Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Emil Cioran

Figura filosofului Emil Cioran bulversează chiar și după trecerea timpului atenția publicului, acest fapt datorându-se, pe bună dreptate, ideilor importante pe care le-a lansat de-a lungul vieții sale cu privire la schimbările necesare pentru reinventarea statului român. Iată de ce câteva decenii mai târziu, mediul academic bucureștean s-a întrunit, în data de 16 februarie 2018, în conferința, ce a dat spațiu de dialog și de meditație, cu tema Filosofia culturii la Emil Cioran, susținută de către doctorandul în istorie Andrei Avram. Matricea Românească vă aduce mai jos impresii de la acest eveniment academic.

Întreaga conferință s-a axat pe analiza perioadei, pe care însuși Emil Cioran o va numi etapa divagațiilor, cuprinsă între 1931-1941, interval în care nu doar fața Europei a suportat schimbări majore, ci și societatea românească a traversat dificultăți de ordin social, politic și economic. Andrei Avram a punctat cele mai relevante lucrări ale perioadei semnate de către Emil Cioran, care l-au și consacrat pe acesta în materie de eseistică, de jurnalism și de gândire românească.

Emil Cioran, între Spengler și „Floarea de Foc”

Este importantă divizarea pe care specialistul Andrei Avram a realizat-o în discursul său, remarcabilă fiind absența cu desăvârșire a subtextului politic, cu excepția normelor de percepție a climatului în care s-a aflat Emil Cioran în acea perioadă dificilă, inclusiv pentru cultura și filosofia românească. Avram a reliefat impactul pe care l-a avut opera filosofului și gânditorului german Oswald Spengler (1880-1936) asupra formării ideilor și tezelor emanate de către Emil Cioran în primele sale lucrări eseistice și publicistice.

Andrei Avram a subliniat și temele pe care Emil Cioran a insistat în lucrările sale: „decadența, ruina și damnarea României, emoții transfigurate în lucrarea, pe care acesta din urmă o va renega, Schimbarea la față a României (1936). Despre acestă ultimă lucrare, Andrei Avram a notat: „Schimbarea la față a României este practic unica lucrare sistemică a lui Cioran, dar nu una în sensul canoanelor academice”. Cu toate acestea, din cele enunțate de Avram se observă că Emil Cioran este „un anti-sistemic, un filosof care condamnă cu vehemență standardele unei filosofii academice”, pretextând că nu există ordine și totul este haos. Paradoxal, în acea perioadă a anilor 1931-1941, Emil Cioran a condamnat literatura franceză și implicațiile acesteia în cultura românească, deși ulterior, a notat cercetătorul nostru, „devenind unul dintre cei mai mari eseiști francezi”.

Critica s-a datorat, potrivit lui Andrei Avram, respectului crescând față de cultura germană, care în acele vremuri însemna o tentativă de revoltă, de reînnoire. Totodată, Emil Cioran și-a dorit combaterea viziunilor aparținând „generației bătrâne”, care rămânea în acele timpuri o reminiscență a unui „trecut franțuzit”.

Cioran și rolul său în publicistica interbelică

De admirat este minuțiozitatea specialistului Andrei Avram, cu care acesta a analizat, în plan comparativ, publicistica interbelică, aplecându-și atenția asupra unor apariții ziaristice, precum publicația lui Sandu Tudor, „Floarea de Foc”.

Periodicul „Floarea de Foc”, devenit un soi de tribună a tuturor gânditorilor români, era, așa cum a susținut și Profesorul Universitar Doctor Habilitat Florin Müller, „un mixaj ideologic”, judecând după componența celor care activau în cadrul redacției. Vom regăsi pe lista redactorilor și admiratori ai ideologiilor de stânga, dar și acelor de dreapta. Nume răsunătoare ale epocii, printre care se număra și Emil Cioran, au activat în cadrul redacției „Floarea de foc”, oferind în acele vremuri sinteze de anvergură asupra unor probleme de amploare.

Andrei Avram, în mai sus amintita conferință Filosofia culturii la Emil Cioran, a analizat articole precum „Comuniștii și moartea individului”, semnat de către Arșavir Acterian și apărut la 27 februarie 1932, sau „Prolog pentru ceasul acesta”, semnat de către Sandu Tudor. Specialistul a reușit să observe interacțiunile dintre Emil Cioran și fluxul ideatic specific perioadei interbelice. Practic, am fost prezenți la o analiză a formării filosofiei culturale în lucrările lui Cioran, culminate, așa cum a menționat profesorul Florin Müller, cu lucrarea Schimbarea la Față a României.

Conferința Filosofia culturii la Emil Cioran a fost, pe bună dreptate, una cu un spectru ideatic pe măsură, respectând canoanele studiului științific și aducându-ne un suport metodologic pe măsură. Doctorandul Andrei Avram a elucidat tema fără a apela la speculații, ci în deplină cunoștință de cauză, urmând rigorile documentării și oferindu-ne nouă reperele necesare pentru ample meditații ulterioare. În cazul meu, evenimentul „s-a prelungit” într-o listă interesantă de lecturi viitoare.

Din fericire, acest expozeu deschide un șir amplu, și sperăm lung, de conferințe, care vor permite tinerilor specialiști să ne transmită cele mai interesante studii de la tribuna universitară. Dacă sunteți în căutarea unui itinerariu cultural, atunci cu siguranță astfel de evenimente din mediul academic trebuie să se regăsească pe agenda dumneavoastră.

conferința Filofosia culturii la Cioran Emil Cioran Schimbarea la față a României

Conferința susținută de doctorandul Andrei Avram deschide o serie importantă de evenimente culturale în mediul academic românesc

Ce poate fi mai plăcut decât o zi cu soare în inima lui februarie și un muzeu neordinar situat exact în centrul Capitalei? Această formulă inedită a fost probată de către Matricea Românească, cea care a ajuns la Muzeul Național al Literaturii Române, un muzeu aparte unde poezia românească, proza și arta s-au transformat într-o veșnică lecție despre cultură și despre valoarea inestimabilă a ideii.

A aduce un prinos literaturii române este de datoria fiecărui român, în condițiile în care globalizarea și efectele intruziunii modernității își fac simțită apariția tot mai mult. Cu atât mai dificilă este sarcina, cu cât angajarea într-o misiune educativă implică nu doar efort spiritual, ci de cele mai multe ori și logistic.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Caricatura lui Eugen Lovinescu scrutează temerara întindere a talentului scriitoricesc, gata să „taie” orice slăbiciuni și metehne. Foto: mnlr.ro

După câteva luni de trai în inima Capitalei culturale a României, am considerat că este momentul potrivit să trec dincolo de standardele muzeografice obișnuite, clasice, astfel că am decis să fac o vizită la Muzeul Național al Literaturii Române, loc obligatoriu spre vizitare pentru orice român. Mi-am luat cu mine toată curiozitatea și am purces, întovărășită de un soare cu dinți, așa cum este bine să avem în februarie, la drum. Ascuns în spatele Bisericii Albe, dintr-o zonă boemă a Capitalei, Muzeul Național al Literaturii Române este o prezență cochetă în lumea culturală bucureșteană.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Geniul poeziei românești, Mihai Eminescu, este la loc de cinste în galeriile Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

Găzduit timp de cincizeci de ani în Casa Kretzulescu, Muzeul Național al Literaturii Române și-a găsit din 2017 un nou domiciliu, care nu doar că îi adaugă un șarm special, ci și completează minunat retrospectiva unei instituții culturale deosebite, departe de canoanele muzeografice cu care am crescut. De la prima vedere m-a cucerit conceptul de aranjare al expozițiilor, care nu presupune o ordine cronologică bine definită, ci mai degrabă una tematică.

Poezia românească, «locul» unde ne odihnim spiritul

O să găsiți la parter o expoziție dedicată unui domeniu special, poezia românească, ce însumează într-însa cele mai diverse obiecte ale poeților care ne-au marcat evoluția istorică: de la tocul fără peniță din cristal verde, care a aparținut lui Vasile Alecsandri și până la un fragment din manuscrisul poemului Scrisoarea a II-a (1881) de Mihai Eminescu.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Penița talentatului Alecsandri se odihnește alături de manuscrisul operei „Pasteluri”. Foto: mnlr.ro

Este de apreciat maniera în care Muzeul Național al Literaturii Române a decis, dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să glorifice cei mai revoluționari și mai de impact autori autohtoni. Din poezia românească au fost imortalizați, pe fronstispiciile sălii: Mihai Eminescu – romanticul incurabil care ne-a învățat iubire prin poezie, Tudor Arghezi – artist al copilăriei și al paternității și Nichita Stănescu – un „zănatic” și un copil mare din poezia românească.

Cinstea cu care se odihnesc cele mai importante manuscrise ale acestora în vitrinele impecabile din muzeu denotă seriozitatea și implicațiile spirituale pe care le presupune activitatea curatorilor instituției. Veți găsi aici o interesantă interpretare artistică a operei eminesciene, fragmente din poeziile „Luceafărului” fiind ascunse în lucarne străpunse de lumină.

Să ne tot spunem o poveste

La cel de-al doilea cat din Muzeul Național al Literaturii Române se regăsește, în aceeași manieră organizatorică, spațiul dedicat unui segment revelatoriu din literatura română, reprezentat de proza și critica literară.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Doi titani ai criticii și istoriei literare românești, Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, și-au găsit locul într-o antiteză perfectă. Foto: mnlr.ro

Aici, într-o desăvârșită liniște, o să aveți ocazia să îi găsiți pe cei mai mari povestitori ai noștri: Ion Creangă – cu manuscrisul original al lucrării sale fundamentale, Amintiri din copilărie, Ioan Slavici – întemeietorul nuvelei psihologice românești, Panait Istrati – supranumit Gorki al Balcanilor și, desigur, incofundabilul Mihail Sadoveanu, care își face simțită prezența cu un șir mare de obiecte: de la ceașca din care își savura cafeaua zilnic până la masa de șah a maestrului, executată impecabil în lemn masiv.

Tot pe holurile acestei părți a expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române, veți avea ocazia să îi descoperiți pe cei mai prolifici critici din literatura română, anume Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, ultimul având chiar și o caricatură destul de tăioasă, datorată – pesemne – durității cu care scruta talentul tinerilor autori.

Inovații în Muzeul Național al Literaturii Române

Importantă jertfă adusă memoriei este și Sala Exilului, unde se regăsesc cei trei mari titani din literatura română, forțați la o expatriere permanentă: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Este important să treceți pe acolo, dacă sunteți fascinați de generația Criterion și de emblematica sa prezență în cultură.

În centru, o să aveți parte de o minunată reinterpretare a celebrei fotografii de la Paris, în care s-au întâlnit cei trei mari oameni români de cultură. Plasticianul Mircia Dumitrescu (n.r. Anume așa îi scria prenumele prietenul său Nichita Stănescu) este cel care a modelat în lemn întâlnirea de pe memorabilă fotografie de epocă.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Cartea prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu. Foto: mnlr.ro

Ultimele două părți ale acestei minunate introspecții în literatura românească sunt completate de comorile de la demisolul clădirii și de la mansardă. Prima, mai aproape de rădăcinile prezentului, conține o colecție impunătoare de portrete fotografice ale autorilor contemporani, printre care am avut bucuria de a-l regăsi pe basarabeanul Grigore Vieru. Fotografiile sunt executate de Ion Cucu, cel care, aidoma unui fotograf al Curții Regale, a surprins cele mai importante eminențe din literatura română contemporană din ultimii 40-50 de ani. Tot în adâncurile tainice ale sălilor de la demisol o să găsiți creionări ale lui Tudor Arghezi și ale fiicei sale, Mitzura, dar și o carte impresionantă, de dimensiuni legendare, a prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu.

La mansarda clădirii și-au croit loc cei mai importanți dramaturgi și scenografi din cultura română, așa că, dacă v-ați săturat de cinematografe în care rulează pelicule ieftine, ocupați-vă o după-amiază cu cele mai interesante filme și piese de teatru, rulate non-stop pe planșele imaculate ale sălii.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Filme și piese de teatru intrate în patrimoniul cultural românesc pentru posteritate sunt rulate la mansarda Muzeului. Foto: mnlr.ro

Și pentru că mi-ar fi imposibil să cunosc toate nișele ascunse ale expoziției, am apelat cu încredere la o tânără muzeografă, Iuliana Miu, doctorandă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Ea mi-a ghidat pașii și mi-a făcut recomandări de lecturi, pe care cu siguranță le voi „vâna” prin anticariatele Bucureștiului.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Marii povestitori ai literaturii române, Panait Istrati și Mihail Sadoveanu, se regăsesc în liniștea sălilor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

De ce este Muzeul Național al Literaturii Române un loc obligatoriu de vizitat pentru orice român? În primul rând, pentru că ne oferă o lecție impresionantă despre figurile marcante din literatura română. Iar în al doilea rând, deoarece vă poate stârni îndrăgosteala de arta cititului, lecuind fricile pe care poate vi le-a inculcat programa școlară. Și nu uitați: acest muzeu este unul al ideilor, al oamenilor și al trăirilor, așa că lăsați acasă toate prejudecățile. Doar mintea slobodă să vă fie tovarăș!

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara Amintiri din Pribegie diaspora română Franţa exilul românesc

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade şi relaţia lui “ideologică” avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Citeşte aici prima parte a interviului

Matricea Românească: Am vorbit despre faptul că legionarismul a fost, de la incepţie, un vector de şovinism, de xenofobie. Cum se împacă ortodoxia mișcării cu şovinismul ei?

Ramona Tănase: Nu se prea împacă. Se împacă, în ideea în care evreii sunt cei care l-au ucis pe Iisus. Oricum, doctrina legionară sau aplicarea ei prezintă multe paradoxuri. Şi asta, deoarece Corneliu Zelea Codreanu nu a căutat să aibă o idee care să fie continuă și să nu se contrazică.

Căpitanul nu avea un plan de lungă durată, nu urmărea să nu se contrazică. Revenind la ura de rasă şi la crimele legionarilor: a omorî un om, fie că este evreu sau non-evreu, contravine fundamental religiei ortodoxe. Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele, fiindcă legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!

Matricea Românească: Hannah Arendt are o teză controversată, pe care tu o evoci, ce spune că, înainte de Primul Război Mondial, România era cea mai antisemită ţară din Europa. O să te întreb două lucruri: e o exagerare? Apoi, exista ceva specific în antisemitismul românesc, față de antisemitismul altor popoare?

Ramona Tănase: Nu știu dacă este o exagerare, pentru că personal nu am cercetat chestiunea.

Matricea Românească: Până la urmă, cum cuantifici antisemitismul?

Ramona Tănase: Greu de spus. Necercetând eu personal zona, și nenumărând oamenii care erau sau nu erau rasiști, dacă asta ar fi posibil… Dar, sunt semne de antisemitism de înainte, de pe la 1880 și ceva. În 1923, A.C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, fondau Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), care se baza strict pe ideologia antisemită.

Matricea Românească: Existau și puternice rațiuni economice pentru antisemitism.

Ramona Tănase: Economia a fost, după mine, factorul principal. Şi asta fiindcă marii afaceriști, persoanele înstărite în societate, erau evreii. Aceştia veneau cu capital – extern sau nu -, investeau, şi aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani. Exagerez. Dar și asta deranja foarte mult, pentru că evreul din societatea respectivă nu stătea să cultive el mărul, îl cumpăra de la românul care l-a cultivat și îl vindea mai scump, ceea ce îi deranja foarte mult pe români.

Pe cale de consecinţă, țăranul român, care producea tot, se considera asuprit. Dar asta e viziunea unor persoane care nu au trăit într-o societate capitalistă până atunci, este aversiunea față de ceva nou ce se întâmplă și îți schimbă perspectiva asupra vieţii.

Evreii investeau, aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani

Matricea Românească: Iată că sunt şi explicații sociologice, nu doar economice.

Ramona Tănase: E o frustrare istorică, dacă vreţi. Dacă nu ești capabil să faci ceva, mai bine să îl omori pe cel care e capabil – exagerând, și ducând prea departe comparația.

Matricea Românească: Vorbești la un moment dat despre “tineri educați și autoeducați în spiritul universalist și nicidecum extremist şi xenofob”, care au devenit antisemiți, și au ajuns să scrie, ca Eliade, articole de legitimare a Mişcării Legionare. Ce însemna acest spirit universalist? Pentru că se vorbește și azi despre universalismul românesc – și mulți se declară adepții acestuia.

Ramona Tănase: Universalismul profesat de acei tineri însemna credința că fiecare popor, inclusiv România, face parte dintr-o cultură mondială universală – și că ar trebui să își găsească locul său. Doar că tinerii noștri universaliști credeau că locul nostru nu este unul minor sau periferic, ci ar trebui să fie mult mai mare, având în vedere argumentele pe care le invocau ei.

Matricea Românească: Între acest tip de universalism și excepționalismul românesc, cât de fină e linia?

Ramona Tănase: Tinerii despre care vorbim voiau să promoveze partea excepțională a României – că era vorba de o invenție, că era vorba de o persoană care făcuse ceva notabil…

Matricea Românească: Ceea ce mai târziu a ajuns să fie protocronismul.

Ramona Tănase: Da, în alt context ideologic, cu alte mize şi alte exagerări. În perioada interbelică, se urmărea mai degrabă o ridicare a nivelului la care noi ne situam în ochii comunităţii internaţionale.

Matricea Românească: A se vedea Schimbarea la față a României.

Ramona Tănase: Da. Apropo, o lucrare pe care Emil Cioran oricum a renegat-o după aceea.

Matricea Românească: Era o preocupare majoră, această transfigurare.

Ramona Tănase: Era – ea venind din frustrarea tânărului intelectual român, care nu-și găsește locul în societatea românească. Pentru că tinerii intelectuali ca Eliade, ca Cioran şamd au terminat facultățile, doctoratele, stagiile, bursele, și nu aveau un loc de muncă. Pentru că Unirea, pentru că sistemul, pentru că, pentru că, pentru că… Și simțeau că pot să facă multe lucruri, dar nu aveau spațiul necesar, infrastructura.

Dacă rugăciunea şi revolverul se împacă în legionarism? Nici măcar nu cred că s-au certat vreodată!

Matricea Românească: Și legionarismul venea și le spunea că…

Ramona Tănase: Legionarismul îi mințea că le-ar fi dat.

Matricea Românească: Că e momentul lor și că ei pot aduce schimbarea.

Ramona Tănase: Exact. Că ei sunt tinerii, că bătrânii trebuie omorâți, simbolic vorbind, sau la propriu. Depinde. (râde) Și că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea.

Matricea Românească: Mitul esențial al poporului român este moartea, ceea ce explică succesul cultului morții în legionarism. Te-aș întreba pentru ce moare românul și pentru ce mureau legionarii? Era doar idealism sau era mai mult?

Ramona Tănase: Legionarii mureau și din idealism, mureau și din prostie, mureau din diverse motive. Fascinaţia noastră pentru moarte merge înapoi până la “Mioriţa”. Legionarii au speculat-o: dacă ai o credință, ești dispus să îți dai viața pentru ea. Că ajută, că n-ajută la ceva! Așa îşi pregăteau recruţii mai ușor de moarte. Fiindcă, inevitabil, se ajungea și la confruntări fizice între adepții legionarismului și adepții altui curent. Legionarii se pregăteau pentru un eventual război, pentru o eventuală Revoluție.

Una e să știi că pleci la război cu sufletul împăcat, să ştii că moartea ta o să ajute propășirea neamului, alta e să simți că te duci acolo să fii sacrificat. Una e să simți că mori erou, alta e să simți că mori victimă.

Matricea Românească: Îmi povesteai de figura pe care și-o cultiva Corneliu Zelea Codreanu: bărbatul călare pe un cal alb, care vine și rezolvă problemele într-o comunitate. Asta, apropo de intervențiile pe care le mai aveau prin sate legionarii, de munca pe care o depuneau. Totul, regizat. Știi că Tatiana Niculescu Bran a scris o carte numită „Mistica rugăciunii și a revolverului”. Or, din ce ne-ai spus tu, rugăciunea se împacă cu revolverul, în filosofia legionară.

Ramona Tănase: Cu siguranţă… Nici măcar nu cred că se împacă, fiindcă nu cred că s-au certat vreodată. Nu a stat nimeni să se gândească dacă sunt sau nu compatibile. Era o situaţie de viaţă.

Matricea Românească: E legionarismul o pervertire a credinței ortodoxe?

Ramona Tănase: Judecând cu mintea de acum momentul respectiv – da. Dar nu știu cum se simțea la acel moment. Teoretic, ar fi trebuit să fie o pervertire. Religia ortodoxă a fost aceeași secole la rând, nu s-a schimbat nimic. Nu s-au schimbat regulile în ultimii cincizeci sau o sută de ani.

Matricea Românească: După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea lui mai bine zis, au fost inclusiv mulți preoți care au scris articole extrem de elogioase la adresa lui, în care îl percepeau, negru pe alb scris, ca pe un Arhanghel care a fost eliminat și care trebuia să aducă România la salvare. Cum crezi că a reușit să îi cucerească până și pe preoți?

Ramona Tănase: Prin aceeași retorică, prin aceleași promisiuni ca pe intelectuali. Discursul lui era același, dar în funcție de grupul căruia i se adresa, potența latura religioasă, potența latura financiar – intelectuală…

Un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu

Matricea Românească: Să ne oprim puţin asupra lui Nae Ionescu, cel pe care Marta Petreu, în controversata sa carte Diavolul și ucenicul său, îl evocă. Ce influență a avut el asupra operei lui Eliade?

Ramona Tănase: Imensă, asupra operei lui Eliade și asupra lui Eliade ca om. Asupra generației lui Eliade, deoarece nu este el singurul care a căzut în cultul lui Nae Ionescu. Era Profesorul lor.

Matricea Românească: I s-a spus „Socrate al României interbelice”.

Ramona Tănase: Era o personalitate puternică, o personalitate care avea un discurs foarte convingător, o personalitate care a reușit să îi ajute, în diverse moduri, pe cei din jurul lui. A fost principala figură a intelectualității românești, zic eu, în perioada interbelică. În jurul lui s-au coagulat și s-au dezvoltat foarte mulți gânditori, foarte multe elite.

Legionarismul le-a indus tinerilor intelectuali din interbelic ideea că bătrânii trebuie omorâți – simbolic vorbind, sau la propriu. Că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea

Matricea Românească: A fost, oarecum, o verigă între intelectualitate și Mișcarea Legionară.

Ramona Tănase: Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Să nu uităm că el a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi. Deci, dacă am sta să ne gândim din acest punct de vedere, nu era un legionar. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist… Liniile nu sunt foarte clar delimitate. Dacă stai să te uiți la contextul acelei generații, inclusiv Nae Ionescu, ei nu au de la început până la sfârșit un traiect clar. Nu sunt ghidați de o filosofie, în afară de filosofia Binelui și a României, și a intelectualității, și a universalismului. Nu sunt ghidați politic. Nu sunt mânați în luptă de principii liberale, democrate, de stânga, de dreapta, de centru, rasiste sau nu. Au fost prinși de valul acela, și au făcut câțiva ani ce au făcut, după care au început să-și dea seama de eroarea lor. S-au retras, au negat, nu au negat. A fost un episod. Nu cred că Nae Ionescu a murit în “vila din Băneasa” simţindu-se legionar.

Matricea Românească: Şi totuși, posteritatea îl ține minte ca pe un ideolog al Mişcării Legionare.

Ramona Tănase: A fost acolo, a contribuit. Cum posteritatea îl ține minte şi ca pe cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi în România.

Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost ideologii «de ocazie», mai mult sau mai puțin oportuniști – așa cum au fost Nae Ionescu, Eliade, Cioran pe alocuri – ar mai fi putut atinge legionarismul culmile pe care le-a atins? Ar fi izbutit fără oamenii de cultură?

Ramona Tănase: Nu, nu cred. Fără vizibilitatea dată de oamenii de cultură, nu. Oricum, chiar și cu popularitatea sa crescută, Mişcarea Legionară nu a luat niciodată locul I la alegeri. Deci, nu poți să spui că legionarii au convins întreaga societate. Mişcarea Legionară a avut impact la nivel spiritual, pe alocuri şi politic, dar în statistici nu a fost niciodată o mișcare unanim susţinută. Nu a fost Hitler. Nu a fost Mussolini. A fost pe locul III în alegerile din 1937. Niciodată majoritatea nu a ales Legionarismul, ceea ce e un lucru bun.

va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

În continuarea seriei dedicate corespondenței clasicilor culturii românești, Matricea Românească publică o epistolă despre România, semnată de către Emil Cioran și adresată lui Mircea Eliade, la 1935, schimb memorabil de filosofie românească.

Supranumit în epocă „filosof al disperării”, Emil Cioran (1911 – 1995) se înscrie în pleiada celor mai mari gânditori ai României și reprezentanți ai curentului de filosofie românească, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, cei care ne-au lăsat drept moștenire aserțiuni de valoare pe marginea existenței și a valorilor noastre naționale.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe

Vede lumina zilei în localitatea Rășinari, Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, în familia protopopului ortodox Emilian Cioran și a soției sale Elvira. Își urmează studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar la 17 ani intră în mediul academic, studiind filosofie la Universitatea din București. Printre colegii săi de cursuri se numărau Mircea Eliade și Constantin Noica, iar printre pedagogii cu care a muncit figurau Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Se spunea despre el că era un ipohondric, căruia îi plăcea și nu prea să studieze, căci așa cum nota: „filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată”. Publică prima sa carte, „Pe culmile disperării” în 1934, în România, volumul fiind distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. La inverba vârstă de doar 23 de ani, Emil Cioran se alătură nevoii colective, care bântuia pe atunci rațiunea tinerei generații, de trezire spirituală, de revigorare a valorilor demult amorțite. În vâltoarea acelei fierbințeli tinerești, Emil Cioran s-a apropiat de un extremism de dreapta, rămânând însă doar simpatizant al Mișcării Legionare.

Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una

În 1933, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, iar nimerind în plină ascensiune a lui Hitler pe arena politică, se declară la un moment dat, admirator al Führer-ului. Va ajunge, la maturitate, să repudieze această poziție drept o frivolitate imatură.

Ceva din firea sa îl făcea potrivnic cu mișcarea României de ansamblu, iată de ce pleacă în 1937 în Franța, grație unei burse din partea Institutului Francez din București. Deși mai revine încă o dată în țară, după finalizarea studiilor, Emil Cioran decide să se autoexileze și se stabilește definitiv, începând cu anul 1941, în Paris, publicând doar în limba franceză.

Emil Cioran, spovedanie în epistolă

Revenind la perioada tinereții sale febrile, observăm că Emil Cioran dădea preferință corespondenței, notând despre ea: „Conversație cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătății. Adevărul despre un autor este de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”.

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade. Foto: wikipedia.com

O epistolă adresată lui Mircea Eliade și datată 9 decembrie 1935, perioadă în care Emil Cioran se afla încă în România, la Sibiu, poartă marca stărilor și frământărilor sale juvenile. Aceasta este o variație a unui monolog despre co-existență, regăsirea Sinelui și naționalismul românesc. Zbuciumul lui Emil Cioran, încorporat în această epistolă, fluctuează între o apatie față de viața politică și o dezinvoltură duioasă față de Patrie, despre care scrie: „Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una”.

Misiva poartă o doză de tristețe și de resemnare în fața problemelor, pe care le resimțea România interbelică, ca și fiul ei, Emil Cioran:

Dragă Mircea,

Rândurile tale m-au dezmeticit din imbecilitatea în care trăiam de mai bine de o lună. De când am intrat în armată n-am mai citit nimic, iar gândurile le-am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi. Mi-ar fi imposibil să mai scriu un articol militarist și, deși mi-e imposibil să devin pacifist, nu mi-e rușine s-o mărturisesc în cazul unei conversiuni. De când am înțeles definitiv că forța este substanța istoriei, am început să apreciez sfinții. Dacă scoți armata din istorie nu mai rămâne decât gloria cerească, rezultată dintr-o rătăcire divină a omului.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe.

Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. Deși am impresia că înțeleg destul de bine politica, m-ar durea să mă știu condamnat la o celebritate exterioară, o viață întreagă, și apoi nici unei valori politice nu-i acord asentimentul meu ultim. Formula mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred. Deosebirea între mine și naționaliștii noștri este așa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naționaliștii decât interesul pentru România. Cum îți poți închipui că se poate schimba o mentalitate reacționară? Din partea-mi nu sunt așa de revoltat că politica recunoaște în partizanat totdeauna o valoare preferabilă alteia, dar sunt nemângâiat că valorile politice care se cultivă la noi n-au nici măcar dimensiunea unui moment istoric. De ce te impresionează reproșurile ce ți se fac de naționaliști? De mult mi-am dat seama că orgoliul nu-ți este la nivelul valorii tale. În locul tău, n-aș accepta nici un fel de obiecție de la nimeni. Articolele tale despre România sunt un document naționalist care îți dă anumite drepturi și justifică multe pretenții. A îndrăzni să vorbești despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbești de veșnicie la o țară care n-a cunoscut mângâierile timpului. Hotărât lucru, tu nu ești destul de orgolios. Păcatul meu este de a ști în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist.

Naționaliștii noștri trebuiau să-ți arate atâta recunoștință încât să te fi exasperat recunoștința lor. Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una. Refuzul lumii este de esență religioasă și orice tristețe este superficială dacă nu e religioasă. I-am scris odată Soranei (n.r. Sorana Țopa, actriță, mărul discordiei dintre Eliade și Cioran) că dacă n-ar exista religie și muzică, m-aș face paznic de bordel.

Și eu simt nevoia unei contemplații absolute, deși știu că nu pot pretinde decât amăgiri și că de esențe n-am nevoie, ai avut mare dreptate când spuneai că sunt ambivalent. Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașare.

Aștept cu nerăbdare romanul tău (n.r. Este vorba de volumul „Huliganii”, semnat de către Mircea Eliade). Va fi întâia carte ce o voi citi în vacanță, scăpat de mizeria actuală.

După sărbători voi trece la un birou sau la O. N. E. F (n.r. Organizația Națională de Educație Fizică) din Sibiu. Deși am toate promisiunile, în cazul unei dificultăți te voi ruga la timp ca să intervii prin generalul Economu.

Multe salutări afectuoase Ninei (n.r. Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade. A murit la Lisabona în 1944).

Am luat act de invitație,

Te îmbrățișează,

Emil Cioran

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.

Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în care spiritul unei generații a schimbat radical lucrurile în ceea ce privește direcțiile pe care societatea și cultura avea să le dezvolte mai departe.

Una dintre aceste generații a fost și cea din care făcea parte Constantin Noica. Generația lui a rămas cunoscută în istoria culturală a României sub mai multe denumiri: Tânăra generație, generația ´27, generația Criterion, generația de aur, și am putea evoca și alte formule folosite pentru a o denumi.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane.

Criterion, atât revista, cât și ciclul de conferințe, a fost una dintre emblemele perioadei interbelice. Ciclul de conferințe Criterion reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale. Tinerii din generație, împreună cu mentorul lor – Nae Ionescu, dar și cu invitații acestora (personalități marcante ale culturii române) se adunau într-o sală a Fundațiilor Regale și conferențiau despre subiectele anunțate. La începutul anilor ’30, în Bucureștiul interbelic, se conferenția despre filmele lui Charlie Chaplin, despre probleme de economie modială (Marea Criză economică era în plină desfășurare) sau despre cele mai adânci concepte ale filosofiei.

Cum au fost acești tineri? În ce credeau sau nu credeau?

O scurtă notiță istorică: generația din care face parte Constantin Noica reprezintă cea de-a șasea generație culturală a României. Reprezentanții  „noii generații” se clasează, din punct de vedere istoric, între „ultimul contingent” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români), care a intrat în tranșee în anul 1918 și aceia care, având o vârstă foarte fragedă, nu au conștientizat lumea de dinainte de Primul Război Mondial, nu au păstrat o imagine a acelor vremuri. Altfel spus, este generația celor pe care războiul i-a găsit adolescenți.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane

Condițiile în care s-au format sunt extrem de importante, având un rol justificator în conturarea individualităților și în coeziunea „mișcării”.

Unul dintre cei mai importanți factori, poate chiar cel mai important, în conturarea gândirii generației lui Noica, Eliade, Cioran, Ionescu etc. este, bineînțeles, războiul. Acesta a avut o importanță covârșitoare în formarea tinerilor (mare parte a liderilor acestei generații fiind colegi de liceu, la Spiru Haret în București), acționând asupra lor la o vârstă fragedă, când încă nu își consolidaseră modul de gândire.

Majoritatea, fiind adolescenți, încă nu aveau stabilite „criterii” exacte. De aici pornește și facilitatea cu care războiul le-a răsturnat aceste criterii fragile, „prefăcându-le” mentalitatea, schimbându-le concepțiile. Se poate observa o dublă acțiune pe care războiul o exercită asupra tinerilor. Prima acționează la nivel social, iar cea de-a doua la nivelul mentalității, al spiritualității.

Aici își are începutul spărtura interioară care devine o linie generală a întregii gândiri a generației. O scindare sufletească, produsă de imensa discrepanță între conceptele lumii vechi și anularea acestora de către război, care își are avatarurile în haosul în care au fost obligați să se clădească.

Anularea acestor vechi valori (respectul pentru viața omului, văzut ca un bine suprem, libertatea ca mijloc desăvârșit etc.) este produsă chiar de către cei care le consolidaseră. Caracterul contradictoriu și derutant provine tocmai din această distrugere a „sistemului” de către întemeietorii lui.

Tinerii nu mai cred în puterea libertății, în deplinătatea și, cu atât mai puțin, în eficacitatea ei. Ei capătă o privire realistă asupra conceptului și a slăbiciunilor lui, a imposibilității realizării totale. Totuși, libertatea se transformă pentru ei într-o utopie, într-un vis de îndeplinit, privită tocmai prin prisma amintirilor unei lumi pe care nu au trăit-o decât în visele copilăriei. De aici izvorăște atât de puternic acest farmec al libertății de care se lasă stăpâniți tinerii.

Care le-au fost modelele?

Două dintre modelele și sursele de inspirație ale tinerei generații sunt reprezentate de către Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Primul, reprezentant al universalismului în istorie, iar cel de-al doilea, reprezentant al autohtonismului în filosofia românească.

Acestor modele autohtone li se adaugă și curentele europene ale momentului, care își exercită influența asupra „generației de aur”.  Între aceste curente regăsim misticismul orientalizant german (manifestat în primii ani de după Primul Război), misticismul rusesc din emigrație, maurrasismul francez, neotomismul, comunismul rusesc, marxismul german, fascismul italian, național-socialismul german.

Tânăra Generație pe scurt

Generația `27 a fost: setea de experiență (dorința de încercare directă, experiență nemijlocită, înlăturarea oricărei limite impuse de rațiune, aventura), autenticitatea (caracterizată de dorința de a fi așa cum ești, de a minimaliza orice fel de constrângere venită din exterior, orice conformism necunoscut dinlăuntru), spiritualitatea (voința de a te depăși, nevoia de a cunoaște absolutul, voința de eternitate) și tensiunea dramatică (punctul crucial al experienței trăite în comun de tânăra generație).

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor. Unitatea politică fusese deja restabilită de „generația de foc”, unitatea spirituală devenind astfel necesară, mai ales că  existau discrepanțe la toate nivelurile între provinciile reunite. Această unitate putea fi realizată prin estomparea sau ștergerea deosebirilor regionale, „în măsura în care desemnează altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național”, nota Mircea Vulcănescu.

Și mai pe scurt: erau niște tineri care se întâlneau la cafeneaua Corso, discutau filosofie, literatură, istorie, politică etc. și puneau la cale destinul cultural al României.

Rezultatul? Au ajutat enorm la construirea acestui destin.

 

Foto deschidere: www.cooperativag.ro

Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma independentă londoneză de cultură Four By Three Magazine.

Filosofia eșuează oare în fața morții? Karl White se apleacă asupra meditației de o viaţă a filosofului român Emil Cioran cu privire la naștere, existență și anihilare, întrebându-se dacă filosofia ne poate salva de disperarea ultimei noastre clipe, sau dacă limitele sale se află la chiar marginea mortalității noastre.

De la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe moarte. Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare. Filosofia s-a străduit, de asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre: încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce, literalmente, “Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste obiective?

Potrivit gânditorului român E.M. Cioran, răspunsul este un răsunător și fatal „nu”, deoarece, conform lui, “natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea dispariției noastre.

Românul Emil Cioran, anti-filosoful filosofiei

Cioran este anti-filosoful filosofiei. El critică și disprețuiește încercările filosofilor profesioniști de a circumscrie și de a include lipsa experienței și aporiile vieții în categorii, definiții și imperative morale. În schimb, Cioran consemnează, cu un stil inimitabil, cu ironie și cu umor negru, răsucirile și meandrele furiei, senzațiilor şi dezamăgirilor sale și, cel mai puternic, neputința rațiunii și a filosofiei de a face față și de a controla forța invizibilă și nelimitată a morții.  În timp ce omul este în ochii săi o marionetă a sorții și a unor forţe dincolo de controlul său, filosofia, ca disciplină care încearcă să ţină sub control existența prin folosirea judicioasă a rațiunii, nu este decât un exemplu de batjocură și de comedie al hybrisului uman. Moartea și tăcerea sunt cele care vor avea ultimul cuvânt.

Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte?

Cioran și-a început viața filosofică fiind un vitalist entuziast, în tradiția nietzscheană, îmbrățișând un etos care afirmă viața, cu puțină grijă față de forma sau argumentarea logică. Cu toate acestea, preocupările sale erau încă cele ale filosofilor mai tradiționali pe care el îi disprețuia, nu în ultimul rând, prin obsesia sa cu privire la moarte. Dar, în timp ce Socrate a descris filosofia ca o formă de pregătire pentru sfârșit și a ieşit el însuşi din scenă cu demnitate şi cu graţie, Cioran a constatat că rațiunea și înțelepciunea sunt neputincioase în fața anihilării, în mare parte, din cauza acelorași motive care au condus la gândirea anti-fundamentală a secolului al XIX-lea: primatul biologiei, destabilizarea limbajului și istorismul tuturor sistemelor etice.

Pentru Cioran, rațiunea este o suprastructură slabă, ridicată pe forța irațională a vieții în sine – încoronarea necunoscutului fiind apropierea inevitabilă a morții și a inexistenței. Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte? Astfel de forțe anti-iluministe l-au condus pe Cioran să se simtă separat de omenirea comună, din cauza conștientizării sale intense cu privire la inevitabilitatea dispariţiei: “Atunci când conștiința devine independentă de viață, revelația morții devine atât de puternică încât prezența sa distruge toată naivitatea, tot entuziasmul vesel, și toată voluptatea naturală… La fel de goale sunt toate proiectele de finalizare ale omului și iluziile sale teologice”. Existau pur și simplu experiența brută a vieții în sine și încercările slabe și bâjbâite ale minții de a o înțelege, totul cu realizarea că într-o zi nu vor mai exista nici viața, nici mintea și nici gândurile.

Oricât am încerca să păstrăm o atitudine demnă în fața morții, pentru Cioran, o contemplație reală și pură a mortalității noastre ne lasă fără motivație și fără înțeles. Naturalismul grecesc și stoicismul roman nu l-au atras, și nici nu a fost posibil să îl depășească pe Nietzsche. După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane. În multe privințe, el a devenit anti-Sartre. În timp ce acesta din urmă propovăduia libertatea, posibilitatea și emanciparea, Cioran scria carte după carte vizând nemijlocit finitudinea, capcana și robia umană. Toate ideologiile erau pentru el falimentare, libertatea – o minciună, violența și ura – condiţia umană obişnuită. Și, ca să le pună capac, totul se termina prin moarte. Cioran etichetase anterior toate încercările de a controla şi ascunde ideea morţii ca fiind extrem de suspecte, dar acum el va reitera fără oprire neputința gândirii în fața dispariţiei definitive.

Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi

Chiar şi aşa, ocazional, filosoful român a fost tentat să folosească o versiune a metodei lui Epicur de a face față gândului morții, declarând: “Mă gândesc la atâția oameni care nu mai sunt, și mi se face milă de ei. Cu toate acestea, ei nu trebuie compătimiți atâta, căci și-au rezolvat toate problemele, începând cu problema morții”. Totuşi, lăudăroșenia aceasta a fost trecătoare. Oricât a încercat, Cioran nu a putut decât să admită realitatea fără speranță. Filosofia încearcă să neutralizeze forța experienței, prin îndreptarea spre generalități, dar – prin negarea adevărului că fiecare individ trebuie să moară propria moarte fără îndrumare – devine o farsă.

