La Cazanele Dunării, acolo unde apele strălucitoare se strecoară printre stânci înalte și ascuțite, istoria nu se află doar în cărți – se înalță chiar din piatră.

Pe un mal, într-o tăietură albă de marmură, Roma își proclamă victoria prin Tabula Traiana, ridicată acum două milenii de împăratul Traian. Pe celălalt mal, într-o stâncă uriașă, chipul neclintit al regelui dac Decebal privește peste ape, ca un răspuns. Împreună, aceste două monumente creează un dialog tăcut, dar puternic, între cuceritor și apărător, între trecutul imperial și mândria locală, între istorie și natură.

Tabula Traiana – piatra care vorbește despre Roma

Tabula Traiana a fost ridicată la începutul secolului al II-lea, la ordinul împăratului Traian, pentru a comemora drumul săpat de romani în stânca de pe malul Dunării, în timpul campaniei împotriva regelui dac Decebal. Acest drum, cunoscut sub numele de via Traiana, era esențial pentru aprovizionarea și deplasarea trupelor romane spre inima Daciei.

Pleacă, realizată din marmură albă, are aproximativ 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime. Este ornamentată cu un froton triunghiular și frize în relief, în care sunt reprezentate delfini și vulturi, simboluri ale victoriei și puterii Romei. Inscripția, în limba latină, consemnează gloria împăratului și importanța lucrării:

Imp(erator) Caesar divi Nervae f(ilius) Nerva Traianus Aug(ustus) Germ(anicus) pontif(ex) max(imus) trib(unicia) pot(estate) XIII imp(erator) VI p(ater) p(atriae) co(n)s(ul) V montibus excisis anco(n)ibus sublatis via(m) fecit.

Tradusă, această spune că „Împăratul Cezar Nerva Traian, fiul divinului Nerva, August, Germanic, Pontifex Maximus, cu puterea tribunicia pentru a XIII-a oară, împărat pentru a VI-a oară, părinte al patriei, consul pentru a V-a oară, a săpat munții și a ridicat stâlpi, făcând acest drum.”

Locația originală a Tabulei era ceva mai jos față de nivelul actual al Dunării. În anii ’60, construcția barajului Porțile de Fier a ridicat nivelul apei, iar autoritățile au mutat monumentul pe o poziție mai înaltă, păstrându-i orientarea spre râu. Astăzi, vizitatorii pot vedea placa fixată în stâncă, la câțiva metri de luciul apei, accesibilă doar de pe apă.

Cel mai popular mod de a vedea Tabula Traiana este cu o barcă sau un vaporaș turistic, pornind din localități precum Orșova sau Dubova. Călătoria pe Dunăre prin Cazanele Mari și Cazanele Mici este, în sine, o experiență memorabilă – pereți de calcar înalți de peste 200 de metri, păduri care coboară până la apă, peșteri și sculpturi moderne precum chipul lui Decebal.

Pe partea românească a fluviului, Tabula poate fi observată relativ aproape, dar este fixată pe malul sârbesc, în dreptul localității Kladovo. Chiar și de la distanță, frumusețea detaliilor sculptate și încărcătura istorică sunt impresionante.

Chipul lui Decebal – răspunsul peste timp

La doar câteva minute distanță pe malul românesc, stânca prinde formă umană: Chipul lui Decebal, sculptat între 1994 și 2004, domină peisajul cu cei 55 de metri înălțime. Este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, realizată de 12 sculptori-alpiniști. Privirea lui Decebal, dură și hotărâtă, pare să răspundă peste ape către monumentul roman.

Această juxtapunere vizuală – împăratul cuceritor și regele apărător – transformă zona într-un dialog peste secole, în care istoria antică se împletește cu memoria modernă. Este aproape imposibil sa privești aceste două monumente fără să simți forța simbolică a întâlnirii lor: două fețe ale aceleiași povești, una scrisă de învingător, cealaltă de urmașii celui învins.

O destinație unde istoria respiră

Într-o singură excursie, călătorul descoperă și tehnica inginerească a Romei și mândria culturală a României contemporane. Tabula Traiana și Chipul lui Decebal nu sunt doar obiective turistice, ci borne ale memoriei colective, păstrate în stânci și ape.

Pentru vizitatori, zona Cazanelor Dunării este o combinație rară de frumusețe naturală și patrimoniu istoric. Într-o lume în care multe vestigii sunt ascunse între zidurile muzeelor, aici istoria se desfășoară sub cerul liber, în bătaia vântului și a valurilor Dunării.

Sursă foto: https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5080654, Aventurainromania.ro, cazaneledunarii.com

La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii – şi ne-a modelat – timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei decenii, cadru didactic la Colegiul Naţional Traian din Drobeta.

Pe vremea lui Ceauşescu, vapoarele erau închise cu plasă de sârmă, pentru ca oamenii să nu sară la sârbi, fiindcă la Orşova era punct de trecere”, îşi aminteşte pentru Matricea Românească Elisabeta Hruby, profesor la Colegiul Naţional Traian, poate cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ liceal din Drobeta-Turnu Severin. Anii au trecut, Cortina de Fier – şi plasele de sârmă – au căzut, iar azi, plonjonul în vârtejul numit Europa este perfect legal. Şi, cu toate astea, profesorul Elisabeta Hruby a rămas acasă – spre deosebire de mulţi dintre elevii ei.

„Bineînţeles că este dureros să îţi creşti copiii pentru alţii (n.r. din alte oraşe sau din străinătate), dar a fi profesor îţi dă satisfacţii necuantificabile. Este una dintre puţinele profesii în care simţi, efectiv, că îţi aduci contribuţia.”

Şi, într-adevăr, un citat din Petre Ţuţea, peste care dăm pe culoarele liceului unde Elisabeta Hruby şi-a petrecut o viaţă de om, ne reaminteşte tuturor această realitate:

„Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux.”

View this post on Instagram

"Mi-ar fi plăcut să fiu #profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux." – #PetreȚuțea #respectpentruprofesori #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 26, 2018 at 11:17pm PDT

În curtea liceului, un stejar plantat exact la 1918 e încă o dovadă că profesorii, mai mult decât a construi mobile de lux, sădesc seminţele viitorului. Se moare, e drept, şi cu arma în mână. Dar, de multe ori, şi cu stiloul, căci profesorul este soldat în primul rând al educaţiei.

„Ne dorim să plantăm şi noi, aici, încă un stejar, pentru următorii 100 de ani.” Îmi vine să îi răspund doamnei profesoare că a făcut-o deja: în inimile elevilor care azi, de la Bucureşti sau de aiurea, o poartă în suflet ca pe unul dintre dascălii ce le-au definit existenţa.

Motivele sunt lesne de înţeles. Elisabeta Hruby este un model. „În comunism, după examenul la facultate, eram pregătită să lucrez în fabrică. Îi şi spusesem tatei că de a doua zi merg la treabă, pentru că era o concurenţă uriaşă. Am primit însă telefonul de la Timişoara, care mă anunţa că am intrat. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi deveni profesoară. Dar, atunci când am ajuns să predau, nu s-a pus niciodată problema să rămân la Timişoara. Am revenit acasă. Unde să plec?”

Pentru Elisabeta Hruby, limba română este cântec. „Calitatea pe care o admir cel mai mult la limba română? Muzicalitatea. Este o limbă foarte muzicală, foarte poetică.” Asaltul englezei o îngrijorează, însă: „Mi-e greu să spun cum va arăta limba română peste 50 de ani. Cert este că semnele nu sunt bune, că asistăm la o abrutizare ce trebuie stăvilită.”

Vede profesorul Hruby o rază de lumină în acest peisaj – lingvistic, literar – adesea sumbru? „Da. Cu tot respectul pentru clasici, ce reprezintă seva culturii noastre, autorii noştri contemporani sunt egalmente de luat în considerare. Şi voi oferi câteva exemple de opere extrem de valoroase, din literatura română contemporană: Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian, apoi Kinderland, de Liliana Corobca – vorbind despre copiii părăsiţi ai României -, Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu şamd.”

Absenţa lui Mircea Cărtărescu din această listă mă frapează, pentru că e contra curentului.

„Sigur că nu-l putem ignora pe Mircea Cărtărescu, că nu-i putem ignora proza şi nici lirica… Mulţi copii, când citesc O motocicletă parcată sub stele, spun: Doamna, dar asta nu e poezie! Sunt învăţaţi cu stereotipuri nu întotdeauna benefice.”

Mulţi kilometri de poveşti şi o savuroasă saramură mehedinţeană mai târziu, ne despărţim de profesorul Hruby cu senzaţia că am întâlnit un mare om. Pentru care pot da mărturie mii de copii ai domniei sale, răspândiţi pe tot continentul european, şi nu numai. Sunt tot atâţia oameni care vorbesc o română curată, cam tot atât de curată ca apele Dunării la Drobeta.

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Sunt sigură că vi s-a întâmplat constant să fiţi întrebaţi, datorită accentului, din ce zonă a ţării sunteţi (olteancă fiind, continui să vorbesc cu perfectul simplu – e o formă de manifestare a dorului de acasă, dar şi un mod de a arăta că sunt mândră de plaiurile natale, de Oltenia). Răspunsul meu care stârneşte şi acum, invariabil, râsul este: “Sunt olteancă de la piciorul podului lui Traian! Cum, nu ştiţi că la Drobeta-Turnu Severin a început formarea poporului român?“

Orăşelul meu de lângă Dunăre există de muuuuultă vreme… mai exact, de când ne-au cucerit romanii. Nu mă credeţi? Haideţi să vedeţi ce-a mai rămas din podul lui Apolodor. Daaaa, e acelaşi Apolodor cu care v-au tot bătut la cap profesorii de Istorie.

Articolul de faţă nu este unul de promovare a valorii istorice a oraşului, ci doar o exteriorizare a ataşamentului meu pentru cel mai frumos oraş din lume: Drobeta-Turnu Severin. V-aţi prins, sunt subiectivă şi, cel mai probabil, aşa voi fi până la sfârşitul articolului.

Pentru mine, Drobeta-Turnu Severin este cel mai frumos oraş din lume

Mă întreba un amic din copilărie de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi.

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă plimb, să-mi reîmprospătez simţurile şi memoria. Haideţi cu mine la plimbare! Coborâm uşurel de la Biserica Nouă (Sfântul Gheorghe)  spre Muzeul Porţile de Fier şi poposim oleacă pe o băncuţă din curtea acestuia. După ce ne-am odihnit picioarele, continuăm să mergem spre centrul oraşului. Trebuie să trecem neapărat şi pe lângă liceul Traian, ca să vă arăt unde au studiat atâtea generaţii de elevi buni. Aş putea să fiu modestă, dar nu este cazul, atunci când vine vorba de locul în care am studiat şi în care m-am format ca OM şi ca profesionist.

Podul lui Traian, construit de Apolodor la Drobeta, aşa cum va fi fost el Ilustraţie: flickr.com

Continuăm plimbarea prin Parcul Rozelor, spre Cetatea Medievală a Severinului. Cele mai frumoase cuvinte despre acest loc au fost scrise de Alexandru Vlahuță în celebra sa carte „România pitorească“: „Cetate întărită odinioară, apărată de un șanț adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipă la Dunăre, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, strângând-o la sân, ca pe un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor“.

După ce am vizitat şi cetatea, coborâm în port ca să vedem Dunărea în toată splendoarea ei. Astăzi e liniştită, singurul zgomot e acela al apei care loveşte bărcuţele trase la mal. Ȋn zare se vede insula Şimian, scăldată de razele soarelui. Nu, nu este faimoasa insulă Ada-Kaleh (care s-a scufundat), deşi încă se mai face această confuzie.

Mă întreba un amic de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi

Vom porni spre casă pe un alt traseu, pentru a vă arăta Catedrala şi, desigur, Castelul de Apă (nu este un castel plin cu apă, care alimentează oraşul, aşa cum credeam când eram copil…). Pe partea din faţă a catedralei stă Iisus, biruitorul morţii, ţinându-i de mână pe Adam şi pe Eva (aşa cum ne ţine pe fiecare dintre noi). Mă opresc pentru câteva secunde pentru a-mi face cruce şi a o privi. Ȋntotdeauna m-a impresionat icoana Ȋnvierii… Mântuitorul e blând şi smerit în biruinţa Lui.

Castelul de Apă se vede în faţa noastră, semeţ şi frumos luminat, un fel de Turn Eiffel al orăşelului nostru. Din păcate, nu putem urca în el, deoarece s-a terminat programul de vizitare.

Coborâm uşurel prin cartierele liniştite cu căsuţe înapoi spre biserica Sfântul Gheorghe, de unde am început plimbarea. Mă dor picioarele, sunt obosită, însă liniştită. Sunt acasă, în orăşelul meu de lângă Dunăre! Sunt acasă, în cel mai frumos oraş din lume!

Cu ouăle la Severin – Amza Pellea

Foto deschidere: Castelul de Apă din Drobeta-Turnu Severin, wikimedia.org