Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

emoție

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

 

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

 

 

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

 

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

 

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

 

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

 

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

 

 

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

 

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

 

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

 

Măriuca are 4 ani. Și uneori se supără tare. Sau mai puțin tare. Sau foarte tare.

Și chiar nu știe exact să vorbească despre ceea ce simte.

Și asta vine cu o stare iritantă de frustrare și amărăciune.

 

Tatăl ei se așează lângă ea și îi spune cu blândețe:

-Uite, mai devreme, când te-ai supărat ce simțeai? Simțeai să țipi așa, ca un leu-paraleu?

-Da, da!

-Uneori, când ne supărăm, suntem furioși, știi? Și emoțiile plăcute și cele neplăcute sunt tot ale noastre. Hai să vedem ce e de făcut data viitoare când te simți așa…

 

În altă zi, mama Măriucăi o ajută:

-Oare acum supărarea e așaaaaaa de mare (și depărtează sugestiv palmele) sau așa (și apropie sugestiv palmele)?

-Cred că așa, stabilește Măriuca, suspină și privește în ochii mamei.

-Hai să vedem ce e de făcut acum, o încurajează părintele ei.

 

 

Peste o săptămână, când Măriuca iar dă de greu în exprimarea emoțiilor ce o inundă, părinții folosesc jucării ca sprijin:

-Oare de ce este bufnița tristă? Crezi că pentru că azi nimeni nu s-a jucat cu ea azi? Sau…? Tu ce i-ai spune dacă ai vedea-o așa supărată? Cum crezi că ar ajuta-o cuvintele tale? Hai să vedem cum putem face asta!

 

În altă zi, tatăl ei începe să spună povești de când era mic el:

-Uite, ți-am zis că atunci când eu eram cam de vârsta ta eram foarte gelos pe verișorul meu? Și asta mă supăra, mă înfuria? Mi se părea, la orice vizită la el acasă, că avea cele mai frumoase jucării pe care nu dorea să le împartă cu mine… Ai simțit și tu vreodată starea asta?

 

Copiii, în special cei mici, pot fi vulnerabili în fața emoțiilor necunoscute din diverse motive. Este important să înțelegem cum să-i sprijinim și să-i ajutăm să gestioneze aceste emoții.

 

E important să îi încurajăm să vorbească despre ceea ce simt și să ne asigurăm că înțelegem în mod sincer preocupările și emoțiile lor. Copiii au nevoie de stabilitate și rutină. Un program regulat, care să includă momente de odihnă, joacă și mese poate reduce anxietatea asociată cu necunoscutul. Copiii învață mult din observarea adulților. Demonstrând cum se gestionează emoțiile în mod sănătos și constructiv, vom oferi un model pozitiv pentru ei.

 

Mereu, mereu, copiii au nevoie de un mediu în care să se simtă în siguranță. Trebuie să știe că pot veni spre noi cu orice problemă și că vom fi acolo pentru a-i sprijini.

 

 

Să încurajăm exprimarea artistică: desenul, pictura sau chiar scrierea creativă pot fi modalități eficiente prin care copiii pot exprima emoțiile pe care poate nu le pot articula în cuvinte.

Este o metodă ce mereu e bine să fie ținută la îndemână.

 

Poate că fiica voastră este azi vulnerabilă. Poate că fiul vostru se simte expus și fără apărare, fără suport.

 

Când îi abordăm așa (așa cum am povestit mai sus), punem copilul pe un ,,scaun” metaforic și ceea ce el simte, pe altul. Și atunci el poate vedea totul mai clar, poate răsuci faptele pe toate părțile, poate cântări simțiri, emoții, trăiri.

 

Îi putem ajuta pe copiii noștri să găsească soluții, să se poată depărta singuri de zone cu negură și să se conducă pe ei înșiși spre lumină.

 

 

 

Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați reușit?”, ,,Voi chiar nu aveți probleme!”, ,,Ce le-ați făcut?”, ,,Cum i-ați ținut în frâu?”, ,,Ce secret aveți?”

Cei doi părinți de băieți se uită întrebători și realizează că nu a fost nicăieri niciun secret și niciun frâu și nicio pedeapsă și nicio recompensă… Au fost discuții multe ,,de familie” și mai ales multă răbdare!

Atunci când acești doi părinți au discutat despre cum ar fi potrivit să își crească fiii, au respectat câteva lucruri simple, mereu:

 

I-au ajutat să își înțeleagă emoțiile

Întotdeauna s-au ghidat după ceea ce simțeau că este bine și nu despre ceea ce societatea împământenise. Și-au dat seama că multe dintre stereotipiile numite des: ,,băieții nu plâng”, ,,băieții sunt duri”, ,,băieții nu arată niciodată ce simt” pot fi represive, adevărate ,,bombe cu ceas”, pe termen lung. I-au ajutat să își numească emoțiile, să le înțeleagă, să nu se rușineze când sunt cuprinși de ele. Ca rezultat, băieții au crescut în armonie și acceptare cu toată gama de emoții și sentimente și au reușit mereu să aibă o bună relaționare pe verticală și orizontală.

 

I-au ajutat să dezvolte empatie

Antonia și Mihai au crezut mereu că dacă își vor ajuta fiii să înțeleagă cum se simte celălalt, îi vor face atenți la nevoile celor din jur, vor fi prieteni buni, frați buni, soți și tați buni.

I-au încurajat mereu să se pună în papucii celorlalți, să se gândească ,,cum ar fi dacă…”, să vadă lucrurile și din celălalt colț.

 

Le-au ținut mereu sus stima de sine

S-au gândit mereu acești doi părinți: cum arată bărbații pe care noi îi admirăm? Au stima de sine ridicată. Și atunci au știut că acesta este un dar de zidit în băieții lor. I-au susținut să crească încrezători, competenți, demni, verticali.

Le-au menționat mereu laudativ eforturile, dăruirea și finalitatea și s-au concentrat mai puțin pe talente.

Nu i-au etichetat, nu i-au băgat în mulțime și s-au ferit tot timpul de sintagma ,,băieții sunt băieți…”

Au pus accentul pe ceea ce aveau fiii mai bun și nu pe ceea ce puteau uneori mai puțin.

 

 

Au vorbit des despre Respect

Au fost conștienți de faptul că respectul se câștigă, nu se impune. Au arătat respect, chiar atunci când băieții erau mici, și au cerut respect.

Au avut limite puține dar ferme. Au vorbit des despre consecințe și le-au aplicat după ce s-au convins că băieții le-au interiorizat.

Ei înșiși s-au purtat mereu într-o manieră grijulie, au vorbit despre limite depășite și despre limitări nepotrivite, au exersat ,,calea de mijloc”. I-au învățat pe băieți să asculte mereu ambele părți, să gândească înainte de a acționa, să se bucure fără a răni granițele celor din jur.

 

Le-au arătat băieților afecțiune

Nu. Băieții nu se sărută doar în somn! Și Antonia și Mihai și-au arătat mereu dragostea pentru fiii lor, verbal și non verbal. I-au îmbrățișat și s-au jucat cu ei. S-au suplinit mereu, ca părinți, pentru că și-au dat seama că o mamă își poate cu siguranță ajuta fiul să devină un bărbat bun, afectuos, empatic, însă un tată îi poate arăta până la capăt, cu subiect și predicat, ce înseamnă asta.

Doi băieți buni, adolescenți, împărtășesc mereu bucăți din viață cu părinții lor. E înțelegere, respect, afecțiune, empatie, emoție exprimată în orice zi în această familie. Și este timpul ca exact ce se petrece în această familie să se petreacă și în familia ta!

 

M-am dus în zona de start așezat undeva între optimism și îndoială. Cu o săptămână înainte fusesem răcit bine de tot. Febră, frisoane, stomac stricat și sinuzită activată. Vineri nu mai aveam nici un simptom, în afară de discreta amețeală a convalescenței. Așa că am decis că nu voi da înapoi de la primul meu semimaraton montan. Sâmbătă, după cum ziceam, eram echipat și turat să termin cursa în  trei ore și jumătate. Mi se părea a fi un timp rezonabil pentru cineva pregătit să pună presiune și să nu dea înapoi de la suferință.

Am plecat alături de ceilalți la ora nouă, iar prima parte a traseului, o ascensiune de vreo mie de metri altitudine, mergea cum trebuie. Aveam senzația că îmi ieșea perfect tactica gândită. Urcasem alert, fără să alerg, pentru a-mi conserva energia pentru a doua jumătate a traseului, pe plat și coborâre. Doar că exact înainte de ieșirea în golul alpin mi-am simțit ficatul, iar pulsul zbura dincolo de limitele știute. M-am oprit, am băut apă, am admirat peisajul, am respirat câteva minute și am plecat mai departe.

Când am ajuns în zona de plat fals am început să alerg ușor. Iar la scurtă vreme m-am lovit de surpriză crampelor musculare. Cvadricepsul femural se întărise și mă țintuia în locul în care mă aflam. I-am vorbit frumos și am masat zona dureroasă cu bățul de trekking. După câteva minute alergam din nou. Doar că mi-era teamă să nu mai apară o altă crampă, simțindu-i prezența acolo, imediat după colțul efortului meu. Alergam, dar parcă nu mai era alergatul meu.

 

Limitele și încurajările

Acela a fost momentul în care am simțit ce înseamnă o încurajare. A venit de la un tip la vreo patruzeci și ceva de ani, care stătea în zona vârfului Zăganul pentru a-i încuraja pe participanți. Când a ajuns în dreptul meu a bătut palma cu mine și mi-a zis un ”Bravo! Hai, ai ajuns până aici! E foarte bine!”. Mă surprinsese faptul că atunci când am bătut palma el parcă primisem o injecție cu energie. Literalmente, fusese așa un jvânc încât mi-am zis ”aha!, deci asta e treaba cu încurajările!”. Era ceva ce nu simțisem în cei opt, nouă ani de basket de performanță. Era ceva care venea de la cineva care știa cât de prețioasă este o încurajare făcută cum trebuie. Abia la final mi-a picat fisa că acel cineva fusese Tibi Ușeriu.

Cu puțin înainte de jumătatea cursei a venit momentul crizei. După alte două opriri provocate de crampe musculare mi-am dat seama că nu mai aveam cum să termin în timpul propus. În acel moment, pentru câteva clipe trăite în degringoladă interioară, mi-am pierdut motivația. Nu mai vedeam nici un sens pentru care ar fi meritat să continui cursa. Aveam doar perspectiva unor dureri îndurate fără mulțumirea atingerii obiectivului.

De ce să o mai fac?!

Ce sens mai avea toată suferința asta?

Însă, după câteva pași puși din reflex unul în fața celuilalt a început să curgă prin venele mele un alt motiv, mai apropiat de mine, mai al meu. Am să dau tot ce pot din mine și voi alerga astfel încât la final să știu că am făcut tot ce am putut în condițiile date. Am simțit că mă dezpleticesc și că am din nou pentru ce să alerg.

În plus, după câteva minute mintea mi-a fost locuită de gândul că la finish aveau să mă aștepte Monica, iubita mea, și Sânziana, fetița mea. Gândul acesta mi-a umplut ochii de lacrimi. Mă întorceam la ele, iar emoția reîntâlnirii după tot calvarul acesta era copleșitoare.

Mi-am continuat alergarea învățând să trec peste toate crampele care se instalau cu generozitate. Mă opream, masam, îmi urlam pe interior durerea, simțeam că se desface mușchiul, continuam.

Și în a doua jumătate a cursei am primit cu multă bucurie toate încurajările care veneau de pe margine. Când ai nevoie de ele, chiar îți prind bine.

Așa am ajuns la final, cu o oră peste ceea ce îmi propusesem. Alergasem fără oprire ultimii cinci kilometri, Sânziana m-a văzut de departe, a venit la mine, ne-am luat de mână și am trecut împreună linia de finish. Am ajuns la Monica, eram fericit, ne-am luat în brațe și nu știam ce să îi povestesc mai întâi.

 

Abandonul și momentul recalibrării interioare

Eram fericit și pentru că trecusem peste momentul morții de la jumătatea cursei, atunci când gândul negru al renunțării pulsa cu putere. Mi-am dat seama că el fusese acolo pentru a mă ajuta să recalibrez. Cu el murea un obiectiv exterior mie. Unul care nu ținea cont de mine și de contextul meu. A fost moartea limitei de trei ore și jumătate. Și nașterea unei ținte mult mai autentice, pentru că era mult mai a mea. Să termin cursa știind că am dat tot ce am putut. Asta am și făcut.

Cursa asta este o bună imagine pentru ceea ce se poate întâmpla de-a lungul unui an. La început, la startul Anului Nou, sunt stabilite obiectivele, vreau să-urile următorului an. După care, în primele luni, încercăm să ne ținem de planul făcut pentru atingerea lor. O perioadă, lucrurile pot merge chiar bine.

Doar că, la un moment dat, apar greutățile, suferința, frustrările. Nu mă refer la suferința inerentă oricărui efort, ci la acel prea mult care ne poate coborî în Văile Morții interioare. Acela este momentul în care ceva din noi se poate frânge. Dacă nu folosim momentul acelei depresii ca pe un prilej de resetare interioară, de fine tuning al obiectivelor, de îngropare a tot ceea ce ne este exterior nouă în ele și de acceptare a unor ținte care au mai mult de-a face cu noi și cu ceea ce putem, riscăm să abandonăm totul.

Dar momentul greului și al depresiei cu care acesta vine nu este unul al abandonului, ci unul al corectării și al rafinării planului inițial. Este nevoie ca acesta să moară pentru ca, uneori la jumătatea drumului, un plan mai potrivit pentru noi să se nască.

 

Încurajările, transfer de energie

De asemenea, încurajările sunt aur curat pentru energia vitală. Încurajați-i pe cei din jur atunci când acestora le este greu. Și cereți-le acestora să vă încurajeze atunci când simțiți că aveți nevoie de energie de la ei. Vă amintiți de secvențele acelea cu atleți care, înainte de a sări, de a sprinta sau de a alerga cer publicului o doză bună de încurajare? De ce le mai multe ori nu este vorba despre spectacol, ci despre transfer de energie.

Am văzut un scurt clip în care, în cadrul unui concurs din Japonia, un puști de vreo șase ani se chinuia să sară peste un fel de capră. Își lua avânt, alerga, sărea, dar nu reușea să treacă peste. La a cincea încercare deja plângea. Acela a fost momentul în care profesorul a chemat clasa și cu toții s-au așezat în jurul puștiului. Propriu-zis au făcut grămadă peste el, l-au adus în centrul lor. Iar de acolo i-au strigat niște cuvinte de încurajare sacadate, ritmate și pline de forță. Puștiul și-a șters lacrimile, a sprintat și a zburat peste capră. Încurajările contează.

 

Emoția trebuie ascunsă?

Nu în ultimul rând, e important să ne dăm voie să trăim emoția reîntâlnirii cu celălalt. Să ne dăm voie să plângem bucuria gândului întâlnirii cu cei dragi și tristețea trecerii peste amar de dureri și frustrări. Emoțiile înseamnă energie. Adesea suntem învățați să le inhibăm, mai ales când ne este greu, pentru că ele ne fac vulnerabili. Însă emoțiile vin cu o imensă resursă de energie. Contactul cu ele ne poate dinamiza. Nu este vorba despre a ne lăsa copleșiți de ele, ci despre a fi în contact cu ceea ce ele ne aduc. Dorul, mânia, iubirea, furia, frustrarea, tânjirea, recunoștința. Sunt combustibili pentru mișcarea noastră interioară.

O cursă seamănă în multe feluri cu viața noastră, fie și cu parcursul unui an. De asemenea, te învață multe despre această viață. Se spune că pe cât este de lungă o cursă, pe atât ai șansa de a suferi mai mult, de a muri mai mult, de a renaște mai mult și de a învăța mai mult. Totul este să o alergi, nu să te gândești de pe margine doar la cum ar fi să o alergi.

 

 

”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul. Să fie el cel care face un pas în față cel dintâi. Vreau să rupă norii”.

Cosmin afirmă des și cu putere cuvintele acestea ori de câte ori are auditoriu. Cu siguranță își dorește un fiu cu încredere în forțele proprii și cu instrumente de rezolvare a situațiilor la îndemână. Însă îndemnul său sună mereu așa: ”nu trebuie să îți fie frică, înțelegi?”

 

Frica e o emoție de bază, absolut necesară supraviețuirii

 

Să nu le fie frică? Asta ne dorim pentru copiii noștri?

Dar frica e o emoție de bază, elementară, absolut necesară pentru supraviețuirea noastră! Dacă o căprioară rămâne să doarmă liniștită la marginea pădurii când toată turma o ia la goană, va fi atacată și mâncată de lupi.

Militez pentru a-i susține pe copii să devină curajoși. Mai degrabă decât neînfricați. Este o nuanță aici: vreau să cearnă informația, vreau să fie cu garda sus atunci când trebuie.

Este bine să ținem la un nivel înalt încrederea în sine a copiilor. Puterea pe care o au atunci când știu că au făcut un lucru, le-a ieșit și le va mai ieși iară.

Copiii spun că atunci când au simțit frică și totuși au acționat, au avut sentimentul că au făcut un act de curaj. Actul de curaj este diferit de sentimentul pe care îl ai în căutare de senzații tari.

 

Încurajare versus Condiționare

 

Este potrivit mereu imboldul pe care un părinte îl dă copilului pentru a duce la capăt lucruri de care se teme (cu sprijin sau fără). Altfel cum vom ajunge să încercăm noul?

Totuși, îi aud pe părinți rostind: ”să nu te temi!”; apoi îi aud amenințând  și condiționând ”dacă nu faci x lucru, te las aici, nu te mai iau cu mine niciodată, te dau moșului”.

Aici se creează o confuzie foarte mare.Și când facem o afirmație, și când o facem pe cealaltă, noi vrem să ajutăm, să corectăm, să atragem atenția. Totuși, enunțăm idei ce se bat cap în cap puternic, ce creează stări confuze, teamă și presiune.

”Care sunt așteptările?”-se întreabă copilul. ”Cum să nu mă tem dacă voi fi părăsit”? Sunt împins să fiu curajos și apoi când eu chiar cred că am fost, sunt numit ”nesăbuit”, sunt întrebat ”la ce te-ai gândit când ai făcut asta”?

 

Pro siguranță elementară și pârghii pentru înfrângerea temerilor

 

Să fim lângă fiii și fiicele noastre. Să le oferim un model al spiritului aventuros în condiții de siguranță. Să ne cățărăm cu ei, să alunecăm pe tobogan cu ei, să sărim de pe gard cu ei; să le arătăm celor temători că ”este în regulă” iar celor nesăbuiți ”cum se face”.

Este bine să evităm mereu să prezicem viitorul: ”o să cazi” va fi înlocuit cu ”există posibilitatea să cazi”. Vor ateriza în picioare în 85% din cazuri și vor dori să îți arate că nu ai avut dreptate. Remarca ce începe cu ”există posibilitatea…” îi pune în gardă și îi face atenți la propriile lor gesturi.

 

Atent la cuvinte. Așa a devenit Cosmin. Atent la cum își încurajează fiul și la exemplul pe care i-l dă. Puternic lângă fiul său. Vigilent cu înțelesul vorbelor, încântat în reușite și încurajator în eșecuri. Fără grimase de deziluzie. Fără comparații și cu multe povești în care lucrurile ies bine uneori din a doua sau a treia încercare. Apreciindu-și fiul pentru că este un temerar, un consecvent, un neobosit.

Tată și fiu, unul lângă celălalt.

 

 

Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

 

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

 

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

 

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

 

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

 

 

Mihaela avusese o zi absolut grozavă. Totul îi mersese bine la birou, obținuse sponsorizarea pentru proiect, cafeaua fusese minunată, prinsese loc pe scaun în metrou și la dus și la întors. Iar acum, budinca de orez cu vanilie ieșise perfect! Își aștepta fiul foarte fericită. Nerăbdătoare chiar! A simțit că ceva nu este în regulă de cum s-a învârtit cheia în broască. Și apoi ușa s-a trântit. Scurt și cu obidă. Cătălin era vădit supărat și avea niște bolovani mari, deși invizibili, pe umeri. Și cât își dorise Mihaela o seară veselă și liniștită! ”Cum să-l ajut? Cum să-l ajut? Aș vrea să îl fac să se înveselească imediat….” Așa se agita gândul mamei.

 

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri

Am vrea uneori să rezolvăm instant situațiile copiilor noștri. Să nu îi lăsăm să simtă greutăți. Și noi am avea mai puțin de lucru cu ei, nu-i așa? Le spunem că ”nu-i nimic”, că ”nu contează”, le dăm un sfat-șablon, le comunicăm că știm noi că totul va fi bine și că soluția ideală e ”aceasta”. Vom face noi maine, ne vom scuza noi la diriginte, vom vorbi noi cu mama colegei. Și o vom desființa pe profa care pare că ne urăște fiul adolescent.

Însă nu aceasta este calea.

 

Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trăit-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr

 

Ca părinți, considerăm că este pe deplin responsabilitatea noastră să rebalansăm ”cheful de viață”, ”starea de bine” în copiii noștri. Cât mai repede posibil.

Cu ocazia aceasta îi privăm de oportunitatea de a ști ce e de făcut când sunt singuri și iritați sau furioși la sfârșitul unei zile de tabără sau după o zi de școală în care lucrurile nu au mers ca pe roate. Când încercăm să rezolvăm tot pentru copii, ei nu vor avea posibilitatea să învețe să se descurce singuri cu temerile și situațiile critice.

 

Acasă este locul de siguranță

Copiii își permit să fie supărați, nervoși, furioși acasă, pentru că acasă este locul de siguranță. Aici au confort emoțional, aici se așteaptă să nu fie judecați, aici pot da măști jos. Au zâmbit frumos 7 ore la școală. Au fost politicoși cu profesorii și nu și-au îmbrâncit colegul deși, pe undeva, merita. Au răspuns ridicând mâna cu cotul îndoit și nu și-au amintit ce înseamnă ”emerit” la testul de la română. Și-au auzit colegii pufnind la răspunsul de la fizică, s-au împiedicat la sport și s-au ridicat cu demnitate deși îi durea încheietura. E epuizant!

 

…privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare…

 

Și iată-i intrând pe ușa casei, scanați din prag de ”privirea de mamă” care le studiază microexpresiile și rictusul gurii și postura, ca să fie convinsă că a fost o zi bună. Sau nu. Pare o invazie în spațiul lor mic în care caută să se refacă. Copilul vrea doar să nu fie văzut. Să fie lăsat în pace. Dacă îl grăbim, putem să îi dăm impresia că situația pe care a trait-o e mai mare și mai grea decât este într-adevăr. Sau că ei nu sunt în stare să o rezolve prin propriile puteri.

 

Să numim corect ceea ce ei trăiesc

Sfatul meu este să îi ascultăm și să numim corect ceea ce ei trăiesc: ”cred că testul de la matematică de azi chiar te-a solicitat”; ”pare că acest conflict cu Andrei chiar te macină”.

Dacă se vor simți ascultați, dacă le vom transmite că le vedem emoțiile copleșitoare și că suntem lângă ei, se vor liniști și se vor relaxa sub privirea noastră ce nu scormonește și nu pune întrebări apăsătoare.

 

Mihaelei îi este foarte greu să simtă durerea, frustrarea, neputința lui Cătălin. Însă știe că îl va ajuta să o audă cum îi spune că așa cum un sentiment înălțător dispare, la fel se disipează și unul greu și împovărător. Nimic nu durează o veșnicie. Totul se petrece acum, în acest moment și nimic nu este pentru totdeauna: ”toți avem zile mai grele”, ”a fost doar un singur moment greu”, ”tot ce a fost greu va rămâne al zilei de azi; mâine e o zi cu lucruri bune”, ”îmi pare rău că azi/acum te simți rău”.

Îi dă azi ocazia fiului ei să remarce singur că este doar o conjunctură în câmpul bogat al vieții cu minuni.

 

 

Era nouă seara și ne întorceam după o tură de o zi la munte. Urcasem și coborâsem suficient încât să fantazez îndelung la întinderea mea în pat. Imediat după Comarnic am remarcat ambuteiajul instalat în sensul de mers către Brașov. Cum înspre București era liber și înaintam fără întreruperi, mi-am dat seama de enormitatea situației după câteva secunde bune de mers cu mașina.

 

Drumul furiei

Era vineri noaptea și nu dădeam de capătul cozii. Priveam mașinile oprite și, la un moment dat, am realizat că era mai lungă decât e de obicei în timpul zilelor de weekend, atunci când, oricum, ea este foarte mare. Ținea cam până la intrarea în Cornu, cea dinspre Câmpina. Altfel spus, șirul de mașini era foarte, foarte lung, de vreo zece, unsprezece kilometri. În câteva secunde am trecut de la stupefacție la furie. Cum este posibil ca, după atâția ani de blocaje rutiere pe Valea Prahovei, după ce toate marile partide s-au succedat la putere, să fim martorii unei impotențe administrative cronicizate?

 

De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema

 

În timp ce scuipam napalm verbal și îmi spuneam că fie și pentru asta merită să îi votezi pe noii veniți, în timp ce ziceam că mai că m-aș înscrie în partidul care va avea curajul să își asume ca unic program de guvernare rezolvarea națională a infrastructurii rutiere și susținerea transportului alternativ pentru mediul urban, mi-am spus că, totuși, ar fi bine să mă liniștesc. E păcat să avariez isihia primită în dar pe munte și nici nu pot rezolva mare lucru scuipând foc și pucioasă la volan.

 

În spatele deciziilor noastre stă nu doar datoria, ci și emoția

Bun!, a continuat gândul, și pentru că acum mă voi liniști, în scurtă vreme nici că-mi va mai păsa de această problemă. Cel puțin, până la următoarea ciocnire de ea. În fond, pare că la noi principala metodă de a te confrunta cu o chestiune publică de care suntem afectați din când în când este aceea de a te enerva cumplit, de a-ți cânta mânia ce te-aprinse ca pe-Ahil Peleianul, fără a mai trece și la fapte. Nici mie nu-mi este străin acest mod de a fi.

Ești luat pe sus de o emoție, cea a mâniei, arzi ca un meteorit pe cerul cuvintelor, iar dacă nu te controlezi, furia irumpe într-un act violent. Problema rămâne nerezolvată, însă te-ai aprins și i-ai biciuit precum a făcut Hristos cu negustorii din Templul din Ierusalim. De multe ori manifestarea furiei nu duce la găsirea soluției, la fel cum nici înăbușirea ei nu rezolvă problema. Pentru că, de fapt, înaintăm, rezolvăm, descoperim, inovăm, căutăm, schimbăm, înfăptuim, având în spatele deciziilor noastre nu doar datoria, ci și emoția, sau, kantian vorbind, sentimentul datoriei. De prin zorii modernității am crezut tot mai mult în autonomia intelectului, în suveranitatea rațiunii. Ne-am tot spus că, pentru a fi legitime, acțiunile noastre trebuie să fie golite de înclinații subiective, astfel încât să fie așezate doar sub imperiul universal al rațiunii. Ideea era ca maxima subiectivă a acțiunilor noastre să poată fi gândită ca lege universală și, deci, obiectivă.

 

În ce relație suntem cu propriile noastre emoții

Altfel spus, un fel de ceea ce ție nu-ți place, celorlalți nu le face. Emoția a glisat imperceptibil spre rațiune. Iar noi am devenit din ce în ce mai înstrăinați de registrul sentimentelor, dacă fusesem vreodată familiari cu ele. Iar asta s-a întâmplat până într-acolo încât savantele noastre capete intelectuale au sfârșit prin a fi purtate de infantile trupuri emoționale. Vorba unui practician de Aikido pe care l-am întâlnit cu ceva vreme în urmă, europeanul s-a baricadat în cap, iar de la gât în jos nu mai știe de el. Cel mult este în vizită în corpul său. Iar cu emoțiile este la fel, pentru că sediul acestora este în acest corp de care noi am uitat. El este cel care ne mișcă, iar mișcarea lui este dictată nu doar de rațiune, ci și de emoții.

 

Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele,  de încărcătura lor

 

”Emoție” vine din franceza ”émotion”, derivat din franceza veche ”emouvoir”, care se trage din latinescul ”emovere” care înseamnă ”a mișca în afară”, ”a îndepărta”, ”a agita” și care vine din rădăcina proto-indo-europeană *meue-, ”a îndepărta”. Emoțiile sunt, deci, cele care ne mișcă. Au un sens extatic, fiind cele cele care ne scot din noi, din inerția noastră interioară pentru a ne pune în mișcare. Când nu suntem alfabetizați cu universul emoțiilor, când emoționalitatea noastră este imatură, înghețată sau primitivă, avem două mari moduri de a acționa sub imperiul lor. Fie explodăm, fiind luați pe sus de emoții, fiind confiscați de ele. În astfel de momente acționăm de parcă nu am fi noi, așa cum spunem după ce ne revenim sau după ce ne venim în fire.  Fie nu reacționăm, pentru că nu simțim emoția, nu o trăim. Mai ales bărbații sunt crescuți cu ideea că ”băieții nu plâng”. Emoția este blocată undeva mai jos de gâtul nostru, prin diverse cotloane ale corpului. Nu putem controla venirea emoțiilor. Însă putem fi conștienți de ele, de încărcătura lor. Asta ne permite să le recunoaștem nu doar atunci când atingem acutele lor, de care suntem luați în posesie pentru o perioadă de timp. Ci în orice moment în care ele se manifestă, indiferent de intensitate. Să ne permitem să le trăim, știind că le trăim. Să acționăm, dându-ne seama de emoția care ne locuiește. De aceea, merită să ne facem timp pentru emoțiile noastre și, prin aceasta, pentru acțiunile care decurg din ele. Vom putea, poate, în acest fel, să avem o autostradă pe Valea Prahovei, nu doar o îndreptățită mânie de care suntem luați pe sus fără vreo consecință concretă asupra problemei.

 

 

Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste întrebări și la multe altele, la Întâlnirile Matricei, în seara de 28 mai 2019. Scarlett este psihopedagog cu mare experiență, specialist în managementul emoțiilor, specialistă în ascultare și doula. Iată mai jos o parte din înregistrarea audio a conferinței și câteva extrase sub formă de text.

 

 

  • De cele mai multe ori, noi ca părinți ne temem de reacția la emoții. Reacția la emoție naște vulnerabilitate. Noi, adulții, suntem educați să ne gândim că această vulnerabilitate nu este bună. Și de asta ne gândim că este bine să nu o arate nici copiii noștri.
  • Ori de câte ori copiii își exteriorizează emoțiile, rugămintea mea este să le validați. Să le spuneți: Ai fost foarte curajos când ți-ai exteriorizat durerea. Faptul că ai spus-o pe un ton mai țipat în clasă, nu înseamnă nimic. Contează că ai fost puternic și ai reușit să-ți recunoști aceste emoții.
  • Este musai să-i învățăm pe copii că și curajul emoțional este tot curaj.
  • în momentul în care se creează o competiție între frați sau între taberele din clasă, fetele vor încerca să fie puternice, să nu exteriorizeze. De ce? Pentru că li s-a spus că sintagma ”ca o fată” arată o inferioritate: alergi ca o fată, arunci ca o fată, joci ca o fată.

 

Scarlett Onică, în Agora Matricei Românești

Scarlett Onică, în Agora casei Bulboacă și Asociații

 

  • Eu recomand foarte mult serile de familie. Sunt seri în care mama și tata pun totul pe stop, se uită la ceas și-și spun: am o jumătate de oră, dar această jumătate de oră o voi folosi la maximum pentru el, pentru ea sau pentru ei. Încercați să oferiți tot ce-și doresc în acea seară, de la bunătăți, la confort emoțional. Să simtă că sunteți acolo numai și numai pentru ei. Și indiferent ce spun, chiar dacă spun vorbe nepotrivite sau etichetări sau taxări, nu folosiți acel moment de seară în familie ca să educați în sensul de a atrage atenția. Lăsați-i să spună ce vor, pentru că numai atunci veți afla ce este în ei și cu ei cu adevărat.
  • Acum ne luptăm în școala românească pentru ca să fie cel mult 25 de copii într-o clasă, dar e bine să știți că idealul unui grup este de 40 de copii cu doi dascăli. Pentru că acolo copiii găsesc multe zone de armonizare și rearmonizare. Dacă sunt 17 copii într-o clasă, iar 15 sunt împotriva ta, iar al 16-lea nu face decât să citească tot timpul în pauză, atunci tu nu te regăsești în nimeni. În schimb, într-un grup mare ai la cine să te duci, ai cu cine să comunici, ai cu cine să te armonizezi și să te conectezi.
  • Ce se întâmplă atunci când nouă ca părinți nu ne place deloc de educatoarea sau învățătoarea copilului nostru: chiar dacă de fapt copilului îi place de învățătoare, o să-i transmitem prin mimică, prin gestică, faptul că lucrurile nu stau bine acolo. Și o să rupem firele dintre ei.
  • Există o tendință de a arăta susținere fetelor în dauna băieților. Le spunem fetelor: Lasă-l, e băiat, la ce te aștepți!, Lasă-i, știi că băieții sunt needucați și răutăcioși! Eu vă recomand, atunci când este un moment delicat, să-i oferim fetiței doar ascultare, să aducem în prim-plan cuiul durerii ei. Iar când ea îi aduce în discuție pe ceilalți, să o potențăm pe ea. Încercați să nu rostiți voi cuvintele grele. O va face copilul, atât timp cât știe că nu va fi amendat pentru asta.
  • Vreau să le dau tuturor celor prezenți, inclusiv mie, o temă: să pregătim pentru 1 Iunie un mic discurs adresat copiilor noștri, în care să le spunem ce sunt ei pentru noi. Pe lângă dulciuri, pe lângă cadouri, îmi doresc să le dăruim și aceste cinci minute în care le spunem copiilor noștri doar ce sunt: Ești minunată că îți dorești atât de multe lucruri pentru care știu că-ți cauți resurse. Ești minunat ori de câte ori vrei să încerci lucruri noi. Și propozițiile trebuie să continue: Ești important pentru mine pentru că…; Vreau să fii mândru de tine din cauză că…. Acest discurs are o condiție: nu-i conține pe dar și pe însă, nimic adversativ.

 

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

 

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

 

Fiica_2

 

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

 

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

  • Sunt mândru de tine!
  • Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
  • Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
  • Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

 

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

 

Fiica_3

 

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

  1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
  2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

  • „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
  • „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

 

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

  • „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
  • „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

 

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

 

 

 

Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.

De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.

Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.

Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.

Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi “cu ajutorul” tehnologiei.

În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile

Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el “băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce “intră prin efracție” în sinapse demult închise.

Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.

Ajutat de “spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.

Octav – clip de prezentare

E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.

Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul

Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.

“Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.

“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.

 

Foto deschidere: captură Octav

O elevă româncă scrie despre viață și experiențele ei care ne-au blazat, transformându-ne în „retardați emoțional”… 

Suntem o societate plină de retardați emoțional! Da, da, ai citit bine, exact asta am scris și-aș putea să o mai scriu iar, și iar, și iar… Pââână la nesfârșit (sau cel puțin până când voi trezi măcar câțiva oameni la realitate) și-am să-ți explic și de ce.

De când mă știu (sau aproape de când mă știu), pentru oameni fericirea stă în portofel, în parcare sau în oricare alt loc ce depinde de puterea financiară a fiecăruia. Însă acest lucru a devenit tot mai dezamăgitor și chiar dezgustător, dacă mă vei întreba pe mine. De-a lungul unui bulevard sau a străzii oricărui oraș din această lume, îți garantez că vei zări doar oameni plictisiți, stresați, nervoși, vorbind la telefon sau mergând în ritm alert și neatent către o destinație ce probabil nu le garantează fericirea, liniștea sau armonia minimă de care o ființă umană depinde pentru a supraviețui. Acest lucru se întâmplă pentru că toți am ajuns retardați emoțional! Și nu spun asta pentru că vreau să te judec sau pentru că în momentul de față n-am ce face mai bun cu timpul meu decât să-ți povestesc ție ceea ce-mi trece prin minte, ci probabil o fac sperând că într-o zi, cineva va citi asta cândva și va fi de acord cu mine, iar pe el / ea lumea îl va asculta, putând să schimbe ceva.

Ești tu, oare, cel ce ai vrut să fii de la bun început? Sau ai devenit un monstru pe care ți-e frică să-l privești zilnic în oglindă?

Sună trist și rece când cineva spune lucrurilor pe nume, așa-i? E și mai dur să te gândești la acest subiect în ansamblu, cu gândurile răstălmăcite, lăsate pradă demonilor, tulburării obsesiv-compulsive create de setea de avuție ce te distruge zilnic tot mai mult. Ești tu, oare, cel ce ai vrut să fii de la bun început? Sau ai devenit un monstru pe care ți-e frică să-l privești zilnic în oglindă? Vei avea vreodată curajul să schimbi ceva în această viață a ta? Sau iar vei arunca, pasiv, vina pe soartă, sperând ca timpul să le rezolve pe toate? Dar știi, aici poate că greșești, or eu îmi permit să te contrazic. Însă deși tu nu ești aici, eu te văd, zilnic, poate chiar de mai multe ori pe zi, și știu că tu, la fel ca mine, ai visat, atunci când erai mic, să fii mare, să poți să fii independent.

Un suflet de sticlă va crăpa în fața frustărilor

Dar ghici ce?! Acum fugi de asta! Pe zi ce trece te «fentezi» singur, alergând prin cotloane noi ale vieții, alergi fugărit de propriile vechi dorințe, speriat că într-o zi nu vei mai avea puterea să lupți contra ta și vei capitula, înnebunindu-ți propria nebunie. Ce vei face? Nimic, probabil. Ca și până acum, de fapt. Sufletul tău de sticlă va crăpa în contact cu toate acele frustrări pe care, la final de viață, le vei descoperi. Iar acum, pentru a-ți repeta și eu greșelile, ce trebuie să fac? Mă vei ajuta? Sau mă vei duce unde mâhnirea va avea gust de nectar și mă vei abandona și pe mine, așa cum ai făcut cu restul oamenilor, scumpă societate? Căci eu, de fapt, cu tine vorbesc.

Nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva, însă aș vrea să-ți mai adresez o intrebare: «Tu ești un retardat emoțional?»

Ai puterea de a-ți asuma responsabilitatea la care ai visat atâta amar de vreme. Achită măcar daunele vieții pentru care ai plătit în mod direct, apoi descătușează-te, tu, societate retardată emoțional! Însă, dacă totuși nu am reușit să te conving prin cuvinte simple pentru a-ți transmite un mesaj cu un puternic impact emoțional, doar imaginează-ți o viață fără prejudecăți, datorii, tristețe și fără umilință. Acum, aș vrea să mai stăm de vorbă, dar se face târziu. Totuși, nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva, însă aș vrea să-ți mai adresez o întrebare: «Tu ești un retardat emoțional?».

Sursa foto: blogspot.com

După două săptămâni...

22 septembrie 2023 |
Azi se încheie primele două săptămâni de școală. Se încheie ,,adaptarea”. Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem: ,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar...

Copilul și emoțiile - față în față

23 august 2023 |
Măriuca are 4 ani. Și uneori se supără tare. Sau mai puțin tare. Sau foarte tare. Și chiar nu știe exact să vorbească despre ceea ce simte. Și asta vine cu o stare iritantă de frustrare și amărăciune.   Tatăl ei se așează lângă ea și...

5 Secrete desecretizate

23 septembrie 2021 |
Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați...


Hora emoțiilor anxioase. Cum văd și cum simt copiii frica

18 decembrie 2019 |
”Eu îmi doresc ca fiul meu să fie neînfricat”, spune Cosmin cu hotărâre. ”Nu mă interesează să se poarte ca un papă-lapte! Asta e clar! Vreau să sară de pe stânci în apă, vreau să intre în peșteri fără inimă strânsă, vreau să fie primul....




AUDIO Psihopedagogul Scarlett Onică, la Întâlnirile Matricei, despre cum să ne comportăm în fața emoțiilor puternice ale copiilor noștri și cum îi ajutăm să treacă peste trăirile negative intense

30 mai 2019 |
Cum reacționezi atunci când copilul tău sparge un obiect valoros din casă, iar apoi nu recunoaște imediat? Dar atunci când fetița ta vine de la școală foarte tristă pentru că toți din clasă au râs de rochia ei hippie? Scarlett Onică a răspuns la aceste...