Emil Cioran filosof român filosofia moarte interior

După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane

“N-a însemnat nimic pentru mine. Realizând, brusc, după atâția ani, că orice s-ar întâmpla, nu o voi mai vedea niciodată, aproape că m-am prăbușit. Înțelegem ce este moartea doar prin amintirea bruscă a chipului cuiva care ne-a fost indiferent.” Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi.

Impotenţa filosofiei în fața morții a fost intim legată de celălalt principiu al lui Cioran: că, în timp ce moartea era o catastrofă înfricoșătoare, tragedia inevitabilă era, de fapt, că te născuseși. Viața însăși este trecătoare și incertă, plină de frustrare și dezamăgire. Nu știm ce trebuie să facem și nici de ce ar trebui să o facem. Moartea este una dintre puținele certitudini. “Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite. Frica de moarte este doar o proiecție în viitor a unei temeri care datează din primul nostru moment al vieții.” Moartea există doar pentru că nașterea s-a produs.

Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite ~ Emil Cioran

Vizitator obişnuit al cimitirelor, Cioran a avut o revelație care a surprins acest lanț de fier al nașterii și dispariţiei: “Eram singur în acel cimitir cu vedere spre sat, când o femeie însărcinată a apărut. Am plecat dintr-o dată, pentru a nu mă uita la acest purtător de cadavre de la o distanță apropiată, dar și pentru a nu reflecta asupra contrastului dintre un uter agresiv și mormintele şterse de veacuri – dintre o promisiune falsă și sfârșitul tuturor promisiunilor”. Succesiunea nașterii, a vieții și a morții este o unitate de neclintit din care nu există nicio scăpare. Cioran revine la viziunea lui Sofocle, conform căruia cel mai bun lucru, dintre toate, este să nu te fi născut vreodată.

Budismul, o fantezie inadecvată

Într-o încercare de a face față, Cioran a cochetat zeci de ani cu budismul, văzând în tentativa de negație a sinelui o modalitate de a face față atât traumelor vieții, cât și terorii morții. Însă, o astfel de auto-ștergere era străină unui temperament care, pe cât de obsedat de moarte și de inexistență, era întotdeauna extrem de plin de viață. Mai mult, Cioran știa că face indisolubil parte din tradiția filosofică occidentală, fiind susținătorul unei individualități faustiene care a pus ego-ul filosofic în centrul tuturor lucrurilor. Budismul a fost o fantezie prea strălucită de scăpare pentru un occidental dezrădăcinat.

El a încadrat acest sentiment într-o formă mai discursivă, care a fost, de asemenea, proiectată pentru a dizolva în cele din urmă consolarea Epicuriană – “De ce să ne temem de nimicul destinat nouă, când acesta nu diferă cu nimic de nimicul care ne precedă: acest argument al Anticilor împotriva fricii de moarte este o consolare inacceptabilă. Înainte, am avut norocul să nu existăm; acum existăm, şi tocmai această particulă de existenţă, deci de nefericire, este cea care se teme de moarte. Particula nu este cuvântul, deoarece fiecare dintre noi se preferă pe sine însuși în detrimentul universului, sau oricum se consideră egal cu el.” Să nu te fi născut niciodată nu e același lucru cu inexistența care urmează vieții și morții. Cele două sunt diferite din punct de vedere calitativ, în pofida identității lor cantitative în nimicnicie. Suntem atașați de noi înșine și de viața noastră dezordonată, indiferent cât de multă frustrare și dezamăgire am putea întâlni. Filosofia nu ne poate ajuta să renunțăm la duh, la iluzie. Moartea nu va fi niciodată binevenită.

Metafizica nu lasă loc cadavrului ~ Emil Cioran

Anticii nu sunt buni de nimic; să te gândești la moarte nu înseamnă să o experimentezi – să crezi că cineva nu se teme de ea arată doar că nu a întâlnit-o încă: “Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale! Să mori oricând, numai nu când ţi-a venit ora!” După căutarea și tot ce a mai întreprins prin lucrările filosofilor, misticilor și înțelepților, Cioran a putut doar să concluzioneze, cu amărăciune, că “metafizica nu lasă loc cadavrului”. Filosofia, în toată slăbiciunea și neputința ei, este un joc pentru cei vii. Morții nu filosofează și nici nu pot auzi banalitățile filosofilor care nu au murit ei înşişi.

Emil Cioran filosof român filosofia moarte interior 2

“Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale!”, credea Cioran

Pentru Cioran nu exista consolare, ci doar o meditație nesfârșită pe același subiect: “De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva din mine.” După zeci de ani de gândire, de meditație și de scris pe această temă, Cioran a fost obligat să-şi recunoască înfrângerea. El bănuise încă de la începutul călătoriei sale filosofice că gândirea era neputincioasă în fața morții. O viață de meditație a confirmat acest lucru: “Să meditezi ani de zile, de fapt o viață întreagă, la ultimele tale clipe, numai ca să descoperi, când ele se apropie, că totul a fost în van, că gândul la moarte ajută la tot – cu excepția morții efective!”

Opere citate

Despre neajunsul de a te fi născut

Mărturisiri și anateme

Sfârtecare

Căderea în timp

 

Sursa: FourByThree Magazine

Karl White este un scriitor independent din Londra, care a publicat în Philosophy Now, The Sunday Telegraph, The Penny Dreadful şi a co-editat un volum despre Samuel Beckett.

O traducere semnată de către

Raluca Băncioiu

Raluca Băncioiu

Are un master în Traducerea Textului Literar Contemporan, specializarea Engleză. O persoană optimistă şi o familistă convinsă
Raluca Băncioiu

Ultimele postari ale lui Raluca Băncioiu (vezi toate)





    "Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele. Legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!" Interviu (II) cu Ramona Tănase, autor “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului”

    6 februarie 2018 |
    Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii - lui Mircea Eliade şi relaţia lui "ideologică" avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea...


    Tânărul Noica și Tânăra lui Generație

    2 noiembrie 2017 |
    Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România. Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în...

    Emil Cioran: anti-filosoful vieţii şi al morţii

    10 mai 2017 |
    Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma...