Tag

educaţie


„Știința” pedagogiei nu este îndeletnicire ușoară, harul și dragostea pentru copii fiind esențiale pentru profesia de „părinte” de la catedră. Chiar de pe băncile școlii primare, proaspeții elevi află de la adultul din fața lor faptul că în literatura română, la loc de cinste, se află un învățător exemplar: Ion Creangă sau, așa cum era cunoscut în satul natal, „Nic-a lui Ștefan a Petrei”.

Data nașterii lui Creangă este incertă, dar în „Fragment de biografie”, el însuși consemnează că a văzut lumina zilei la 1 martie 1837, la Humulești.

Născut în „zodia Peștilor” și fiind un om plin de contradicții, autorul celebrelor „Amintiri din copilărie” mărturisea că el a fost un băiat rușinos și fricos chiar și de umbra lui, dar atunci când se impunea, stările de împotrivire și de mânie nu se lăsau prea mult așteptate.

O altă contradicție – deja celebră – a firii lui „Nică” era aceea că, deși un leneș notoriu, își dorea să învețe carte în tihnă. Iată de ce, la toate materiile de la școală (caligrafie, aritmetică, „abețădariu”, geografie, istorie sfântă etc.), poznașul era însemnat cu „bun”, dar la purtare cu „rău” – pentru că tindea să lipsească din cauza mustrărilor dascălilor săi. Lui Creangă nu îi plăceau muștruluielile și bătăile preoților de la catedră, mai ales cele din fața clasei, ceea ce a atras refuzul lui de a merge la școală.

Prea multe cărți strică

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”, aceste rânduri din binecunoscutele „Amintiri din copilărie” ne arată câtă dragoste purta adultul Nică pentru locul natal și pentru satul unde își „desfășura” întreaga pleiadă de năzdrăvănii.

Deși i-a fost greu să se despartă de plaiurile copilăriei, Creangă a mers la seminar la Iași, unde a dovedit, încă o dată, că nu îi place cartea. „Ca țăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. Judecata lui e cea simplistă, a oricărui om de țară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puține, e de prisos să-ți pierzi vremea cu cărțile”, arăta George Călinescu în ampla sa lucrare, „Viața și opera lui Ion Creangă”. Astfel se face că, dacă tânărul Creangă dovedea seriozitate și învăța ceva, o făcea cu un motiv bine întemeiat, pragmatismul fiind o caracteristică adânc împregnată în ADN-ul scriitorului.

Devenit diacon, Creangă a urmat cursurile Institutului Pedagogic de la Trisfetite din Iași, unde Titu Maiorescu preda principiile de instrucție pedagogică. Deși, la început, „preparandul” nostru nu a înțeles prea bine învățăturile, Maiorescu l-a recomandat, în 1864, ca un elev eminent ce a devenit de-a lungul anilor de studii, pentru postul de suplinitor la școala din curtea bisericii „Trei Ierarhi”.

Călinescu mai consemnează că, în viziunea glumețului Creangă, pedagogia, „crezută drept o știință grozavă, nu e decât o chestiune de judecată: școlarului îi arăți lucrurile pe care vrei să le știe, îl ademenești cu vorba bună și-l îndrepți cu bătaia”. Zis și făcut.

Pedagogia veche, împletită cu cea modernă

În mijlocul copiilor, învățătorul Creangă ne apare azi drept un dascăl cu un umor rar întâlnit, decis să facă din elevii săi oameni. El s-a folosit de metodele specifice pedagogiei moderne, dar într-o mai mare măsură de cele înclinate spre principiile vechi, humuleștene, ale părintelui Ioan, cel care îmbia cu colivă și colaci și care corecta cu „Sfântul Nicolai” și calul bălan: „Creangă ademenește pe copii cu lucruri de mâncare și cu medalii de pus pe piept. El arată copiilor tablouri reprezentând plante și animale și, ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găsește cu cale să cumpere două bucăți, să le pună sub nasul școlarilor și să le împartă.”

Deși agreabil, tânărul învățător nu a renunțat la mâna fermă indispensabilă unui dascăl bun și pedepsea elevul, în funcție de greșeală: de la mătania cu câte trei cruci, la așezarea leneșilor cu genunchii pe sacul cu grăunțe.

Dar, „în toane bune, dascălul e glumeț, dispus a povesti. Elevii sunt scoși din clasă doi câte doi și obligați a nu rupe rândurile decât departe de școală. Creangă nu suferă să i se spună altfel decât «domnul», dovadă de puțina stimă ce-o avea pentru calitatea-i bisericească”.

Cum însă stilul este omul însuşi, firea șugubeață a diaconului nu s-a astâmpărat, fapt ce i-a adus excluderea (1872) din rândul clericilor pe motiv că și-a părăsit nevasta, și-a tuns părul ca un mirean și a tras cu pușca în păsări.

Căpătând faima de „față bisericească” aparte, el a fost eliminat și din postul de institutor, în ciuda nenumăratelor scrisori trimise celor îndrituiți să remedieze situația în care se afla. Dar scaunul de învățător l-a recăpătat odată cu venirea lui Titu Maiorescu la Ministerul Instrucțiunii.

Reprimit la Școala de Băieți numărul II din Păcurari (Iași), învățătorul a luat în primire o clasă de 23 de elevi, mulți dintre ei evrei, fapt care nu l-a deranjat nicicum, întrucât se ocupa de fiecare copil cu aceeași grijă părintească. Fără deosebire erau acordate și notele, moment când Creangă era aspru.

Chiar și așa, umorul său își croia drum până și prin cele mai temute discipline. El rânduia elevii în bănci după înălțime, realiza cu ei „gimnastica mâinilor” la finalul orelor, li se adresa cu „măi țâcă” și „boteza” diferite noțiuni predate, pentru a fi mai ușor asimilate de către copii. De exemplu, litera M era „crăcănatu”, G era „ghebosu‘” sau O era „covrigul”.

Drămuia fiecare cuvânt, îl rostea de zeci de ori, căuta să „determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească”

Cu o vădită preocupare față de învățăturile insuflate copiilor, dar și față de limba română, învățătorul s-a unit, la începutul carierei sale didactice, cu alți cinci institutori, pentru a realiza un abecedar adecvat timpurilor. Astfel, în lumea cuvintelor, Creangă s-a aflat ca „peștele în apă”, deoarece preocuparea sa sinceră pentru educație a scos la iveală și pedanteria dinlăuntrul său: drămuia fiecare cuvânt, îl rostea de zeci de ori, căuta să „determine bine ideea și să găsească expresia cea mai nimerită și mai românească. Cunoscător adânc al limbii țărănești, sac fără fund de cuvinte neaoșe, de zicale și de snoave, el venea la fiece idee cu o listă de vocabule pe care o dădea tovarășilor să aleagă”.

Abecedarul lui Ion Creangă

Abecedarul lui Ion Creangă Foto: stelapopa.unimedia.md

Așa s-a născut „Metodă nouă de scriere și cetire”, apărută la Iași în 1868. Cartea, editată cu sprijinul aceluiași Maiorescu, membru al asociației culturale „Junimea”, s-a bucurat de succes în epocă. Ea costa 43 de parale sau 33 de bani și fusese aprobată de către Ministerul de resort. Eforturile lui Creangă de a edita Abecedarul au atras și o realizare personală, scriitorul reușind să-și cumpere o casă.

Un exemplu pentru învățătorii de astăzi, scriitorul Ion Creangă a îmbinat cu succes dragostea pentru copii, umorul peren al țăranului român și aplecarea către cuvinte, devenind prin acestea unul dintre cei mai cunoscuți dascăli ai literaturii și educației autohtone.

Cosmin Dragoste este lector universitar doctor al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, fost manager al Casei de Cultură din capitala Olteniei şi un filolog reputat, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România. Cu el, Matricea Românească a purtat o discuţie despre amprenta distinctivă a regiunii în cultura românească dar şi despre influenţa culturii germane asupra matricei româneşti.

Matricea Românească: Domnule Dragoste, vă rog să vă prezentați, în câteva cuvinte.

Cosmin Dragoste: Despre mine, ca persoană, nu știu dacă sunt foarte multe de spus. În prezent, sunt lector la Departamentul de Studii Anglo-Americane și Germane din cadrul Facultății de Litere din Craiova, începând din anul 2000, de când am terminat Facultatea de aici. Deci sunt un produs al acestei Facultăți, și mă bucur că pot să dau înapoi măcar o mică parte din ceea ce am învățat de la profesorii mei și să ajut, la rândul meu, alte generații să vină din urmă și încet-încet, să efectuăm acest «schimb de linii», cum se spune.

Apoi, vreme de doi ani și jumătate – de la 1 octombrie 2013 și până la 1 martie anul acesta -, am fost managerul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, funcție pe care am părăsit-o, pentru că este foarte greu să fii în două locuri și să încerci să faci lucrurile la superlativ în ambele părți. Așa că am hotărât să rămân la meseria mea «de bază», pentru a-mi canaliza toate energiile și eforturile în acest domeniu.

Matricea Românească: Avem deci, pe de o parte, filonul academic iar pe de alta, resortul cultural. Cum s-a născut pasiunea pentru filologie și pentru Facultatea de Litere?

Cosmin Dragoste: N-a venit neapărat din cauza faptului că nu am fost bun la matematică, deși recunosc că nu am strălucit niciodată în domeniul științelor exacte, dar mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am început, din clasa a V-a, să studiez limba germană și am avut șansa extraordinară ca, încă din primul an de studiu la germană, să avem o profesoară de mare excepție, care a reușit să trezească în noi gustul pentru o limbă de care mulți se sperie și despre care spun că este foarte dificilă. Pe demonstrate, nu este așa. Pot să demonstrez că germana este mult mai ușoară decât engleza. Dar acest lucru a fost decisiv în formarea cel puțin a mea, dacă nu și a colegilor mei de școală generală.

După un an de zile, doamna noastră profesoară ne-a părăsit, a plecat în Timișoara. Acum, este cadru didactic al Universității din București. Iată că nu numai nouă ne-a plăcut, dar valoarea ei este confirmată și de faptul că a ajuns în domeniul universitar. Pornind cu această pasiune pentru limbile străine, am aprofundat-o – am studiat și franceza în școala generală. Mi-a plăcut și franceza foarte mult dar, față de germană, nu a reușit să se ridice la același nivel. Mi-am dat seama că limbile străine, literatura, față de științele exacte, îmi pot aduce mult mai multe satisfacții pentru că, dacă îmbini utilul cu plăcutul, iese ceva extraordinar.

Filologul Cosmin Dragoste: "Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza"

Filologul Cosmin Dragoste: „Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza” Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre influența culturii germane în spaţiul românesc? Cât ne-a modelat?

Cosmin Dragoste: În spațiul românesc, eu zic că ne-a modelat foarte mult. Chiar și în zona Olteniei. Dar vorbim, în special, despre Transilvania, unde au fost primii coloniști, care au venit din spațiul de limbă germană și s-au așezat aici. Apoi, câteva sute de ani mai târziu, coloniștii austrieci au venit în Banat, în trei mari șiruri de migrații. Ulterior, și Oltenia a fost o perioadă sub ocupație austro-ungară, habsburgică, dar nu a rezistat foarte mult. Însă noi, românii, am învățat multe lucruri bune de la acești coloniști care au venit, care au deschis școli, care s-au ocupat foarte mult de domeniul afacerilor, de domeniul istoriografiei, de domeniul tipăririi de cărți pentru că au fost, întotdeauna, foarte bine organizați.

Germanicii care s-au aşezat în România de-a lungul istoriei au fost foarte preocupați de cultură și de educație

Ca să nu vorbim și despre Bucovina, atunci când a intrat sub stăpânire habsburgică și o mare parte a administrației a venit direct de acolo, iar lucrurile s-au așezat extraordinar de bine. S-a văzut, peste tot unde au venit acești germanici – să le spunem așa, ca să îi înglobăm pe toți –, că au fost foarte preocupați de cultură și de educație. Să nu uităm că, la scurt timp după ce au venit în Bucovina, au și deschis o Universitate – dacă nu mă înșel, cred că era, la acea vreme, a cincea Universitate a Imperiului Habsburgic. În plus, numărul de locuitori din Bucovina a crescut foarte mult într-o perioadă extraordinar de scurtă de timp, în numai câteva decenii. În Transilvania vedem inclusiv astăzi, cu ochiul liber, moștenirea aceasta germanică, nu numai în ceea ce privește arhitectura, dar și în ceea ce privește relațiile interumane, relațiile administrative. Această influență rămâne, în continuare, un etalon pentru România.

Matricea Românească: Iar pe plan literar?

Cosmin Dragoste: Și pe plan literar ne-au influențat foarte mult. Când au venit primii coloniști ai Transilvaniei, au venit, evident, cu un bagaj cultural, literar propriu, pe care l-au transpus și aici. Au venit cu legendele lor, cu basmele lor, cu poveștile pe care, nu după mult timp, au început să le şi tipărească. Apoi, primii scriitori din Transilvania evident că au fost de limbă germană, fiindcă aveau și alte legături cu Vestul Europei, cu Occidentul și erau mult mai bine ancorați la scena europeană decât localnicii. Nu spunem, prin aceasta, că românii ar fi fost inculți – Doamne fereşte! -, dar altele au fost legăturile, altfel s-a mers cu lucrurile acestea. Au fost stadii de evoluție diferite.

Există, în acest moment, literatura germană din România – un termen foarte contestat ca denumire, nu ca esență, pentru că s-au căutat multe denominări care să acopere această literatură. O literatură pe care însăși literatura germană din Vestul Europei o recunoaște ca o literatură de sine stătătoare și care a adus foarte multe lucruri noi și multe inovații nu numai literaturii noastre române, ci în special literaturii germane. Nu vorbim numai despre Herta Müller, care e născută în Banat, și care în 2009 a obținut premiul Nobel pentru literatură. Dar există foarte mulți alți scriitori plecați din România – fie înainte de 1989, fie ulterior – și care acum sunt foarte bine așezați pe piața marketing-ului literar din spațiul germanic. Am putea aminti câteva nume – Richard Wagner, Franz Hodjak, Johann Lippet. Sunt numai câteva vârfuri dintre acestea.

Matricea Românească: Putem să-i revendicăm și noi, să spunem că sunt și români?

Cosmin Dragoste: Aici este marea lor problemă: nu-i putem revendica 100% nici noi, nu îi poate revendica 100% nici Germania. Ei au un statut special oarecum… sunt situați într-un „no man‘s land”, între literaturi, dar fără ca, prin aceasta, să fie o literatură minoră. Pentru că s-a vorbit despre această literatură germană din România ca fiind o “literatură minoră”, dar nu în sensul negativ, ci pornind pe urmele denumirii unor filosofi ai literaturii [Gilles] Deleuze și [Félix] Guattari. O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură, în acest sens. Literatură minoră a fost și literatura de limbă germană din Cehia – îl avem pe Kafka, ce vine de acolo, ca să dăm un singur exemplu. Sunt multe astfel de literaturi „minore” germanice – nu e nimic peiorativ aici – care au adus un flux novator extraordinar.

Matricea Românească: Știu că sunteți și scriitor. Care este sfera preocupărilor Dvs.?

Cosmin Dragoste: Și proză, și poezie. Depinde. Scriu și în română, scriu și în germană. Este un exercițiu extraordinar să scrii într-o limbă străină pentru că, oricât de bine ai cunoaște-o, nu este limba ta maternă și te silește foarte mult să fii mult mai concis. De exemplu, o mare problemă a literaturii contemporane – despre care vorbesc cam toți pe la cenacluri – este știința de a tăia foarte mult din text, de a ajunge la esențial. Scriind într-o limbă străină, ești cumva obligat, constrâns să te rezumi la esențial – nu neapărat pentru că nu ai ști cuvinte, pentru că, dacă nu le știi, le cauți în dicționar. Dar este vorba despre modul de a gândi în alte tipare cognitive, în alte tipare mentale și psihice decât cele cu care tu ești obișnuit, ca vorbitor matern al unei limbi.

O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură

Matricea Românească: Ce preferați, non-ficțiunea sau ficțiunea?

Cosmin Dragoste: Ambele, dacă sunt scrise bine, dacă sunt scrise cu mult talent.

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Matricea Românească: Pe lângă provocarea despre care aminteați, care ar mai fi provocările de a scrie și de a transpune ceea ce simți, ca scriitor român, într-o limbă străină? Le recomandați confraților scriitori să facă exercițiul acesta?

Cosmin Dragoste: Da, este un exercițiu extrem de recomandabil. Ca un exercițiu – nu neapărat preliminar, ci paralel – sunt traducerile. Eu sunt și traducător din limba germană. Am tradus destul de mult și traducerea nu este o simplă transpunere, asta trebuie să înțeleagă toată lumea. În traducere, dai foarte mult și din tine, dar tot talentul este să faci în așa fel încât să nu alterezi scriitorul pe care îl traduci. Fiindcă avem foarte multe exemple de astfel de traducători absolut meritorii dar care, traducând, sunt atât de puternici și de personali, încât… De exemplu, nu mai sună ca Balzac în limba română, ci sună ca traducătorul respectiv. Toată măiestria este să te “infiltrezi” pe urmele scriitorului, să mergi alături de el, să fii și tu prezent alături de el dar, cu toate acestea, să-l redai – în limba română, în cazul de față – cât mai nealterat. Nealterat, evident, nu se poate, dar cât mai nealterat.

Matricea Românească: Să îi înțelegi, până la urmă, psihologia.

Cosmin Dragoste: Este foarte important. La o traducere nu merge, din punctul meu de vedere, să iei cartea, poezia sau ce este, și să începi să o traduci automat, ca un program de traducere. Dau un singur exemplu: am tradus, pentru Teatrul Național din Craiova, acum câțiva ani, o piesă a unei scriitoare, probabil cea mai bună scriitoare de teatru din Germania, Dea Loher. „Hoți” se numește piesa. Am avut – cred că le am și acum prin sertare – circa 100 de variante, dar nu m-am apucat de traducere, până nu am citit piesa de 2-300 de ori până să reușeșc să intru în mecanismele de gândire ale autoarei. Apoi, am avut șansa de a merge la Berlin şi să o cunosc personal – am stat câteva zile numai cu ea. Într-adevăr, am înțeles cum gândește lucrurile, ce vrea de la un text, ce vrea de la un actor, pentru că este o piesă de teatru, nu este numai pe hârtie. Trebuie, când o traduci și când o citești, să ai în minte și jocul scenic. A fost o șansă extraordinară să am contact cu acest autor, pentru că este în viață, scrie, trăiește prin teatru în tot ce face ea, și s-o întreb exact cum își imaginează jocul scenic. Am discutat chiar și cu regizorul care a pus în scenă această piesă a ei și multe lucruri s-au lămurit. Dar a traduce mecanic și automat, „la normă”, ca în fabrică, se vede în produsul final.

Matricea Românească: Pentru că ne aflăm în Oltenia și discutăm despre cadrul mai larg al culturii românești, ce are de oferit regiunea Dvs. pe acest plan?

Cosmin Dragoste: Oltenia a avut și are în continuare, din fericire, foarte multe de oferit. Să ne gândim, pentru că tot o parte a culturii este, la boierii Craioveşti. Generaţii de-a rândul au dat şi domnii Țării Românești: Basarabii se trag tot din Craiovești, Brâncovenii, la fel. Dacă ne uităm la toată salba aceasta de mănăstiri care există în Oltenia, majoritatea sunt ctitorii ale Brâncovenilor și ale neamului Basarabilor. Evident, mănăstirile au fost și centre de cultură în Evul Mediu, după cum toată lumea știe. Începând de acolo, Oltenia a avut foarte multe de oferit. A avut și în domeniul culturii, a avut în domeniul științelor – un Henri Coandă, un Gogu Constantinescu, un Petrache Poenaru, Theodor Aman este tot oltean de-al nostru, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu – Tradem, cunoscut poeților -, Marin Sorescu, cel care rămâne în continuare cel mai tradus scriitor român în limbile universale, Nicolae Titulescu… Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, era și el craiovean, de-al nostru. Avem și o stradă care îi poartă numele, chiar în centrul orașului.

Aşadar, o sumedenie de artiști, de oameni de cultură care au existat neîntrerupt, chiar și în perioada comunistă. Cu rigorile și vicisitudinile de atunci, a existat o viață în Craiova, au continuat să apară reviste de cultură. “Scrisul românesc”, “Ramurile” au mers în continuare. Toate acestea se văd și acum, pentru că apetitul pentru cultură, în Craiova, nu a murit.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar. Probabil știți că a fost unul dintre orașele candidate la titlul de Capitală Curopeană a Culturii, în 2021. Din păcate, nu a fost admisă în finală, dar municipalitatea continuă să facă aceleași eforturi – nu s-a schimbat nimic în acest domeniu – să finanțeze foarte bine cultura, și lucrurile acestea se văd. Nu mai suntem în această competiție, dar am vrut vrut să demonstrăm că nu numai pentru o competiție am făcut acest lucru, ci pentru oraș, pentru că o investiție în cultură este o investiție în oameni, o investiție vie, este și o investiție în economie. Să ai oameni educați îți aduce avantaje pe multiple planuri.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar

Matricea Românească: Putem vorbi despre faptul că Oltenia are o personalitate distinctă pe plan cultural?

Cosmin Dragoste: Sigur că da. Orice zonă o are. Există această personalitate, și se vede. Dacă ne uităm la tablourile lui Aman, ale lui Ion Țuculescu, la scrierile lui Marin Sorescu, la sculpturile lui Brâncuși, se vede această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi în Oltenia, cam peste tot. Probabil mai pregnant în zona Doljului și a Oltului, față de celelalte regiuni ale Olteniei.

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin "această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune"

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin „această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune”

Matricea Românească: Iată, ne-am referit constant la matricea românească. Dvs. cum v-o definiți, cum o înțelegeți?

Cosmin Dragoste: Pornind de la Oltenia, am avut destui artiști care au reușit să dea o măsură acestei matrici românești. Haideți să ne gândim, pur și simplu, la Brâncuși, și să vedem ce înseamnă matrice românească, cum pornește – să ne gândim la Coloana Infinitului. Cum pornește ea de undeva, din străfunduri ancestrale, și cum tinde către universalitate, către o deschidere fără limite. Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat. Universalul există și coexistă alături de național și există ca o sumă a acestui național, a acestor matrici venite din diferite zone, din diferite entități geografice, spirituale ale țărilor, ale regiunilor, ale continentelor, dacă vorbim la nivel global.

Matricea Românească: O matrice incluzivă.

Cosmin Dragoste: Exact. Și care generează permanent. Nu există o matrice care a existat și care a întrerupt o legătură – a fost cândva, și acum o cercetăm ca o piesă de muzeu. Dacă ea n-ar fi vie și dacă n-ar fi generativă și generantă, nici noi, probabil, nu am mai exista, sau nu în această formă în care suntem acum. Este vie.

Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat

Matricea Românească: Cum putem să contribuim noi la matricea românească?

Cosmin Dragoste: Putem să contribuim prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce creăm. Vrând-nevrând, chiar și inconștient, noi ne revendicăm de la această matrice. Oricât ar încerca unii să spună: „Eu nu sunt un artist care are legătură cu matricea românească”, la un moment dat aceste influențe se văd, pentru că ești format de această matrice, de un anumit spațiu mental, cultural, psihic, care te defineşte. Chiar dacă tu lucrezi la Paris sau la New York, cum a fost și Brâncuși, cum au fost Eugen Ionescu, Emil Cioran, sau mulți alții. Până la urmă, filonul acesta matriceal se vede în tot ceea ce au făcut. Este un lucru extraordinar.

Străinii apreciază enorm tocmai faptul că în operele lor se vede matricea românească, și că n-au fost niște artiști care să creeze pe gustul lor, neapărat. Pentru că aceasta aveau, erau sătui și voiau să vadă ce înseamnă și o altă matrice, și cum poate această matrice, adusă dintr-un alt spațiu, transpusă în spațiul lor existențial, să îi influențeze și pe ei și să îi îmbogăţească.

„Ce-am putea învăța noi dintr-un film pentru copii?”, a fost fraza rușinoasă care și-a făcut loc în gândurile noastre „adulte”, atunci când consultam programul Festivalului de Film pentru Copii Kinodiseea. Ea a fost însă spulberată încă de la primele secvențe ale filmului „Ziua când tata s-a camuflat”, o producție (Olanda, Belgia, Croația) din 2016 ce prezintă aventurile Todei, o curajoasă fetiță în vârstă de 10 ani. În debutul filmului, deși nu „primim” informații privind locul unde trăiesc protagoniștii, observăm că Toda se bucură de o viață normală, fără griji și fericită, mai ales pentru că tatăl său deține o cofetărie! Însă echilibrul inițial este perturbat de către „monstrul” care a dezbinat dintotdeauna mii de familii nevinovate: războiul!

După ce războiul îi ia Todei tatăl de lângă ea, găsirea mamei devine laitmotivul aventurilor fetei care pătrunde în universul războiului. Filmul ne oferă învățături despre curaj, despre lucruri simple și importante, despre generozitate și despre tenacitatea unui pui de om care traversează, la pas, granița (deși nu știe cum arată aceasta) unei țări, pentru a găsi strada „cu nume de fruct” pe care locuiește mama sa. Copiii prezenți la proiecția de la Cinema Eforie au aflat pe această cale că temerile pot fi învinse, chiar dacă ești mic – aspect întărit pentru Matricea Românească și de către profesoarele Ioana Panțucu (Limba Română) și Antonela Grigore (Limba Engleză), de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena”, din Sectorul 6 al Capitalei, care au însoțit la film elevii claselor V-VIII.

 

Matricea Românească: Pentru început, o să vă întreb ce învățătură pot trage copiii din acest film?

Prof. Ioana Panţucu: Cred că ei pot înțelege care sunt urmările războiului, privit mai ales din perspectiva unui copil și faptul că acesta afectează pe toată lumea. În cazul unui astfel de flagel, nu există un loc unde să te poți feri de ceea ce ți se poate întâmpla.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba și despre faptul că personajul principal este o fetiță de 10 ani, Toda. Ea își învinge toate temerile caracteristice vârstei și trece, totuși, prin niște peripeții nepotrivite unui copil. Acestea sunt nepotrivite și pentru un adult, darămite pentru un copil. Învingându-și fricile, ea devine foarte curajoasă.

Matricea Românească: Cum ați descrie lucrul cu copiii?

Prof. Antonela Grigore: Stimulant! (râde) Dar ne place.

Prof. Ioana Panţucu: Provocator. Trebuie să îi învățăm pe fiecare din ei, să ne adaptăm particularităților fiecăruia dar, pe de altă parte, e un lucru deosebit să îți lași amprenta asupra unui copil.

Doamna profesoară de Limba Română Ioana Panțucu predă de peste două decenii, din 1994

Doamna profesoară de Limba Română Ioana Panțucu predă de peste două decenii, din 1994 Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Care este cea mai mare provocare a profesiei Dvs.?

Prof. Ioana Panţucu: Să te apropii de sufletul lor.

Prof. Antonela Grigore: Da, în primul rând.

Prof. Ioana Panţucu: Să depășești barierele materiei pe care o predai și să știi să te apropii, cumva, de ei. Să te faci înțeles nu numai „științific”, ci să te perceapă ca om, să știe că vrei să îi ajuți.

Prof. Antonela Grigore: Cea mai mare realizare a noastră, ca profesori, este să vedem răspunsul lor pozitiv, nu neapărat să-și învețe lecția zi de zi, ci să devină oameni buni.

Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni

Matricea Românească: Pe lângă lecția din manual, ce le mai transmiteţi elevilor?

Prof. Ioana Panţucu: Să învețe să privească dincolo de aparențe și să înțeleagă mesajele din fiecare lecție, care poate fi una de viață. Nu este doar una cerută de școală, nu trebuie să învățăm ceva numai pentru că ne așteaptă un examen, ci și să înțelegem ce se ascunde dincolo de informații.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba despre toate calitățile pe care ar trebui să le aibă la un anumit moment, pentru a se descurca singuri în viață: sinceritate, curaj. Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni. Încercăm să facem față acestor provocări. Și pentru ei este o provocare, ne dăm seama. Dar cu cât ne apropiem mai mult de ei, cu atât dau și ei un răspuns pozitiv. E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv.

Matricea Românească: De cât timp predați și de ce ați ales să îmbrățișați această profesie?

Prof. Ioana Panţucu: Predau din 1994, de 22 de ani. Am fost întâi învățătoare, mi-a plăcut lucrul cu cei mici, dar cred că voiam mai mult. Te poți înțelege într-un alt mod cu cei mari și poți să îi faci să înțeleagă mai multe. Cred că totul ține de dragostea pentru copii.

Prof. Antonela Grigore: Eu predau doar de 11 ani, acesta este al 12-lea. Mi-a plăcut din primul an. Recunosc că în primii ani a fost mai dificil, pentru că nicio meserie nu se învață pe băncile școlii sau ale Facultății însă, în timp, mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Mă bucur când văd copiii crescând sub ochii noștri, chiar dacă noi simțim că îmbătrânim.

Matricea Românească: Au fost momente când ați vrut să renunțați la ceea ce faceţi?

Prof. Ioana Panţucu: Nu. Au fost momente mai grele. Sunt și momente frumoase, dar și momente pe care trebuie să le depășești cu tact, cu răbdare.

Matricea Românească: Putem spune că Dvs. sunteți părinții de la școală.

Prof. Antonela Grigore: Cam așa le spun copiilor mei: „Eu sunt mama voastră la școală, câteva ore pe zi”. Da, sunt sub supravegherea noastră și sub îndrumarea noastră.

„E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv”, ne-a mărturisit doamna profesoară de Engleză Antonela Grigore, de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena” din București

„E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv”, ne-a mărturisit doamna profesoară de Engleză Antonela Grigore, de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena” din București

Matricea Românească: Cum sunt copiii de astăzi, comparativ cu generația de acum cinci ani?

Prof. Ioana Panţucu: Faptul că au acces mult mai mare la informație se vede și în dialogul nostru cu ei. Sunt învățați să privească din mai multe perspective un anumit lucru. Dacă avem o temă de discutat, ei nu se rezumă la cărți. Aduc mai multe exemple din viața reală, despre care învață de pe internet. Aceasta este partea frumoasă. Mai există, însă, și reversul medaliei, care presupune din partea noastră o pregătire din ce în ce mai temeinică. Când avem atâta informație, nu putem să venim cu ceva care să nu fi fost aprofundat înainte de către noi.

Prof. Antonela Grigore: Copiii sunt curioși. Sunt mult mai curioși decât eram noi. Așa îi percep eu. De aceea, metodele de predare și de evaluare trebuie cumva îmbinate, cele tradiționale cu cele moderne. Sunt dornici,  fac conexiuni, joacă tot felul de jocuri și, când întâlnesc un cuvânt sau o expresie în lecția de zi, spun: „A, e și jocul acela! Asta însemna în joc, gata, am înțeles!”. Și atunci, își dau seama cât de important este să învețe și la școală. Faptul că petrec foarte mult timp în fața calculatorului, a tabletei, a telefonului, a gadget-urilor nu este un lucru chiar atât de bun. Îi ajută, dar unii chiar exagerează.

Trebuie și să îți placă să faci asta, pentru că eu cred în orice meserie sunt și părți bune, și părți mai puțin bune. Și avantaje, și dezavantaje. Nu o să găsești niciodată locul perfect de muncă.

Despre profesorul-învăţător Dana Smerea, cu 36 de ani de învăţământ la activ, se poate spune că şi-a închinat existenţa copiilor pe care îi creşte în spiritul iubirii de carte, dar şi de semenii lor. Matricea Românească a descoperit-o la Roman, într-un pitoresc colţ de Moldovă, acolo unde doamna profesoară lucrează dimineaţa la o şcoală din oraş, pentru ca după-amiaza să se consacre cursurilor găzduite de către Fundaţia Pacea şi dedicate copiilor defavorizaţi, din comunităţi marginalizate, participanţi în programul naţional „A Doua Şansă”. „Nu cred că mi-aş îndeplini misiunea mea de cadru didactic, dacă nu aş fi ajutată de către oamenii de la Fundaţie, pentru că mă susţin în aducerea copiilor la şcoală. Este un mare ajutor faptul că aici li se dă o masă caldă. Unii nu ar putea altfel să îşi susţină activitatea intelectuală, fiindcă a face o activitate intelectuală presupune să fii alimentat – şi bine!”.

Matricea Românească: Ce înseamnă „A Doua Şansă”?

Prof. Dana Smerea: Chiar sintagma aceasta exprimă ce reprezintă de fapt programul: îi mai dă o șansă copilului să vină la școală. Adică, dacă nu a finalizat-o la timpul potrivit, el poate să se întoarcă în clasă dacă a împlinit vârsta cu 4 ani mai mare decât vârsta biologică de intrare în școală. Adică, dacă un elev intră în școală la 6 ani, aici poate veni dacă are 6+4, 10 ani. Este un program național. Nu știu exact în care județe se desfășoară.

Matricea Românească: Cât de mare este rata abandonului școlar la nivelul Municipiului Roman?

Prof. Dana Smerea: Este destul de mare, mai ales în familiile de romi. Și sunt chiar copii cu intelect, buni, nu vorbesc doar despre cei care suferă de retard – pentru că sunt și situații de acest fel. Şi atunci, părintele nu poate să facă față cerințelor școlare – să îl ajute, să îl susțină pe acel copil care încet-încet se elimină, iese din sistem. Dar sunt copii normali – nu la toți am găsit o scuză privind motivul abandonului. La unii, a fost migrația: au plecat în străinătate și au luat cu ei copilul, care a pierdut legătura cu şcoala.

Am avut, la o serie, un copil căruia i-a plecat un an părintele în străinătate. Venea aici, făcea jumătate de semestru, după care iar pleca în străinătate… Acolo îți trebuie niște acte, o documentație, și asta lipsește. Am un copil care – tot din cauza migrației – este acum, la mine, în clasa I. El spune că a făcut în Anglia ceva carte, dar nu aduce documentația. Mai știe. Cognitiv, e un copil destul de bun, dar nu avem documentația pentru a-l putea înscrie într-o clasă conform pregătirii lui.

Matricea Românească: Ce valori le insuflați elevilor Dvs., doamnă profesoară?

Prof. Dana Smerea: În primul rând, noi mergem pe dragoste pentru citit, pentru lectură, pentru scris – scrierea de mână, scrierea caligrafică. Chiar și dragostea pentru etnia lor. Organizăm serbări și încercăm și noi să ne pregătim. La Anul Nou, au și romii momentele, tradițiile lor foarte frumoase. Au adus cântecele, poezioarele lor – și le-am folosit în serbare. Astfel, le-am dat încredere că e foarte frumos momentul lor și că îl pot prezenta oricând. Erau foarte mândri. Chiar acum m-au întrebat: „Facem și anul acesta, la Crăciun, sceneta pe care am făcut-o?”. „Sigur că da!”.

Matricea Românească: Clasele sunt mixte?

Prof. Dana Smerea: Da, și este destul de greu de lucrat în aceste condiţii.

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni

Dana Smerea, un dascăl dedicat şi un creator de oameni Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Cum se înțeleg copiii între ei?

Prof. Dana Smerea: Avem conflicte. Dar trebuie să le mediem, evident. Chiar adineauri le spuneam: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”. Şi noi trebuie să eliminăm comportamentele urâte. Trebuie lucrat foarte mult la comportament, și lucrul acesta îl face și domnișoara psiholog de aici, din școală. Mai întâmpinăm greutăți, pentru că sunt și copii de pe stradă. Am o fetiță de pe stradă, care vine la școală cu tragere de inimă și cu drag. Chiar răsfoia niște caiete: „Doamna, eu eram aici, în clasa I, și nu știam nimic și acum știu să scriu!”. Deci, şi-a văzut progresul.

Matricea Românească: De unde provin elevii?

Prof. Dana Smerea: Am un caz particular – un copil care vine de la părinți, dintr-o altă localitate, și locuiește la bunici. În rest, elevii provin doar din Municipiul Roman.

Matricea Românească: Care este cea mai mare satisfacție a Dvs., ca profesor?

Prof. Dana Smerea: Când mă întâlnesc pe stradă cu ei şi mă strigă: „Doamna! Doamna!”. Deci ştiu să comunice, să relaționeze, cât de cât. Că am putut să le pun creionul în mână, că pot să citească, să socotească, să vorbească cu tine într-un mod civilizat. E un progres. Când vii prima dată, nici nu știi ce să faci. E o nebuneală totală: nu au deprinderea de a sta în bancă, de a vorbi când li se oferă momentul sau de a asculta. Încet-încet, îi aducem pe drumul cel bun…

Le-am spus: „Voi sunteți copii, nu sunteți copii buni sau copii răi. Faptele voastre sunt rele sau bune”

Prima zi de școală a fost rezervată stabilirii unor reguli de a ne comporta în clasă. Cinci reguli de comportare, dar făurite cu ei. Au propus, eu le-am mai cizelat, dar au fost făcute împreună cu ei! Şi, acum, le țin minte. Când greșesc, noi trebuie să conștientizăm ce am greșit. „Ce ai greșit?” „Am vorbit neîntrebat.”

Matricea Românească: Am văzut că vă ajută și doi studenți ai Institutului Teologic Franciscan din Roman.

Prof. Dana Smerea: Într-adevăr. Studenţii pe care i-aţi văzut vin numai miercurea. Și e foarte bine, pentru că este greu să faci învățământ simultan, cu elevi cu probleme de comportament, cu mentalități diferite. Ei vin să mă ajute. De exemplu, cât lucrez eu cu nivelele trei și patru, studenţii mă ajută la nivelul întâi, unde se predau litere. La nivelul doi e altceva, la trei e altceva, la patru – nu mai vorbesc!

Matricea Românească: Câți elevi are o clasă la care predaţi?

Prof. Dana Smerea: Nu mai puțin de 12, și nu mai mult de 20.

Matricea Românească: Aveți o experiență consistentă în învăţământ, deci puteți să faceți o comparație cu prestanța pe care o avea un profesor român, înainte. Cum poate fi societatea românească determinată să ne aprecieze mai mult profesorii?

Prof. Dana Smerea: Prin munca, prin dăruirea față de copii. Nu are cum să nu te aprecieze părintele, dacă simte că al lui copil se duce cu drag la școală. Copilul vine cu dragoste la şcoală – dacă lipsește, se dă peste cap. Părintele simte. Este o relație frumoasă între tine și copil și, normal, și părinte. Nu se poate ca părintele să nu te aprecieze și, implicit, societatea.

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

Povaţa lui Ion Creangă pentru părinţi şi dascăli, care tronează în sala de clasă a Fundaţiei Pacea, la fel de actuală în 2016 ca şi în secolul ei de origine

„Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre „întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate „ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: „Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american "sensibil la subtilităţile culturii româneşti"

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american „sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria naţională, oferindu-le modele neaoşe de bravură, de credinţă şi de inteligenţă. Deşi are cunoştinţă de colegi şi de părinţi care le recomandă tinerilor să plece din România, profesorul Albert, de la Colegiul Naţional “Roman-Vodă” din Roman, se încăpăţânează să le redea, celor pe care îi formează, demnitatea şi încrederea în Patrie.

Matricea Românească: Domnule profesor, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Ovidiu Albert: Bună ziua, mă numesc Ovidiu Albert, sunt profesor de Istorie la Colegiul Național “Roman-Vodă”, din Roman.

Matricea Românească: Un profesor universitar îmi făcea observaţia că Istoria este știința socială cea mai «vitregită»: mereu ușor de contestat sau de dat la o parte, dar egalmente foarte utilă în anumite momente. Care mai este starea Istoriei în 2016?

Ovidiu Albert: Eu cred că depinde din ce punct de vedere privim Istoria. Din punctul meu de vedere, ca profesor într-un Colegiu, cred că este un pic vitregită prin prisma programei școlare și a întregului pachet educațional dezvoltat de către Ministerul Educației, care a situat, într-un fel sau altul, Istoria într-un colț. Într-un fel, a condamnat-o la a fi uitată – și asta se reflectă în numărul de ore aferente acestei discipline și, bineînțeles, într-o reducere – excesivă, aș spune eu – a programei, a materiei, astfel încât copiii nu mai au un «fir roșu», nu mai au o continuitate în a învăța. Să vă dau un exemplu: la clasa a XII-a, temele nu sunt prezentate cronologic, cum ar fi firesc, ci absolut alandala, iar dacă respectăm cuvânt cu cuvânt programa școlară, nu ajungem nicăieri. Acesta este motivul pentru care eu merg pe o cronologie, care dă sens materiei.

Pe de altă parte, impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu. Eu aș fi de acord ca ea să devină opțională la Bacalaureat. Ei o resimt de multe ori ca pe o chestiune absolut forțată, lipsită de utilitate și care nu îi ajută foarte mult în cariera următoare.

Sunt un pic nemulțumit de rolul pe care-l joacă Istoria în programa școlară, în pachetul educațional al Ministerului Educației. Dar vreau să vă spun că, la nivelul județului Neamț, se întâmplă lucruri frumoase. Există o Asociație a Profesorilor de Istorie din România, filiala Neamț, care a publicat inclusiv un manifest adresat guvernanților, în care solicităm o revalorizare a disciplinei și o revenire a Istoriei la locul pe care-l merită în societatea noastră contemporană.

Impunând Istoria ca obiect obligatoriu la Bacalaureat, îi forțăm pe copii să urască Istoria – mai devreme sau mai târziu

Această platformă a fost prezentată mai departe, și un prim efect a fost că s-a mai introdus o oră de Istorie la clasa a V-a – un efect secundar, dacă vreţi. Noi ne-am dori mult mai multe, vizavi de inițiativele guvernanților în privința Istoriei, a Geografiei naționale, care sunt lăsate undeva deoparte.

Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional "Roman-Vodă", Roman

Un profesor român dedicat: Ovidiu Albert, Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Totuşi, mai bine pași mici, decât nimic.

Ovidiu Albert: Da. A fost un câștig neașteptat.

Matricea Românească: Pentru că vorbeați despre rolul mai important pe care l-ar merita Istoria națională, aș vrea să vă întreb care sunt argumentele Dvs., ca profesor, pentru Istorie, în general? Ce îi învață ea pe tineri?

Ovidiu Albert: În primul rând, ar trebui să înțelegem de ce s-a ajuns aici. Este foarte simplu. Intrând în structurile euro-atlantice, noi trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne integrăm, inclusiv din punct de vedere cultural, în aceste structuri. Aceasta înseamnă o renunțare la naționalism – desigur, eu nu sunt de acord cu naționalismul de tip excesiv, extremist, care nu a dus la nimic bun în istorie. Pe de altă parte, nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident – se vede în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile, ei nesimțindu-se în nici un fel legați de Ţară, de trecutul ei.

Nu sunt de acord să promovăm excesiv europenismul și să renunțăm la valorile pe care le avem noi, pentru că aceasta produce dezrădăcinare. Este evident în atitudinea adolescenților vizavi de Patrie, de Ţară, în dorința lor de a pleca cât mai departe de România după ce își termină studiile. S-a creat o generație de oameni dezrădăcinați

Cred că acesta este motivul pentru care Istoria ar trebui să revină în prim-planul preocupărilor guvernanților, în primul rând – pentru că ei sunt cei care decid ce politică culturală urmează să avem în următorii ani sau în următoarele decenii. S-a creat astfel o generație de oameni dezrădăcinați. Aceasta se vede în numărul mare al celor plecați, şi care nu se mai întorc. Deci efectele le trăim deja, le avem acum. Iar faptul că Istoria, Geografia și Româna și multe altele, care țin de mândria de a fi român, au fost într-un fel sau altul marginalizate, iată că a condus la această tragedie – eu o pot numi tragedie.

Matricea Românească: Cum le insuflați elevilor Dvs. mândria de a fi român și iubirea față de Istorie?

Ovidiu Albert: În primul rând, eu am încercat să plec din litera moartă a manualelor. Am încercat să fac lucruri practice cu ei, să îi câștigăm pentru Istorie. Am organizat diferite evenimente, în care rolul principal l-au jucat ei – nu eu ca adult, ca profesor, ca mentor, ci ei, care au organizat evenimente de genul balurilor istorice, în care a trebuit să prezinte un personaj sau mai multe personaje istorice sub forma unei piese de teatru – a unui monolog, a unui dialog, a unui dans istoric. Am avut surpriza să avem elevi care au dansat pe muzică barocă, au prezentat scene din viața unor domnitori ai Moldovei sau a unor monarhi ai Europei. Aceasta înseamnă muncă de documentare, efort intelectual, uneori și unul financiar – pentru că și-au creat singuri costume, încercând să reconstituie o atmosferă a epocii. Din punctul acesta de vedere, au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin acest eveniment.

Un alt lucru pe care îl fac, deja de 8 ani, este o tabără arheologică în Dobrogea, în vechea cetate romană de la Ibida (Ĺibida), respectiv în satul Slava Rusă din județul Tulcea. Acolo am avut parte de experiențe fantastice alături de elevii noștri, pentru că ei au avut posibilitatea să descopere istoria «la fața locului». Cetatea este cea mai mare cetate romană din Dobrogea, artifactele se găsesc la suprafață. De multe ori, făcând o periegheză (cercetare de suprafață a terenului, în zone bine definite, n.r.), am avut surpriza să găsim fragmente din amfore sau diferite alte obiecte, care i-au fascinat. Au participat la săpături spectaculoase la necropole, sau – dacă vremea nu ne-a permis – am vizitat diferite locuri din Dobrogea, care sunt fabuloase. Am fost în cetatea Argamum, la Histria, la Aegyssus în Tulcea, în diferite bazilice paleo-creștine, la Tomis.

Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a

Inspirat de exemplul profesorului său, Mihail Ciocan, Ovidiu Albert s-a îndrăgostit de Istorie încă din clasa a V-a

Sunt foarte multe locuri pe care le-au văzut și le-au descoperit singuri. Pentru că, de fiecare dată când mergem într-o tabără, în avans ei trebuie să fie informați. Eu le cer să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta. Ei trebuie să afle lucruri. Am beneficiat de sprijinul unor oameni extraordinari, de la Institutul Eco-muzeal din Tulcea. Sunt doctori în Istorie, arheologi, oameni care se pricep la ceea ce fac și s-a creat o atmosferă, aproape de familie, acolo. Seara am avut conferințe în aer liber susținute de către profesori universitari de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, sau chiar am avut arheologi veniți din Canada, care au ținut prezentări. Din punctul meu de vedere, este o metodă foarte bună de a-i atrage pe copii pentru Istorie.

Eu le cer copiilor să-și facă temele. Nu mergem într-un loc doar pentru a ne afla acolo și a bifa undeva, pe Facebook, un check-in: „Am fost la Histria și este cool”. Nu vreau asta

Prin urmare, ei își doresc să revină în fiecare an, însă capacitățile noastre logistice nu sunt atât de generoase. Nu putem să îi luăm în fiecare an. Încercăm să luăm alți adolescenți și să oferim posibilitatea mai multora să fie prezenți. Unii au revenit chiar și după terminarea facultății. Și-au dorit să vină în tabără. M-au întrebat: „Pot să vin?”. Le-am spus, “Bineînţeles!”. Mergând și la nivel personal, unii s-au cunoscut acolo și au format o familie. Caz concret, una dintre elevele mele s-a căsătorit cu unul dintre arheologi, și azi au familie, au copii. E fantastic. Iată unde poate duce Istoria!

Matricea Românească: Care este figura Dvs. istorică preferată – și de ce?

Ovidiu Albert: E greu de spus. Eu am licența și lucrarea de doctorat pe istoria antică. O componentă importantă a studiilor mele a fost creștinismul. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte mulți oameni istorici care m-au inspirat – de la Iorga și Brătianu până la istorici ai Bisericii, [Ioan] Rămureanu, Emilian Popescu, mulți arheologi, specialiști în istoria creștinismului. Am avut un contact permanent și cu istoriografia germană. Chiar am plecat în Germania pentru a-mi completa studiile (timp de cinci ani, n.r.). Nu am o figură, un istoric preferat, pentru că îi iubesc pe toți, şi asta din clasa a V-a. Am avut parte de un mentor aici, în Roman, care s-a stins din viață în urmă cu două săptămâni, cu regret. Mi-a fost profesor în clasa a V-a, după care s-a transferat la Colegiul Național „Roman-Vodă” și m-a prins și aici. Practic, mi-a fost mentor din clasa a V-a, până într-a XII-a – domnul profesor Mihail Ciocan, pe care vreau să-l amintesc aici. El mi-a insuflat această pasiune pentru Istorie și pentru istorici.

Matricea Românească: Din istoria României, ce personaj vă fascinează?

Ovidiu Albert: Greu de zis. Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Vlad Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali. În primul rând, cei ai Moldovei. Am încercat să văd toate cetățile de apărare construite de către domnii Moldovei și recunosc că genialitatea sau inteligența acestor domni, dincolo de resorturile religioase sau de ce i-a mânat în a lua decizii, este pentru mine evidentă. Şi asta încerc să le transmit și copiilor.

Observ, acum, că pe rețelele de socializare sunt la modă fie dacii sau conducătorii lor, fie Țepeș, pentru că trăim vremuri tulburi. În general, domnitorii noștri mă fascinează, pentru că mi se par pe alocuri geniali

Pentru că, apropo de Istorie, la ore, mulți dintre ei consideră că aceste figuri istorice sunt patetice, aparțin trecutului, aparţin părinților noștri care le-au studiat obligatoriu, le-au cultivat excesiv din obligaţie. Iar ei astăzi își caută alți eroi, alte figuri, care nu sunt neapărat din istoria noastră – ci de la Hollywood, sau dintr-o altă lume care nu mai are legătură neapărat cu istoria Patriei.

Matricea Românească: Dar avem şi noi eroi care îi pot inspira.

Ovidiu Albert: Da, absolut! În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că, totuși, noi ca români nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene. Şi asta se datorează, în mare parte, acestor caractere puternice care au făcut posibilă existența noastră ca națiune în această parte a Europei.

"Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice"

„Copiii au fost câștigați pentru Istorie. S-a retrezit în ei pasiunea pentru Istorie prin aceste activităţi practice”

Matricea Românească: Dvs. de ce v-ați făcut profesor de Istorie?

Ovidiu Albert: Din pasiune pentru Istorie. După cum am spus, aceasta mi-a fost insuflată și cultivată de către un mentor extraordinar, care m-a învățat, încă din clasa a V-a, să lucrez sistematic. Și acum am fișe – într-adevăr, îngălbenite de timp – din clasa a V-a. Întotdeauna m-am gândit că viitorul meu este legat de Istorie – și nu m-am gândit niciodată la partea financiară sau la partea materială. Apropo de asta, vă pot evoca – și poate părea o glumă – discursul introductiv al Decanului nostru la Facultatea de Istorie din Iași, domnul profesor Ciupercă. Îmi aduc aminte foarte bine că ne-a spus: „Ați ales Istoria, ați ales să fiți săraci”. Pentru noi, care eram absolvenți de liceu, a fost șocant, pentru că nu ne-a spus nimeni acest lucru, atât de direct. Dar nu ne-am gândit niciodată la partea financiară. Dacă aș putea, acum l-aș contrazice.

În momentul când le cer să facă o fișă biografică a unei personalități istorice, constată ei înșiși cu surprindere că noi, ca români, nu suntem atât de jalnici pe cât ne prezentăm astăzi în lume, nu am suferit de acest complex de inferioritate în care se situează unii dintre noi astăzi, ci dimpotrivă, am avut demnitate în rândul celorlalte națiuni europene

Eu mă simt foarte bogat, pentru că ceea ce fac mă împlinește, este un sentiment al utilității, și nu aș vrea să fac altceva. Pot să fac și altceva, am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Prin urmare, fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, am lucrat cu adulți – în programul “A doua șansă” –, în diferite situații și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac.

Matricea Românească: Felicitări! Vorbiți-mi puțin despre Asociația Dvs., “Muşatinii” Roman, şi despre proiectele pe care le derulaţi.

Ovidiu Albert: Avem multe proiecte în cadrul Asociației. Unul dintre acestea se numește “Cartea vie”, prin care încercăm să readucem tinerii la lectură – nu numai în mediul virtual, ci, efectiv la lectura cărților „vii” din bibliotecile noastre. Cum facem asta? Îi provocăm la dezbateri. Fiecare proiect are un coordonator, iar ei își aleg lecturile pentru următoarea dezbatere, după care, la un moment dat, se întrunesc și – uneori în prezența unui profesor de Limba Română sau a unui invitat special – încearcă să dezbată o carte, cu argumente pro și contra. Chiar și cu varianta cinematografică, dacă această carte a fost ecranizată, astfel încât să facă o comparație între carte și film.

Am și altă calificare, dar nu mă interesează, în acest moment al vieții, decât să fac asta. Fac naveta 100 de kilometri în fiecare zi, de nouă ani, de la Roman la Piatra Neamț, am făcut naveta în sate uitate de lumină și de Dumnezeu, și nu regret nici o secundă. Pot părea jalnic când spun asta, dar chiar sunt împlinit în ceea ce fac

Au avut loc numeroase dezbateri pe această temă. Copiii au preluat și o serie de idei din mediul online – proiectul „Cărțile pe față”, de exemplu, care a plecat de la Cluj, sau „O carte uitată pe o bancă” – prin care, la fel, încercăm să încurajăm oamenii să citească. Își propun să facă și un autocar-bibliotecă cu care să circule în oraș, să îndemne lumea să citească. Avem un mentor local, doamna notar Andreea Neculai, care ţine dezbateri pe tema cărților de dezvoltare personală, cu modele de succes în viață, și acestea au loc la intervale regulate. Repet, încercăm să îi aducem un pic în biblioteci, să îi încurajăm să citească.

Încercăm de asemenea să aducem foști absolvenți de-ai noștri să le vorbească. Am avut o absolventă de Medicină, care le-a spus: „Eu, în timpul liceului, am citit 400 de cărți”. Ei se uitau unii la alții, încercând să evalueze dacă împreună au citit 400 de cărți! Ioana a devenit, pentru mulți dintre ei, un model, fiindcă le-a relatat cum a beneficiat de pe urma acestor lecturi, a acestui limbaj pe care ți-l dezvoltă lectura. Încercăm să dăm exemple din viața reală, să aducem mentori care să le vorbească, să le oferim o alternativă la non-valorile și la subcultura promovată astăzi, aş spune eu, agresiv.






Face naveta 100 de km, pentru a preda Istoria. Profesorul Ovidiu Albert: “Faptul că Istoria, Geografia, Româna și multe altele, ce țin de mândria de a fi român, au fost marginalizate, a dus la această tragedie”

31 octombrie 2016 |
https://youtu.be/yNKIgJKbyXQ Deşi a stat cinci ani în Germania la studii, Ovidiu Albert n-a ezitat nici un moment atunci când s-a pus problema să revină în ţară, acolo unde îşi urmează pasiunea: aceea de a le insufla copiilor dragostea de Istoria...