Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

escaladare

Nu vede, dar e fericit. E împăcat cu viața pe care o are. Nu stă pe loc. Este implicat cu totul în activitățile sportive. Unii dintre noi, poate, am fi fost supărați pe viață, dar Răzvan Nedu, un tânăr de 26 de ani, nevăzător, a îmbrățișat-o așa cum a venit ea. În lumea sa întunecată, a găsit lumină în familie, colegi, prieteni și toți cei care au îndepărtat prejudecățile, uneori, impuse de societate.

Oamenii îl compătimesc, dar el chiar nu are nevoie de asemenea sentiment. Curajul îl definește. A atins cele mai înalte culmi escaladând. Câmpul său vizual este doar la 1% din capacitatea normală, dar nu a fost un obstacol să ajungă campion la escaladă.

 

 

Cine este Răzvan? Cum te vezi prin ochii proprii?

Răzvan este un tânăr, căpitanul Lotului Național de Paraclimbing, vicecampion mondial la paraclimbing categoria B1 și antrenor de escaladă la Asociația Club Sportiv Climb Again.

Mă văd ca fiind un tânăr activ și plin de energie care încearcă și poate uneori chiar și reușește să mobilizeze cât mai mulți copii și tineri cu și fără dizabilități să facă mișcare și să-și descopere adevăratul lor potențial.

 

Ce-ți place la tine?

Calitățile pe care le apreciez cel mai mult la mine sunt cele care îmi definesc umanitatea: empatia, entuziasmul și puterea perseverenței.

Dar ce nu-ți place?

Sunt un om foarte ocupat și de multe ori îmi este greu să-mi prioritizez lucrurile și ajung să fac foarte multe lucruri care mă încântă dar în cele din urmă să mă simt foarte obosit.

 

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

Familia mea m-a învățat că trebuie să muncești pentru ceea ce îți dorești și că numai făcând-o cu rigurozitate îți vei atinge obiectivul. Totodată ei m-au învățat că toți oamenii sunt egali și au aceleași drepturi și că trebuiesc susținuți toți, nu contează cum sunt ei.

 

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Răzvan? Cum era? Te cățărai peste tot ca acum sau erai foarte liniștit?

Băiețelul Răzvan era timid și vorbea puțin. Se juca cu toți copiii jocuri normale.

 

Avem cu toții amintiri dragi din copilărie. Ce-ți amintești despre perioada copilăriei?

Îmi amintesc cu bucurie cum era Crăciunul când eram mic, căci parcă era altă sărbătoare, cu mai multă zăpadă și bucurie, când bunica făcea cozonaci și mirosea în toată casa și ne adunam cu toții să mâncăm.

 

Unde ai copilărit? Dar studiile unde le-ai făcut?

Am copilărit în Dobroești și am învățat la Școala Pentru Deficienți de Vedere din București.

 

 

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am fost într-o școala specială în care am învățat în plus alfabetul Braille. Făceam ore că orice alt copil numai că uneori orele erau adaptate prin hărți tactile sau tot felul de imagini scoase la termoformă, adică un aparat care imprimă o imagine făcând-o tactilă.

 

Ce visai că o să devii când vei crește mare?

Sincer, nu-mi mai aduc aminte, dar cred că am trecut prin toate joburile standard la care visează un copilaș, însă crescând am realizat că am o dizabilitate și începusem să-mi îngrădesc din ce în ce mai mult perspectiva spre ceea ce aș putea face, escalada însă lărgindu-mi orizontul și învățându-mă că pot face mult mai mult decât cred.

 

Când ai gustat prima oară din acest sport? Cum ai aflat de el?

La finalul clasei a 12-a cei de la Asociația Club Sportiv Climb Again  au venit cu un panou mobil în curtea liceului în care eu învățam și atunci am experimentat pentru prima oară escalada.

 

Ai fost beneficiar mai întâi al Climb Again, apoi ai intrat în alt rol, cel de antrenor. Cum de? Povestește-mi puțin despre traseul tău.

După ce m-am cățărat prima oara pe turn, Claudiu Miu, președinte și fondator Climb Again, m-a invitat la sala de escaladă unde eu am început ca beneficiar și unde vedeam copii mai mici decât mine care se cățărau mult mai bine, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să evoluez și pe nesimțite am ajuns să fac trasee din ce în ce mai grele și să le explic acelor copii cum să le facă și ei.

 

Cât timp ți-a luat să fii numit campion?

Campion înseamnă aur, iar eu până acum cele mai bune medalii le-am avut de argint, deci nu sunt decât vicecampion mondial. Pentru acest titlu am muncit 5 ani jumătate, cam 15 ore pe săptămână, în care am depus efort și pasiune. Am ajuns însă să fiu considerat un campion nu numai pentru medaliile sau vârfurile montane cucerite, cât și pentru că încerc să-i învăț și pe alții să facă asta.

 

Ce sentimente te cuprind atunci când ești numit campion?

E o combinație între sentimentul de onoare și dorința de a fi văzut ca un om simplu ca toți ceilalți.

 

Ce părere au avut ai tăi când le-ai comunicat cât de mult îți place acest sport? Nu te-au avertizat că este periculos.

În primii ani au considerat că e doar un sport ca oricare altul și că e sănătos pentru mișcare. Când am început să le spun că vreau să merg pe vârfuri montane mi-au spus că este periculos și că mai bine să nu merg, iar când m-au văzut cu accidentări de la antrenamente îmi spuneau să renunț. Dar în prezent, sunt mândri de fiul lor.

 

 

Îți trebuie curaj, un strop mare de nebunie, curiozitate, dorință de a-ți depăși limitele pentru a practica acest sport?

Da, toate cele de mai sus și pot să spun că le an, dar ele sunt cu adevărat necesare dacă vrei să practici acest sport de performanță. Altfel, tot ceea ce-ți trebuie este să fii deschis la experiențe noi căci curajul va apărea fără să-ți dai seama.

 

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Da. Faptul că de multe ori nu văd ce este în fața mea cu ochii și pot judeca doar cu rațiunea și cu inima mă face să privesc altfel lucrurile și mă ajută să nu judec lucrurile după aparențe.

 

Oare ai mai fi avut aceeași ambiție de a dobândi în viață dacă nu ai fi purtat cu tine această lipsă de vedere?

M-am mai întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi văzut, dar mi se pare că ar fi fost probabil total altfel pentru că noi suntem modelați de oamenii pe care îi întâlnim și de experiențele pe care le trăim. Cu siguranță aș fi avut alți profesori, alți colegi de școală, alți prieteni. Și probabil acel Răzvan ar fi fost diferit, ce ar fi rămas ar fi fost principiile de viață învățate de la familia mea.

 

Tu nu vezi deloc, Răzvan? Ți-ai imaginat vreodată sau ai visat că ți-a revenit vreodată vederea?

Văd puțin, este foarte greu să îți explic cum văd. Este mult în funcție de lumină și contraste, lucrurile fiind oricum vagi, iar atunci când lumina este scăzută, tot ceea ce văd sunt punctele de lumină: stâlpi, faruri din apropierea mea.

 

 

Atras inițial de parașutism, viața i-a rezervat un alt parcurs lui Teo. A urcat prima dată pe munte în timpul liceului, moment în care drumețiile, cățăratul și alpinismul l-au cucerit pentru totdeauna. 20 de ani mai târziu, relația lui Teo cu munții este la fel de apropiată – este ghid montan și antrenor de alpinism. De-a lungul timpului a cucerit unii dintre cei mai înalți munți ai lumii, de fiecare dată cu și mai mult entuziasm. Vf. Lenin (7134m), Vf. Pumori (7161m), Vf. Nanga Parbat (8126m), Vf. Everest (8848m) sunt doar câteva dintre reușitele sale.

Munții oferă senzația de putere, te fac să te simți umil mult mai des și astfel ajungi să te cunoști mai bine, poți fi cu adevărat sincer cu tine, este de părere Teo. Ruta West Rib de pe vârful McKinley (6194m) din Alaska, ruta Salathe Wall din El Capital, precum și vârful Khan Tengri (6995m) din Tien Shan – sunt trei expediții care au avut un impact major asupra parcursului său, i-au modelat drumul în alpinism, oferindu-i o altă perspectivă asupra sa – i-au arătat și i-au dat încredere în ceea ce poate realiza. Despre cum l-a cucerit alpinismul și ce-i oferă munții, despre eșec și ce a învățat de-a lungul anilor, într-un interviu cu Teofil Vlad.

 

Cine este Teo și ce-l motivează?

Sunt alpinist, ghid montan și antrenor de alpinism. Mă motivează să urc munți, să escaladez pereți, să descopăr locuri exotice și să întâlnesc oameni din diverse colțuri ale lumii.

 

 

Când și cum te-a cucerit alpinismul? Îți aduci aminte momentul când ai decis că asta îți dorești să faci, să cucerești cei mai înalți munți din lume?

În liceu am luat contact cu drumeția, apoi cu cățărarea și, ulterior, cu alpinismul. Făceam la nivel incipient mai multe activități care îmi ofereau provocări fizice și mentale și am realizat că nu poți ajunge prea departe dacă îți împrăștii energia în prea multe direcții. Învățam pentru admiterea la facultate imediat după bacalaureat și urma o săptămână de salturi cu parașuta la un aeroclub de stat. Era al doilea sezon de salturi pentru mine. După primele salturi, câțiva colegi s-au accidentat și instructorii au decis că trebuie să mai facem instrucție, să mai dăm examene, iar asta însemna zile în care nici nu săream, nici nu învățam, nici nu eram pe munte. Atunci am renunțat la parașutism și mi-a fost clar că nicio altă activitate nu se compară cu alpinismul pentru mine. A fost un moment în care am prioritizat.

 

Ce îți oferă munții?

Senzația de putere. Sincer. E o senzație de care omul are nevoie, eu accept asta. Evident că muntele te face mult mai des să te simți umil și atunci pot să zic că în munți poți să te vezi mai bine așa cum ești și să fii cu adevărat sincer cu tine.

 

Am învățat să mă bucur de lucruri simple, de momente

 

Ce te ajută să mergi mai departe când simți că nu mai poți?

Uneori ambiția, uneori dorința de supraviețuire, uneori orgoliul, uneori chiar nu e cazul să mai mergi și uneori chiar nu mai poți. Știu că se poartă sloganurile motivaționale, dar în alpinismul pe care îl practic eu nu e loc de ele, trebuie să ai grijă de tine și nu mereu e acolo cavaleria care să te scoată din belea. Așa că sunt momente când faci și cale întoarsă.

 

Ce îți oferă satisfacție și îți aduce bucurie?

Simt satisfacție când reușesc să îmi ating obiectivele atât pe munte, cât și în viața de zi cu zi. Mă bucur când pot împărtăși starea mea de bine, când pot să îi bucur cumva pe cei dragi, când văd bucurie în jur – am învățat să mă bucur de lucruri simple, de momente. Viața nu este liniară și merită să trăiești cu bucurie momentele ei.

 

Am învățat cât de fragili suntem, că muntele nu este nici bun, nici rău, este indiferent și nu îi pasă de CV-ul tău

 

Ce te-au învățat munții despre tine, de-a lungul anilor?

Am învățat cât de fragili suntem în fața munților, cât de mult contează atât pregătirea, cât și norocul, atât credința în tine, cât și hazardul. Am învățat că muntele nu este nici bun, nici rău, este indiferent și că muntelui nu îi pasă de CV-ul tău.

 

În 2019 ai cucerit cel mai înalt vârf din lume, Vf. Everest – privind în urmă, ce ți-a adus cea mai mare bucurie – ascensiunea sau momentul când ai ajuns în vârf?

Momentul când am ajuns jos în tabăra de bază în siguranță. Multe lucruri pot merge rău acolo sus și am simțit că mereu a trebuit să mă descurc în situații neplanificate în acea tură.

 

Care îți este cea mai dragă expediție?

Am în cap trei momente: ascensiunea pe Khan Tengri, 6995m, în 2004, parcurgerea versantului Rupal al vârfului Nanga Parbat, 8126m, în 2013 și ruta nouă deschisă pe Pumori, 7161m, în 2018.

 

Care sunt munții tăi de suflet?

Peretele Văii Albe din Bucegi, zona Călțun din Făgăraș, Dolomiți și Anzii din Peru.

 

Care este următoarea provocare pentru tine? Fie ea în strânsă legătură cu alpinismul sau nu.

În ianuarie voi merge în Anzi având ca obiectiv Aconcagua, 6962m. Visez să urc, poate iarna viitoare, pe Vinson, cel mai înalt vârf din Antarctica. În paralel, mă gândesc să dezvolt o activitate lucrativă complementară celei de ghid montan.

 

Știi să apreciezi altfel succesul când ai văzut că nu e garantat

 

Ce este eșecul pentru tine?

Aș vrea să dau un răspuns convențional, „o sursă de învățare”. Uneori chiar înveți din eșec, dar alteori e doar frustrare, disperare, necunoscut, sunt multe întrebări la care nu afli mereu răspunsul. Alteori te bucuri de experiență și de atmosferă, indiferent de rezultat. Dar eșecul face parte din alpinism, din viață. Știi să apreciezi altfel succesul când ai văzut că nu e garantat.

 

Ce ți-ai dori să spui și nu ai avut încă ocazia să o faci în cadrul unui interviu?

Multe dintre realizările de care sunt mândru se datorează prietenilor cu care am făcut echipă pentru a le atinge. Uneori ei sunt cei care au venit cu motivația pe care eu nu o aveam, alteori ei m-au susținut pe ultimii 10% care sunt și cei mai grei, când simțeam că nu mai pot sau cei care au dus greul în momente când eu mă simțeam nesigur.

Teo este unul dintre susținătorii Asociației Climb Again, a cărei viziune este de a o oferi o șansă la o viață normală copiilor și tinerilor cu nevoi speciale.  Încă din 2014, Climb Again organizează sesiuni gratuite de terapie prin escaladă, kinetoterapie și consiliere psihologică pentru copii și tineri cu dizabilități: deficiență de vedere, de auz, tulburare de spectru autist, tulburări locomotorii, deficiențe asociate. Expediția pe Vârful Everest a dedicat-o Asociației Climb Again, pentru a-i ajuta pe membrii Lotului Național de Paraclimbing să aibă vizibilitatea și susținerea necesară pentru a continua să se cațăre, în ciuda faptului că mulți dintre componenții Lotului au capacitate de vedere de doar 2-3%.

 

 

Ce înseamnă proiectul Expediția Viva Everest pentru tine?

Proiectul Viva Everest a fost menit să promoveze, prin ascensiunea mea pe Everest, activitatea sportivilor cu dizabilități de la Climb Again. Pentru mine înseamnă mulțumirea că pe de-o parte am pus umărul la cauza lor, iar pe de altă parte bucuria că mi-am îndeplinit un vis vechi de douăzeci de ani, acela de la cuceri vârful Everest.

 

Ce sfat le dai celor care acum descoperă alpinismul?

Să se instruiască temeinic, să acorde atenție pregătirii formale, să aibă curaj să viseze.

 

Sursă fotografii: Facebook Teofil Vlad – https://www.facebook.com/teofil.vlad

 

 

escaladare

Tânărul nevăzător Răzvan Nedu, învingător în propria sa viață

1 decembrie 2022 |
Nu vede, dar e fericit. E împăcat cu viața pe care o are. Nu stă pe loc. Este implicat cu totul în activitățile sportive. Unii dintre noi, poate, am fi fost supărați pe viață, dar Răzvan Nedu, un tânăr de 26 de ani, nevăzător, a îmbrățișat-o așa...


 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează