Tag

educaţie

 Când Andreea a aflat că va fi mama a fost inundată de un val de bucurie! Era un copil mult-așteptat iar ea și-a propus să fie pregătită pentru noul rol pe care și-l asumase. A citit mult, a mers la cursuri de specialitate, a fost susținută de soț și familie. Rolul de mamă a luat-o totuși prin surprindere. Ceea ce se ivea în viața ei și a bebelușului minunat nu își avea soluția în cărți.  Nu exista o rețetă. Nu existau formule magice. Și a început să întrebe. Să dorească să discute cu alte mame care fuseseră acolo sau erau acolo. Ele ce simțeau? Lor cum li se întâmpla?

Foarte multe dintre lucrurile pe care le afla o făceau să  simtă că nu este mamă îndeajuns, că nu poate mereu, că se dăruiește puțin, că face lucrurile greșit. Și a început să se îndoiască de puterea ei de mamă.

 

Atunci când ești o MAMĂ NOUĂ, socializarea cu persoane cu aceleaşi interese şi preocupări, care trec prin experienţe similare, are multe aspecte benefice. Există însă şi multe dezavantaje în acest tip de interrelaționare.

Atunci când socializezi cu alte mame este bine să fii atentă la câteva lucruri şi să încerci să eviţi câteva reacţii la discuţiile pe care le ai cu ele. În permanență trebuie să pui totul în echilibru și să acționezi având maximă încredere în instinctele tale de mamă!

 

1. Evită să ceri sfaturi persoanelor cu păreri foarte puternice, rigide

Pentru ele există doar o singură variantă bună (cea pe care o practică ele) şi oricine face lucrurile puţin diferit este evident că nu face bine. Dacă discuţi cu astfel de persoane, care sunt sigure ca dețin adevărul absolut, rişti să crezi că tu nu faci bine, că nu eşti o mamă bună şi riști să devii nesigură, permanent nemulțumită de tine.

 

2. Evită să fii tu însăți rigidă!

Nu exista formule clasice, sau soluții universal valabile pentru situațiile ce apar în viața copilului tau. Un lucru se poate soluționa în mai multe feluri. Orice comportament al copilului se poate desfăşura puțin diferit, de la un copil la altul. Nu căuta soluţia clară şi ideală pentru orice. Uneori ea nu exista, iar soluţia potrivită pentru tine şi copilul tău poate fi un mixaj între mai multe soluţii ale mai multor mame. Sau o adaptare proprie, apărută din pură inspiraţie a ceva ce face o altă mamă!

 

Copil_2

 

3. Nu compara copilul tău cu pruncul altei mame

Nu toţi copiii dorm la fel, mănâncă la fel sau cresc la fel. Astfel de discuţii mereu comparative „Al meu face „aşa”. Al tău nu face?” reprezintă o sursă importantă de stres pentru proaspetele mămici şi unul din factorii care contribuie la nesiguranţa de sine a unei mame. Bucurați-vă de orice moment din viața micuțului, cu dinți sau fără, cu scutec sau fără, cu vorbe rostite sau doar cu zambete. Fiecare etapă este extrem de importantă! Nu vă doriți ca aceste etape să fie arse prea curand!

 

4. Evită discuţiile cu „mame-eroine”

Foarte multe mame, din dorinţa de a se prezenta într-o lumină pozitivă, de a fi percepute de ceilalţi ca  mame impecabile, împărtăşesc trunchiat experienţa lor, povestind doar părţile bune. Astfel de mame discută doar despre nopţile în care puiuţii lor dorm toată noaptea (şi nu menţionează nopţile în care se trezesc de 5 ori), povestesc doar întâmplările în care copilul a mâncat tot, devansează puţin vârsta la care copilul s-a întors, a stat în fund, s-a ridicat în picioare, a mers, a vorbit.

Tot ele susțin că totul este pur și simplu perfect în viața lor și că a fi proaspătă mămică este „floare la ureche”. Astfel de discuţii te pot face să te gândeşti că faci tu ceva greşit sau că e ceva în neregulă cu copilul tău.

 

5. Evită discuţiile cu mamele care se plâng mereu de cât de greu este

Aceste mame reprezintă cealaltă extremă faţă de cele descrise mai sus. Discuţiile cu ele te vor demoraliza şi te vor face să ai aşteptări catastrofale cu privire la evoluţia copilului tău. Dacă pruncii lor nu dorm toată noaptea la vârsta de doi ani, nu înseamnă că al tău copil care are acum câteva luni şi e normal să se trezească toată noaptea va face la fel până la doi ani. Nu uita că unor persoane le place să se victimizeze și exacerbează unele lucruri din dorința de a fi luate în considerare sau de a primi mai multa atenție și sprijin.

 

Andreea a reusit să înțeleagă că instinctul ei de mamă este cel mai important. S-a străduit să îl valideze în ea și să îl pună la treabă. De acum știe: nimeni și nimic nu poate interveni între ea și copilul său!

 

 

Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai mică a făcut chiar karate. Anul trecut a publicat o carte, ”Grădinile interzise”, iar anul acesta a avut prima expoziție personală de artă plastică. Lista cu lucrurile pe care Alexia le-a realizat până acum este impresionantă: zeci de texte literare publicate și premiate, participare în peste 20 de expoziții de pictură și desen. A primit zeci de premii la concursurile la care a participat, fie ele de muzică, de creație literară, de pictură sau de teatru. Dar cine este Alexia și cum gândește ea? Am invitat-o la Matricea Românească și am stat de vorbă.

 

Care este pasiunea ta cea mai mare acum?

Acum, dansul și pictura. În ultima vreme mi-a plăcut foarte mult să dansez.

Dar acum doi ani spuneai într-un interviu că te pasionează mult pianul.

Da, așa era atunci. Între timp m-am mai maturizat, s-au schimbat unele lucruri. Pictura a fost dintotdeauna o mare pasiune și așa a rămas.

Ai făcut și mult sport.

Da, am făcut de exemplu karate, dar m-am oprit înainte să dau examenul pentru centura galbenă. Nici nu mai știu de ce, cred că au fost alte activități prioritare atunci.

De când ai toate preocupările acestea? Când a început totul?

Am început să desenez de la trei ani. Deci desenul și pictura au fost primele. Apoi am început pianul, apoi a venit dansul. Iar teatrul sau sporturile au fost trecătoare, nu m-am ținut de ele. Iar pentru viitor, deși n-are legătură directă cu multe din cele pe care le-am făcut până acum, aș vrea să merg către arhitectură. 

Arhitectura este o sinteză.

Da, o sinteză între desen și matematică. Dar eu văd și matematica tot ca pe o artă. O artă a gândirii.

Pentru mulți dintre colegii tăi de la școală, matematica nu doar că nu e o artă, dar este un adevărat chin!

Da, dar e nevoie de matematică peste tot. Plus că o să ne trebuiască și la evaluarea națională de la anul!

În activitățile tale din afara școlii, toate pasiunile care-ți aduc satisfacții și premii, care este raportul dintre talent și muncă?

Asta m-a întrebat foarte multă lume. Trebuie să recunosc, la mine este și muncă, dar nu mă stresez atât de mult cu ceea ce fac. Le fac pe toate din plăcere, și îmi este ușor. Poate talentul și munca sunt în proporții egale, 50-50.

Iar dacă cineva își imaginează că doar talentul este de-ajuns?

Nu, nu e adevărat. Nu cred că e adevărat. Poate doar dacă e un talent ieșit din comun. Dar în general pentru orice e nevoie de multă muncă.

Pictura ta trebuie descifrată?

Cred că nimeni n-o s-o înțeleagă așa cum am înțeles-o eu atunci când am pictat-o. Dar fiecare poate să înțeleagă altceva. Și asta mă bucură. Sunt mai multe perspective de a vedea o lucrare.

Cât timp pe zi te uiți la televizor?

Nu mă uit niciodată. Mă uit la filme, dar nu pe televizor.

După tine, televizorul e un obiect depășit? Poți trăi fără el?

Dacă aș fi numai eu în casă, da, televizorul ar putea să dispară. Știrile le poți lua și de pe internet, bineînțeles.

Acum 20 de ani, oamenii nu puteau trăi fără televizor. Era la fel de indispensabil ca și frigiderul.

Da, dar acum internetul a cucerit toată zona asta de media și totul s-a schimbat.

Cât de mult depindeți, tu și colegii tăi de generație, de internet, de telefon?

Ideea e să stai și pe telefon, dar să nu-ți irosești viața numai acolo.

 

Alexia_4

 

Este justificată temerea adulților că tinerii, adolescenții, copiii chiar, stau prea mult timp pe telefon și pe tabletă?

Da, este cu adevărat o problemă. Deși cred că depinde mult și cum își folosește copilul acela telefonul. Îl poate folosi și la activități creative. Dar da, colegii mei stau foarte mult pe telefon.

Ce crezi că merge rău în lumea asta și ai vrea să îndrepți dacă ai putea?

Cel mai rău lucru este poluarea Pământului și schimbarea de climă. E important pentru că fără Pământ nu putem trăi.

Spune-mi care este locul pe care l-ai vizitat și l-ai recomanda oricui.

Mi-a plăcut cel mai mult Londra. Poate că m-a impresionat și civilizația, și poate și locurile pe care le-am vizitat, nu știu exact. Iar din România îmi place cel mai mult la Sibiu. 

Ai primit de-a lungul anilor foarte multe premii. Cum te face asta să te simți?

Îmi place că munca mea a fost apreciată. Hobbyurile le fac și pentru mine, dar pentru mine contează foarte mult ca lumea să vadă ce fac și să fiu apreciată.

Ce crezi despre plecarea din România? Te-ai gândit să studiezi mai departe în străinătate?

S-a gândit mama, de fapt! Mi-a spus că pot să merg și în alte țări să studiez, dacă vreau, pot să stau și aici. Dar nu m-am gândit cu atenție.

Mulți dintre tinerii care pleacă din țară, nu se mai întorc. Care-i părerea ta despre asta?

Cred că poți să studiezi acolo și să te formezi. Dar după aia… Până la urmă, România e ca mama ta, și ar trebui să te întorci acasă, nu? Dacă chiar nu-ți place România și vrei să pleci, pleci. Dar altfel…

 

Ce vede Alexia în două dintre tablourile ei

 

Alexia_1

Când am pictat tabloul, am avut în minte mașina timpului, care are un suflet. De asta am desenat o față, pentru că are un suflet. Și ea împrăștie anotimpurile.

 

 

Alexia_2

Ideea acestei lucrări este următoarea: un om poate arăta mai scary, poate să aibă un chip neplăcut. Dar trebuie să-l cauți mai în adânc, să te uiți mai bine la el înainte să-l judeci.

 

Fragment din eseul ”Nemaivăzutul Peleș”, eseul pentru care Alexia a primit premiul II pe țară la concursul ”Călătorie prin UE”

Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întrebă dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.

În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combina cu eternitatea “eternă” și se termina cu un sunet grav, totul. 

 

Fragment din volumul Alexiei, ”Grădinile interzise” (Ed. Inspirescu, 2018)

Viața mea a fost ca o filă dintr-o carte cu apocalipse, scrisă de un autor nepriceput: acum vreo săptămână am încolțit. Sămânța arăta ca o inimă umană. Mi-au crescut picioare cu degete în loc de rădăcini. Frunzele erau tutu-ul verde în care eram îmbrăcată, iar floarea din interior avea forma unui creier. Nu știam ce-i cu mine. Câteodată am impresia că cineva a greșit și în loc să-mi dea cord pe om, mi-a dat unul de plantă.

 

 

 

Andreea este elevă în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” din București. Liceul este prestigios, dar era nevoie să fie achitată taxa de școlarizare, pe care familia Andreei nu-și permitea să o acopere. Firma de avocatură Bulboacă și Asociații, prin Asociația Culturală Matricea Românească, și-a asumat responsabilitatea aceasta, iar acum Andreea termină cu rezultate excelente primul an de liceu. Am stat de vorbă cu ea ca să aflăm cum gândește unul dintre membrii generației care peste 10-15 ani va conduce România. Și, surpriză, am aflat de la ea că țara poate fi condusă și de la catedra de învățător.

 

Andreea începe interviul spunându-mi că promite că n-o să-i dezamăgească pe cei care au avut încredere în ea și care o susțin pe parcursul liceului. Apoi explică: sunt atât de mulți oameni care promit și nu se țin de promisiune, încât chiar este nevoie de angajamente respectate! Îi dau dreptate și-i apreciez maturitatea.

O întreb pe Andreea de ce a ales un liceu pedagogic. Răspunde fără ezitare, probabil a mai vorbit despre asta: ”Are legătură cu viitoarea mea profesie, eu vreau să devin învățătoare. Poate chiar educatoare, dar mai mult îmi place să mă gândesc să fiu învățătoare. De ce? De mică am fost mai copilăroasă. Sper ca asta să nu se schimbe pe parcurs…”

 

Cum arată un profesor bun și cum se creează elitele

Mai departe, ne povestește cum, cu niște ani în urmă, credea că a fi profesor înseamnă că știi o lecție pe care apoi vii și o predai copiilor din clasă. Când însă a întâlnit profesori adevărați, dedicați și instruiți, și-a dat seama ce înseamnă de fapt a fi pedagog. Iar apoi, când a trebuit să aleagă un liceu și și-a dat seama că vrea să opteze pentru o școală vocațională, alegerea liceului pedagogic a fost firească și relativ simplă, iar la ”Anastasia Popescu” a găsit încredere. Vorbește despre directoarea liceului, care le inspiră ei și colegilor ei inspirație și încredere pentru a merge pe drumul acesta, al ghidării către cunoaștere.

 

România nu trebuie părăsită, ci schimbată în bine

 

Mă uit în jur și văd că școala arată într-un fel anume, evident mult diferit de ceea ce era o instituție de învățământ acum 20-30 de ani – adică în epoca aceea în care liceele pedagogice erau mult mai multe decât sunt astăzi! Liceul acesta arată modern, facilitățile sunt așa cum te aștepți pentru o instituție din secolul nostru, copiii sunt energici dar respectuoși. Într-o clasă copiii se pregătesc pentru o lecție comună de biologie, prin skype, cu o clasă de elevi din Spania, cu care au un parteneriat. Curiozitate și bună dispoziție. În acest context, risc s-o întreb pe Andreea dacă s-a gândit că, totuși, o carieră de învățătoare nu-ți asigură nici pe departe un venit comparabil cu cel de directoare într-o corporație, de exemplu. ”Știu asta și nu mă descurajează!”, vine răspunsul prompt. ”Vom avea nevoie întotdeauna de profesori și de învățători. E o meserie pe care eu o s-o fac cu pasiune. Voi fi fericită să fac ce-mi place.”

O întreb despre colegii ei de generație. Este critică și în același timp îngăduitoare la adresa lor, deși se ferește să-i judece pe toți nediferențiat. Mă lasă să înțeleg că fiecare își va găsi locul său, în funcție de așteptările pe care le au și de efortul pe care-l depun. Iar apoi îmi vorbește despre elite: unii ne naștem cu dorința de a face ceva în viață, iar alții devin elite ca urmare a felului în care se lasă influențați în bine.

 

Problemele sunt create de către oameni. Și schimbările tot de oameni depind

Ce-ar vrea Andreea să schimbe în România, dacă asta s-a putea face peste noapte? Lipsa de sinceritate, răspunde ea. E atât de multă manipulare, atât de mulți oameni care vor să-și atingă interesul prin orice mijloc. Iar dacă asta nu se poate schimba, atuncă să rămânem la lucruri mai simple: curățenia pe stradă. E prea multă mizerie, iar asta se poate schimba foarte rapid dacă există voință. De cine depinde? Și de Primărie, și de cetățeni. Poate mai mult de oameni, de fapt.

 

Să plec sau să nu plec? Și cum să obțin succesul

Nu pot să n-o întreb pe Andreea despre plecarea în străinătate, ca opțiune pentru continuarea studiilor. Nu răspunde așa cum ar spune cei mai mulți din generația ei: da, evident, plecarea este obligatorie! Dimpotrivă, spune că nu ia în calcul acum această variantă. Iar apoi continuă spunându-mi că România nu trebuie părăsită, ci schimbată. Plecarea nu este o soluție, ci este o abandonare. Da, românii vor să plece din țară pentru a găsi în străinătate respectul pe care nu-l găsesc acasă.

Dar cum se obține succesul și în ce măsură căutarea lui este presantă? Andreea crede că succesul nu este un scop căruia să ai motive să-i sacrifici tot. Și apoi, succesul depinde de ce-ți dorești tu pentru tine. Atât timp cât dorința ta cea mai mare este să fii o bună învățătoare, atunci așa vei defini succesul. Indiferent de multele alte repere ale vieții de zi cu zi.

 

 

 

Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste întrebări și la multe altele, la Întâlnirile Matricei, în seara de 28 mai 2019. Scarlett este psihopedagog cu mare experiență, specialist în managementul emoțiilor, specialistă în ascultare și doula. Iată mai jos o parte din înregistrarea audio a conferinței și câteva extrase sub formă de text.

 

 

  • De cele mai multe ori, noi ca părinți ne temem de reacția la emoții. Reacția la emoție naște vulnerabilitate. Noi, adulții, suntem educați să ne gândim că această vulnerabilitate nu este bună. Și de asta ne gândim că este bine să nu o arate nici copiii noștri.
  • Ori de câte ori copiii își exteriorizează emoțiile, rugămintea mea este să le validați. Să le spuneți: Ai fost foarte curajos când ți-ai exteriorizat durerea. Faptul că ai spus-o pe un ton mai țipat în clasă, nu înseamnă nimic. Contează că ai fost puternic și ai reușit să-ți recunoști aceste emoții.
  • Este musai să-i învățăm pe copii că și curajul emoțional este tot curaj.
  • în momentul în care se creează o competiție între frați sau între taberele din clasă, fetele vor încerca să fie puternice, să nu exteriorizeze. De ce? Pentru că li s-a spus că sintagma ”ca o fată” arată o inferioritate: alergi ca o fată, arunci ca o fată, joci ca o fată.

 

Scarlett Onică, în Agora Matricei Românești

Scarlett Onică, în Agora casei Bulboacă și Asociații

 

  • Eu recomand foarte mult serile de familie. Sunt seri în care mama și tata pun totul pe stop, se uită la ceas și-și spun: am o jumătate de oră, dar această jumătate de oră o voi folosi la maximum pentru el, pentru ea sau pentru ei. Încercați să oferiți tot ce-și doresc în acea seară, de la bunătăți, la confort emoțional. Să simtă că sunteți acolo numai și numai pentru ei. Și indiferent ce spun, chiar dacă spun vorbe nepotrivite sau etichetări sau taxări, nu folosiți acel moment de seară în familie ca să educați în sensul de a atrage atenția. Lăsați-i să spună ce vor, pentru că numai atunci veți afla ce este în ei și cu ei cu adevărat.
  • Acum ne luptăm în școala românească pentru ca să fie cel mult 25 de copii într-o clasă, dar e bine să știți că idealul unui grup este de 40 de copii cu doi dascăli. Pentru că acolo copiii găsesc multe zone de armonizare și rearmonizare. Dacă sunt 17 copii într-o clasă, iar 15 sunt împotriva ta, iar al 16-lea nu face decât să citească tot timpul în pauză, atunci tu nu te regăsești în nimeni. În schimb, într-un grup mare ai la cine să te duci, ai cu cine să comunici, ai cu cine să te armonizezi și să te conectezi.
  • Ce se întâmplă atunci când nouă ca părinți nu ne place deloc de educatoarea sau învățătoarea copilului nostru: chiar dacă de fapt copilului îi place de învățătoare, o să-i transmitem prin mimică, prin gestică, faptul că lucrurile nu stau bine acolo. Și o să rupem firele dintre ei.
  • Există o tendință de a arăta susținere fetelor în dauna băieților. Le spunem fetelor: Lasă-l, e băiat, la ce te aștepți!, Lasă-i, știi că băieții sunt needucați și răutăcioși! Eu vă recomand, atunci când este un moment delicat, să-i oferim fetiței doar ascultare, să aducem în prim-plan cuiul durerii ei. Iar când ea îi aduce în discuție pe ceilalți, să o potențăm pe ea. Încercați să nu rostiți voi cuvintele grele. O va face copilul, atât timp cât știe că nu va fi amendat pentru asta.
  • Vreau să le dau tuturor celor prezenți, inclusiv mie, o temă: să pregătim pentru 1 Iunie un mic discurs adresat copiilor noștri, în care să le spunem ce sunt ei pentru noi. Pe lângă dulciuri, pe lângă cadouri, îmi doresc să le dăruim și aceste cinci minute în care le spunem copiilor noștri doar ce sunt: Ești minunată că îți dorești atât de multe lucruri pentru care știu că-ți cauți resurse. Ești minunat ori de câte ori vrei să încerci lucruri noi. Și propozițiile trebuie să continue: Ești important pentru mine pentru că…; Vreau să fii mândru de tine din cauză că…. Acest discurs are o condiție: nu-i conține pe dar și pe însă, nimic adversativ.

 

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

 

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

 

Fiica_2

 

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

 

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

  • Sunt mândru de tine!
  • Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
  • Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
  • Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

 

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

 

Fiica_3

 

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

  1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
  2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

  • „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
  • „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

 

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

  • „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
  • „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

 

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

 

 

 

Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

 

 

 

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

  • Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
  • Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

 

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

 

Care este relația monahului cu lumea?

  • Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
  • Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
  • Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
  • Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

  • În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
  • Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

 

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

 

Principii de educație

  • Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
  • Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
  • În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

  • Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

  • Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
  • În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

  • Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.

 

 

 

 

Alexia Maria Mirițescu, adolescentă: matematica e o artă a gândirii. Da, poți pleca din România, dar de ce să nu te întorci? Ceea ce faci trebuie să faci din plăcere, dar ceilalți trebuie să te vadă și să te aprecieze

28 Iunie 2019 |
Alexia Maria Mirițescu are acum aproape 14 ani și a fost dintotdeauna un copil căruia i-a plăcut să se joace. Numai că ea și-a ales alte feluri de a se juca: scrie literatură, cântă la pian și la chitară, pictează, schiază și înoată, iar când era mai...

Andreea, elevă de liceu și bursieră a Asociației Culturale Matricea Românească: de ce n-o să rămânem niciodată fără învățători. ”Românii pleacă din țară ca să caute respectul pe care nu-l găsesc acasă!”

13 Iunie 2019 |
Andreea este elevă în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” din București. Liceul este prestigios, dar era nevoie să fie achitată taxa de școlarizare, pe care familia Andreei nu-și permitea să o acopere. Firma de avocatură Bulboacă...

AUDIO Psihopedagogul Scarlett Onică, la Întâlnirile Matricei, despre cum să ne comportăm în fața emoțiilor puternice ale copiilor noștri și cum îi ajutăm să treacă peste trăirile negative intense

30 Mai 2019 |
Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste...