Alexandra Bocîrnea este profesor învățător de puțini ani, dar a făcut în acești puțini ani cât n-au făcut alții, poate, în zece. De când este parte din sistemul educațional, nu poate să stea cu mâinile la spate și să privească cu indiferență la tot ce se întâmplă sau nu se întâmplă în comunitatea din care face parte. Cu o motivație puternică, din bunele sale convingeri, pentru că este un om care guvernează în jurul unor valori și morale însușite în interiorul familiei, a desfășurat activități de creație gratuite la care au participat copii din diferite sate din țară. Anul trecut, a dotat biblioteca din Barcani cu 1.000 de cărți noi pentru copii. A oferit încălțăminte, îmbrăcăminte, jucării și cărți copiilor din Floroaia Mică, ajutând și familii nevoiașe din zona Întorsurii.

Din exterior, se observă multă implicare și dragoste. În interior, este implicare la superlativ. Cred cu tărie că nu i-a fost ușor să facă toate acestea, dar a știut unde și cum să ceară sprijin. Puterea cuvântului e în tot și toate.

Este tânără, iar vârsta îi este aliat, la fel ca și curajul. Ambiția i-a fost prietenă mereu și merg la braț împreună pe drumul profesional pe care l-a îmbrățișat. Mai multe, să povestească chiar învățătoarea Alexandra!

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de școala în care am învățat, învățătorul ce ne-a condus mână și care a prioritizat să ne transmită valori și convingeri bine închegate în noi.  Cu ce valori ați plecat în viață? Ce v-a învățat școala?

Îmi amintesc cu drag de anii de școală, eram o elevă conștiincioasă și îmi plăcea să merg acolo. Dragul acesta de școală mi-a fost insuflat de părinții mei, care m-au educat cu blândețe și autoritate totodată. Școala m-a învățat multe, dar dincolo de toată teoria pe care am învățat-o, am fost norocoasă să am profesori cărora să le pese și să-mi reamintească că am potențial.  A fost suficient să mă simt apreciată de câțiva dintre ei astfel încât să-mi ofere curaj și încrederea în mine de care aveam nevoie. Școala a creat numeroase situații în care să fiu nevoită să mă raportez la viața reală, lucru care avea să mă ajute mai târziu, învățându-mă de asemenea, că munca și exercițiul mă pot ajuta să ajung unde îmi doresc. Uitându-mă înapoi, am plecat în viață cu onestitate, respect și curaj, puse în valoare de școală și de educația primită acasă.

Ce doriți să transmiteți la rândul dumneavoastră, acum că sunteți și dumneavoastră bucată din sistemul educațional?

Aș scrie atât de mult aici. Mi-am dat seama că ce a contat foarte mult în momentul în care am devenit învățătoare a fost nu ce informație livrez, ci cum o livrez. În primul an de învățământ, aproximativ 30% dintre elevii clasei mele nu frecventau școala, sau veneau doar rareori (procentul abandonului în prezent la aceeași clasă fiind 0%), lucru care m-a făcut să înțeleg că trebuie să găsesc o modalitate prin care să-i atrag pe copii spre școală. Am creat un spațiu colorat, primitor, în care ei să se simtă bine și să vină cu drag. De asemenea, am încercat să transmit conținutul pe care trebuie să-l predau într-o manieră cât mai creativă, cu legătură directă cu realitatea. Încerc să le formez și lor anumite valori, să-i învăț cum să se poarte în societate și în diferite situații, să fie blânzi, buni și recunoscători pentru tot ceea ce primesc, dar și curajoși și deschiși la schimbare.

Cum poți să nu te pregătești pentru emseria aceasta și s-o iubești?

În ultima perioadă am conștientizat că mai presus de studiile pe care le faci pentru a deveni cadru didactic, este extrem de importantă vocația pe care o ai pentru această profesie. Cred că toate studiile, formările, cursurile ar ceda cu siguranță în fața chemării pe care o ai pentru meseria de profesor. E foarte important să pui mult suflet și să-ți placă cu adevărat ceea ce faci, dar trebuie să ai inima și ochii deschiși astfel încât să te bucuri o dată cu cei pe care îi bucuri pentru toate lucrurile mici.

Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?

Când eram mică mă imaginam învățătoare, dar nu era o dorință foarte puternică. Priveam cu admirație toți profesorii și probabil lucrul acesta a sădit în mine această dorință. Am renunțat la idee o perioadă, după care am luat hotărârea abia spre finalul clasei a XII-a. Am terminat filologie, deși mereu mi-au plăcut și științele exacte. Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Brașov a fost singura la care m-am înscris. Pentru că eram nehotărâtă mi-am spus mie că ori intru la pedagogie, ori merg acasă și văd eu ce fac. Uitându-mă în urmă, cred că ceea ce m-a atras nu a fost un factor din exterior, ci a fost ceva înăuntrul meu care știa că fac bine ce fac. Cu siguranță a contat foarte mult faptul că îmi plăcea să fiu în jurul copiilor, să citesc despre și pentru ei, iar firea mea creativă a adus un bonus în care am crezut.

Au fost voci în familia dumneavoastră care v-au îndrumat și le-ați ascultat? Mai aveți în familie membri care sunt cadre didactice?

Am avut norocul ca cei din familie să nu pună presiuni asupra alegerii meseriei mele. Fiind singurul copil al familiei, părinții mei au pus mereu accentul pe educație, dorindu-și să continui studiile indiferent de situație. Bineînțeles, și-au exprimat dorințele asupra unor profesii, dar toate discuțiile noastre pe această temă se finalizau cu „tu știi ce e mai bine” sau „facem așa cum vrei tu”. Probabil pentru că nu au fost la fel de norocoși ca și mine, am simțit mereu din partea părinților faptul că educația trebuie să fie pe primul loc. Am crescut înconjurată de cărți și au cultivat o educație pentru care o să le fiu mereu recunoscătoare. În familia noastră, există un singur cadru didactic, mătușa mea, tot învățătoare pe care o vedeam ca pe un model atunci când eram mică.

Cum a fost Liceul Pedagogic sau Facultatea de PIPP din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți?

Pentru că în clasa a VIII-a nu eram încă hotărâtă pe ce drum voi merge, nu am parcurs studiile unui liceu pedagogic, ci doar facultate. Totul a fost extrem de serios și riguros în timpul facultății. În primul an universitar am simțit lipsa liceului pedagogic, dar cu muncă suplimentară am recuperat toate noțiunile. Îmi amintesc că perioada facultății a fost pe de-o parte valoroasă, pe de-o parte stresantă pentru mine, totul fiind accentuat de dorința mea de a face lucrurile cât mai bine. Bineînțeles, am tratat totul cu seriozitate, având un respect deosebit pentru profesorii din facultate, ce sunt cu adevărat niște profesioniști. Îmi amintesc cum îi priveam cu admirație și mă gândeam câtă muncă au depus în spate. Legat de evaluare, am simțit că în majoritatea cazurilor aceasta s-a realizat corect și ce m-a ajutat foarte mult din punct de vedere al dezvoltării mele, a fost faptul că am fost nevoită să lucrez foarte mult în echipă și să cunosc diferite tipologii de oameni.

Cadrele didactice sunt oameni simpli, dar profesioniști reali. Au devenit oameni de catedră în urma absolvirii unei instituții ce creează o nobilă profesie. Dacă n-ai fi cadru didactic, ce altă meserie ai fi ales?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea aceasta pentru că așa cum spuneam mai sus, am mers la sigur. Totul sau nimic. Acum cred că dacă nu aș fi cadru didactic, m-aș dedica întru totul pasiunii mele, handmade-ul.

Nu de mult timp v-ați început cariera didactică.  Cât ani în urmă mai exact?

Așa este. Mi-am început cariera didactică în 2020, sunt în al patrulea an în învățământ.

Ați avut emoții? Aveți și o poveste?

Am avut emoții, frici, îndoieli. Primele săptămâni de școală au fost foarte provocatoare pentru că au reprezentat un nou început și dintr-o dată mă aflam într-un loc nou, unde nu cunoșteam pe nimeni. Îmi amintesc că în acel an erau foarte puține posturi titularizabile, iar printre acestea unul dintre ele era în comuna Budila (unde predau și în prezent). Cu câteva zile înainte mă uitam împreună cu părinții mei peste listă, iar tata mi-a spus: „Mergi oriunde, dar la Budila nu.”. Îmi spunea lucrul acesta pentru că auzise că este o comunitate provocatoare, unde populația rromă era majoritară. Când a sosit ziua ședinței pentru repartizarea posturilor, am analizat cu atenție lista și i-am spus inspectorului că voi alege școala de la Budila, iar acesta m-a întrebat de două dacă sunt sigură. Așa a început povestea mea aici. Îmi amintesc că în ziua în care am trecut să-mi las documentele, școala mi s-a părut extrem de frumoasă. Îmi amintesc în detaliu și primele zile cu colegii, când toți s-au purtat frumos cu mine. Nu puteam decât să-i observ pentru că nu știam ce am de făcut J. În toată ordinea aceasta m-a surpins cât de bine se înțelegeau unii cu ceilalți, lucru care m-a și făcut să rămân aici mai mult decât preconizam. Au fost foarte emoționante și primele întâlniri cu copiii, de care m-am atașat foarte repede. Atunci, plănuiam să rămân doar un an, iar în prezent mă gândesc că mai avem un an și termină o generație cu mine. Am o satisfacție uriașă uitându-mă în urmă și nu aș schimba cu nimic alegerea pe care am făcut-o.

Despre școala unde predați ce îmi puteți spune?

Când am citit această întrebare, mi-am amintit de o carte, „O școală mare cât toată lumea” de Gianni Rodari. Așa este și școala noastră, mare cât pentru toată lumea, iar pentru unii dintre noi, toată lumea noastră.  Școala Gimnazială Budila  este o școală cu peste 600 de elevi din comuna Budila, județul Brașov. Deși este o școală dintr-un mediu vulnerabil, cu procent mare al ratei abandonului, simt că este o școală în care se dorește schimbare și în care oamenii sunt conștiincioși. M-am bucurat din plin de directori atât de blânzi și care m-au lăsat să pun în aplicare toate nebuniile mele. Iar pe lângă directori, la superlativ este întreg colectivul și tot ce se întâmplă aici.

Dar un profil al copiilor dumneavoastră îmi puteți face?

Elevii mei sunt clasa a III-a acum, acesta fiind al patrulea an împreună.  De când sunt aici, am avut nenumărate ocazii de cunoaștere, și mereu mi-am dat seama cât de important este să poți vedea dincolo de aparențe. Majoritatea elevilor provin din familii modeste, numeroase, cu diferite probleme, făcând parte dintr-o cumunitate vulnerabilă. Când aveam o zi mai puțin bună, îmi aminteam ce îmi spunea o colegă: „copiii aceștia au nevoie să fie ascultați și iubiți”. Din păcate viața lor se caracterizează prin spațiu restrâns, fără posibilitate de dezvoltare, fără educație, cu visuri limitate din pricina unor concepții ce s-au perpetuat din generație în generație. Chiar și așa, sunt muncitori, atenți, iubitori, conștientizând puterea educației.

Aș spune și cum îi văd DIN profil: cu colțul gurii ridicat atunci când ne vedem la școală, cu ochi ce lucesc de bucurie, entuziasm și curiozitate, cu spatele ușor aplecat din cauza muncii și a poverilor pe care le duc.

De ce Teach for Romania? De ce ați ales această organizației având în vedere că se apleacă asupra copiilor din medii vulnerabile?

Cunoșteam programul Teach for Romania de acum câțiva ani, însă nu-mi doream neapărat să îl parcurg, până anul trecut când una dintre colegele mele s-a înscris. Lucram deja într-un mediu vulnerabil și simțeam nevoia de a discuta cu persoane ce activează în același mediu și care înțeleg și pot oferi soluții și păreri valoroase referitoare la diferite situații cu care mă confruntam. Voiam în continuare să învăț și am simțit că Teach va fi o experiență foarte valoroasă. Participarea la program a fost schimbarea de care aveam nevoie. Am învățat extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă, iar pe lângă îmbogățirea competențelor profesionale, m-a ajutat să mă schimb din punct de vedere personal, să am mai multă încredere în mine și să simt că pot.

Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?

Este atât de mult de discutat despre această problemă încât subiectul poate să devină copleșitor. La mijloc sunt foarte mulți factori. Țin să cred că startul în educație pleacă de acasă, din familie, iar mai apoi de la școală. Parteneriatul acesta familie-școală-comunitate este atât strâns încât dacă o componentă nu mai funcționează bine, tot procesul se pierde. În ultima perioadă am observat și citit și eu despre lipsa de interes a familiilor pentru educație, și nu trebuie să-i judecăm pe toți pentru că nu știm ce se ascunde în spate. Cu siguranță și procesul de învățare de la școală este necesar să treacă prin câteva schimbări astfel încât, învățarea să aibă sens. Ce vreau să scot în evidență este faptul că nu doar învățământul în sine este vinovat pentru acest fenomen, depinde în egală măsură și cum beneficiarii educației se raportează la dorința lor de învățare.

Despre comunitatea în care lucrezi ce-mi poți povesti? Simți că se formează un parteneriat între școală-familie-comunitate? Sunt părinții interesați de educația copiilor lor?

Din punctul meu de vedere, există un parteneriat între școală-familie-comunitate. Majoritatea părinților sunt interesați de educația copiilor lor și am simțit că își doresc mai mult de la ei. Din păcate nu este un aspect general valabil, iar diferențele se pot vedea cu ochii liberi. Un copil implicat are un părinte implicat. Acest parteneriat a depins foarte mult și de cum noi, ca organizație școlară am încercat să ni aducem pe părinți aproape. Am desfășurat numeroase proiecte, întâlniri, ședințe, ateliere în care am invitat și părinții, iar aceștia s-au implicat. Ce a contat foarte mult a fost și organizarea unor vizite în comunitate, unde părinții ne-au primit foarte bine.

Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?

O problemă pe care am tot văzut-o și chiar simțit-o de când lucrez în învățământ este faptul că profesia de dascăl și-a pierdut din respectul cuvenit acum ceva timp și că persoanele care nu au fost în papucii unui profesor au tendința de a judeca și reproșa munca noastră. La fel ca mulți alți oameni, cerem respectul celor din jurul nostru, însă din păcate sunt nenumărate situații în care nu îl primim. Cred că o altă situație alarmantă este faptul că nu ne mai simțim în siguranță, dovadă fiind toate cazurile din mass-media, dar și faptul că suntem martori a unor fapte de agresivitate adresate uneori chiar nouă. E foarte trist ce se întâmplă din acest punct de vedere. Într-o altă ordine de idei, aș mai adăuga aici câteva probleme, în această ordine: abandon școlar, analfabetism, învățare mecanică fără ca elevii să înțeleagă de ce învățată acel conținut și cum îi va ajuta, lipsa motivației școlare.

În realitatea pe care o trăiți dumneavoastră în școala unde predați, cu ce vă confruntați?

Așa cum spuneam mai sus, școala la care predau în prezent se află într-un mediu vulnerabil care aduce cu sine numeroase probleme. O luptă pe care am dus-o încă din primul an de învățământ a fost stârnirea interesului pentru școală și educație, aspect pe care am dorit să-l duc atât către elevi, cât și către părinți. Bineînțeles, alte probleme au fost și abandonul școlar, niveluri scăzute ale literației și numerației, probleme din punct de vedere al educației socio-emoționale. Venind din familii modeste sau chiar sărace, elevii nu aveau/ încă nu au parte de strictul necesar pentru a-și desfășura activitatea. E foarte greu să faci ceva când nu ai cu ce să faci acel lucru, iar asta presupune ca tot timpul să fii ingenios și să găsești soluții. Aș pune pe listă și comportamentele violente născute datorită unui mediu neofertant, în care copiii sunt martori a unor exemple negative din comunitatea în care trăiesc. A fost foarte important să formez contexte de învățare din care elevii să înțeleagă faptul că lumea nu se rezumă doar la ceea ce au văzut până acum și că aceasta nu este normalitatea, dar și să încercăm să trecem printr-un proces de formare a unei culturi de tip „eu pot” din care să înțeleagă că viitorul stă în mâinile lor.

Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?

În ultima perioadă am încercat din răsputeri să văd părțile bune. Știu că această reformă înseamnă un proces complex și îndelungat, ce nu va avea loc de pe o zi pe alta. Dincolo de toate problemele cu care ne confruntăm, de toate știrile care promovează părțile negative, dacă privim în adâncul lucrurilor, vom fi surprinși de cât de multe lucruri bune se întâmplă. Sunt o mulțime de dascăli care au adoptat schimbarea, dascăli cărora le pasă și lucrează cu sufletul. Cu siguranță munca lor este calitativă și eficientă. Mai sunt multe lucruri de schimbat, dar țin să cred că e mai mult bine decât rău.

Și-a dorit cu ardoare o carieră didactică, ceea ce a determinat-o să urmeze și să absolve Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București. Maria Barbu a visat, a muncit, a sperat. Uitându-se în urmă, își da seama cât de important este ca la începutul carierei cineva să creadă în tine. În cazul său, persoana care a crezut în ea și a sprijinit-o a fost doamna Monica Șerbănescu, care a invitat-o cu căldură să se alăture corpului didactic de la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, în urmă cu 9 ani.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Am fost mereu călăuzită de dorința de a contribui la formarea și dezvoltarea viitoarelor generații. Am avut modele remarcabile de profesori care nu doar că m-au educat academic, ci mi-au modelat și valorile. Această pasiune împletită cu recunoașterea impactului profund pe care un educator îl poate avea asupra vieții unui elev m-a determinat să îmi aleg cariera și să fiu constant într-un neîntrerupt proces de formare.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul unui cadru didactic transcende transmiterea de cunoștințe academice, implicând și modelarea caracterului, încurajarea curiozității și dezvoltarea gândirii critice. Prin exemplul personal, feedback constructiv și un mediu de învățare stimulativ, un profesor poate avea un impact semnificativ asupra direcției de dezvoltare a unui copil.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Mă străduiesc să cultiv în elevii mei un set solid de valori, printre care se află  integritatea, respectul față de sine și față de ceilalți, empatia și responsabilitatea socială. Un accent deosebit îl pun pe educația moral-religioasă, prin care îi încurajez pe copii să dezvolte o conștiință a binelui și răului, să își cultive discernământul.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

De cum am pășit în clasă, am fost copleșită de un buchet de emoții: entuziasm, pentru începutul unei călătorii însemnate, dar și o ușoară anxietate, legată de dorința de a face o impresie bună și de a construi o relație solidă cu elevii mei. A fost un moment de reflecție asupra responsabilității imense pe care o aveam pentru faptul că mâinile, mintea și sufletul meu urma să modeleze drumuri în viață – cele ale elevilor mei.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Elevii sunt motivați și interesați de lecții care au aplicabilitate directă în viața reală, care îi provoacă la gândire critică și care implică utilizarea tehnologiei. De asemenea, apreciază o abordare interactivă și colaborativă a învățării, unde opiniile lor sunt valorizate și unde pot vedea impactul direct al cunoștințelor acumulate.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Cartea mea preferată este „Acolo unde cântă racii” de Delia Owens. Mi-a plăcut mult acest roman deoarece aduce în prim-plan puterea omului de a se adapta și de a se dezvolta în mijlocul dificultăților și subliniază importanța autodeterminării și a dreptului fiecărei persoane de a-și urma propriul drum.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

De la elevii mei am învățat valoarea adaptabilității, importanța de a asculta și de a înțelege perspective diverse. Mi-au reamintit să privesc lumea cu uimire și entuziasm, și că învățarea este un proces continuu, care nu se oprește niciodată.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza relației dintre elev și profesor ar trebui să se afle respectul reciproc, încrederea și comunicarea deschisă. Este esențial să creăm un mediu sigur, în care elevii se simt valorizați și încurajați să își exprime ideile și emoțiile, iar profesorii sunt văzuți ca mentori, nu doar ca transmițători de cunoștințe.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Îmi amintesc cu drag de momentul în care am primit de la o fetiță (elevă în clasa a II-a) un tablou mic pictat de ea. Acel tablou înfățișa o floare și un fluture. Fetița mi-a explicat că eu sunt floarea, în timp ce ea este fluturele. Era atâta iubire ,,așezată” într-un tablou mic. Era lumea ei frumoasă, în care am încăput și eu.

Ce sfat aveți pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în învățământ?

Să urmărească această carieră cu pasiune și dedicare, să fie mereu deschiși la învățare și adaptare, și să nu uite că fiecare copil este unic. Pentru un dascăl, are o mare importanță să își dezvolte abilitățile de comunicare și empatia și să păstreze entuziasmul pentru educație, indiferent de provocările întâmpinate.

Cum încurajăm elevii și cum îi motivăm să își atingă potențialul maxim?

Consider că a-i încuraja pe elevi este o primă datorie a unui dascăl, iar această atitudine se construiește prin stabilirea unor așteptări înalte, dar realizabile, prin recunoașterea și celebrarea realizărilor copiilor, indiferent de mărimea acestora, și prin oferirea unui sprijin constant pentru fiecare. Este important să le deschidem  accesul la resurse, să îi implicăm în activități care le stârnesc curiozitatea și pasiunile și să creăm un mediu de învățare care să le permită să exploreze și să „își asume riscuri” în siguranță. Așa cum spunea profesoara Anastasia Popescu în cartea sa, „dascălul este un prieten la nevoie”, un însoțitor al copilului pe drumul cunoașterii.

Camelia Boldor face parte din Teach For Romania, generația 10. Escapada sa academică a început cu mulți ani în urmă, ca acum să declare că nu se poate vedea decât în mijlocul copiilor, îmbrățișând în viață doar activități ce guvernează în jurul lor. Predă în grădinița în care și-a exercitat și mama sa meseria, cel mai pur și frumos model pe care l-a avut.

Educatoarea reprezintă factorul principal de influențare a orientării valorice a copiilor. Pentru grupa Exploratorilor, Camelia  este un bun reper pentru copiii săi. Poartă zilnic în minte o deviză după care se lasă condusă: „Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur „- Maria Montessori. Indiferent că în fața sa sunt copii de naționalitate română, maghiară sau de etnie romă, este același cadru didactic care nu se abate de la multe convingeri bine însușite de-a lungul experienței sale.

Care sunt secretele pe care le deține un educator?

Totul începe cu o sămânță, iar sămânța unui educator, superputerea lui este dragostea, dragostea pentru copii la care se adaugă empatia, răbdarea, atitudinea, experiența, echilibrul.

Cum transformați o zi de grădiniță într-o zi de sărbătoare?

Fiecare zi de grădiniță este o zi de sărbătoare pentru că pe parcursul zilei celebrăm reușitele, iar la finalul zilei de grădiniță suntem recunoscători pentru ceea ce am realizat  felicitându-ne :,,Bravo mie, bravo ție, bravo nouă!”

Pe lângă dragoste, blândețe și două brațe calde, de ce mai are nevoie un copil să vadă la educatoarea sa?

Copiii au mare nevoie de libertate pentru a experimenta, pentru a-și pune în aplicare perioadele senzitive, dar în același timp au nevoie și de disciplină. Nu există libertate fără limite, în acest context un copil are nevoie de o educatoare care încurajează independența, libertatea de experimentare, dar căreia nu-i lipește fermitatea.

Unui educator nu trebuie să îi lipsească spiritul organizatoric, astfel curiozitatea mea față de dumneavoastră este cum vă pregătiți pentru fiecare zi de grădiniță, sau chiar săptămână?

Pregătirea activităților e o adevărată aventură și de multe ori o mare provocare. Zic provocare pentru acele subiecte care nu sunt ușor de dus în fața copiilor, în general abstracte sau greu de înțeles (Drepturile copiilor, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși), dar oricare ar fi ele când pregătesc materialele pentru tema săptămânii/activitate mereu am în minte un lucru extrem de important ,,Dacă eu aș fi copilul acela de 5-6 ani cum ar trebui să arate abordarea tematicii propuse ca eu să o înțeleg”. Având asta în minte, concep modul în care duc subiectul spre copii. Un alt aspect este că mereu construiesc harta tematică, subiectul explorării  cu ajutorul copiilor, învățarea fiind mult mai eficientă, practic este învățarea prin descoperire .

Țin să mai precizez încă un concept pe care îl folosesc și care mi se pare extrem de eficient este așa numitul ,,Traseu al  explorării temelor săptămânale” în cadrul căruia avem o hartă( planșă A4 cu numerele de la 1-36 –reprezentând săptămânile de grădiniță) pe măsură ce trece o săptămână încercuim pe hartă numărul ei și afișez mereu o planșă A4 cu tema săptămânii ce tocmai a trecut, numărul ( a câta săptămână) și 4 poze din activitățile desfășurate în acea săptămână. Este ceea ce se cheamă învățare vizibilă și îi ajută extrem de mult pe copii în fixare cunoștințelor și memoria de lungă durată. Ca să înțelegi mai bine îți dau un exemplu concret .Săptămâna trecută într-o dimineață, înainte de intrare în sala de grupă, Antonio, un băiat de etnie rromă, m-a întrebat : ,,Doamna Cami, tu mai știi câte oase sunt în corpul uman?( noi discutasem asta în a 5-a săptămână de grădi și chiar era o poză cu această informație pe traseul explorării temelor , acum fiind în săptămâna 18) am fost surprinsă când mi-a spus 206 oase și mi-a confirmat eficiența învățării vizibile în acest mod. Nu mai zic de momentele în care ei se duc la poze și vin spre mine zicând: ,,Îți mai amintești, doamna Cami, când în Săptămâna 16 –Păsările sedentare-am hrănit păsările din curtea grădiniței?”. Da, aici aș putea să scriu mult, dar mă opresc spunând doar că mereu am în vedere să îi provoc să duc spre ei și informații ce depășesc nivelul de vârstă, dar de care își vor aminti când le vor întâlni în alte contexte și atunci vor face conexiuni cu ce au învățat cândva la grădi.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Escapada mea academică a debutat în anul 1996 când am absolvit Colegiul Pedagogic,,Gh.Lazăr” ,Cluj-Napoca am continuat perfecționarea în anii următori : Gradul I -2008, Facultatea de psihologie 2008, Master Management Curricular- Universitatea ,,Babeș –Bolyai, Cluj-Napoca 2019 , în prezent sunt profesor Teach, generația 10, în cadrul Organizației Teach For Romania.

V-a insuflat dragostea pentru copii vreun membru din familie?

Da. Mama mea, care a fost educatoare, care, din păcate, a decedat când eu eram în clasa a X-a. Nu a apucat sa mă vadă profesând, dar a fost pentru mine mai mult decât suficient dragostea pe care mi-a insuflat-o pentru munca cu copiii.

Ați știut dintotdeauna că vreți să fiți printre copii?

Da. Primele amintiri în acest sens cred că au apărut undeva pe la finalul claselor primare. Mergeam regulat la grupele la care preda mama și adoram să fiu printre copii.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?

Pe lângă cunoștințele academice, primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Valori  pentru care folosesc un mod pe cât de  simplu pe atât de cuprinzător și mereu la îndemână de a le interioriza, forma copiilor și anume lait motivul ,,Dacă eu am grijă de mine, am grijă de tine!”.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?

Multee. Copiii m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum, datorită lor am fost mereu preocupată să caut, să mă informez, să creez, să le ofer contexte inedite, să-i provoc, să-i fac să-și dorească  să vină cu plăcere la grădiniță. Și un lucru pe care doresc să îl subliniez la această categorie este faptul că cel mai mult am învățat de la copiii problematici din grupă (de care în general profesorii se plâng). Ei m-au făcut să am acel proces de reflecție zilnică după program, cu tot procesul de cercetare, căutare, experimentare în soluționarea favorabilă a problemei. Am învățat mereu pentru ei, de la ei și împreună cu ei.

Om frumos, colegă, educatoare, zână printre copii. Ce rol mai purtați în societate?

Mereu acolo unde sunt copiii și oameni care lucrează cu copii. Am observat că nu contează vârsta copiilor cu care lucrezi, important e să îți dorești să faci ceva pentru copii și împreună cu ei, ceva de care să-și amintească cu drag sau pur și simplu să se simtă bine. Am desfășurat activități cu copii de primar, gimnaziu în cadrul Taberei de vară organizată de Biserica ortodoxă din comuna natală Viișoara, Cluj. Din 2019 desfășor ateliere de vară Șotron, în parteneriat cu Asociația OvidiuRo, cu grupe de 10 copii care urmează să intre în clasa pregătitoare. De curând, am desfășurat ateliere cu copii preșcolari, școlari mici (clasa pregătitoare, I, a II-a), școlari mari( a III-a, a IV-a) în cadrul Caravanei Literației organizată de Asociația Teach For Romania în județul Cluj. Tot de curând am fost formator pentru 25 de profesori pe tema literației, diseminând cartea de benzi desenate ,,OAC și Tac” scrisă și ilustrată de Amandine Bănesc, în colaborare cu Asociația OvidiuRO.

Ați obosit vreodată? Care sunt resursele ce vă aduc mereu la catedră?

Îmi vine să zâmbesc, chiar nu, câteodată mă mir și eu de mine cât sunt de activă și mereu implicată în ceva. Resursele sunt clar dragostea pentru copii, pasiunea pentru meseria de dascăl, dorința de a fi varianta cea mai bună a mea pentru mine și pentru cei din jurul meu.

Despre grădinița unde aveți catedra ce îmi puteți spune? Unde se află la distanță de casa dumneavoastră și cum ați găsit-o?

Este grădinița din satul natal Viișoara,județul Cluj, la 10 minute de casă, mers pe jos. Este grădinița unde am fost și eu copil fiind, grădinița în care a lucrat mama mea și unde, cu mulți ani în urmă, mi-a insuflat dragostea pentru această minunată meserie. Aceeași grădiniță unde după absolvirea liceului am început să profesez ( 1.09.1996) cu mențiunea că din 2008 ne-am mutat într-o clădire nouă, vizavi de cea veche care a devenit Muzeul satului.

Context local: Grădinița cu P.N.Viișoara din localiatatea Viișoara, jud. Cluj subordonată Școlii Gimnaziale Viișoara(560 elevi, 42 cadre didactice): cinci grupe de grădiniță ( 4 secția română, 1 secția maghiară), 110 preșcolari de etnie rromă, maghiară, română. În acest an școlar eu sunt educatoare la grupa mare,,Exploratorilor”. Avem o pagină a grădiniței unde puteți descoperi o parte din munca noastră – Grădinița cu P.N. Viișoara.

Cum o vedeți acum prin ochii dumneavoastră?

În prezent este o grădiniță frumoasă, primitoare cu spații luminoase, curate, cu bibliotecă, cu spațiu de joacă în aer liber, cu pomi plantați de copii, o grădiniță unde în fiecare zi copiii vin cu mare drag.

Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul cât și acțiunile copiilor?

Așa cum am mai subliniat mai sus primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Deși empatia este o valoare care e greu de abordat la vârste mici, obișnuiesc să fac apel la ea atunci când e nevoie. Consider că aceste valori  cuprinzătoare, ca o umbrelă sub care implicit se află și altele.

Educația este arma pe care o au la îndemână elevii pentru a reuși în viață, iar între cea pe care o primesc acasă și cea însușită la școală trebuie să existe un echilibru. Copiii sunt viitorul și sunt realmente cea mai mare avere pe care o poate avea țara noastră. Au nevoie de repere și abia așteaptă să înflorească, iar mult se întâmplă atunci când sunt sub aripa dascălilor. Aceștia, la rândul lor, ar trebui să fie primii care să promoveze valori precum sunt adevărul, toleranța, lipsa de prejudecăți.

Dascălii sunt importanți factori ai civilizației unui popor. Doresc să-și îndeplinească misiunea într-un mod care le face onoare grație pregătirii solide și pasiunii care îi însuflețește. De aceea, există Proiectul MERITO ce are ca scop recunoașterea calităților lor.

De 7 ani, Cosmin Chiriță este în mijlocul acestei inițiative, coordonează această cauză de transformare a meseriei de profesor, susținută și argumentată de mediul de business. Chiar de la el aflăm mai multe informații despre ce se întâmplă în interiorul acestui proiect și care este scopul principal!

Cosmin, de 15 ani ești mijlocitor între profesori, educație și societate. Contribui și îți pui amprenta în proiecte de învățare și dezvoltare. Totuși, cum sună povestea escapadei academice? Ce studii ai?

Cred că tocmai parcursul meu academic și experiențele de învățare formală au contribuit la dorința de a mă implica în proiecte de educație pentru tineri și adulți – mi-am dat seama că, de fapt, am deprins abilitățile și competențele de care aveam nevoie, în contexte mai degrabă non-formale sau în oportunități de învățare în afara “sistemului” și mai puțin în Școală, așa cum o definim în mod clasic. Retrospectiv, mi-aș fi dorit ca învățarea în cadrul formal să fi fost mai conectată la realitate, la nevoile mele de adolescent / tânăr / viitor adult și la complexitatea micro-universurilor în care gravităm, în viața de zi cu zi. Pe scurt, am absolvit Școala Superioară Comercială “Nicolae Kretzulescu”, din București – liceu cu profil economic, cu multe oportunități extra-curriculare și extra-școlare. Acolo, am descoperit oportunitățile și beneficiile educației non-formale, prin programul Liderii Mileniului Trei, în cadrul căruia am început evoluția ca trainer / facilitator de experiențe de învățare și manager de proiect. Apoi, am urmat cursurile Facultății de Drept a Universității din București și, în paralel, am continuat dezvoltarea mea ca trainer și m-am imersat în diferite proiecte și organizații de educație non-formală – în acea perioadă am descoperit că vocația și menirea mea este în a contribui la dezvoltarea altora prin experiențe de învățare relevantă și “m-am așezat” pe acest traseu.

De 7 ani coordonezi proiectul MERITO, o cauză de transformare a meseriei de profesor, inițiată și susținută de mediul de business. Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în toți acești ani?

Simt că am crescut odată cu proiectul, din multe puncte de vedere, cum aveam 25 de ani când am preluat managementul acestuia. Probabil cele mai semnificative pentru mine sunt sensul și împlinirea pe care mi le iau din cauza și comunitatea pe care le creștem – faptul că ceea ce facem cu și pentru profesorii din comunitate ajunge mai departe la sute / mii de alte cadre didactice, iar apoi la alte mii / zeci de mii de elevi, ceea ce înseamnă metode, abordări și oportunități de învățare actualizate pentru cei din urmă, care să contribuie la devenirea lor ca adulți performanți și la devenirea Școlii în una în care copiii noștri să își dorească să învețe – aș putea rezuma ca fiind impactul și factorul de multiplicare ale muncii mele. Pe lângă acestea, este și multă energie dată și luată, în aceeași măsură, din lucrul cu comunitatea de profesori, și o dezvoltare proprie accelerată exponențial, din interacțiunea cu atât de mulți specialiști și experți în Educație – probabil aș putea, dar nu mi-ar fi ușor să fac un top al abilităților și competențelor dezvoltate în acești aproape 8 ani, dintr-o paletă vastă, de la management de proiect și comunicare, până la management de comunitate de practică și învățare sau strângere de fonduri.

În Moldova sunt mai mulți profesori premiați MERITO, dar ajută-ne să înțelegem mai bine ce înseamnă proiectul și inițiativa MERITO!

Prin MERITO, vrem să transformăm meseria de profesor în România, în sensul de a profesionaliza, prin recunoașterea profesorilor valoroși, prin dezvoltarea acestora și propagarea expertizei lor către majoritatea profesorilor din România.

Pe scurt, despre MERITO:

📍 Ce problemă rezolvă: Statutul scăzut al profesiei, lipsa recunoașterii, a pregătirii profesionale de calitate a profesorilor și a expertizei pedagogice și didactice din sistem;

📍 Cum ne propunem să o rezolvăm: Redăm credibilitatea profesiei, identificând și promovând profesori valoroși (laureații MERITO, premiați în Gala anuală). Contribuim la profesionalizarea meseriei, investind în dezvoltarea laureaților MERITO și altor cadre didactice dedicate și extinzând expertiza lor către masa corpului profesoral (prin formare directă și schimb de practici validate între aceștia).

📍 Cu ce impact până acum: După Gala noastră din mai, când am premiat a opta generație MERITO, am ajuns la 93 de profesori laureați și la peste 100 de profesori valoroși  în comunitatea MERITO extinsă.

Peste 1.000 de apariții în media ale profesorilor care au impact pozitiv în sistem (laureați MERITO), care au ajuns cumulat la peste 5 milioane de români. Aproximativ 25.000 de profesori din sistemul preuniversitar și-au îmbunătățit și diversificat metodele de predare la clasă ca urmare a transferului de practici validate de la laureații MERITO.

Peste 10.000 de profesori, elevi și părinți, cu care laureații MERITO interacționează, în medie, de-a lungul unui an, cu mai multă încredere și energie, datorită comunității pe care o creștem.

Strategia noastră este să investim consistent în dezvoltarea acestora ca experți-practicieni „de la firul ierbii” și în propagarea expertizei lor.

Ne-am propus să contribuim la formarea a 50.000 de profesori din sistem, în următorii ani, care să își facă meseria la un nivel înalt de profesionalism – aceștia reprezintă aproximativ o treime din total, un prag de la care vom fi pornit o mișcare fără întoarcere.

Cum „găsiți” acești profesori? Înțeleg că rezultatele lor îi aduc în față, dar și recomandarea primează?

Recomandarea este primul pas prin care profesorii din învățământul preuniversitar public ajung în procesul nostru de selecție – primim recomandări pe formularul public de pe site-ul MERITO, de la elevi, părinți, cadre didactice sau oameni activi în comunitatea locală (continuu, fără o perioadă sau un termen limită de recomandare) sau de la comunități și organizații partenere. Odată ce strângem mai multe recomandări pentru un profesor anume, începem validarea online și căutăm cât mai multe informații despre acesta, iar apoi etapa de validare “în teritoriu”, adică apelăm din nou la rețeaua noastră pentru a afla detalii despre ce metode folosește la clasă și în afara acesteia, cum este văzut în comunitatea locală, cum arată parcursul de dezvoltare ca profesor ș.a.m.d. Selecția finală este realizată de un juriu compus din lideri de business din Romanian Business Leaders (fundația sub umbrela căreia desfășurăm proiectul) și profesioniști din organizații din Educație, în baza profilului de profesor performant și cu potențial de dezvoltare, pe care îl căutăm, ținând cont și de criterii precum acoperirea geografică, mediul, nivelul de învățământ și specificul în care profesorul activează. Pe lângă a fi un profesor foarte bun la clasă și a avea un “caracter frumos”, care este o condiție esențială, ținem cont de modul și măsura în care profesorul cultivă pasiunea pentru învățare elevilor și în afara materiei sau clasei lui; de gradul în care se dezvoltă profesional și contribuie la dezvoltarea altor profesori; de măsura în care colaborează și își împărtășește bunele practici – în esență, performanțele profesorului pe care le cercetăm pot fi extrem de variate (de la creșterea nivelului elevilor, rata de promovabilitate și alfabetizare în condiții vitrege și până la performanțe olimpice) și primează pasiunea și dedicarea acestuia față de elevi și față de propria dezvoltare.

An de an, comunitatea MERITO crește. Urmăresc pagina oficială și constat cu bucurie acest aspect. Pe unii, am încântarea să-i și cunosc împărțind domeniul de activitate. De asemenea, știu că anual organizați și o Gală MERITO în care sunt premiați profesorii remarcabili. Ce avantaje au aceștia odată intrați în această comunitate?

Recunoașterea este publică și materială (în fața a 200+ lideri din business și profesioniști din Educație), în Gala MERITO. Apoi, sprijinul pentru dezvoltare înseamnă încredere și conectare la resursele și rețeaua MERITO & RBL, precum:

📍 Colaborare cu cei 100+ de profesori din comunitatea MERITO;

📍 Acces la oportunități de formare și dezvoltare adresate specific comunității MERITO;

📍 Acces la oportunități de finanțare, parteneri, servicii și consultanți pro bono, know-how și expertiză internațională.

Odată cooptați și integrați în comunitate, profesorii MERITO:

📍 Participă la întâlnirile online (bilunare) și “fizice” (periodic) de comunitate, pe teme de schimb de practici validate, oportunități de dezvoltare, ateliere de învățare, întâlniri cu specialiști ș.a.;

📍 Inițiază, coordonează și desfășoară sau contribuie în intervenții MERITO de învățare pentru alți profesori (webinare; “cafenele”; Forumuri ș.a.) sau ca invitați-contributori în acțiuni ale partenerilor, cu sprijinul echipei proiectului;

📍 Contribuie în grupuri de lucru existente în comunitate, pe teme relevante pentru dezvoltarea profesorilor (formarea profesorilor; standarde de evaluare; Harta lecturii ș.a.) sau inițiază noi componente în MERITO (analize; cercetări; studii; acțiuni de învățare relevante, în domeniul Științelor Educației);

📍 Au apariții media, în nume propriu sau al comunității, privind acțiuni MERITO, specialitatea proprie sau pe o arie de expertiză;

📍 Contribuie sau inițiază demersuri de poziții publice și consultări cu decidenții, ale MERITO, pe teme stringente din Educație.

Premiul și titlul pe care-l primesc vine odată și cu mai multă responsabilitate din partea cadrelor didactice?

Premiul și statutul MERITO nu vin cu condiții pentru profesorii selectați, pe lângă cele de respect, toleranță și bună colaborare în comunitate – gradul de implicare al profesorilor din comunitate variază și este la latitudinea acestora. Credem că MERITO este doar un context și un spațiu căruia profesorii să simtă că aparțin, că sunt înțeleși și sprijiniți – o cancelarie așa cum probabil mulți și-ar dori-o – iar în acest cadru, profesorii să “înflorească”, adică responsabilitatea pe care o pun deja în profesia și activitatea lor să capete noi valențe și impact la un nivel cel puțin local și regional, dacă nu chiar național.

Am stat de vorbă cu soții Munteanu din Iași. Sunt cadre didactice premiate în interiorul proiectului și cunoaștem cât de mult crește orașul, mai ales prin FILIT. Dar ce alte cadre din zona Moldovei au primit distincția MERITO și prin ce s-au remarcat?

Sunt cel puțin 25 de profesori laureați și parteneri MERITO în regiunea Moldovei, de la Vatra Moldoviței și până la Galați, pe care vă invit să îi descoperiți pe: https://www.proiectulmerito.ro/harta-merito/. Fiecare dintre aceștia se disting, pe de o parte, prin ceea ce fac la clasă, adică prin metodele pe care le folosesc la disciplinele pe care le predau, dar mai mult decât atât, prin modul în care ”ies din fișa postului”, adică fac mult mai mult decât a preda și a urmări materia, ci cultivă bucuria și curiozitatea pentru învățare. Au o mulțime de activități extra-curriculare și aici aș pot exemplifica: Clubul Alecart, care cultivă cititorii și deja produce autori și în rândul elevilor și mai apoi al studenților; lotul Internațional Olimpic de Geografie, coordonat de soții Fiscutean; pauzademate.ro – platforma foarte cunoscută printre elevi și părinți de pregătire suplimentară gratuită, dezvoltată de Cătălina Dogaru; cluburi de matematică sau de dezvoltare personală; robotică sau formarea viitorilor profesori; nominalizarea în Top50 Global Teacher Prize a Ana-Mariei Rusu; ș.a. performanțe de genul acesta, care înseamnă, începând de la a cultiva pasiunea pentru învățarea elevilor și până la performanțe olimpice, de literație sau de lectură sau performanța de a le crește nivelul, de a-i aduce, de exemplu, la un prag de promovabilitate.

Crezi mai mult în schimbarea în sistemul de educație ce vine de la nivel micro sau macro?

Misiunea noastră este de a transforma profesia, începând “de la firul ierbii”, cu și pentru profesorii care activează și performează zi de zi, în sistem, contribuind la dezvoltarea lor ca experți-practicieni, pe ariile de care avem nevoie și, evident, credem în acest mecanism, care necesită totuși investiție de timp, resurse, energie, încredere și consecvență pentru schimbările de care avem nevoie. Personal, cred într-o întâlnire a celor două niveluri – adică dezvoltarea și eforturile pe care profesorii le depun în Școală să întâlnească politicile educaționale coerente și durabile, gândite strategic și asumate pe termen lung de către decidenți. Aceasta cred că ar fi formula ideală, în care acțiunile celor două niveluri s-ar potența reciproc, însă nu cred că sunt co-dependente – trecutul apropiat ne arată că unele decizii bune de sistem s-au lovit de rezistență în practică, iar unele demersuri pornite de la nivel micro continuă să funcționeze și să dea rezultate, fără a fi susținute din sistem sau fără să fi ajuns politici publice. Unul dintre crezurile RBL este “Facem noi, nu așteptăm să se facă”, motiv pentru care am și pivotat misiunea MERITO în direcția (trans)formării profesorilor, cu și pentru profesioniștii din sistem.

Care crezi că este instrumentul cel mai la îndemână pe care-l pot avea profesorii ca să aducă îmbunătățiri în sistemul de învățământ?

Cred foarte mult în puterea comunităților de practică și învățare ale profesorilor, care îi pot ajuta de la împărtășire de practici și soluții și până la “spații de siguranță” și coalizare în breaslă – pot începe de la simple întâlniri tematice în școală, cercuri de lectură pentru profesori și până la comunități sau asociații profesionale locale sau regionale. Avem mult de crescut în zona colaborării și învățării continue a profesorilor, iar comunitățile de practică și învățare sunt, probabil, printre cele mai accesibile mijloace disponibile imediat acestora.

La 18 ani, la vârsta la care unii încă se întreabă ce facultate să urmeze, Laura Felea era deja la catedră. Elevi erau adolescenții fix cu o generație mai mică ca ea. A purtat emoții, dar le-a abandonat datorită colegilor de cancelarie care au crezut că locul său este în sistemul de învățământ și care au încurajat-o pe întreaga perioadă a studiilor pe care le-a făcut în paralel. Face educație cu dragoste, după cum chiar mărturisește. Nu doar la școala unde își profesează meseria, ci și în cadrul Palatului Copiilor, acolo unde ocupă funcția de director.

Este la conducere, dar titlul pe care-l poartă nu-i place deloc, doar atribuțiile pentru că ele pun în centru copiii. Contribuie întru totul în cadrul instituției care vine ca o prelungire în formarea și educarea lor. Îi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine în completarea armonioasă a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor, iar datorită acestui aspect este implicată total. Să o cunoaștem!

Sunteți „doamna” pentru că ați aruncat o dorință către Univers, iar Universul v-a răsplătit cu meseria care vă menține, cred cu tărie, vie chiar și după atâția ani. Ce vă luați frumos pentru suflet atunci când sunteți în mijlocul copiilor?

Frumosul sunt însăși copiii. Au o puritate și o inocență pe care noi, adulții, am cam pierdut-o. Fiecare zâmbet, sclipirea aia de ”AHA” din ochii lor când înțeleg, ușoara încruntare care apare atunci când sunt puși pe gânduri de ceva ce s-a discutat la oră, felul în care vin să îți spună ”m-am gândit la ce mi-ați spus data trecută”, toate sunt frumos pentru suflet.

Cum vedeți generația de copii de azi prin ochii și inima dumneavoastră? Dacă ar fi să faceți un profil, cum ar fi redat în câteva idei?

Eu nu cred  în povestea cu ”pe vremea mea…”. Mereu adolescenții au fost rebeli, atât că în generația noastră ni se puneau mult mai repede limite și eram puși la colț. Pe acești adolescenți îi admir foarte mult, pentru că au învățat să spună și ce nu le place, să își facă vocea auzită. Cred că sunt o generație mai pragmatică, mai tehnică, își ascund sensibilitatea în fața unei aparente neimplicări, dar dacă știi pe ce butoane să apeși, îți vor arăta o latură tare frumoasă și sensibilă. Cred că sunt uneori prea dependenți de tehnologie, dar dacă le oferi ceva suficient de interesant de făcut, uită de aceasta. Ține și de noi, adulții, să le canalizăm interesul spre mai multe contacte interumane. Și cred că au nevoie de reguli mult mai clare, instinctual ei știu că toți funcționăm după reguli și după norme. Eu nu cred că sunt un profesor dur, dar țin la principiile mele, nu fac abateri de la reguli, pentru că nici viața nu va face compromisuri cu ei.

De ce istorie, doamna Felea? Cine v-a transmis dragostea aceasta față de această disciplină?

Din curiozitate. Am fost un copil tare curios, și cum înainte de revoluție se găseau multe legende și povestiri cu temă istorică, m-au atras. Tatăl meu era pasionat de poezii, una din primele poezii pe care le-am învățat încă de la grădiniță a fost ”Mama lui Ștefan cel Mare” și pentru că părinții erau așa de mândri de mine că o recitam peste tot, am vrut să știu și cine e Ștefan. Așa că mi-au cumpărat celebrele Legende Istorice. Apoi, în clasa a treia, pentru un an, a locuit la noi un verișor de-al tatei, profesor de istorie. Eram foarte curioasă să îi citesc lucrările de control, manualele de istorie (noi nu făceam încă la școala, dar eu citisem tot ce găseam). La noi în casă se citea mult, ambii părinți citeau, poate și pentru că înainte de revoluție nu aveai prea multe alte distracții, dar au și rămas cu acest obicei. Aveam cu toții abonament la Biblioteca județeană, care era și foarte aproape de casă, acolo ne petreceam deseori timpul. Și doamna învățătoare ne dădea o listă cu cărți pentru lectura de vacanță, listă pe care încercam să o parcurg integral. Laudele celorlalți despre cât de multe știam când am început să studiez efectiv istoria la școală cred că m-au stimulat. Am avut și noroc de profesori buni de istorie, care ne-au învățat, încă din anii 90 despre cum să înțelegem relația cauză-efect a unui eveniment  și ne-au stârnit deseori curiozitatea. În plus, istoria este o știință atât de complexă, care te învață de fapt atât de multe din domenii atât de variate!

Din septembrie, 1997 sunteți parte din sistemul de învățământ. Cum ați defini traseul dumneavoastră profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

Nu pot să îl definesc așa. A fost mereu provocator. În 1997 am terminat liceul, am dat la facultate, nu am reușit (pe atunci concurența era de 6 pe loc, iar eu nu eram suficient de pregătită) așa că m-am angajat ca profesor suplinitor de istorie. Eu aveam 18 ani, elevii mei de clasa a VIII-a aveau 14-15 ani. Îmi amintesc și acum emoțiile de început, culoarea catalogului, prima clasă la care am intrat, cum stăteau copiii în bănci. În anul următor am fost admisă la facultate, am dat la fără frecvență. Situația în familia noastră se schimbase radical în ultimul an, iar eu trebuia să și lucrez și să fiu mai mult în Tulcea. Am continuat să fiu profesor suplinitor în toți anii de facultate în aceeași școală, pot spune că m-am format acolo și că a fost un noroc. Colectivele de elevi nu erau foarte mari (12-20 elevi), colectivul de cadre didactice omogen și ca o adevărată familie au fost dispuși să mă învețe și să mă sprijine atunci când mergeam la cursurile de pregătire sau în sesiune. Cred că e tare important în anii de debut să ai noroc de câțiva colegi sportivi, pentru a crește ca profesor, pentru a te forma. Căci în facultate, prea multe la pedagogie, din nefericire nu se învăța.

După terminarea facultății am fost atât profesor de gimnaziu, cât și de liceu. Am dat titularizarea de 4 ori, prima dată în 2003, când am terminat facultatea, a fost grilă. A fost singura dată când am luat sub 7, nota 6.90. Mi se pare și acum cea mai nefericită metodă de evaluare la o știință umanistă. În rest, luam întotdeauna note bune, dar pentru că nu erau posturi titularizabile pe oraș și nici în apropiere (că de navetă nu îmi era frică, făcusem atâția ani), alegeam suplinirea calificată. Un suplinitor nu e cu nimic mai prejos decât un titular, numai că nu prea are vacanță de vară. La sfatul unei doamne inspector, am ales să mă titularizez totuși, apoi să mă detașez (aveam luat și definitivatul). Apoi, la pretransfer, am venit titulară în oraș.

Cât de mult vă place funcția de director de la Palatul Copiilor?

Sincer? Funcția nu îmi place deloc. Am mers la concursul din 2016 datorită unei conjuncturi- nu rezonam cu managementul fostului director și mereu am crezut că dacă nu ești de acord cu ceva e bine să spui, dar să vii și cu alternative și să te implici în schimbare. Apoi la concursul din 2021 cred că a fost dintr-un soi de inerție: începusem niște proiecte, voiam să le duc mai departe. Îmi plac în schimb foarte mult oamenii care lucrează în Palatele și cluburile copiilor, colegii mei directori din toată țara, pe care am avut bucuria să îi cunosc și cu care colaborez. Îmi plac, le respect (dar e mai mult de atât, e o relație tare frumoasă) doamnele care se ocupă de educația nonformală din Minister. Îmi place modul în care mulți dintre noi am înțeles că educația nonformală vine in completarea (armonioasă) a celei formale, și că una fără cealaltă nu se poate. Îmi place alternativa de timp liber pe care o oferă Palatul Copiilor.

Ce se întâmplă in interiorul acestei instituții?

Educație cu dragoste. Și Palatele copiilor sunt tot instituții de învățământ dar nonformal, care oferă activități extrașcolare, în cadrul cărora se desfășoară acțiuni instructiv-educative specifice, prin care se aprofundează și se diversifică cunoștințe, se formează, se dezvoltă și se exersează competențe potrivit vocației și opțiunii copiilor și se valorifică timpul liber al copiilor prin implicarea lor în diferite proiecte educative. Colegii mei sunt tot profesori, trecuți prin examene de titularizare, grade didactice, formări, etc. Activitatea din palat se află în completarea celei din școli, venind cu multe părți practice. Un soi de ”școala altfel” permanent. Oferta Palatelor copiilor este foarte variată: de la cunoscutele cercuri artistice (de dansuri moderne, populare, muzică și instrumente muzicale, artă decorativă, pictură, desen, teatru) la cercuri sportive și turistice (judo, karate, gimnastică, orientare turistică), cercuri de șah, dezbateri, jurnalism, cetățenie democratică, cercuri de limbi străine, cercuri dedicate ecologiei și mediului la cercuri mai tehnice (electronică, robotică, informatică). Si acestea sunt doar câteva exemple. Toate activitățile sunt gratuite, noi nu punem note, evaluarea se face prin participarea la concursuri, simpozioane, expoziții. Elevii vin de bună voie și rămân, unii făcând din ceea ce învață în Palat o  opțiune de carieră mai târziu.

Sunteți un bun reper în sistemul educațional. Cu ce argumente ați veni în fața generației de azi să o îndrumați să se îndrepte spre a îmbrățișa meseria de profesor?

Nu știu dacă sunt un bun reper. Știu că tinerii sunt nemulțumiți de modul în care este organizată societatea românească, de cei care ne conduc, de cum se face educație. Nici noi, adulții nu suntem foarte mulțumiți. Ce le spun tuturor este că dacă vor o schimbare, să se implice să o facă! Nu e suficient să fii nemulțumit, oferă o alternativă! Împreună putem schimba ceva, inclusiv în educație, iar prin educație de calitate putem schimba lumea. În plus a fi profesor e mereu frumos și provocator. Iar a fi profesor, a modela suflete tinere, inocente, e cel mai frumos lucru pe care poți să îl faci.

Fiecare avem valori și bune considerente după care ne ghidăm. Guvernăm în jurul unor principii. Cu ce ați dori să plece elevii dumneavoastră în viață?

Îmi doresc elevi și adulți mai empatici și mai toleranți.  Să învețe că atunci când pot să întindă o mână de ajutor, chiar să o facă. Mă sperie acești adulți care, atunci când văd un accident/un incident, în loc să se ofere să ajute sau să intervină, încep să filmeze. Și țin foarte mult la corectitudine și asumare, asta le repet de fiecare dată: toți greșim, e omenesc; ne asumăm și încercăm să corectăm.  Apoi eu cred în voluntariat. Le povestesc despre asta deseori, merg cu ei la activități de voluntariat, le arăt cât e de fain să dăruiești din timpul tău, din energia ta, din cunoștințele tale și câți prieteni își pot face astfel, dintre tinerii cu aceleași valori. Și a avea un prieten bun, ”de cursă lungă” este un deziderat. Pentru că cea mai eficientă formă de educație este exemplul personal.

Ce le transmiteți zilnic și să ia fiecare aminte?

Îmi doresc să vadă și să înțeleagă cât de importantă este educația, că pe termen lung doar prin educație vom avea parte de o schimbare reală. Le spun mereu că mințile noastre sunt ca niște motoare, care, pentru a fi funcționale, au nevoie să fie mereu unse, în cazul nostru cu informații corecte și complexe, din domenii cât mai diferite. Altfel, ruginesc. Și le reamintesc zilnic cât de important e cel de lângă noi.  Așa că, ei vă pot confirma, țin foarte mult la respect- față de propria persoană (să fie curați, îngrijiți) dar și față de ceilalți: la salut, la politețe în relațiile interumane. Pot ierta o lecție neînvățată, nu voi trece cu vederea un moment de impolitețe, nici față de mine nici între ei. Pentru că eu le arăt respect, nu încalc nici eu regulile pe care le impun lor. Ar fi minunat dacă după anii de școală, ar reuși să vadă dincolo de ambalajul strălucitor, dincolo de aparențe.

Salvați Copiii Iași a lansat proiectul Școala Mobilă – Educație pentru copiii defavorizați. 400 de copii din medii defavorizate vor beneficia de 500 de ore de activități educative prin Școala Mobilă anual. Pentru că fiecare copil merită șansa de a învăța și de a-și îndeplini potențialul, proiectul ne invită pe fiecare dintre noi să-i susținem. Un gest simplu poate avea un impact enorm în educația lor: trimite textul „STUDII” la numărul 8864 și ajută Școala Mobilă cu 4 euro lunar*.

Rezumat

Școala Mobilă este un instrument educațional care oferă educație non-formală copiilor care au foarte puțin acces la educație. Acești copii trăiesc fie în zone izolate, fie în comunități care se confruntă cu sărăcie extremă. Problemele cu care se confruntă familiile lor îi împiedică să meargă la școală și îi determină să înceapă să lucreze de la vârste foarte fragede pentru a-și ajuta familiile. Pentru unii dintre ei, timpul petrecut în activitățile Școlii Mobile este singurul moment în care se pot comporta cu adevărat ca niște copii. Susține Școala Mobilă și trimite un SMS cu textul „STUDII” la numărul 8864. Donezi, astfel, 4 euro lunar.

Context

Regiunea de Nord-Est a României, este cea mai săracă regiune din UE, iar copiii sunt cei mai afectați de această situație: unu din patru copii trăiește la limita sărăciei (Eurostat, Children at risk of poverty or social exclusion, September 2022). În comunitățile defavorizate din oraș, educația nu este o prioritate, ci supraviețuirea de zi cu zi. Copiii adesea nu pot merge la școală, fie pentru că familia nu îi poate susține, fie pentru că sunt implicați în asigurarea veniturilor familiei. Astfel, mulți copii care trăiesc aici au un nivel foarte scăzut de educație.

Soluție

Școala Mobilă este un instrument educațional care permite organizarea de activități educative direct în comunitate. Este un sistem pe patru roți, cu planșe extensibile pe care putem atașa diferite panouri pe teme precum alfabetizarea, matematica, educația în domeniul sănătății, emoțiile, terapia creativă etc. Copiii din comunitățile defavorizate au șansa de a-și dezvolta abilitățile și de a-și crește stima de sine, astfel încât să poată merge (înapoi) la școală.

Prin fiecare donație cu textul „STUDII” la numărul scurt 8864, 4 euro lunar, creăm un mediu educațional mobil, o școală itinerantă care hrănește visele copiilor și deschide calea spre cunoaștere. Copiii își descoperă talentele, își construiesc încrederea în sine și se simt prețuiți și iubiți. Ei devin eroii propriilor vieți, depășind obstacolele și îmbrățișând oportunitățile pe care educația le aduce. Fiecare lecție devine o poveste captivantă, fiecare exercițiu devine o provocare, iar fiecare întâlnire devine o amintire prețioasă care le înseninează ziua.

Dar Școala Mobilă nu se oprește doar la educație. Ea construiește punți între comunități, promovând înțelegerea și prietenia între copiii defavorizați și cei din comunitate. Aceasta cultivă spiritul de solidaritate și încurajează schimbul cultural, creând astfel o societate mai incluzivă și mai armonioasă.

„Școala Mobilă este o sursă de speranță pentru copiii care trăiesc în sărăcie și marginalizare, pentru că educația este un drept fundamental al fiecărui copil și o forță puternică care poate schimba destine și să dezvolte comunități întregi. Fiecare copil are nevoie de o educație. Doneaza 4 euro lunar prin SMS la 8864, cu textul „STUDII” și adu școala la copiii care au cea mai mare nevoie.” – Andrei Crăciun, Coordonator Școala Mobilă, Salvați Copiii Iași.

De peste 30 de ani, Salvați Copiii Iași țese o lume mai bună, mai sigură și mai veselă pentru copiii care se îndreaptă către noi atunci când se află într-o situație vulnerabilă. În 2023, 1.357 de copii sunt susținuți prin proiecte de sănătate, educație și protecție, dintre care 270 beneficiază zilnic de educație în cele 4 centre educaționale ale asociației din Iași.

În această călătorie, au venit lângă noi instituții, companii, OAMENI. Le mulțumim tuturor în numele copiilor pentru care ajutorul oferit înseamnă un viitor mai senin.

*Valoarea Donaţiei este de 4 Euro/lună. Suma alocată cauzei este de 4 Euro. Nu se percepe TVA pentru donaţiile de pe abonament. În reţelele Digi Mobil, Orange şi Telekom România Mobile, pentru cartelele preplătite, TVA-ul a fost reţinut la achiziţionarea creditului. Pentru donaţiile de pe cartele preplătite, în reţeaua Vodafone utilizatorii nu plătesc TVA. Campanie realizată cu sprijinul Digi Mobil, Orange România, Telekom România Mobile şi Vodafone România. Poți opri donația lunară cu text „STUDII STOP” la nr. 8864. Info la tel 0731834729.

Mihaela Purcaru se apleacă copiilor din medii vulnerabile unde își depășește rolul de învățătoare și le devine unora mama de la școală, prietenă, confidentă, psiholog. Pentru familiile lor, este omul de bază care îi ajută să-și facă dosare pentru burse și ajutoare sociale. Dacă stă în atribuțiile sale, cunoaștem deja răspunsul, dar Mihaela nu a îmbrățișat meseria, ci copiii și astfel își pune toată inima, timpul și efortul numai să le fie lor bine.

Nu doar că predă lecția bunătății, dar ne-a prezentat-o și pe cea a curajului în momentul când a decis să se reorienteze profesional. A părăsit mediul corporatist unde, culmea, urca profesional de la an la an și a devenit o bucățică din sistemul educațional. A știut că această meserie nu se practică cu mâinile la spate, ci trebuie să adaugi zilnic un strop mare de dragoste, să mângâi suflete ca să reușești mai apoi să reduci la zero abandonul școlar. Și a reușit. Este, câteodată, singurul pilon care se luptă să-și educe elevii asigurându-i că educația este singura armă pentru a reuși în societatea noastră civilă, căci sunt cazuri când părinții elevilor lipsesc cu desăvârșire din acest proces.

Pe Ștefan l-a dus la stomatolog, pe Valentina, mama a doi băieți, a însoțit-o pe holurile de la oncologie. Pe Ștefania o susține să finalizeze școala, deși vârsta din buletin îi arată vârsta majoratului. Acestea sunt doar o parte din faptele de bine pe care le face învățătoarea Mihaela Purcaru! Să o cunoaștem!

Ce înseamnă pentru tine meseria pe care ai îmbrățișat-o?

Alegerea de a fi azi profesor reprezintă (înseamnă) o consecință a deciziei de a căuta contribuție și sens în modul în care îmi trăiesc viața. Totodată înseamnă responsabilitate și multă recunoștință. Alături de copii sunt mereu într-o permanentă evoluție. Nu am îmbrățișat o meserie, ci am îmbrățișat copiii. Am ales să pun inima, timpul și efortul la o schimbare în care am crezut. Alături de oameni care la rândul lor au crezut și cred. Poate părea abstract și oarecum neclar, dar așa a fost pentru mine acest drum.

Ușoară sau grea a fost schimbarea mediului de lucru?

Ușor sau greu, procesul schimbării a devenit relativ, chiar și pentru mine. În urmă cu șapte ani eram eclipsată de greutățile pe care le descopeream în viețile elevilor și nu mi-am dat voie să simt că era nou și greu totul. Acum, am zile când este firesc totul, ca o binecuvântare, dar și zile în care apare iarăși greul. Un greu pe care acum îl simt și deseori, îl împart. Atât eu cât și elevii am învățat să cerem ajutorul și mai ales să îl oferim, cu toată inima, când ne este solicitat.

Ce a stat la baza deciziei de a părăsi corporația și de a fi o bucată din sistemul de educație românesc?

Sunt două decizii. Prima decizie, a fost ieșirea din sistemul corporatist. Această decizie a fost independentă de cea de a păși în sistemul educațional. Prima decizie s-a produs la vârsta la care am simțit că vreau de la mine altceva: un crez mai puternic, în care să simt că merită investite cele 12 ore de muncă. Nu știam clar ce domeniu să abordez și mi-am dat voie să testez. Decizia de a intra în educație am gândit-o inițial în mediul universitar. M-am întors în ASE printr-un doctorat și cu dorința de a aduce studenților din experiențele mele anterioare (invitați, resurse actualizate și entuziasmul vârstei).

Și pentru că aveam timp și nu eram obișnuită cu așa-ceva J, am descoperit proiectul Teach for România și am ales să le fac împreună. La acel moment, fără vreo intenție de a deveni profesor sau a rămâne după terminarea celor 2 ani.

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din mediul corporatist?

Corporația mi-a adus structură și competențe pe care și azi le folosesc, dar ceva frumos, demn de menționat ar fi lecțiile de viață și câțiva prieteni de suflet. Fie că mă raportez la echipă, clienți, parteneri, furnizori, am crescut de la 18 ani printre oameni pregătiți, iar interacțiunile mi-au influențat puternic devenirea.

Ce diferențe ai găsit între cele două domenii în care ai activat?

Diferențele majore pe care le-am trăit din perspectiva mea, au fost cele legate de procesul de muncă. Eram obișnuită să văd mai repede rezultatele muncii mele sau să pot estima destul de precis timpii, să evaluez, să măsor. Aici abia dacă puteam gestiona modul în care se comportau copiii. A fost nevoie să mă readaptez și să învăț răbdarea și multe altele. Nu am menționat banii, nu pentru că nu fac diferența, ci pentru că îi consider un rezultat al unei alegeri, care, evident, are costul său de oportunitate. Banii au fost și rămân o provocare la care lucrez.

Crezi, cu mâna pe inimă, că schimbarea pe care ai făcut-o în viața ta a fost cea mai bună?

Schimbarea am devenit eu. M-am schimbat și sunt în continuă schimbare. Alături de copii m-am regăsit emoțional și am întâlnit oameni minunați, care acum fac parte din viața noastră. Iubeam de mică copiii, dar nu am luat niciodată în calcul să lucrez cu ei. Sunt foarte recunoscătoare și nu găsesc nici urmă de regret în ce am ales.

Cu ce gânduri ai intrat în învățământ, ce resurse te aduc zilnic la catedră și când s-a întâmplat asta?

Am intrat cu gândul de a face voluntariat în educație, maxim 2 ani.  Sunt de 7 ani aici, de 5 ani profesor titular și tare îmi place dimineața să merg să văd ce ochișori apar și ce povești poartă. Dar cel mai mult mă mână nevoia: sunt încă multe de făcut pentru ca acești copii să vină la școală.

Ce semnificație are pentru tine faptul că faci parte din Teach for Romania?

Faptul că am pornit la drum din Teach for România mă ajută să nu uit cine mi-a spus prima dată că nu e cel mai important câtă metodică știu, ci faptul că iubesc copiii atât de mult încât voi fi învățat tot ce e nevoie să pot fi lângă ei.

Te dedici copiilor din medii defavorizate. Ce valori dorești să le insufli?

Sunt un om spiritual și nu mă dezic de latura credinței mele ortodoxe. Îmi doresc să nu le vorbesc despre asta prin cuvinte, ci doar să știe și ei care este ancora faptelor mele. În procesul educațional aduc des în discuție: bunătatea transpusă prin prietenie. Respectul transpus prin empatie. Autocontrolul și mai ales iubirea și convingerea că sunt iubiți și plini de iubire.

La rândul lor, ce ai învățat tu de la ei?

Autenticitatea este corolarul care definește cel mai bine relația noastră. L-am primit și îl primesc zilnic. Învățăm împreună în fiecare zi. De la cum să ne exprimăm emoțiile, la cum să ne cerem scuze și să ne iertăm, să ne jucăm serios și să învățăm prin joacă. Învățarea în sine e un proces. Iar eu mai am multe de învățat.

Ai întâlnit copii cu părinții plecați în străinătate, ba copii care cresc doar cu un părinte, alții care au lipsuri de ordin financiar acasă. Te doboară poveștile lor de viață?

Am întâlnit și astfel de povești. Dar și povești cu părinți plecați în închisoare, sau chiar plecați la cer. Copii orfani, copii din centrele de plasament. Poveștile în sine nu mă doboară, altfel nu aș fi putut lucra printre ele. Îmi asum încă de la început că le sunt alături și mă implic atât cât pot. Au știut încă de la început că prietenia noastră are un singur scop: copiii să fie la școală. Neputința de a interveni sau de a accepta că nu trebuie să intervin, alături de cazurile medicale ce presupun dureri, au fost și rămân cele mai grele și mistuitoare momente din acest proces.

Cum e școala în care lucrezi?

Școala în care lucrez e un univers aparte: o lume a binelui. Are atât clase mici, cu mulți dintre elevi cu situații vulnerabile, dar are și clase de liceu, în care activitățile extrașcolare sunt la ele acasă. Are un director care iubește copiii și își dorește ca toți să aibă șanse. Are profesori care au devenit familie, dăruindu-și timpul personal aceluiași ideal-școală. Are, ca orice organizație, aspecte de îmbunătățit. Poate cel mai important, școala unde lucrez are o misiune vie, trăită și simțită de fiecare suflet care ajunge în ea.

Până în ce punct te-ai implicat oferindu-le ajutor?

M-am implicat diferit. Până în ce punct nu aș ști să răspund, dar limite au fost mereu. Fie au fost ale mele și atunci le-am prezentat din start, fie ale lor și le-am conștientizat împreună. Cu siguranța de ascultat, am ascultat cu inima deschisă orice situație, de mers pe teren, am mers de câte ori am putut și a fost nevoie. Am fost și înțeleaptă și mai puțin înțeleaptă. Dar nu mi-am pierdut încrederea. Nici în mine, nici în ei.

Ce planuri ai pentru tine și copiii tăi de la școală?

Planurile țin de creșterea și dezvoltarea potențialului fiecărui copil. Totodată ,vizez și programe de nutriție, sport și sănătate, pe care mai apoi ei să le promoveze în comunitate. Îmi doresc să îi susțin și mai mult cu activități extracurriculare, în funcție de talentele și abilitățile lor. Am în minte programe dedicate copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și pentru cei care după terminarea claselor a VIII-a au nevoie de suport în alegerea și învățarea unei meserii.

Cu ce îndrumare ai putea veni pentru cei care vor să facă o schimbare, dar au temeri?

Pentru cei care își doresc să facă o schimbare, m-aș întoarce la gândul că opusul iubirii este frica. Deci dacă există iubire, de copii, de învățare, de o nouă devenire, atunci frica merită trăită și învinsă. Eu las la finalul acestui interviu și invitația de a fi contactată (telefonic/email/RSO), dacă sunt cititori care consideră că expertiza mea le poate fi de folos sau care vor să caute și alte răspunsuri înainte de a o schimbare.

Frumusețea artelor vizuale și bucuria cântului și-au dat întâlnire zilele acestea în cadrul proiectului ,,Educația prin cultură”, inițiat de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. În seara zilei de joi, 11 februarie, publicul a putut admira vernisajul expoziției ,,Atelier 2021” semnată de Virgiliu Parghel.

Comuniunea prin artă și duh

În deschidere, doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” din București, a subliniat importanța organizării acestor evenimente pentru  dezvoltarea armonioasă a elevilor: ,,Derulăm acest proiect de mulți ani și considerăm că este important pentru copii să trăiască într-un mediu frumos, cultural, în care esteticul domină. În felul acesta își pot forma un nou orizont în care se pot aduna și în duh.”

Având numeroase expoziții atât în țară cât și în străinătate, Virgiliu Parghel aduce în fața publicului lucrări făurite în diferite etape ale vieții, de la perioada liceului până în prezent. Expoziția surprinde traseul artistic al pictorului și invită la o cunoaștere profundă a omului din spatele picturilor.

Evenimentul s-a încheiat cu un minirecital de muzică tradițională susținut de artista Doina Lavric-Parghel.

A studiat vioara de la șapte ani, s-a împrietenit cu Vivaldi, Bach, Mozart, însă, odată cu trecerea timpului, a decis „să pună arcușul în cui”. Primele ore de franceză au avut  loc sub atenta supraveghere a mamei, dar gândul de a deveni pedagog  nu era încă pe listă. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Elevii o alintă „Mademoiselle Cristina”, ori chiar, simplu, „Madmoa”;  face parte din echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescuʺ de mai bine de douăzeci de ani. Îi plac provocările și este adepta educației non-formale și a perfecționării permanente. Astăzi, stăm de vorbă cu profesoara Cristina Diana Mariș despre debutul la catedră, educația în sfera digitală și despre cum putem traversa provocările pe care le are de înfruntat învățământul din zile noastre.

Interviul pe scurt:

• Educație prin joc și joacă: ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva firesc, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală.”
• Tuturor le este greu, chiar și părinților: „Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației.”
• Nu există ,,ai greșit!”: „Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta.”  

O copilărie sub semnul notelor muzicale

Pasionată de muzică și de vioară, Cristina Diana a început să ia lecții de instrument încă de la vârsta de șapte ani. Studiul asiduu și orele de audiție, au fost un prim pas către omul de azi. ,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural. Mi-a format un anumit tip de organizare. Nu am excelat în domeniul solisticii, dar am iubit orele de orchestră și de cor. Porneam de la o partitură studiată individual și ajungeam să fim un tot, să trăim emoții extraordinare”, povestește Cristina Diana Mariș pentru Matricea Românească.

,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural”

Primele ore de franceză s-au derulat sub atenta supraveghere a mamei, dar ideea de a deveni profesor era încă departe. Ca orice tânăr dornic să devină independent, și-a luat destinul în propriile mâini și a început să caute un job încă din primul an de studenție. ,,Am avut norocul să o întâlnesc pe doamna Monica Șerbănescu, cea care a fost și este în continuare mentorul meu și de la care am învățat ce înseamnă să fii profesor. Îmi place să lucrez cu copii de toate vârstele. Am mulți elevi pe care i-am ,,crescutʺ de la grădiniță până la liceu”, spune Cristina.

Elevi eliberați de frica greșelii

Când intră la clasă, elevii nu cunosc sentimentul de plictiseală, asta pentru că se învață prin joc și joacă. ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva normal, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală. Dar verbul ,,être“, spre exemplu, nu trebuie scris doar la tablă și învățat pe de rost. El poate fi ortografiat cu creta în curtea școlii, poate fi cântat, poate fi redat prin benzi desenate. Analiza de text se poate face și pe versurile unui cântec sau citind/ jucând o piesă de teatru”, detaliază Cristina Diana Mariș.

,,Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil”

Sentimentul de greșeală sau închistarea dată de un răspuns incorect, nu au ce căuta la orele ei. La începutul fiecărui an școlar, „Mademoiselle” Cristina, le spune deschis copiilor: ,,Vă rog să mă întrerupeți de fiecare dată când nu înțelegeți ceva. Nu vreau doar să bifați participarea la oră. Vreau să întrebați, vreau să vorbiți.” Ba mai mult, pe când asista la o oră de-a unei colege, a observat că nu s-a rostit deloc cuvântul ,,greșit”, iar asta i-a dat de gândit. ,,Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta”, clarifică profesoara Mariș.

Exilul școlii în online și învățarea continuă

Astăzi, se discută peste tot despre cât de greu este să fii profesor, despre lipsa tabletelor, a competențelor digitale etc. Am rugat-o pe Cristina să ne spună cum vede educația pe tărâmul online-ului. ,,Dacă analizăm la nivel macro, sunt foarte mulți factori care contribuie la situația un pic haotică din învățământul actual. Nu are rost să îi enumăr și eu. Consider doar că nu putem să analizăm și să punem în discuție ce ne deranjează fără a veni și cu soluții posibile de rezolvare. Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu! Pentru mine, lucrul cu tehnologia nu este ceva nou, m-am folosit de aceasta cu mult înainte să apară ideea de școală online, predare simultană. Prezentări video, corespondență cu copii din alte țări prin intermediul rețelelor de socializare, teste online, karaoke – sunt doar câteva exemple de lucru cu suport tehnologic, pe care l-am aplicat la clasă înainte de pandemie”, mărturisește Cristina.

,,Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu!”

Dacă această perioadă nu a luat-o pe nepregătite, am fost curios să aflu cum se desfășoară demersul educațional la nivelul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu“. ,,Organizația noastră a susținut, încă din prima zi de școală, și ore online, pentru că au fost părinți care au preferat această variantă pentru copiii lor. Deci multe ore se desfășurau în formula „simultan”, cu o parte din copii în clasă și o parte, acasă. Acum, toată lumea lucrează online. Da, este mai greu, timpul alocat pregătirii lecțiilor este mai lung. Dar îmi plac provocările. Pe lângă tot ce înseamnă școală (ore, pregătire, corectură) învăț și descopăr metode, aplicații noi pe care le folosesc la clasă pentru ca orele să aibă ritm, să nu devină rutină, indiferent că sunt face to face, hibrid sau 100% online”, detaliază Cristina Mariș.

Să ne gândim și la părinți

Profesori, elevi și părinți – toți actorii implicați în educație – sunt puși în fața unei noi forme de învățare. Unii o socotesc incompletă, alții rece și plină de riscuri, însă profesoara Mariș crede în capacitatea de adaptare a elevilor și a profesorilor; mai greu le este părinților. ,,Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației. În definitiv, platformele educaționale care au apărut și la care fiecare școală poate avea acces, sunt unelte care pot ușura munca unui profesor. Gândiți-vă la zecile de caiete, teste luate acasă pentru a fi corectate. Acum le poți avea pe toate în laptopul propriu. Poți urmări mai ușor evoluția copilului de-a lungul timpului. Pentru că un copil nu trebuie să reprezinte doar un nume în grila cu rezultatele obținute la o evaluare la clasă sau la o testare națională, ci o evoluție. Nu spun că este ușor. Spun doar că trebuie să vedem și să ne folosim de beneficiile pe care ni le oferă această perioadă. A, și să nu uităm că meseria de profesor nu implică doar predare-consolidare-evaluare, ci ÎNVĂȚARE CONTINUĂ!”, conchide Cristina Diana Mariș.

Născută în Brașov, Ioana a fost fermecată de tainele fizicii. Aflată într-un schimb de experiență în Elveția, curiozitatea a împins-o către un muzeu unde vizitatorii putea interacționa cu exponatele. Atunci, a conștientizat importanța învățării practice. Când era în anul II de facultate, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să pornească un proiect similar în România cu fonduri europene. A urmat un traseu presărat cu multe ore de muncă, perfecționare continuă, studiu asiduu, iar rezultatele nu au încetat să apară. În luna februarie a acestui an, tânăra a deschis primul  muzeu interactiv de științe din Transilvania. Provocată la dialog, Ioana Borșan ne-a povestit despre începuturile acestui business educațional, modalități de învățare și cum a traversat dificultățile scoase în cale de pandemie.

Interviul pe scurt:

• Un vis devenit realitate: “În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile și de acolo a început totul.”
• Emoții la început de drum: “În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari.”
• Ambiții de viitor: “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine (…) În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative.”

Când perseveranța și munca aduc roade

Însetată de cunoaștere, Ioana a fost pasionată de tainele fizicii. Chiar dacă a urmat un liceu cu profil uman, pasiunea pentru științele exacte se cuibărise sfios într-un colț și aștepta momentul potrivit pentru a se manifesta. Acum treisprezece ani, la un schimb de experiență pe tărâm elvețian, tânăra a vizitat un muzeu de științe total diferit față de ceea ce văzuse până atunci. Ajunsă studentă la Facultatea de Inginerie Tehnologică și Management Industrial din Brașov, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să demareze un proiect similar în România. “Când m-am înscris la facultate doream să-mi deschid o afacere, mai exact o firmă care să se ocupe de corpuri de iluminat, însă lucrurile nu au mers în direcția care trebuia. În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile, și de acolo a început totul”, povestește Ioana Borșan pentru Matricea Românească.

“În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene”

Proiectul a fost întocmit în anul 2018, iar lucrurile intrau ușor, ușor, pe o pantă ascendentă. “Pentru început, a trebuit să mă înscriu într-un program Start-up Plus, după care am participat la un curs antreprenorial. După absolvirea cursului, am scris planul de afaceri, am făcut bugetul și documentele cu care trebuia să aplic. În luna decembrie, am finalizat proiectul. Ulterior, a trebuit să urmez un program de practică într-o firmă care avea același cod CAEN cu firma pe care urma să o înființez. Am primit banii și am început să punem lucrurile cap la cap”, își amintește Ioana.

Un muzeu unicat pentru Transilvania

Îngrijindu-se ca totul să iasă cum trebuie, Ioana s-a confruntat cu tot felul de provocări, începând cu fabricarea exponatelor și întâmplări neprevăzute în ziua deschiderii. ”Din păcate în lume nu prea există furnizori care să producă exponate speciale pentru astfel de muzee. Am luat legătura cu Muzeul de Științe din Elveția și cu cel din Helsinki, și ne-au spus că nici ei nu au găsit furnizori. Au fost nevoiți să-și confecționeze singuri exponatele creându-și echipe care se ocupau cu producția și conceptul. Nepermițându-ne acest lucru, am căutat o firmă care să producă lucruri unicat, astfel încât să asigurăm exponate pentru muzeu. În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari. Ca o comparație, în luna februarie am avut încasări mai mari decât în iunie, iulie și august“, precizează Ioana Borșan.

“ În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari”

Conceptul reprezintă o premieră pentru zona Transilvaniei, care nu se putea lăuda cu un muzeu interactiv al științelor. Atracțiile principale ale muzeului sunt: levitronul, un aparat care identifică levitația, influența magnetică și electromagnetică, apoi platforma sistemului solar, unde vizitatorii pot descoperi forțe gravitaționale ale sistemului, plus o grămadă de experimente care îmbină știința, cu biologia, fizica și astronomia. Am întrebat-o pe Ioana Borșan de ce elevii nu sunt obișnuiți din școală cu modelul cunoașterii prin experimentare. “De cele mai multe ori profesorul nu se lasă pe sine pentru a comunica la nivelul copiilor. De asemenea sunt mulți profesori preocupați doar să își facă norma și atât. Dacă vom crea o bază sănătoasă prin intermediul educației, atunci vom putea forma adulți sănătoși și echilibrați, care să fie responsabili pe viitor. Noi la muzeu le dăm copiilor exemple concrete cu care se întâlnesc zi de zi, precum fenomenele fizice pe care le găsesc într-un parc”, menționează Ioana.

Lupta cu pandemia și planuri de viitor

Aflați la început de drum, Ioana și echipa, au avut de înfruntat vitregiile pandemiei. Vremurile i-au silit să micșoreze cheltuielile, iar când era neapărată nevoie, au adus și bani de acasă. “Chiar dacă nu am mai putut desfășura activitate cu publicul, am fost nevoiți să plătim chiria, angajații, și asta pentru că noi credem în proiectul acesta. Sunt sigură că va merge mult mai bine dacă va fi dus la o scară mult mai mare, iar nevoie este, o văd la vizitatorii care ne-au trecut pragul până acum.”

“Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate”

Oamenii sunt ființe emoționale, un business de succes trebuie să aibă o poveste în spate, și să răspundă nevoilor existente pe piață, afirmă Ioana. Pe final de dialog, am întrebat-o pe tânăra brașoveancă ce planuri are pentru viitor. “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine în centrul orașului sau în drumul de acasă către punctele pe care le frecventează. În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative”, conchide Ioana Borșan.

S-a născut în orașul Videle, a fost olimpic național la matematică, iar la vârsta de 14 ani, din dorința de a studia la un liceu bun, a luat drumul Bucureștiului. Ajuns într-un bloc de nefamiliști din cartierul Militari, Radu a fost nevoit să se descurce singur. Era măcinat de tot felul de gânduri, precum reîntoarcerea acasă, dar tânărul nu s-a dat bătut și a mers mai departe.  Acum, este student în anul cinci la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, iubește voluntariatul, iar de ceva vreme a debutat în domeniul antreprenorial.

Interviul pe scurt:

• Experiențe care te zidesc: “Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut.”
• Beneficiile voluntariatului pentru tineri: “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți.” 
• Dealul Astronomic, un nou început: “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii (…) Am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos.”

Greutățile te învață să evoluezi

Născut în orașul Videle, județul Teleorman, Radu s-a remarcat prin pasiunea pentru matematică. Orele de muncă, ambiția și curajul de a îndrăzni, i-au fost răsplătite prin rezultate excelente, devenind cu timpul olimpic național. La vârsta de paisprezece ani, drumul vieții avea să-l ducă spre o nouă provocare. “Părinții mei au decis să urmez un liceu bun, astfel, m-am orientat către Colegiul Național “Mihai Viteazul” din București. Ideea mi-a plăcut, până când am ajuns în Capitală și am realizat că sunt singur. Pe atunci locuiam într-un bloc de nefamiliști din Militari. Zona era urâtă, majoritatea camerelor aveau baia pe hol, numai eu am avut norocul de a avea baie în cameră. Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Nu de puține ori mă gândeam să renunț la București și să mă întorc acasă la liceul din oraș. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut”, povestește Radu Dimulescu pentru Matricea Românească.

”Mă simt bine când pot să fac ceva bun”

Inițial, Radu nu se gândea să pășească pe calea medicinei, o carieră în IT era mult mai atrăgătoare. Schimbarea a venit ulterior, iar pe la sfârșitul clasei a X-a, planurile de viitor începeau să prindă contur. După ce a devenit student la Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila”, a continuat să se implice în diferite proiecte și să ia inițiativă ori de câte ori era nevoie. Așa s-au născut orele gratis de matematică pe timp de pandemie. “Mă bucur când fac lucruri de acest gen și eu zic că am avut noroc în viață, am avut parte de multe lucruri de care alții nu au s-au putut bucura. Am avut o familie super unită și care m-a sprijinit cu absolut tot. Mă simt bine când pot să fac ceva bun pentru cei care n-au avut aceleași avantaje. În cadrul orelor de matematică, am lucrat cu vreo zece copii, dintre care doi erau elevi buni și am văzut cum au crescut odată ce lucram împreună”, spune Radu.

Educația prin ochii tinerei generații

Între cursuri, seminarii și ore petrecute la spital, Radu își rupea din timp pentru acești elevi. Clipele petrecute în compania lor și munca depusă, l-au ajutat să-și formeze o imagine de ansamblu asupra învățământului românesc. “Din păcate mulți elevi sunt lipsiți de motivație, iar volumul mare de materii le dă multe bătăi de cap. Bine, pentru copiii buni, asta nu este o problemă, ei rețin lecția din clasă și li se pare foarte ușor ce fac, dar ceilalți sunt copleșiți de atâta materie. Eu chiar am scris pe site-ul meu Tarelamate.ro, că ar trebui ca numărul elevilor dintr-o clasă să fie redus. De exemplu să avem clase cu cincisprezece elevi, iar un alt aspect ar fi ca din an în an, sau măcar din doi în doi ani, să se realizeze o filtrare a elevilor buni și a acelor slabi. Cred că dacă elevii buni ar fi toți la un loc s-ar putea lucra cu ei pentru performanță și ar crește mai repede”, precizează Radu Dimulescu.

”Din voluntariat am căpătat experiență și curaj ca să fac lucruri pe cont propriu”

Iubește voluntariatul și spune că toate experiențele prin care a trecut l-au învățat cum să se descurce în momentele cheie. L-am întrebat pe Radu Dimulescu, care ar fi beneficiile voluntariatului în viața unui tânăr. “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți, apoi un al doilea beneficiu ar fi că înveți să faci diferite lucruri. Din voluntariat am căpătat experiență și curaj pentru a face lucruri pe cont propriu”, lămurește Radu.

Delul Astronomic, o nouă provocare

Și de parcă nu ar fi fost suficient, tânărul nu s-a oprit aici. De curând și-a făcut debutul în sfera antreprenorială unde a dat viață unei idei pe cât de simple pe atât de captivantă pentru oamenii sufocați de aglomerația urbană. “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii. Ne-am gândit cum să împachetăm ideea. A doua zi, am cumpărat tot ce trebuia, dar cu toate acestea, nu aveam nimic concret în afară de ce achiziționasem. Atunci, am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos, așa a luat naștere Dealul Astronomic”, istorisește Radu Dimulescu.

”Ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii”

Întrebat dacă va părăsi România pentru a profesa peste hotare, Radu a răspuns categoric că nu se gândește la acest lucru. Vrea să se specializeze pe oncologie pediatrică și să demonstreze că se poate face medicină de calitate oriunde. Discuția se apropie cu pași grăbiți către ultimul act, astfel, îl întreb pe Radu care sunt planurile de viitor. “Urmează licența, apoi examenul de rezidențiat. În plan antreprenorial îmi doresc să creștem și să facem un camping unde să avem toate condițiile, să fie un camping în adevăratul sens al cuvântului”, conchide optimist Radu Dimulescu.

Bucureșteancă get-beget, dar cunoscătoare a limbii germane din familie, Ortansa Ecaterina Ioniță a făcut studii de marketing, dar momentul în care a devenit mamă a fost decisiv pentru a o îndrepta către studiul pedagogiei. Atunci a conștientizat cât de importanți sunt profesorii și educatorii pentru formarea unui copil. Predă limba germană, este genul de profesor care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură și consideră că rolul pedagogului nu trebuie să se rezume la o simplă transmitere de informații. Face parte din familia Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani, și povestește cu încântare despre valorile pe care le-a găsit în această instituție.

Interviul pe scurt:

• Atmosfera de la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”: ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Aici ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta.“
• Școala online, o privire de ansamblu: ,,Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, asta și pentru că era o noutate, ei bine acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; și, totuși, alții au înflorit în această perioadă.”
• Rolul părinților în educația copiilor: ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi. Să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare.“

Întâlnirile binecuvântate din viața unui profesor

Născută și crescută în inima Capitalei, Ortansa Ecaterina Ioniță era familiarizată cu limba germană de mică, dar studiile au îndreptat-o spre lumea marketingului. Însă, după ce a  devenit mamă,  a înțeles cât de importanți sunt profesorii pentru formarea unui copil, așa că a decis să pășească hotărât pe tărâmul educației. Primele ore au fost presărate cu multe emoții. Nu știa cum vor reacționa copiii în fața limbii germane, catalogată de mulți drept o materie dificilă. ,,Au fost multe temeri, însă acestea m-au ambiționat și m-au încurajat să caut cât mai multe idei, cât mai multe soluții. Atunci când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere și mi-am confirmat că sunt pe drumul cel bun“, povestește Ortansa Ecaterina pentru Matricea Românească.

,,Când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere”

Frau Kathy, cum îi spun copiii,  nu se regăsea în monotonia ședințelor publice și în repartizările din învățământul public. ,,Era un moment de răscruce pentru mine; am zis că voi lăsa totul în mâinile lui Dumnezeu și că încerc în altă parte. Norocul meu a fost să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, care a devenit de atunci un model pentru mine. Am bucuria să fac parte din familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani”, afirmă ea cu emoție în glas.

Școala online, între supliciu și fericire

Se deschisese un drum nou pe care Ortansa Ecaterina Ioniță pășea cu multă încredere. Am dorit să aflăm cum au primit-o profesorii și elevii Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Nu degeaba spun că am intrat într-o familie, pentru că asta se întâmplă aici. Ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta. Aici, totul este gândit pe niște principii sănătoase. Faptul că suntem un liceu creștin ortodox, presupune că le transmitem copiilor  valorile care le clădesc un caracter frumos și  pe care noi încercăm să nu le  lăsăm să se piardă”, menționează profesoara Ortansa Ecaterina.

,,Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”

Pandemia a dat peste cap modul tradițional de predare. Profesorii au fost nevoiți să reinventeze felul de a-și ține orele, iar noile tehnologii au dovedit că se cer îmblânzite pentru a păstra calitatea educației. Am întrebat-o pe Frau Kathy cum arăta o oră de germană înainte de pandemie și cum arată acum. ,,Și înainte de starea de urgență aplicam la clasă tot felul de metode care să producă învățarea prin joc. Mie personal mi-a fost destul de ușor să adaptez modelele școlii tradiționale la școala online, pentru că și înainte utilizam tehnologia. Cu toate acestea, nu cred că școala online va lua locul orelor clasice. Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, iar asta și pentru că era o noutate; ei, bine, acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; totuși, alții au înflorit în această perioadă. Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”, spune doamna profesoară .

Situațiile de criză, o punte către perfecționare

Contextul rămâne o provocare pentru toți actorii implicați în educație: copii, profesori și părinți. Indiferent de vitregia vremurilor, pedagogul trebuie să rămână pe poziție și să se îngrijească de starea emoțională și mintală a elevilor, spune interlocutoarea noastră.

Și, pentru că tot am pomenit de părinți, care ar trebui să fie rolul acestora în educația propriilor copii? Iată răspunsul:  ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi, să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare. Este foarte important ca părinții să aibă o legătură strânsă cu școala, să le ofere încredere profesorilor“.

,,Să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici” Din situațiile de criză se nasc noi forme de învățare, iar greșelile sunt o parte importantă în procesul de cunoaștere. Discuția noastă se apropie cu pași grăbiți de final, așa că o întreb pe interlocutoarea mea ce lecție ar trebui să tragă școlile, elevii și profesorii, din tot ce am trăit până acum. ,,Lecția este că ar trebuie să învățăm tot timpul. Școlile ar trebui să învețe cum să lucreze împreună cu comunitatea și cu părinții deopotrivă. Elevii ar trebui să învețe cum să se raporteze atunci când situația este diferită față de cea pe care o consideră „normală”. Cred că trebuie să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici. Asta, pe de o parte. Dar, pe de altă parte, mă întreb dacă cineva pune la socoteală oboseala, durerile de cap, problemele oftalmologice și neajunsurile din învățare. Trebuie să fim pregătiți și pentru acest tip de consecințe”, conchide profesoara Ortansa Ecaterina Ioniță.

Și-a afierosit întreaga viață școlii și școlarilor. Sub bagheta lui, educația din județul Mehedinți cunoaște o înflorire semnificativă: 260 de noi unități de învățământ, frecventate de cinci mii de elevi. Domnitorul Alexandru Ghica, nu-l vede cu ochi buni și-l aruncă în închisoare. Era prima zală dintr-un nesfârșit lanț al nedreptăților. Cu toate acestea, profesionalismul și pasiunea sa, aveau să-i aducă noi sarcini în ogorul educației. După ce izbutește organizarea școlii de candidați din Câmpulung, Brezoianu câștigă admirația domnitorului Gheorghe Bibescu, care îl urcă la rangul de pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar în paralel traduce, prelucrează și publică o serie de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele vremuri.

Instruiește viitorii dascăli și ridică noi unități școlare

Pe ulițele prăfuite ale Bucureștiului de odinioară, se naște pe la 1817, Ioan Brezoianu. Iubitor de carte și sârguincios din fire, acesta urmează cursurile de la Sfântul Sava, unde îl va avea coleg pe viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, I. Em. Florescu. Dar, poate că cea mai însemnată întâlnire din acea perioadă, a fost cu profesorul de științe matematice, Petrache Poenaru. Absolvă pe la 1837, apoi este repartizat profesor la școala superioară din Cerneți, reședința județului Mehedinți din acele timpuri. Sosirea lui Brezoianu se face rapid simțită. Actul educațional se îmbunătățește considerabil, iar Eforia școalelor transformă vechea instituție în școală normală de învățători. Atunci, dascălului Brezoianu i se oferă o nouă misiune. Mai întâi, trebuia să se îngrijească de formarea viitorilor învățători, apoi să cutreiere districtul Mehedinți din comună în comună, și să identifice locurile unde vor fi ridicate noi unități școlare. “Era măreț și înduioșător lucru, să ne fi văzut pe elevii mei și pe mine plecând din Cerneți cu traiestele la spinare. În vacanțele Pascilor și’n vacanțele cele mari începeam mesuratorile din sat în sat. Țeranii ne primeau cu bucurie, căci vedeau pe dată că nu semenam nici a greci, nici a catane, nici a zapcii; ghiceau ei că bine mare va eși din munca noastră” nota Ioan în anul 1881.

Un dascăl mazilit renaște din propria cenușă

În anul 1839, după o strașnică muncă de teren, în județul Mehedinți se deschiseseră nu mai puțin de 260 de școli, iar ponderea celor care frecventau cursurile urcase la 5.000 de elevi. După o asemenea izbândă, Ioan este chemat de urgență la București. Nu era vorba de o nouă misiune în ogorul educației, ci de o pedeapsă nedreapată. Domnitorul Alexandru Ghica bănuia că aceasta ar fi luat parte la complotul urzit de Mitică Gr. Filipescu pentru detronarea sa, prin urmare Brezoinanu este închis în incinta Școlii Sf. Sava. Ispășește șase luni de închisoare, dar în cele din urmă este eliberat și lăsat să revină la Mehedinți, însă nu pentru continua lucrarea, ci pentru a-și lua la revedere de la colectivul de acolo. Amicul să de la Craiova, Chiriță Vrăbiescu organizează un banchet în cinstea “mazilitului dascăl”, la care participaseră foști elevi, acum învățători pe la Motru, Dumbrava, Bahnița și Baia.  

Rămas fără slujbă, Ioan Brezoianu se întoarce la București. Norocul său s-a numit Ion Heliade Rădulescu, care l-a ajutat să ocupe un post de traducător la Curierul Românesc. Căderea lui Alexandru Ghica, a fost momentul care i-a permis să revină la matcă. Eforia școalelor îi încredințează o nouă misiune: organizarea școlii de candidați din Câmpulung. Face o treabă exemplară și câștigă pe loc simpatia muscelenilor. În 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu, se găsea în vizită prin părțile județului Muscel. Fără să anunțe, acesta asistă la o oră de-a lui Brezoianu și rămâne uimit de pregătirea elevilor, motiv pentru care îl numește pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni.

Trup și suflet pentru învățământul românesc

În București, la începutul anului 1848, acțiunile revoluționarilor erau în plină desfășurare. La auzul veștilor, Brezoianu apucă drumul Capitalei pentru a da o mână de ajutor capilor revoluției. După un an, se întoarce la Câmpulung, unde are parte de o nouă arestare. Trimis în fața comisiei ruso-română, care îi judeca pe revoluționari, este condamnat la câteva luni de închisoare. Din porunca lui Știrbei Vodă, școlile din Țara Românească își redeschid porțile. Se apelează din nou la serviciile sale și este trimis să înființeze o școală de candidați la Ploiești și să organizeze școlile rurale din Prahova.

Ducându-și misiunea la bun sfârșit, dascălul revine în București unde este numit cap de cancelarie la Obșteasca epitropie a orfanilor. Când izbucni forfota secularizării averilor mănăstirești, Brezoianu este numit în comisia documentară alături de Bogdan Petriceicu Hașdeu și Ștefan Grecianu. Profită de această ocazie și studiază chestiunea călugărilor greci din țară, muncă din care va lua naștere lucrarea “Monastirile dise închinate și călugării greci”. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar din 1868, vreme de patru ani, a fost membru în comitatul general al Teatrelor. Dar, în ciuda acestui cumul de funcții, inima lui a rămas în clasele înțesate cu elevi. Traduce, prelucrează și publică o seamă de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele timpuri: Învățătorul primar; Rudimentul agricol universal; Despre educațiunea numelor; Medicina și farmacia domestică; Elemente de istorie sântă, etc.

Prigonit de mișei pentru că forma generații de învățători, hulit de hapsâni pentru că se încăpățâna să creadă într-o națiune liberă și educată, Ioan Brezoianu a rămas în istorie drept ctitorul neobosit al învățământului autohton. Pleacă din această lume la 66 de ani, obosit după atâta alergătură printre școli și școlari.

Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.