Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini