în cuvintele arhiepiscopului Cezareei Capadociei: „ceea ce-i specificat într-un chip propriu e arătat prin cuvântul «ipostas» … Acesta-i ipostasul: nu noțiunea nedefinită a substanței, care  nu găsește nicio stabilitate în urma comunității lucrului specificat, ci acea noțiune care delimitează și definește ceea ce-i comun și nehotărât într-un anume obiect determinat cu ajutorul însușirilor sale proprii … așadar principiul deosebirii, pe care ai recunoscut-o, în cazul nostru, dintre ființă și ipostas, dacă-l transpui ca să-l aplici în dogmele divine nu te vei înșela. Tot ce gândirea ta îți poate sugera în legătură cu modul de existență al Tatălui vei putea s-o cugeți atât despre Fiul, cât și despre Duhul Sfânt … Și întrucât în Sfânta Treime deosebirea dintre persoane se face ținând seama de notele proprii ale fiecăreia dintre ele, tot așa stau lucrurile și când considerăm ceea ce e comun tuturor celor trei persoane, de pilsă când vorbesc de o ființă necreată sau care e mai presus de orice înțelegere, sau orice altceva asemănător nu o vom concepe global pentru ca să deosebim ceea ce-i particular; vom căuta numai semnele care ne vor îngădui să distingem clar și fără confuzie noțiunea despre fiecare persoană de cea a persoanelor considerate global”[7].

Privitor anume la imaginea Mântuitorului Hristos, Sfântul Vasile cel Mare face referire la noțiunea de chip, pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Evrei 1, 3, potrivit căruia Fiul este „strălucirea slavei și chipul ființei lui Dumnezeu”. Astfel, ierarhul capadocian explicitează că: „…trupul se cuprinde cumva și în chip, dar altul este înțelesul chipului și altul cel al trupului. Iar definiția ce s-ar da uneia dintre aceste două cuvinte nu s-ar potrivi cu cea a celeilalte; totuși, cu toate că mintea poate face deosebire între chip și între trup, ființa nu admite această deosebire, ci le concepe împreună, unul cu altul. Așa crede apostolul că ar trebui să cugetăm … nici nu ni s-ar fi păstrat noțiunea chipului dacă el n-ar cuprinde în el și asemănarea expresă și neschimbabilă. Deci, dacă înțelegem frumusețea chipului ajungem în același timp și la înțelegerea modelului … Aceasta nu-i ca și cum am vedea în chipul conturat calitatea de nenăscut a Tatălui (în realitate aceasta ar fi exact același lucru, nu ceva diferit), ci ai recunoaște Bunătatea nenăscută din Bunătatea născută … De aceea ipostasul Fiului e într-un fel făptura și înfățișarea care ar permite recunoașterea Tatălui, iar ipostasul Tatălui e recunoscut sub forma Fiului, deși atributele pe care le știm în Ei rămân spre deosebirea netă a ipostasurilor”[8].

Mai mult decât atât, în Panegiricul la martirul Varlaam, Sfântul Părinte capadocian îi îndeamnă pe pictorii creștini să-l glorifice prin operele lor pe marele sfânt, deoarece culorile lor erau mai potrivite decât cuvintele sale: „De ce, prin cuvintele mele copilărești, să micșorez slava acestui ilustru atlet? Să-i încredințăm elogiul unui limbaj mai elocvent, unor trâmbițe mai răsunătoare. Veniți în ajutorul meu, pictori celebri ai faptelor eroice. Îmbunătățiți prin arta voastră imaginea imperfectă a acestui strateg; faeți să străluceaacă în culorile picturii pe atletul victorios pe care eu l-am înfățișat cu atât de puțină strălucire; vreau să fiu învins de către voi prin imaginea curajului  martirului: m-aș bucura să fie depășit astăzi de talentul vostru. Arătați-ne, reprezentată cu grijă, lupta mâinii împotriva focului; arătați-ne luptătorul înfățișat măiestrit în pictura voastră; arătați-nne demonii urlând, căci ei sunt astăzi îndepărtați de victoria martirilor, mulțumită artei voastre; faceți-i să vadă această mână arsă și biruitoare. Și înfățișați de asemenea, în pictura voastră, pe Cel ce stăpânește asupra luptei și a biruinței, pe Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor”[9].

Reprezentarea iconorafică a Mântuitorului

Întreaga problematică a reprezentării iconografice a Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat gravitează în fond în jurul misterului chenotic, înfățișat în Epistola către Filipeni 2, 7: „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”. Principalul termen al versetului este acela legat de „deșertarea” ori „golirea” Mântuitorului de slava Sa dumnezeiască în momentul venirii între oameni[10], redat în textul grecesc prin termenul „ἐκενωσεν” – ce desemnează primul aspect din viața pământească a Mântuitorului Hristos, anume starea Sa de umilință și deșertare de sine, din momentul Întrupării până la Răstignirea pe cruce. În traducerea englezească din Biblia King James, sensul acestei expresii este redat, stângaci, prin sintagma „made himself of no reputation”, pe fondul disputei privitoare la măsura în care Fiul lui Dumnezeu a renunțat la atributele Sale divine pentru a Se întrupa[11]. Această chestiune fusese lămurită anterior de către Sfântul Grigorie Teologul, care arătase că Mântuitorul S-a „deșertat pe Sine” fără a Se lipsi de firea dumnezeiască, ci „numai de slava și demnitatea Sa divină”[12]. Umilința, supunerea și renunțarea de sine sunt trei dintre principalele trăsături ale vieții pământești a Mântuitorului Hristos, ce trebuie a fi impropriate și de creștini, deoarece, așa cum afirmă întregul Nou Testament, omul care se smerește pe sine va fi slăvit (cf. Matei 23, 17, Luca 14, 11; 18, 14)[13]. Totodată, această „deșertare” la care se referă Sfântul Apostol Pavel semnifică totodată și deplina asumare a firii omenești de către Mântuitorul Hristos, așa cum putem observa și în textul Epistolei către Evrei (2, 17)[14].

Termenul de „chip”, redat aici prin „μορφῂν”, reprezintă, în viziunea întregii exegeze patristice, așa cum este ea ilustrată de către Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur și Teofilact, cele două firi unite în persoana Mântuitorului Hristos, în timp ce alăturarea, în cadrul acestei verset, a atributului de rob – redat prin „δούλου” desemnează în mod clar firea omenească a Mântuitorului[15], existând o paralelă între acesta și textul din cartea profetului Isaia (52, 13), referitor la asumarea „chipului de rob”[16]. Acest fapt este explicat în felul următor de către Sfântul Chiril al Alexandriei, în Glafire: „Căci I-a trebuit chipul slujirii pentru a face lucrurile slujirii”[17].

Suprema dovadă a firii umane a Mântuitorului este oferită de Sfânta Scriptură în episodul din grădina Ghetsimani, de pe Muntele Măslinilor, prin rugăciunea rostită de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39). Aşa cum o arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „prin cuvintele: Dacă e cu putinţă să treacă, a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: Dar nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu, a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar dacă firea noastră ne trage în altă parte […] a unit cuvintele cu faptele, ca şi cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om şi a murit”[18].

Această concluzie a viziunii ortodoxe asupra reprezentării iconografice a Fiului lui Dumnezeu Cel Întrupat a fost afirmată într-o manieră conclusivă de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a arătat lămurit că motivul Întrupării este dorința lui Dumnezeu de a aduce creația la adevăratul ei scop și, ca o dovadă a bunătății Sale, El S-a arătat oamenilor, prin Întruparea Fiului, Care S-a făcut icoană a acestei bunătăți: „Căci El trebuia să Se creeze în chip neschimbat ca noi, primind, pentru nemăsurata iubire de oameni, să Se facă chipul și simbolul Său și să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine; și prin Sine, Cel arătat, să călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătare, toată creația și să ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumneziească în trup, semnele vădite ale infinității nearătate și ascunsee dincolo de toate și cu neputință de a fi înțeleasă sau numită de niciuna din existențe, în niciun mod”[19]. Sau, altfel spus: „Identic cu noi prin aspect, El a devenit propriul Său tip și simbol. El S-a arătat ca simbol El Însuși, pornind de la El Însuși; El a dus de mână întreaga creație, manifestat prin El Însuși în vederea Lui Însuși, ca fiind complet ascuns întrucât nu Se arată”[20].

Reprezentarea chipurilor în icoane

Viziunea teologică a Sfântului Ioan Damaschin cu privire la reprezentarea chipurilor în icoane și venerarea acestora de credincioși este astfel subsumată de către istoricul bisericesc german Hans-Georg Beck: „Icoana este sublimată într-o instituție a Bisericii necesară pentru mântuire, iar tainele aproape că sunt uitate! Cine nu urmează asta neagă întruparea lui Dumnezeu și este un disprețuitor al materiei create de Dumnezeu. Întruparea nu este doar legitimarea în sine a reprezentării lui Hristos – și chiar a sfinților – ci și a tuturor formelor de cult care stau în legătură cu asta. Cultul icoanelor este o datorie. Vederea este mai presus de auz în ce privește forța pe care o are cuvântul lui Dumnezeu, imaginea explică mai bine cuvântul lui Dumnezeu, cu o claritate care nu îi este dată cuvântului. Expresia paulină despre Fiul – chip al dumnezeiescului Tată este pusă fără multe nuanțe în relație cu raportul dintre Hristos și chipul Lui. Și astfel apare la Ioan Damaschinul în cele din urmă propoziția capitală: «Am văzut imaginea lui Dumnezeu în chip de om, iar sufletul meu a fost mântuit»”[21]. Această concepție se regăsește, într-o formă mult mai concisă, și în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, S-a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră și S-a făcut om, nu cum S-a arătat lui Avraam în chip de om și nu cum S-a arătat profeților, ci S-a făcut om în chip substanțial și real -, a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, S-a înălțat, și toate acestea s-au întâmplat în chip real și a fost văzut de oameni; deci, când s-au făcut acestea, s-a înfățișat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El și spre a căpăta învățătură noi, care n-am fost de față atunci, pentru ca, fără să fi văzut, dar auzind și crezând, să avem parte de fericirea Domnului”[22].

Efectele chenozei, ale smeririi Fiului lui Dumnezeu, Care de bunăvoie a primit a pătimi ca un om pentru a ridica firea omenească cea căzută, sunt permanent actualizate în cadrul Bisericii creștine, unde, prin primirea harului la Botez, fiecare om își împropriază mântuirea obiectivă, dobândită de către Mântuitorul. Totodată, chenoza reprezintă un model permanent actual și un îndemn pentru fiecare om, de a se apropia cât mai mult de asemănarea cu Dumnezeu, Care „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 6-7).

În Biserica Ortodoxă, omul primește așadar arvuna îndumnezeirii încă din viața aceasta, de aceea, după cum concluzionează Părintele Dumitru Popescu, putem spune că: „Ortodoxia consideră că procesul îndumnezeirii omului începe aici pe pământ, în virtutea întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu și e operei Lui mântuitoare, în hotarele lumii naturale”[23].

[1] Kostas Papaioannou, La Peinture byzantine et russe, Rencontre, Lausanne, p. 12.

[2] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, editura Polirom, Iași, 2010, p. 265.

[3] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910, pp. 603-604.

[4] Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 606.

[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 15 – Scrieri. Partea I, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 105.

[6] Alain Besançon, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996, p. 127.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38, către fratele său Grigorie”, trad. Pr. Constantin Cornițescu și Pr. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 12 – Scrieri. Partea a treia, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, pp. 178-179.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38, către fratele său Grigorie”, pp. 184-185.

[9] Apud Charles Joseph Hefele, Histoire des Conciles, p. 611.

[10] Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament, trad. Livius Percy, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 379.

[11] The Interpreter’s Bible, vol. XI, Abingdon, Nashville, 1973, p. 49.

[12] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 127.

[13] William Barclay, The Letters to the Philippians, Colossians and Thessalonians, Westminster John Knox Press, Louisville, p. 38

[14] The Interpreter’s Bible, p. 50

[15] Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, pp. 91-92.

[16] The Interpreter’s Bible, p. 49.

[17] Sfântul Chiril al Alexandriei, apud. Pr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, p. 128.

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXIII, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 939.

[19] Sfântul Maxim  Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p. 164.

[20] Sfântul Maxim  Mărturisitorul, Ambigua, p. 166.

[21] Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, trad. de Vasile Adrian Carabă, ed.  Nemira, București, 2012, pp. 166-167.

[22] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 214.

[23] Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 201.

Bibliografie:

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 15 – Partea I, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
2. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LXXXIII, trad. Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 23, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 80, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.
5. Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 38, către fratele său Grigorie”, trad. Pr. Constantin Cornițescu și Pr. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 12 – Partea a treia, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
6. Barclay, William, The Letters to the Philippians, Colossians and Thessalonians, Westminster John Knox Press, Louisville.
7. Beck, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, trad. de Vasile Adrian Carabă, ed. Nemira, București, 2012.
8. Besançon, Alain, Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 1996.
9. Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles, trad. fr. Dom H. Leclerq, tom III, partea a II-a, Letouzey et Ané, Paris, 1910.
10. Mircea, Ioan, Dicționar al Noului Testament, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
11. Papaioannou, Kostas, La Peinture byzantine et russe, Rencontre, Lausanne.
12. Popescu, Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
13. Tenney, Merrill C., Studiu al Noului Testament, trad. Livius Percy, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008.
14. Vasiliev, A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, ed. Polirom, Iași, 2010.

În anul 2010 a apărut, la editura Sofia din București, o nouă lucrare a cunoscutului teolog ortodox francez Jean-Claude Larchet – Despre iubirea creștină, tradusă din originalul francez intitulat Variations sur la charité și publicat în anul 2007 la editura Éditions du Cerf din Paris.

Convertit de la Romano-Catolicism la Ortodoxie la vârsta de 23 de ani, profesorul Jean-Claude Larchet (n. 1949), doctor în Filosofie și Teologie al Universității din Strasbourg, este unul dintre puținii cercetători actuali ai patristicii care îmbină acrivia științifică cu autentica trăire duhovnicească a învățăturilor ortodoxe[1]. Este cunoscut publicului românesc prin numeroasele lucrări traduse în limba română, între care menționăm:

• Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, ed. Sofia, București, 2001;
• Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, ed. Sofia, București, 2003;
• Tradiția ortodoxă despre viața după moarte, ed. Sofia, București, 2006;
• Inconștientul spiritual sau adâncul neștiut la inimii, Sofia, București, 2009;
• Semnificația trupului în Ortodoxie, ed. BASILICA, București, 2010;
• Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mediator între Răsărit și Apus, ed. Doxologia, Iași, 2010.

În cadrul primei părți din lucrarea Despre iubirea creștină, intitulată Iubirea creștină și iubirile unite cu ea, autorul tratează în primul rând chestiunea referitoare la felurile iubirii. Astfel, în gândirea grecilor antici, dragostea se manifestă sub cinci forme: agape (ἀγάπη), eros (ἔρως), filia (φιλία), storge (στοργή) și xenia (ξενία). În ordinea enumerării, semnificația acestora este: iubire, pasiune, lealitate, dragoste și ospitalitate[2].

Din punct de vedere creștin, iubirea reprezintă cea dintâi și cea mai mare poruncă a legii noi, este cea dintâi dintre virtuți și măsura bărbatului ajuns la măsura vârstei lui Hristos. Este așadar diferită de iubirea din gândirea anticilor – „e o stare sfânta în care e de față și lucrează întreaga făptură a omului”. Principalele sale trei feluri de manifestare sunt următoarele: iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele și iubirea curată de sine (philautia)[3].

Modalitatea de manifestare a iubirii creștine, a dragostei, este cel mai bine rezumată de către Sfântul Apostol Pavel în celebrul capitol 13 al Epistolei I către Corinteni, versetele 4-7: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”, condensate, de către autor în următorul dicton: „să nu-i faci celui de lângă tine ceea ce nu voiești să-ți facă și să-i faci ceea ce tu ai dori să ți se facă”[4]. În plus, manifestarea iubirii creștine presupune universalitatea acesteia, cuprinderea întregii creații în sfera ei de manifestare, după modelul Creatorului și potrivit cuvintelor lui Evagrie Ponticul, care arată că iubitor este acela care „se socotește pe sine una cu toți, părându-i-se că se vede pe sine necontenit în fiecare”[5].

Universalitatea manifestată în iubirea creștină are drept model iubirea divină, manifestată în interiorul Sfintei Treimi și din aceasta către lume, mai ales prin persoana Mântuitorului Hristos Care, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „arătându-Și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru tot neamul omenesc și tuturor le-a dăruit la fel nădejdea Învierii, chiar dacă atârnă de fiecare pe urmă să se facă pe sine vrednic de slavă ori de chinuri”[6]. Prin manifestarea iubirii creștine, potrivit spuselor unor Sfinți Părinți precum Sfântul Ioan Gură de Aur ori Părintele Porfirie Bairaktaris, potrivit căruia pentru cel în care se manifestă iubirea creștină trebuie să-i considere pe toți semenii săi ca fiind una, și mai presus de toți aceia care au ales viețuirea monahală, așa cum arată Evagrie Ponticul: „Monah este cel ce se socotește pe sine una cu toți, părându-i-se că se vede pe sine necontenit în fiecare”[7], deoarece toți sunt una în virtutea chipului lui Dumnezeu al căror purtători sunt: „iubirea de aproapele înseamnă a-l iubi pe acesta în Domnul și totodată a-l iubi pe Domnul în el”[8].

Un alt aspect legat de manifestarea iubirii creștine este legat de ordinea în care aceasta trebuie să se manifeste, înțelegându-se că înainte de toate trebuie să stea iubirea de Dumnezeu, apoi iubirea de aproapele și abia pe urmă iubirea curată de sine, dar ținându-se cont ca fiecare dintre acestea este legată de celelalte, deoarece nici nu sunt posibile una fără cealaltă. Acest lucru este arătat de Origen atunci când spune: „iubirea celor sfinți este bine rânduită, dar cel mai adesea iubirea multor oameni este plină de neorânduială, că pun pe primul loc cele ce trebuie iubite mai pe urmă, și pe cele ce trebuie iubite mai întâi le lasă la urmă” ori, mai pe larg, de către Sfântul Macarie Egipteanul, care subliniază și această legătură intrinsecă între cele trei forme ale iubirii creștine: „omul trebuie să urmărească înainte de toate și întotdeauna sfânta iubire de Dumnezeu, care este cea dintâi și cea mai mare poruncă…Și din aceasta se poate împlini ușor cea de-a doua poruncă, adică iubirea de aproapele. Căci cele dintâi trebuie puse înaintea celorlalte și pentru ele trebuie să ne străduim mai mult. Și așa după cele dintâi vor urma cele de-al doilea. Dar dacă cineva nu se sârguiește pentru porunca aceasta dintâi și mai mare, adică pentru dragostea către Dumnezeu…, ci voiește să-și închine numai grija din afară slujirii celei de-a doua, îi va fi cu neputință să o îndeplinească pe aceasta în chip sănătos și curat”[9]. Sensul profund al acestei ordini se regăsește în însăși crearea lumii și scopul pentru care aceasta fost creată, așa cum învață Avva Dorotei prin următoarea parabolă: „un cerc, înfățișând lumea, ale cărui raze sunt oamenii cei mulți, iar centrul, Dumnezeu. Cu cât se apropie mai mult oamenii întreolaltă prin iubire, cu atât se apropie mai mult de Dumnezeu”[10].

Și iubirea curată de sine (philautia) este direct legată de iubirea de Dumnezeu și de împlinirea poruncilor Sale, menite tocmai a ne aduce mai aproape de El, de a împlini menirea noastră firească. Astfel, așa cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul, primind, în locul iubirii celei rele de noi înșine, pe cea bună și spirituală…nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înșine, căutând pururi să ne susținem sufletul prin Dumnezeu. Căci aceasta este adevărata slujire și închinare: să ne îngrijim, pentru sufletul nostru, de împlinirea virtuților”[11].

Desigur, toate aceste roade ale iubirii curate, creștine, nu pot fi dobândite de la sine de către firea omenească impregnată de efectele păcatului strămoșesc, ci trebuiesc câștigate prin efort și silirea de sine, prin lepădarea de patimi – înainte de toate de cugetele rele – și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ori, altfel spus, prin dobândirea virtuților, a căror roadă este însăși această iubire curată. La polul opus se află lipirea sufletului de tot ceea ce este pământesc, deoarece, așa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, „este cu neputință să dobândească cineva sufletul său și dragostea cea cerească a Duhului dacă nu se înstrăinează de toate lucrurile acestui veac, căutând numai dragostea lui Hristos”[12]. Mai pe scurt, vorbind despre înclinațiile rele ale firii omenești spre plăcerile senzuale și spre tot ceea ce este lumesc, Sfântul Maxim Mărturisitorul îi numește pe oameni „iubitori de sine împotriva noastră”[13]. Desigur, cea mai bună modalitate de a se apropia de Dumnezeu și de a dobândi astfel darul dragostei celei curate este rugăciunea, așa cum învață Sfântul Isaac Sirul: din rugăciunea curată se naște dragostea de Dumnezeu”[14].

În fine, așa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, roada cea mai importantă a iubirii creștine este aceea că realizează unitatea întru virtute a întregului neam omenesc, deoarece prin iubire omul „se desface cu voia de sine, despărțindu-se de rațiunile înțelese individual prin proprie socotință, și de cele ce-i sunt proprii lui prin socotința sa, și se adună în unica simplitate și identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despărțit de ceea ce e comun, ci fiecare e al fiecăruia și toți ai tuturor, și mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora”[15].

Bibliografie

[1] http://www.crestinortodox.ro/parinti/jean-claude-larchet-121973.html, accesat 10. 05. 2015.; http://ro.orthodoxwiki.org/Jean-Claude_Larchet, accesat 10. 05. 2015.

[2] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 8.

[3] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 9.

[4] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 22.

[5] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 30.

[6] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 32.

[7] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 46.

[8] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 61.

[9] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, pp. 78-79.

[10] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 82.

[11] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 97.

[12] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 121.

[13] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 126.

[14] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, p. 129.

[15] Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, pp. 134-135.

Cununia este Taina care sfințește unirea liberă dintre bărbat și femeie, harul divin transformând legătura dintre ei în una asemănătoare celei dintre Hristos și Biserica Sa. Amândoi devin una în Hristos iar elementul de temelie al unității lor este Biserica prin Harul Divin care pecetluiește legătura lor, cei doi primind astfel prin Taina Cununiei, harul necesar noului fel de viață în care pășesc.[1]

Taina Nunții, cea mai veche dintre Taine, care urcă până la starea paradisiacă ține mai întâi de însăși de Taina creației. Ea reflectă dintru început ceva din comuniunea interpersonală a Preasfintei Treimi, îmbinând unitatea de ființe cu diversitatea persoanelor. Ea descoperă că omul a fost zidit de Dumnezeu ca o unitate duală sau ca o dualitate personală, fapt exprimat de Sfântul Chiril al Alexandriei prin cuvintele: ,,Dumnezeu a creat coexistența”. Acest mod de viață comunitar, voit și sădit de Dumnezeu în oameni, nu este fără legătură cu însuși chipul divin inserat la creație. Așa se explică de ce întunecarea ,,chipului” după cădere are consecințe și în planul relațiilor dintre bărbat și femeie. ,,Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită și desfigurată în multe forme după cădere, prin egoismul descătușat și dezvoltat de ea. Prin aceasta ea a pierdut harul legat de starea primordială. Totuși, ea n-a fost desființată în esență căci nici natura umană nu a fost distrusă”.[2]

Familia este cea mai veche instituție socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai prin cuvintele: ,,Nu este bine să fie omul singur pe Pământ, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II.1). În Noul Testament, participând la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul sfințind această legătură naturală, a ridicat-o din ordinea naturală în ordinea harică. Fericitul Augustin zice: ,,Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit Dumnezeu în rai”. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă: ,,Dumnezeu a creat coexistența”.[3]

Implicațiile morale ale acestei Taine asupra familiei creștine reies din asemănarea legăturii dintre bărbat și femeie cu aceea dintre Hristos și Biserica Sa.

O primă implicație ar fi ,,sfințenia pe care i-o conferă Harul divin dăruit prin Iisus Hristos” (Romani XV.15).[4] Sfântul Apostol Pavel, arătându-ne sfințenia mare a cununiei zice: ”Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat și de aceea chiar și în timpul oficierii Tainei, dar și după aceea, în tot restul vieții, nu se cade să fie vreo necuviință sau neorânduială”. Cinstită este nunta întru toate nu numai într-o vreme, ci în toată vremea și locul căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind aceasta: ,,Deci întru toate nu numai la bătrânețe, iar în tinerețe nu, ci în toate și în tot chipul și în toată vremea. Nu numai în întristare, iar în tihnă nu. Nu numai în acest loc să fie cinstită, iar în altul nu, ci în toate desăvârșit cinstită. Să nu necinstim nunta cu pompe diavolești; ci să o facem ca cei de la Nunta din Cana Galileii, adică să avem pe Hristos în mijlocul nostru”.[5] Nunta are în sine dumnezeiescul Dar precum îl au și celelalte Taine; și pentru aceasta dezleagă pe bărbat și pe femeie, de păcatul curviei, după cum Pocăința și Maslul dezleagă pe om de păcat, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel: ,,iar pentru curvie fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare să-și aibă bărbatul său” (I Corinteni VII.2). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că unul din scopurile căsătoriei este ,,evitarea desfrâului și deci înfrânarea”.[6] ,,Dintru început a stăpânit fecioria, dar când a intrat prin trândăvie neascultarea și și-a făcut intrare păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi oameni s-au făcut nevrednici de măreția unui atât de mare bun și a intrat deci, în lume, legea unirii trupești”.[7] Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre familie ca existând de la crearea omului, dar starea ei caracteristică era fecioria. Din păcate ea apare ca pogorământ al lui Dumnezeu față de slăbiciunea firii umane și ca o ,,mângâiere”.[8] Dar viața de familie trebuie să fie ca o școală a deprinderii virtuții, o viață de post, milostenie, rugăciune, toate însă spre slava lui Dumnezeu (I Corinteni X.31).[9]

Taina Cununiei aduce familia creștină ca pe o treaptă de sfințenie care face ca ea, familia, să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii. Așa se explică faptul că, de câteva ori în Noul Testament descoperim ca sinonim pentru familia creștină cuvântul Biserică (Romani XVI.5; I Corinteni XVI.19).[10] Sfântul Ioan Gură de Aur o numește chiar ”Biserica cea mică” și aceasta înseamnă că spațiul din cadrul familiei este spațiul comuniunii omului cu Dumnezeu, al vieții în Hristos. Mântuitorul este prezent în Biserica Sa iar cei ce au cunoștința prezenței lui Dumnezeu în familia lor nu mai privesc relația dintre ei ca pe ceva temporar ci în perspectiva împlinirii în Împărăția cerurilor. În acest sens avem un exemplu concret în Sfânta Scriptuă: ,,Iar când au rămas numai amândoi în cameră, Tobie s-a sculat din pat și a zis: <<Scoală, soro, să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul!>> Și a început Tobie a zice: <<Binecuvântat ești Tu, Dumnezeul părinților noștri, și binecuvântat este numele Tău cel sfânt și slăvit întru toți vecii! Să Te binecuvânteze pe Tine cerurile și toate făpturile Tale!>> Tu ai făcut pe Adam și Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor și sprijin, și din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: <<Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui>> <<Și acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe!>> și a zis și ea cu el: <<Amin!>> Apoi au dormit amândoi liniștiți în noaptea aceea” (Tobit VIII.4).

,,Hristos este Domn al casei în care sălășluiește. Ori de câte ori devine călăuzitor în familie, totul se împlinește potrivit rațiunii dragostei și îndreptării Sale sfinte. Domnul va fi întotdeauna invitatul de cinste la masă, ascultătorul tăcut al fiecărei conversații, divinul Mântuitor al fiecărui suflet”.[11] De aceea familia creștină prin împlinirea voii divine, este chemată să fie spațiu al descoperirii sclaviei lui Dumnezeu prin exemplul de viață evanghelică.

,,Hristos și-a dobândit Biserica, ca Mireasă prin dăruirea de Sine și S-a unit cu ea prin Duhul Sfânt”.[12] Dragostea jertfelnică stă la baza căsătoriei și nu dragostea pătimașă. Dragostea din familie este expresia dragostei jertfelnice a lui Hristos față de Biserica Sa: ,,Voiești ca femeia să te asculte?” întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. ,,Îngrijește-te și tu de dânsa după cum și Hristos s-a îngrijit de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-ți dai sufletul tău pentru dânsa, chiar de a-i pătimi mii de rele, în sfârșit de a-i suferi orice, tu nu te da în lături, căci de a-i pătimi orice, totuși nimic nu ai făcut în raport cu ce a făcut Hristos pentru Biserică”. Frumusețea Sarei, chiar la bătrânețe atâta strălucea (Facere XX) că se lua la întrecere cu virtuțile bărbatului ei. Strălucea și prin frumusețe sufletească cât și prin frumusețe trupească. ,,Buna lor înțelegere făcea să se îngrijească unul de mântuirea celuilalt, ca și cum ar fi fost un singur trup”.[13] De aceea, luând ca exemplu de înțelegere între bărbat și femeie, uniți prin dragoste, căsnicia lui Avraam și a Sarrei, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă femeile să-și iubească bărbații să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor, iar bărbații să-și iubească femeile atât de mult încât să facă totul ca și cum ar fi amândoi un singur trup și un singur suflet.

[1] Mitr. Ardealului, Dr.Nicolae Mladin, op.cit., p.461

[2] Preot Şetfan Buchiu, op.cit., p.195

[3] Pr. Lector George Remete, op.cit., p.325

[4] Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia și învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în ”Teologii şi viaţă” revistă de gândire şi spiritualitate în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, anul IV (1994), nr.5-7, p.35

[5] Protos. Nicodim Măndiţă, Pacea părinților cu copiii lor, Agapia, p.188

[6] Pr. Drd. Asistent Vasile Răducă, Căsătoria-taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în ”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIV (1992), nr.3-4, p.135

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol, I, Omilia 18.IV, p.434

[8] Pr. Asistent Ioan Cristinel Teşu, Sensul familiei în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5- 7, p.44

[9] Idem, p.52

[10] Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt Pastoral cu ocazia Zilei familiei, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5-7, p.5

[11] P.S. Episcop Moussa, Tineretul și viaţa de familie o perspectivă ortodoxă coptă, în ”Teologie şi viaţă”, anul IV (1994), nr.5-7, p.5

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, p.314

[13] Pr. Asist. Ioan Cristinel Teşu, art.cit., p.314

Bibliografie

1. Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia și învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în ”Teologii și viață” revistă de gândire și spiritualitate în Mitropolia Moldovei și Bucovinei, anul IV (1994)
2. Protos. Nicodim Măndiță, Pacea părinților cu copiii lor, Agapia
3. Pr. Drd. Asistent Vasile Răducă, Căsătoria-taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în ”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLIV (1992)
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol, I, Omilia 18.IV
5. Pr. Asistent Ioan Cristinel Teșu, Sensul familiei în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în ”Teologie și viață”, anul IV (1994)
6. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt Pastoral cu ocazia Zilei familiei, în ”Teologie și viață”, anul IV (1994)
7. P.S. Episcop Moussa, Tineretul și viața de familie o perspectivă ortodoxă coptă, în ”Teologie și viață”, anul IV (1994)
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii

Sfânta Taină a cununiei ca binecuvântare a lui Dumnezeu asupra familiei creștine – partea a II-a