Tag

emoție

Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste întrebări și la multe altele, la Întâlnirile Matricei, în seara de 28 mai 2019. Scarlett este psihopedagog cu mare experiență, specialist în managementul emoțiilor, specialistă în ascultare și doula. Iată mai jos o parte din înregistrarea audio a conferinței și câteva extrase sub formă de text.

 

 

  • De cele mai multe ori, noi ca părinți ne temem de reacția la emoții. Reacția la emoție naște vulnerabilitate. Noi, adulții, suntem educați să ne gândim că această vulnerabilitate nu este bună. Și de asta ne gândim că este bine să nu o arate nici copiii noștri.
  • Ori de câte ori copiii își exteriorizează emoțiile, rugămintea mea este să le validați. Să le spuneți: Ai fost foarte curajos când ți-ai exteriorizat durerea. Faptul că ai spus-o pe un ton mai țipat în clasă, nu înseamnă nimic. Contează că ai fost puternic și ai reușit să-ți recunoști aceste emoții.
  • Este musai să-i învățăm pe copii că și curajul emoțional este tot curaj.
  • în momentul în care se creează o competiție între frați sau între taberele din clasă, fetele vor încerca să fie puternice, să nu exteriorizeze. De ce? Pentru că li s-a spus că sintagma ”ca o fată” arată o inferioritate: alergi ca o fată, arunci ca o fată, joci ca o fată.

 

Scarlett Onică, în Agora Matricei Românești

Scarlett Onică, în Agora casei Bulboacă și Asociații

 

  • Eu recomand foarte mult serile de familie. Sunt seri în care mama și tata pun totul pe stop, se uită la ceas și-și spun: am o jumătate de oră, dar această jumătate de oră o voi folosi la maximum pentru el, pentru ea sau pentru ei. Încercați să oferiți tot ce-și doresc în acea seară, de la bunătăți, la confort emoțional. Să simtă că sunteți acolo numai și numai pentru ei. Și indiferent ce spun, chiar dacă spun vorbe nepotrivite sau etichetări sau taxări, nu folosiți acel moment de seară în familie ca să educați în sensul de a atrage atenția. Lăsați-i să spună ce vor, pentru că numai atunci veți afla ce este în ei și cu ei cu adevărat.
  • Acum ne luptăm în școala românească pentru ca să fie cel mult 25 de copii într-o clasă, dar e bine să știți că idealul unui grup este de 40 de copii cu doi dascăli. Pentru că acolo copiii găsesc multe zone de armonizare și rearmonizare. Dacă sunt 17 copii într-o clasă, iar 15 sunt împotriva ta, iar al 16-lea nu face decât să citească tot timpul în pauză, atunci tu nu te regăsești în nimeni. În schimb, într-un grup mare ai la cine să te duci, ai cu cine să comunici, ai cu cine să te armonizezi și să te conectezi.
  • Ce se întâmplă atunci când nouă ca părinți nu ne place deloc de educatoarea sau învățătoarea copilului nostru: chiar dacă de fapt copilului îi place de învățătoare, o să-i transmitem prin mimică, prin gestică, faptul că lucrurile nu stau bine acolo. Și o să rupem firele dintre ei.
  • Există o tendință de a arăta susținere fetelor în dauna băieților. Le spunem fetelor: Lasă-l, e băiat, la ce te aștepți!, Lasă-i, știi că băieții sunt needucați și răutăcioși! Eu vă recomand, atunci când este un moment delicat, să-i oferim fetiței doar ascultare, să aducem în prim-plan cuiul durerii ei. Iar când ea îi aduce în discuție pe ceilalți, să o potențăm pe ea. Încercați să nu rostiți voi cuvintele grele. O va face copilul, atât timp cât știe că nu va fi amendat pentru asta.
  • Vreau să le dau tuturor celor prezenți, inclusiv mie, o temă: să pregătim pentru 1 Iunie un mic discurs adresat copiilor noștri, în care să le spunem ce sunt ei pentru noi. Pe lângă dulciuri, pe lângă cadouri, îmi doresc să le dăruim și aceste cinci minute în care le spunem copiilor noștri doar ce sunt: Ești minunată că îți dorești atât de multe lucruri pentru care știu că-ți cauți resurse. Ești minunat ori de câte ori vrei să încerci lucruri noi. Și propozițiile trebuie să continue: Ești important pentru mine pentru că…; Vreau să fii mândru de tine din cauză că…. Acest discurs are o condiție: nu-i conține pe dar și pe însă, nimic adversativ.

 

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

 

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

 

Fiica_2

 

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

 

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

  • Sunt mândru de tine!
  • Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
  • Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
  • Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

 

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

 

Fiica_3

 

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

  1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
  2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

  • „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
  • „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

 

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

  • „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
  • „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

 

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

 

 

 

Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.

De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.

Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.

Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.

Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.

În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile

Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.

Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.

Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.

Octav – clip de prezentare

E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.

Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul

Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.

„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.

“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.

 

Foto deschidere: captură Octav

O elevă româncă scrie despre viață și experiențele ei care ne-au blazat, transformându-ne în „retardați emoțional”… 

Suntem o societate plină de retardați emoțional! Da, da, ai citit bine, exact asta am scris și-aș putea să o mai scriu iar, și iar, și iar… Pââână la nesfârșit (sau cel puțin până când voi trezi măcar câțiva oameni la realitate) și-am să-ți explic și de ce.

De când mă știu (sau aproape de când mă știu), pentru oameni fericirea stă în portofel, în parcare sau în oricare alt loc ce depinde de puterea financiară a fiecăruia. Însă acest lucru a devenit tot mai dezamăgitor și chiar dezgustător, dacă mă vei întreba pe mine. De-a lungul unui bulevard sau a străzii oricărui oraș din această lume, îți garantez că vei zări doar oameni plictisiți, stresați, nervoși, vorbind la telefon sau mergând în ritm alert și neatent către o destinație ce probabil nu le garantează fericirea, liniștea sau armonia minimă de care o ființă umană depinde pentru a supraviețui. Acest lucru se întâmplă pentru că toți am ajuns retardați emoțional! Și nu spun asta pentru că vreau să te judec sau pentru că în momentul de față n-am ce face mai bun cu timpul meu decât să-ți povestesc ție ceea ce-mi trece prin minte, ci probabil o fac sperând că într-o zi, cineva va citi asta cândva și va fi de acord cu mine, iar pe el / ea lumea îl va asculta, putând să schimbe ceva.

Ești tu, oare, cel ce ai vrut să fii de la bun început? Sau ai devenit un monstru pe care ți-e frică să-l privești zilnic în oglindă?

Sună trist și rece când cineva spune lucrurilor pe nume, așa-i? E și mai dur să te gândești la acest subiect în ansamblu, cu gândurile răstălmăcite, lăsate pradă demonilor, tulburării obsesiv-compulsive create de setea de avuție ce te distruge zilnic tot mai mult. Ești tu, oare, cel ce ai vrut să fii de la bun început? Sau ai devenit un monstru pe care ți-e frică să-l privești zilnic în oglindă? Vei avea vreodată curajul să schimbi ceva în această viață a ta? Sau iar vei arunca, pasiv, vina pe soartă, sperând ca timpul să le rezolve pe toate? Dar știi, aici poate că greșești, or eu îmi permit să te contrazic. Însă deși tu nu ești aici, eu te văd, zilnic, poate chiar de mai multe ori pe zi, și știu că tu, la fel ca mine, ai visat, atunci când erai mic, să fii mare, să poți să fii independent.

Un suflet de sticlă va crăpa în fața frustărilor

Dar ghici ce?! Acum fugi de asta! Pe zi ce trece te «fentezi» singur, alergând prin cotloane noi ale vieții, alergi fugărit de propriile vechi dorințe, speriat că într-o zi nu vei mai avea puterea să lupți contra ta și vei capitula, înnebunindu-ți propria nebunie. Ce vei face? Nimic, probabil. Ca și până acum, de fapt. Sufletul tău de sticlă va crăpa în contact cu toate acele frustrări pe care, la final de viață, le vei descoperi. Iar acum, pentru a-ți repeta și eu greșelile, ce trebuie să fac? Mă vei ajuta? Sau mă vei duce unde mâhnirea va avea gust de nectar și mă vei abandona și pe mine, așa cum ai făcut cu restul oamenilor, scumpă societate? Căci eu, de fapt, cu tine vorbesc.

Nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva, însă aș vrea să-ți mai adresez o intrebare: «Tu ești un retardat emoțional?»

Ai puterea de a-ți asuma responsabilitatea la care ai visat atâta amar de vreme. Achită măcar daunele vieții pentru care ai plătit în mod direct, apoi descătușează-te, tu, societate retardată emoțional! Însă, dacă totuși nu am reușit să te conving prin cuvinte simple pentru a-ți transmite un mesaj cu un puternic impact emoțional, doar imaginează-ți o viață fără prejudecăți, datorii, tristețe și fără umilință. Acum, aș vrea să mai stăm de vorbă, dar se face târziu. Totuși, nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva, însă aș vrea să-ți mai adresez o întrebare: «Tu ești un retardat emoțional?».

Sursa foto: blogspot.com

AUDIO Psihopedagogul Scarlett Onică, la Întâlnirile Matricei, despre cum să ne comportăm în fața emoțiilor puternice ale copiilor noștri și cum îi ajutăm să treacă peste trăirile negative intense

30 Mai 2019 |
Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste...