Cine este căpitanul Ștefan Mladin?
M-am născut pe 9 septembrie 1940 dintr-o mamă basarabeancă și un tată oltean. Tatăl meu naviga pe Prut, el lucrând pe un vapor care se numea ,,Piretus”, un vapor cu care făceau naveta tehnicienii și inginerii. În dată când eu m-am născut, mama mea, care era dintr-un orășel care se numește ,,Leova”, avea 24 de ani. Mama obișnuia să urce pe vapor ca să meargă cu tata în excursiile sale de aprovizionare, în acest mod s-au și cunoscut. În drum spre Brăila au început durerile nașterii și așa m-am născut eu pe vaporul acela, unde bucătăreasa a fost moașă.
Au fost foarte mulți copii care au fost născuți așa, ca mine, fiindcă în acele vremuri, cine prelua un șlep, acolo era casa lui, locul unde își întemeia familia.
Noi, cei 5 frați, am fost denumiți ,,copiii Dunării”.
Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră?
Nu a mai trecut mult timp și a început cel de-al doilea Război Mondial. Basarabia a intrat sub ocupație rusească, așa că noi a trebuit să ne mutăm în apropriere de Galați, într-o localitate ce se numea Giugiulești. Când eu aveam doi ani, am părăsit definitiv Basarabia. Rușii au dat un ultimatum și au spus că cei care nu părăsesc în 48 de ore țara, vor rămâne acolo, deoarece urmau să arunce podul în aer. Mama mea nu a vrut să rămână în țară și atunci ea a plecat după soțul ei, tatăl meu. Așa că, am fost ajutați de fetele unui marinar, coleg de al tatălui meu, să trecem Prutul, care au venit și ne-au luat pe mine și pe frații mei, împreună cu mama.
Rușii nu au ținut cont de ultimatumul dat și au aruncat în aer podul mai devreme, dar noi am reușit să trecem și nici nu am apucat momentul ca să ne urcăm pe vapor și am auzit o bubuitură mare, iar când ne-am întors, am văzut o adevărată catastrofă… s-a înroșit Prutul de sânge”.
La Galați, s-au pus la dispoziție două șlepuri și un remorcher, unii dintre cei care au scăpat din Basarabia au început să meargă cu ele în amonte, iar la Giurgiu când am ajuns, tatăl meu a intrat în reparație cu vaporul. A doua cumpănă din viața mea s-a întâmplat acolo, când am căzut în apă și acolo am fost aproape de înec, dar am fost salvați de marinii ce erau în zonă.
De acolo, tatăl meu, navigând din port în port, a ajuns la Cetate și a fost repartizat pe un ponton unde acostau navele. Acolo, la Cetate, am făcut școala primară. Îmi aduc aminte că în portul acela era un trafic naval foarte mare. După o perioadă, tatăl meu a fost mutat la Calafat.
Acolo mi-am continuat școala. De acolo, am fost mutat la portul Gruia, aproape de locul unde s-a construit hidrocentrala, Porțile de Fier 2. Ce îmi aduc aminte este că, acolo am văzut cum au venit un grup de scafandri care au început să scoată epavele ce erau înecate în Dunăre fiindcă după ce s-a terminat războiul, nemții au făcut un pod din navele pe care nu puteau să le ducă în Germania, și le-au scufundat.
Cum ați devenit căpitan de navă?
Când aveam 17 ani, tatăl meu a fost mutat la Severin, și eu aveam să devin marinar. Am fost nevoit să merg la București la Ministerul Transporturilor pentru a lua dispensă, întrucât nu aveam armata făcută. După, am revenit la Severin, mi-au făcut carnet de marinar și am început ucenicia, urmând să dau examenele necesare pentru a devin căpitan. Căpitanul navei împreună cu șeful motoarelor avea patima băuturii și așa am avut eu șansa să îmi demonstrez abilitățile de navigator. Într-una din zile când cei doi dormeau, căpitanul adjunct m-a întrebat dacă știu traseul și dacă sunt pregătit să iau cârma, deoarece trebuia să plecăm la descărcare. Atunci am avut curajul și i-am zis că știu traseul și știu ce am de făcut, iar el atunci mi-a încredințat nava și am plecat la drum. Acesta a fost primul meu ,,examen”. Când s-a trezit căpitanul, deja descărcasem și eram pe drum spre următoarea destinație.
Au urmat examenele propriu-zise, primul a fost de conducător de șalupă, pentru a putea lua în primire o navă. M-am angajat la hidrocentrala, la PF1 (Porțile de Fier 1). Am lucrat un an de zile acolo, după am fost chemat la Severin și am lucrat pe o șalupă, la Căpitănia Portului (Autoritatea Navală), unde făceam controale la nave. Cât am lucrat acolo am avut rezultate foarte bune.
Ce poveste frumoasă ne puteți povesti?
Am primit un ordin, pe care nu îl voi uita niciodată, de la șeful șantierului că vine o echipă de la TVR pentru a filma ceea ce a fost atunci la sectorul PF1. Am fost delegat să mă duc cu ei, dat fiindcă faptul că navigarea pe sectorul respectiv era critică. Era nivelul apei ridicat, erau stâncile acoperite, dar am plecat cu ei. Însă m-am strecurat și am ajuns nevătămați înapoi.
Îmi mai amintesc ca a venit o echipă de filmare austriacă care a închiriat vasul pentru a face un reportaj despre Cazanele Dunării. Sunt multe amintiri frumoase.
,,Puțin știu că barajul acela s-a construit doar pe piatră, calcar, granit.”
Dorința de a naviga pe linia de sus
În 1968 m-am căsătorit. Am venit la Orșova în anul 1972 cu gândul să stau un an sau doi și după, să plec pe linia de sus. Însă socoteală de acasă cu cea din târg nu s-a potrivit, deoarece fratele meu s-a dus în Austria, în Viena, cu vasul și a cerut azil politic, iar atunci securitatea ne-a luat avizele tuturor fraților. Atunci am preferat să rămân la șantierul naval pe remorcherul de manevră 10 ani de zile, unde nu aveam voie să mă ating de malul sârbesc. Prima dată am lucrat pe o micro-rachetă (barca zburătoare), timp doi ani de zile. După, m-am transferat pe ,,Oituz”, unde am lucrat pe remorcherul de manevră al șantierului naval și am avut în subordine două echipaje, cel al remorcherului și un echipaj de pe un doc plutitor. O întâmplare ce nu o pot uita este că într-una din zilele în care efectuam manevre pe doc, mi s-au blocat pompele de apă, atunci am decis că vreau transferul, deoarece nu voiam să îmi asum și acele responsabilități știind că dacă se întâmpla ceva, eu eram de blamat. Atunci am convenit cu directorul să formez un om pentru acel doc. A fost destul de greu să găsesc un băiat și să-l formez însă am reușit și după aceea, am plecat pe ,,Miorița”, pasagerul. Acolo am lucrat 6, 7 ani, au fost cele mai frumoase amintiri deoarece am dus grupuri de turiști din toată lumea.
Cum se termină această poveste frumoasă?
Am trecut la nava de cercetări și acolo am ieșit la pensie, în anul 2002.
