M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta?

Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în care să ne gândim la România. Fără efuziuni neacoperite de realitate, fără entuziasme nesustenabile, fără rușine și fără emfază. Așadar, cum ne iubim țara? Sau: ne mai iubim oare țara?

Iată trei direcții în care ideea de a iubi România prinde contur:

1. Îți iubești țara în momentul în care știi titlul a cel puțin două-trei lucrări ale lui Enescu (în afară de Rapsodii, desigur). În momentul în care știi despre ce sunt și câte sunt celelalte Scrisori ale lui Eminescu, nu doar a treia. În momentul în care știi când să spui care și când pe care. În momentul în care știi care sunt măcar trei oameni de cultură români din secolul 20 care au fost celebri în întreaga lume. Știm sau intuim că, dacă este admirabilă, România este admirabilă prin spiritul ei, că de economie, fotbal, politică, mediu, turism, ce să mai vorbim! Dar unde este spiritul României, în ce concentrări umane și sub ce forme este el de găsit? Și daca nu ne cunoaștem geniile, dacă nu ne vorbim bine și cu eleganță limba, cum vom putea prezenta vreodată cuiva spiritul românesc?

2. Să-ți iubești țara este posibil și de la distanță. Ba chiar e mai ușor. Iubești mai ușor România atunci când nu te scufunzi în ambuteiajele ei, când nu trebuie să-i respiri aerul urban excesiv poluat, când nu tremuri în casă din cauză că administrația nu a schimbat la timp niște conducte. Când nu trebuie să-ți atingi limitele răbdării în ambulatoriul spitalului de urgență în care nu sunt niciodată scaune destule, cu atât mai puțin medici sau antibiotice. E dureros să pleci din țară, dar adesea e insuportabil să stai în țară.    

       Răul este invadator și dominator, iar binele pare a rata mereu startul

3. Să iubești România e mai ușor atunci când ai memorie bună. Atunci când nu uiți că ea a fost motivul pentru care ți-a murit fratele bunicului pe front. Când îți aduci aminte că cineva din sângele tău, din familia ta, a murit neștiut de nimeni pe vreun câmp, în Război. Nu poți, dacă ai mintea întreagă, sa ignori ceva ce s-a plătit cu sânge. Iar sângele scurs sfințește pământul care l-a absorbit. Cum ai mai putea vinde pământul acela vreodată? Cum l-ai mai putea uita?

Să iubești România nu e treabă simplă. Îți cere un pic de efort, te provoacă să te uiți în jur cu atenție și cu respect. La 101 ani, România e un loc cu multe bune și cu multe rele. Deși nu e mai mult ca în alte părți, răul ne copleșește pentru că știe să fie dominator, iar în cursa clipei binele pierde mereu startul, nu dă buzna peste noi în casă. Ca să ajungi să-l cunoști, trebuie să-l cauți, iar pentru că nu te invadează poți avea ispita de a crede că el nu mai există. Dar când îl găsești, binele României este viu și este de-ajuns. De-ajuns ca să mai crezi în țara asta și de-ajuns ca să poți trăi în ea.

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

Cinicii ar spune – şi existenţa golită de viaţă pe care o ducem i-ar confirma – că e tot mai puţină nevoie de poezie în lumea noastră. Pe cale de consecinţă, că e tot mai puţină nevoie de Eminescu – în forma sa ideatică, nu în forma tangibilă, pe care i-a dedicat-o Banca Naţională. De aceea e nevoie tot timpul, şi-n cantităţi cât mai mari.

Cu toate astea, Eminescu supravieţuieşte, de 129 de ani, el, iubitul etern al culturii române. Şi va dăinui de-aci până la sfârşitul zilelor, pentru că Eminescu nu se învecheşte. El, care ne-a arătat ce putem fi, care a extras, cu bugete minime, pentru a vorbi în limbajul drag corporatiştilor, maximum din matricea românească, nu este perisabil.

Eminescu a murit la 39 de ani – unii spun nebun, alţii spun ucis, pentru că era incomod – şi ar fi ingrat şi sinucigaş să-l ucidem încă o dată. Miturile noastre sunt tot mai puţine – ne agăţăm cu disperare de o tenismenă mignonă, cu suflet mare, pe care unii francezi o denigrează în numele libertăţii de expresie – şi nu ne permitem nici un pas înapoi. Cultura românească e, azi, în postura turiştilor care mor făcându-şi selfie-uri pe marginea prăpastiei: prolifică în aparenţă, numai bună de măritiş cu filtrul corect aplicat pe faţă, dar în pragul colapsului, sângerândă şi împrăştiată între stânci la o privire mai atentă.

Eminescu ar fi oripilat de ceea ce se întâmplă azi în cultura românească: i-ar provoca repulsie monopolul exercitat de bătrânii patroni de edituri şi preşedinţi de instituţii, ar acuza faptul că tinerii autori de valoare n-au nici o şansă reală să străpungă cercul auto-reproducător de prietenii şi relaţii din cultură, pentru că aşa funcţionează elitita, ar fi surescitat de situaţia noastră politică şi economică. Eminescu n-ar fi sedus, azi, de posibilităţile tehnologiei, ci s-ar afunda şi mai mult în cronici, în anticariate, în biblioteci.

Eminescu, în multe privinţe, împărtăşeşte soarta lui Arsenie Boca, fără îndoială el însuşi un om de toată isprava în timpul vieţii. Lui, poate cel mai întreg om din cultura românească, mitizarea i-a făcut mai mult rău decât bine. Aşa cum nu de DVD-uri despre minunile lui Arsenie Boca, mărind obscurantismul, avem nevoie, ci de o rugăciune simplă către Tatăl ceresc, tot astfel, nu de discursuri pompoase despre Eminescu avem nevoie, ci de a-i citi poeziile şi de a ne propune să creştem un nou Eminescu. România lui 2018, năpădită de buruiana imposturii, are nevoie de substanţa şi verticalitatea lui Eminescu mai mult ca oricând, mult mai mult ca la 1889.

View this post on Instagram

În centrul Bucureştiului stă, nebănuită, clădirea care a fost binecuvântată de prezența – şi condeiul lui #MihaiEminescu în 1880-81. Acum câțiva ani, jos se servea mâncare chinezească, azi îşi desfăşoară activitatea un magazin Mega Image. #comemorare #15iunie #129anidelamoartealuiEminescu #embleme #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 15, 2018 at 6:13am PDT

Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele… ce reflectă – unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora.

Ştirile despre noi (despre români şi despre România), din afară şi din ţară, ne pun zi de zi în faţă o oglindă aşa-zis „obiectivă” – în fapt, de bâlci, care deformează – şi ne obligă să ne identificăm cu imaginea strâmbă reflectată în ea. În faţa „obiectivităţii” acestei oglinzi, iată, totuşi, şi imaginea subiectivă – în fapt, o privire cinstită – asupra noastră înşine şi a României. Le vom pune alături. Oglinda adevărată este uşor de aflat. Este cea în care te recunoşti.

Românul se trezeşte dimineaţa la patru şi se aşază la coadă la ajutoare europene

Românul se trezeşte la patru dimineaţă – cel mai adesea – şi pentru că intră în tură, face naveta, îi naşte o pacientă sau pur şi simplu îl sună un prieten care are nevoie de el.

Acelaşi român „ia cu asalt” hypermarketurile atunci când sunt reduceri sau în prag de sărbătoare, „scoţând din buzunar” sume din ce în ce mai mari de bani, în trend cu scumpirile. Românul „ia cu asalt”, fără discriminare, şi spectacolele de operă în aer liber, târgurile de carte şi vernisajele.

Dar pentru că nu-i ajunge teritoriul cucerit, românul „ia cu asalt” şi Europa, înspăimântând localnicii, jefuindu-i, răpindu-le locurile de muncă. Românul „invadează” Europa şi – sau cel mai adesea – ca superspecialist în reţele informatice, neurochirurgie, tehnologie nucleară, inginerie aerospaţială, restaurare de vitralii medievale sau te miri ce alte „nimicuri”.

Românul nu-şi respectă valorile

Românul poate că nu-şi respectă valorile, dar trăieşte cu ele şi prin ele zi de zi. Nu ştiu dacă francezul citează din Baudelaire, englezul din Shakespeare şi neamţul din Goethe aşa cum cităm noi (la bine şi la rău raportându-ne la ei) din Eminescu („mai am un singur dor”, „toate-s vechi şi nouă-s toate”, „somnoroase păsărele”), din Caragiale („două la primărie…”, „curat murdar”), din Preda (cu celebra poiană a lui Iocan). Dar dacă francezul, neamţul, englezul o fac, cinste lor! Pe ei nimeni nu-i acuză că nu-şi respectă valorile.

View this post on Instagram

Știm, viaţa vă zorește: aveţi facturi de plătit, proiecte urgente de finalizat. Treceţi zilnic, în grabă, pe lângă istorie. Recomandarea @matricearomaneasca: staţi o clipă şi meditaţi! #NichitaStanescu #poetroman #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 21, 2018 at 12:03am PST

Românul se înghesuie la moaşte

Asta, trebuie să recunoaştem, e ceva ruşinos. Sau nu neapărat? Mai ales dacă ne gândim că asta face parte din relaţia lui cu Divinitatea, singura lui speranţă, atunci când este disperat.

View this post on Instagram

Un studiu antropologic despre beneficiile și nocivitatea religiei este obiectul analizei unui material proaspăt pe @matricearomaneasca. Legătură disponibilă în profil. #religie #antropologie #societate #prejudecăți #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 15, 2018 at 1:46am PST

Românul e analfabet

Românul care nu e însă analfabet iese pe primele locuri la olimpiade internaţionale de informatică, latină, ştiinţe ale pământului, astronomie etc. etc. etc.

View this post on Instagram

Chiar dacă trăim în era publicității agresive și a manevrelor de marketing, acest lucru nu ne scutește de obligațiile anului 2018. Aflați de ce dintr-un editorial marca @matricearomaneasca Legătură disponibilă în profil. #editorial #CentenarulMariiUniri #România #patrimoniu #Istorie #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 19, 2018 at 7:33am PST

Românul e mioritic (un adjectiv care înseamnă tot ce e mai rău pe lume) şi, în loc să acţioneze, se resemnează

Românul a creat Mioriţa, deci e mioritic. Iar asta nu e dovadă de prostie, ci reflexia unui mod de a privi lucrurile altfel decât intrepid şi „cu ochii pe butelie”. Dacă cineva crede că a răspunde inevitabilului prin poezie şi visare înseamnă prostie şi îngălare, să şi-l imagineze pe ciobanul din Mioriţa alergând cu sufletul la gură la şeful de post să-l anunţe despre complotul pus la cale împotriva lui. Şi-ar fi ratat măreţia, iar poezia ar fi devenit o prozaică ştire de ora 17.50.

Românul e Mitică

Da, românul e Mitică, dar asta nu-i un mare defect pe care trebuie să ni-l ascundem jenaţi. Discuţia la o bere cu un prieten este una dintre cele mai mari capodopere (care din păcate rămân anonime şi nescrise – dar nu-i nimic, că avem destule) pe care românul le generează în mod spontan. Trecând de la Schopenhauer la fotbal, de la presupuneri despre geografia malgaşă la bancuri, de la cum se poate coloniza planeta Marte la „când o fi murit Alecsandri?”, discuţia poate rezolva toate problemele omenirii într-o singură, nesfârşită, după-amiază de vară. Românul e Mitică şi în acelaşi timp un om inteligent care apreciază rara plăcere de a avea cu cine discuta.

Românul e intolerant

Românul are prieteni unguri, evrei, nemţi şi de toate naţionalităţile, născuţi aici sau veniţi de aiurea, pe care-i invită cu maximă plăcere la el „la un pahar” ca să mai „schimbe o vorbă”. România are una dintre cele mai respectuoase politici pentru protejarea culturii minorităţilor din Europa, un „model” (n-o spunem noi, ci alţii) pentru alte ţări, vecine sau îndepărtate (model, din păcate, deloc urmat).

Românul are prieteni romi şi olandezi, catolici şi musulmani, pe care nu-i consideră din cauza asta prieteni de rangul doi, ci prieteni şi atât. Românul respectă diferitul, vrea să schimbe păreri cu cineva care-i altfel, vrea să-i înţeleagă viziunea de viaţă. Şi nu din curiozitate, ci pentru că îi place aşa, în mod gratuit, „corola de minuni a lumii”. Dar ăsta-i avantajul când ai de-a face cu cineva tolerant. Îl poţi face cum vrei şi-n toate felurile, chiar şi intolerant.

Românul e leneş

Românul e leneş, dar are printre cele mai puţine zile libere dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene. Da, dar asta înseamnă că munceşte zilele în care se duce la serviciu? Poate că nu. Dar, în mod ciudat, acelaşi român se duce să ajute la mutat când se schimbă sediul firmei; vine sâmbăta la serviciu; termină acasă o treabă urgentă de la lucru; stă peste program… şi toate astea, fără să-l plătească cineva.

Românul ia totul în râs, batjocoreşte totul şi e superficial

Românul râde când îi e bine şi când îi e rău şi are umor şi autoironie – forme supreme de inteligenţă şi de sensibilitate. A învăţat să folosească umorul ca armă infailibilă împotriva durerii şi a disperării, iar asta-l face să dăinuie mai bine şi mai demn decât l-ar ajuta şedinţele la psiholog.

Românul se îmbuibă cu produse tradiţionale şi ajunge la Urgenţe

Românul mănâncă produse tradiţionale de sărbători că aşa e tradiţia. Iar „îmbuibarea” este un exces ritual care face parte din scenografia sărbătorii, când totul e mai mult, mai gălăgios, mai altfel decât în viaţa de zi cu zi. Sărbătoarea însăşi reprezintă ieşirea din cotidian şi pătrunderea într-un spaţiu temporal rupt de obişnuit.

Fără sfârşit