E o dimineață blândă de octombrie și-l văd pe geam pe Laci (Loți, în limba română) deja în curte, pregătindu-se să înceapă ziua. Îi fac cu mâna și-mi răspunde la salut, apoi îmi face semn spre ceasul de la mână: să vă grăbiți, să nu pierdeți trenul. Laci e petrilean, născut în Valea Jiului, la fel și Cecilia, soția lui. S-au luat de tineri, niște copii pe atunci, și au venit în Debrețin să aibă grijă de un unchi singur, iar când el s-a stins au decis să rămână.
Laci și Cecilia sunt buni de pus la rană, și nu-i laud. Dar nu despre ei vreau să vorbesc, pentru că nu le-am cerut acordul, iar pe de altă parte sunt sigur că mi-ar spune că e preferabil să vorbesc despre locurile pe care le-am văzut împreună și nu despre ei. Așa că mă întorc la dimineața în care am luat rucsacii pe umăr și am plecat spre gară, ca să luăm trenul spre Budapesta.
Pusta lui Endre
Inima Ungariei de răsărit este pusta. Poetul ardelean cu care tot ungurul este mândru, născut în satul Erin-Mețenț care astăzi îi poartă numele, Ady Endre adică, a cântat și el pusta maghiară în versuri pline de tristețe și revoltă pentru păstorul bătut de soare, de vânt, de soartă:
”Flăcău cuman cu ochii mari era,/ Menit de doruri multe să bolească,/ Păzea o turmă și-astfel străbătea/ Vestita pustă ungurească. (…) / De mii de ori gândind la viu, la moarte,/ Ori la femei a dat un chip minunii,/ Sfânt cântăreț ar fi putut să fie/ În orișicare altă parte-a lumii.”
În vreme ce trenul alerga la marginea pustei către Budapesta, spre Szolnok, mă gândeam la poetul ardelean, prieten al lui Octavian Goga (care l-a și tradus în limba română) și al pictorului Aurel Popp, admirator al lui Baudelaire și Verlaine, probabil cel mai de seamă reprezentant al curentului simbolist în literatura maghiară.
Imaginile pustei și ale satelor și orășelelor maghiare alergau în ferestrele vagonului așa cum Ady Endre a alergat prin viață, cu iubirea sa nestinsă pentru Diosy Adél Brull, care i-a fost amantă pentru aproape un deceniu și pe care poetul a urmat-o la Paris, boema sa pariziană înecată în alcool și droguri puternice care i-au scurtat viața, dar i-au exaltat imaginația și creativitatea.
Sfârșitul scurtei sale vieți poetul și-a petrecut-o în Oradea, făcând gazetărie la ziarul Vilá, pentru ca în ianuarie 1919 să se stingă din viață la Budapesta. Debreținul și Oradea, din punctul meu de vedere, sunt orașe gemene, chiar dacă sunt situate (sau poate tocmai din acest motiv) de-o parte și de alta a graniței și ambele își asumă memoria lui Ady Endre, din motive ușor diferite, desigur.
Din pragul Debreținului începe pusta, care l-a impresionat și pe Ady Endre, smulgându-i metafore din distilat de alean:
”În această seară de vară, Tisa/ Șoptește tristeți vechi, melancolii/ Soarele-apune, colorând magistral/ Zarea; mă-nvăluie copacul nopții”
iar astăzi, pentru a gusta din imaginea sa de altă dată, mai poți găsi aceleași imagini sau construi propria etichetă pentru cuvântul pustă dacă te cazezi în (mult căutata) stațiune(a) balneară Hajdúszoboszló și apoi vizitezi, în timpul pe care îl ai la dispoziție, cât mai multe locuri din splendidul parc național Hortobágy (Hortobágy Nemzeti Park).
Hortobágy este patria văcarilor maghiari tradiționali și a vitelor acestora, cu coarnele lor impresionante, dar și a dropiei, pe care o mai putem găsi încă în pustă, ori a păsărilor de apă (se pare că peste trei sute de specii diferite). De altfel, drumul de la Debrețin la Eger și Miskolc (Mișcolț, în românește) străbate zone sălbatice, străjuite de foișoare de observare și fotografiere; pe aceste șosele oricând poți întâlni porci mistreți sau căprioare în fața mașinii, așa că este nevoie de atenție.
Budapesta, oraș imperial
Am coborât din tren la gara Nyugati și am pornit-o apoi pe bulevardul Szent István către Dunăre, pentru o zi de plimbare prin centrul istoric al capitalei Ungariei, din care să nu lipsească: Catedrala Sfântul Ștefan și Parlamentul, strada comerciala Vaci (Utca, sau, cum se spune românește, Voți Uțo), Podul cu Lanțuri (Széchenyi Lánchíd), Citadela și, desigur Insula Margareta.
Budapesta respiră un aer imperial și cred că acest sentiment este mult mai pronunțat decât în Viena, de exemplu, iar budapestanii sunt atât de mândri de orașul lor, li se citește pe față, încât nu poți să nu-l respecți la rândul tău și să nu-l admiri. Pe de altă parte, Dunărea este o parte inseparabilă a orașului, pe care budapestanii au introdus-o în viața lor cotidiană ca pe-un reper imuabil; se raportează la fluviu ca la cel mai prețios obiectiv urban și totodată cel mai respectat vecin.
Catedrala/Bazilica Sfântul Ștefan este un edificiu impresionant, început la jumătatea secolului al XIX-lea în stil neoclasic, cu accente arhitecturale proprii Renașterii; la edificiu au contribuit trei arhitecți – József Hild, Miklós Ybl și József Kauser -, lucrarea fiind terminată după cinci decenii.
Cea mai râvnită relicvă din Bazilică este pentru turiști mâna dreaptă a Regelui Ștefan cel Sfânt, canonizat în anul 1083, întemeietorul Ungariei ca stat. Mie mi-a plăcut mult și piața bazilicii, furnicarul turiștilor și încercările lor eroice de a obține cea mai bună fotografie în acel spațiu îngust, pentru că raportat la cadrul fotografic lupta dintre detaliu și monumental se menține neîmpăcată.
Foarte aproape de Catedrala Sfântul Ștefan este Belváros, sau Orașul Interior, cu strada comercială Vaci, de unde, traversând Dunărea pe Podul Elisabeta (Erzsébet híd), se ajunge la Citadelă. Spectaculos este și Palatul Sándor (Șandor, cum citim noi) din Buda, care este și reședința președintelui Ungariei. Palatul Sándor se găsește în dreptul Podului cu Lanțuri, iar de la pod până sus, la palat, se poate ajunge ușor folosind Funicularul palatelor din Buda.
Budapesta nu poate fi limitată la mica listă de obiective pe care am făcut-o mai sus, dar dacă urmezi malurile Dunării pe acest traseu, în Pesta și în Buda, ai captat aproape în întregime vraja capitalei maghiare și, pentru o singură zi, s-ar putea să fi chiar copleșit de bogăția experiențelor și a imaginilor.
Budapesta pentru o zi marchează o experiență frumoasă, doar că ascunde mai mult decât dezvăluie. E bine de știut că între orele două și patru ale după-amiezii vestitele localuri din Buda, de pe malul Dunării, oferă un meniu al zilei tipic unguresc cu numai 20-25 de euro de persoană, iar seara cel mai bine o întâmpini pe Insula Margareta, printre copacii seculari, lângă fântânile arteziene.
Eger și Miskolc, perlele nordului Ungariei
Eger este al doilea cel mai important oraș din nordul Ungariei și totodată cel care găzduiește cel mai nordic minaret turcesc, mărturie a ocupației otomane din perioada 1541 – 1699. Despre minaretul din Eger, localnicii spun că a fost înălțat de turci atât cât a fost nevoie să poată privi de acolo peste zidurile cetății creștine cu care așezarea otomană se învecina.
Cu străzile sale înguste, contemporanul Eger este un oraș turistic din mai multe motive: pentru moștenirea istorică, pentru zestrea de clădiri baroce și terasele din oraș, pentru rețetele de rachiu și vinurile roșii, pentru gulaș și, nu în ultimul rând, pentru băile termale.
Se pare că orașul și-a luat numele de la pâlcurile de arini (în ungurește égerfa) care l-au înconjurat dintotdeauna. Împreună cu Miskolc, Eger împarte frumusețile Parcului Național Bükki și mărginesc împreună, la nord, pusta.
În Eger, am petrecut împreună cu Cecilia și Laci o după-amiază minunată, în apele termale de la Saliris Resort și apoi la cramele orașului, cu gulaș de fasole (babgulyas – bobgulaș, cum spunem noi) acompaniat de vinul locului, negru și dulceag (sânge de taur).
După Budapesta și Debrețin, Miskolc este al treilea oraș ca mărime din Ungaria și un puternic centru industrial. Din acest motiv primul lucru pe care v-aș recomanda să-l faceți când vă apropiați de intrarea în oraș, este să o cotiți dreapta către Lillafüred și băile Tapolca.
Lillafüred este situat în zona ușor muntoasă a parcului Bükki, acolo unde, în ultimul deceniu al secolului XIX, contele András Bethlen, pe atunci ministru al agriculturii, a decis să pună bazele unei stațiuni pe malul lacului Hámori. Așa s-a construit Hotelul Palace, cel cu 365 de ferestre, dar și calea ferată îngustă ce înconjoară parcul natural.
Tapolca (românește Tapolța) este o suburbie a Miskolc-ului, cu băi termale care exploatează o cavernă naturală din munte. Resortul este spectaculos și efectiv invadat de turiști, dar merită efortul de a intra măcar o singură dată în formațiunea carstică ce adăpostește băile; experiența este garantat unică.
Tisa, la Seghedin
Foarte aproape de Arad, Szeged-ul, sau Seghedin, cum i se mai spune pe la noi, este orașul care se confundă cu râul Tisa: este al patrulea oraș ca mărime al Ungariei și totodată un loc fermecător. Așa cum Debrețin și Oradea îmi par gemene, nu mai puțin aș spune același lucru despre Seghedin și Arad. De câte ori am ales să zăbovim în zonă, ne-am fixat totuși cartierul general la Makó, sau cum îi spun românii, Macău.
Macău este patria cepei, recunoscută ca atare în toată țara. Mândria locuitorilor din Makó pentru priceperea lor în cultivarea cepei și usturoiului merge până acolo încât (cu finanțare europeană) și-au construit edificii culturale și un resort balnear cu acoperișuri în formă de… ceapă.
Deși oraș de provincie, Seghedinul nu este nici pe departe prăfuit sau vetust. Promenada centrală este înțesată de cafenele și terase mereu pline de turiști, orașul fiind în același timp un important centru universitar și religios al Ungariei.
Devenit Dioceză catolică în 1930, orașul și-a pus în valoare superba Catedrală Votivă, construită în ultimul deceniu al secolului XIX, după ce întreaga localitate a fost reconstruită, în urma inundațiilor devastatoare din anul 1879.
Situat la confluența Mureșului cu Tisa, Seghedin a fost mereu confruntat cu spectrul inundațiilor, pentru că râul, conștient de forța sa multiplicată cu cea a Mureșului, deși în cea mai mare parte a timpului curge leneș între maluri oglindind citadela, în anumite perioade, umflat de ploi, își schimbă atitudinea și amenință deopotrivă orașul vechi și pe cel nou.
Din fericire, să mergi în Ungaria pe urmele lui Ady Endre este destul de ușor. Țara este străbătură în lung și-n lat de autostrăzi și oriunde vei ajunge, găsești cel puțin două sau trei pensiuni unde te poți caza în condiții excelente. Despre tradițiile culinare și vinurile ungurești cred că nu are rost să (mai) vorbesc, așa că dacă scurta mea relatare v-a trezit curiozitatea, nu pot decât să vă atenționez că realitatea locurilor întâlnite ar putea, uneori, să vă depășească așteptările.