Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.

Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.

Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul pentru care fiicele ei plâng, fie le amenință pentru a le aduce la tăcere.

Lor, fetelor, le este greu? Sau Mariei îi este greu? Nu cumva ea, mama, devine vulnerabilă? Nu cumva adultul are niște butoane vulnerabile pe care le păzește? Se sperie de ceea ce trăiește (retrăiește), se sperie de cum se simte: momentele acelea sunt apăsătoare-apăsătoare, nu le poate duce.

De unde vin lacrimile?

Când lucrurile par că dau în clocot este foarte greu să îți ții firea. Emoțiile sar afară cu stropi mari și fierbinți. Și fetele și băieții se folosesc de lacrimi pentru a se răcori, pentru a se ventila. Fie le este foame, fie nu se simt bine deloc, fie sunt extrem de obosiți, fie și-au agățat bluza preferată de un gard, fie le-a zburat spre cer balonul la care râvniseră.

Dacă tot sunt cuprinși de tristețe acum, de ce nu ar plânge ce s-a petrecut luni la școală în pauză, sau ieri, la buni, sau de dimineață când autobuzul a închis ușile în nas? O cascadă de lacrimi vine să spele trăirile grele și frustrările și neputințele. Și de aceea plânsul acesta e binefăcător!

Tu pui lacăt emoțiilor?

,,Am cumpărat un lacăt nou. Cel vechi se uzase, se slăbise și erau mari șanse să iasă emoțiile la suprafață!”

Cheltuim foarte mult timp, noi, adulții, pentru a fixa lacăte la uși metaforice care țin emoțiile sub control. Și tare am cumpăra lacăte rezistente pentru ușile din fiii și fiicele noastre!

Emoțiile își cer drepturile! Tind să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru sunt forțe ce încătușează și forțe ce vor descătușarea. E bine ce simțim? Este corect?

Este clar: dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom conștientiza la un moment dat implozii spectaculoase și devastatoare ce erup cu putere. Ce iese la suprafață? Stres major, depresie, anxietate, violență.

Odată ieșite din închisoare, emoțiile prea mult zăvorâte ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate: locul în care s-a ajuns este rezultatul unei trăiri exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în drumul său.

Vulnerabilitatea acceptată

Vulnerabilitatea copleșește și cei mari nu știu (nici acum) să o gestioneze. Mulți oameni sunt gata să implore, să certe, să mituiască, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Ca să ne putem folosi de vulnerabilitate, este important să rămânem curioși pentru a afla ceea ce vrea ea să ne spună. Interiorizând mesajul pe care îl transmite, ajungem de fapt la ceea ce avem nevoie în acel moment.  Vulnerabilitatea este o oportunitate de a afla în cel mai sincer mod cum stăm de fapt în acel moment.

Lacrimile fiicelor Mariei se vor opri. Când suspinele se vor sfârși, cu toții vor fi bine: mama pentru că a cuprins în brațe și a alinat, copiii pentru că s-au răcorit, au fost ascultați și respectați și văzuți.

Emoțiile sunt parte din noi. Ignorarea lor, încercarea de a le face să dispară cu un pocnet de degete nu reprezintă o modalitate bună de gestionare a lor. Este întotdeauna mult mai ușor să ignori ceva, decât să te descurci cu el, să îi faci față.

Adevărata forță se conturează atunci când accepți emoțiile tale, le recunoști, le arăți și le îmblânzești.

Alexandra se străduise să lase emoțiile zilei de o parte și să gătească o cină tare gustoasă pentru familia ei. Voia să le fie tuturor bine și să audă povești și râsete. Fiica ei de 9 ani, Marta, era îngândurată. O simțea. O înghițitură și încă una. Apoi o auzi spunând:

-Mama, este război. Azi am vorbit la școală despre asta. Așa, în șoaptă. Mama, tata, ce înseamnă asta?

Ochii Martei au spaimă în ei însă copila dorește să audă ceva de la părinții săi, de la cei ce o ocrotesc mereu și de orice în lumea asta mare!

Părinții s-au uitat unul la altul, încurcați. Discuții ,,despre război” au auzit și ei, când erau mici. Însă, cumva, adulții le spuneau că ei nu vor mai întâlni niciodată așa ceva…

-Da, Marta, este război. Este război într-o țară vecină și suntem foarte triști pentru asta. Nu este în puterea noastră să schimbăm lucrurile. Însă este în puterea noastră să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, să știi!

Marta a oftat puternic. Și părinții au oftat, în ei.

Este greu. Cu copiii este cumplit de dificil să vorbim despre război. Vorbim despre război, noi, adulții, între noi, cu durere puternică. Suntem speriați și ne aflăm într-o corabie a incertitudinii. Însă copiii trebuie să știe că pot vorbi cu noi oricând despre durerea lor, despre frământările lor, despre ceea ce îi sfredelește pe dinăuntru. Este important să nu îi minimizăm, să nu îi excludem, să le explicăm noi, pe înțelesul lor, într-un mod aparte, pe care ei îl pot înțelege, ce se petrece. Dacă îi vom lăsa ,,să afle” lucrurile din zvonuri sau din direcții neverificate, îi putem debusola, speria și le putem pune bolovani imenși pe umeri.

Copiii se vor simți echilibrați, dacă pot să vorbească cu noi, adulții, părinții, bunicii, dascălii, medicii, familia lărgită, prietenii maturi apropiați; este în regulă dacă ne simt vulnerabili și triști, însă demni și cu un plan creionat, în fața lor.

Să îi lăsăm să ne întrebe despre ce simțim și să le răspundem onest, fără a hiperboliza sau bagateliza! Este important să le împărtășim opiniile noastre despre război, despre ceea ce au făcut înaintașii noștri, despre victorii și tărie, despre dreptate și nedreptate. Este important să îi ascultăm dacă se întreabă despre ce e de făcut, despre cum pot ajuta, despre cum se pot ei implica.

Este potrivit să nu îi expunem ,,știrilor de ultimă ora” și să filtrăm materialul ce ajunge spre ei.

Să le citim basme în care binele învinge mereu, chiar dacă sunt încercări ce par că descumpănesc sau destabilizează.

Este potrivit să subliniem că tot ce se petrece poate fi privit ca o oportunitate în care putem da piept cu lucruri dificile și, cu răbdare, le putem soluționa. Nu uitați că este important să fim noi, adulții, răbdători; ceea ce înainte se realiza cu multă ușurință poate să nu se mai întâmple la fel: copiii pot avea randament scăzut, pot fi debusolați și fără putere maximă de concentrare.

Este foarte important să menținem copiii în rutina lor: mesele, jocul, învățătura, distracția, sportul, activitățile din orar vor fi tot acolo pentru că doar așa echilibrul emoțional se poate realiza. Fiți siguri că dăruiți suficient timp familiei, ideii de ,,împreună” pentru a ridica, pentru toți, deopotrivă, sentimentul de siguranță.

Pentru copii și adulți, deopotrivă.

Marta a discutat cu părinții ei tot ce o frământa. Și ei au ascultat-o, iar și iar. De câte ori a fost nevoie. Părinții au reușit să facă și ei pace, în interior, cu emoțiile lor și au realizat, din nou, că situațiile de criză pe care le-au dominat i-au modelat în niște învingători!

Alina este iritată. Fiica ei ,,a reacționat foarte rău la școală” azi.  A plâns pentru că ea crede că a făcut ,,prost” la lucrarea de la mate. De ce trebuie să se supere pentru atâta lucru? De ce trebuie să dea satisfacție colegilor care sigur ,,sunt cu ochii pe ea”? Și cine știe ce o să creadă doamna? Poate crede că fetița este foarte certată acasă, nu?

Gândurile acestea  aterizează non stop în mintea mamei și îi cresc starea de nervozitate.

Uf! Va trebui să aibă o discuție foarte serioasă cu Manuela pe seară!

Este bine sau nu să ne reprimăm emoțiile?

Ne aducem aminte cu toții de bebelușii noștri! Absolut niciunul nu are nici cel mai mic impuls de a-și reprima emoțiile! Din contră: plâng, țipă până nu mai pot, strigă, râd, zâmbesc, fac tot ceea ce simt imediat. Părintele permite inițial toate aceste emoții și apoi, în timp, începe să meșterească în zona în care emoțiile se manifestă: asta poți manifesta, asta nu. Asta se cade, asta nu se cade. Niciodată să nu mai faci asta, mereu să faci celălalt lucru. Chiar dacă e greu, chiar dacă nu simți. Acestea sunt rigorile, acestea sunt cutumele, așa dai bine, așa nu.

Cele mai grele sunt emoțiile reprimate. Le ducem cu noi în spate ani și ani, le facem depozit și stăm drepți în zilele ce vin cu pietre de moară legate înlăuntru: corect mascate, atent prinse.

Patru emoții provocatoare

Emoțiile noastre mari și provocatoare sunt patru: bucuria, tristețea, furia și teama.

Citește tu, părintele, manifestarea și încadreaz-o acolo unde trebuie; apoi spune-i copilului că îi știi emoția, că ai cunoscut-o și tu, că îl înțelegi, că îl auzi, că e firesc să simtă asta. E bine, poate, să îți amintești că cel ce se află în fața ta nu este un mic adult. Copilul reacționează direct proporțional cu experiența sa de viață, cu ceea ce a trăit efectiv până atunci. Așa că nu este momentul să te gândești la consecințe, la ceilalți, la tine sau la ceea ce se crede despre o anumită manifestare. Este timpul să te gândești cum și ce poți să îți înveți copilul despre ce simte și cum manifestă ceea ce simte.

Unde se duc emoțiile reprimate, când se duc?

De cele mai multe ori, dacă nu ajung să fie exprimate, rostite, emoțiile fie se duc în ,,scorburi” de unde veghează nedorit și izbucnesc când nimeni nu așteaptă, fie vor apărea, hiperbolizate și neadecvate în momente din viață ce nu oglindesc deloc situația de moment.

Sentimentele ascunse și ținute sub capac sfârșesc fie prin implozii fie prin explozii. Fie că sunt somatizate și fac rău înăuntrul corpului, fie că sunt aruncate exploziv și fac rău în jur, reprimatele trăiri ajung să capete încărcătură nocivă și distructivă.

Alina s-a gândit mai bine. Tare nu îi plăcea, mică fiind, să i se spună ce trebuie să simtă sau cum trebuie să se abțină. S-a hotărât azi să își primească acasă fiica în tihnă, să o ajute să își numească singură emoția și să asculte răbdătoare de ce au curs lacrimi și de ce s-a născut suferința.

Și azi și mâine și poimâine este ziua potrivită să încercăm și noi să ne primim la fel copiii.

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

• Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
• ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
• Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

• Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
• Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
• De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
• Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.

„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut

Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator „Eu nu cred nici în Iehova”, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia „Cu gândiri și cu imagini” este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia „Dormi”, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia „Cum ai putut…”, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei „Ori-care cap îngust”:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

De Crăciun, este vremea familiei şi a iubirii, prilej pentru Matricea Românească să vă aducă un răvaș cu povețe pentru sora mai mică. O depeşă îndrumătoare, despre fericirea de a fi femeie, despre valori și principii educate în familie și despre obligații față de sinele propriu.

Scumpa mea soră mai mică,

Învață să porți în tine dulceața clipei prezente, inocență și fericire să pui în fiecare particulă și să nu uiți că ai menirea de a face lumea asta mai bună. Venim pe Pământ cu un scop, pe care trebuie cu orice preț să îl realizăm, chiar dacă asta ne costă lacrimi, speranțe irosite și dezamăgiri.

Învață că nu lucrurile ne definesc, ci oamenii. Emoțiile pe care le trăim zi de zi în compania lor. Mama care ne așteaptă acasă cu brațele deschise, bunicii care stau pe prispa casei și privesc în zare, doar-doar ne vor vedea și ne vor primi înapoi în marea noastră familie. Aceste clipe sunt irepetabile, iar aroma lor se păstrează de acum și până la ultimul nostru suflu.

Învață că munca aduce roade și doar perseverența îți deschide uși, că nu există căi ușoare, iar greutățile ne călesc, pregătindu-ne pentru viața mare, pentru maturitate. Să descoperi pentru tine plăcerea celor mai simple simțăminte, de la felia de pâine proaspăt coaptă cu magiun a bunicii până la prima ninsoare a lui decembrie.

Învață să încerci, chiar dacă rezultatul scontat va fi altul, oricum vei fi mândră că ai făcut-o. Să înțelegi că încercarea vină n-are și doar fricoșii evită provocările, iar tu ai în ADN înscrisă victoria. Asta nu înseamnă că în momentele grele trebuie să faci eroisme inutile, curajul se măsoară în acceptarea unor realități și asumarea unor consecințe.

Învață că femeile trebuie să fie frumoase, la suflet și la chip. Doar zâmbetul ne împodobește și ne luminează ziua, așa că zâmbește din suflet, cu sinceritate, niciodată nu vei ști cui i-ai adus o bucurie în acele clipe.

Zece povețe despre valori și familie, dar și despre fericirea de a fi femeie, pentru o soră mai mică. Foto: ea.md

Învață să crezi cu toată puterea în valori și în principii, pe care ți le dăm în familie, și să nu faci concesii cu tine însăți, chiar dacă asta poate părea calea cea mai ușoară. Ține minte, doar pomii drepți rezistă furtunii.

Învață să speri, căci doar speranța ne impulsionează să mergem mai departe, indiferent de starea noastră de spirit. Păstreaz-o vie ca pe o flacără, în cămara cea mai de preț a inimii tale.

Învață să pui dragoste în tot ceea ce faci, asta va face diferența dintre tine și alții, te va aduce pe culmile succesului, acolo unde doar cei mai buni ajung. Nu uita, orice distanță poate fi parcursă dacă menții ritmul.

Învață că detaliile fac diferența, iar pentru o domnișoară asta este vital. Felul cum te porți, cum interacționezi cu oamenii, este cea mai bună carte de vizită. Oamenii iubesc mai întâi cu ochii, apoi cu sufletul, așa că dăruiește-le cea mai bună variantă a ta.

Învață să te reinventezi, dar să îți păstrezi echilibrul interior. În această lume dură doar calmitatea și balanța ta lăuntrică te vor aduce exact acolo unde îți dorești să fii. Asta nu înseamnă să te privezi de emoții, fără ele nu am fi fericite. Fii tu însăți o emoție vie, o reflexie a jovialității, a exuberanței tinere, naturale, firești. Nu învăța să porți măști, dar învață să fii naturală, numai bună de îndrăgit.

Nu știu cum și când va ajunge această scrisoare la tine, dar fii sigură că am pus pe hârtie toată dragostea cu care te-am iubit din prima clipă când ai sosit pe Pământ. Știu sigur că Dumnezeu mi te-a trimis în dar, doar nu putea să se despartă atât de ușor de un îngeraș.

Să crești mare, scumpa mea soră mai mică și nu uita, fericirea vine din tine!

Bosquito – Puiule de om

Foto deschidere: parentingpoetically.com/