Tag

Euharistia

Generația de creștini a zilelor noastre este ,,chemată să cunoască şi să trăiască adevărul de credință în actualitate, în contextul de astăzi al lumii, dând mărturie despre Hristos Cel înviat, în fața Căruia s-au prăbușit idolii lumii vechi şi se prăbușesc idolii lumii noi” [1]. Iar chemarea adresată creștinului contemporan culminează cu participarea la comuniunea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.

 

Euharistia – între acrivie și iconomie

Este bine ca împărtăşirea să se facă mai ales în posturi, cu pregătirea necesară. În alte perioade, se recomandă măcar câteva zile de post, și doar în urma mărturisirii şi curățirii sufletului, știind că această Taină tinde spre sfințire şi perfecțiune spirituală: „Nu trebuie încurajată practica sau neglijența ori lipsa de responsabilitate a unor duhovnici, de a nu pretinde post nici măcar câteva zile înainte de primirea Sfintei Împărtășanii” [2]. În același timp, scrierile patristice arată că, dacă nu-i oprit sau canonisit de duhovnic, un credincios „se poate împărtăși ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi, de asemenea […] să nu se săvârşească nicio Liturghie fără un număr de credincioşi care să se cuminece” [3]. Aceasta pentru că unii credincioşi contemporani, mai sporiți în pietate şi credință, conștientizează faptul că „împărtășania este un act esenţial al vieţii noastre de creștini” [4].

La această Sfântă Taină se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simţurile. Se urmăreşte cu privirea, cu auzul, dar nu trebuie să se rămână doar la „participarea în spirit la Masa Euharistică” [5], participare afectivă, ci trebuie să existe şi una efectivă, prin primirea Sfântului Trup şi Sânge ale Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ştiind că aceasta este aşa cum mărturisirea Sfântul Ignatie Teoforul (+107) „φαρμακoν ἀθανασίας” şi „ἀντίδοτος  τοῦ  μή θανεῖν”, adică „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos” [6].

 

Euharistia (3)

 

Pentru aceasta, evlavia celui ce doreşte să se apropie de Sfintele Taine se cuvine a fi sporită, prin osteneală duhovnicească, atât înainte, cât şi după împărtășire, ținând cont de îndemnul Sf. Ap. Pavel referitor la raportarea personală față de chemarea euharistică (1 Co 11, 27, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că nu laudă „nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce se apropie des şi nici pe cei care vin rar, ci pe cei care fac aceasta cu cuget nevinovat, cu inimă curată şi cu viaţă fără pată” [7]. Î. P. S. Serafim Joantă remarca faptul că „spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu lacrimi de pocăință […], cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de Sfintele Taine” [8].

În același timp, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1807) menționa că nu sărbătorile, „nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu-i fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăția sufletului” [9], ca nu cumva amânarea Sfintei Împărtășanii să pricinuiască vătămare, amânarea ducând la scăderea în evlavie[10]. Iar Sfântul Grigorie Palama (+1359) încurajează sufletul credincios şi curat către Euharistie, amintind:

„Să stărui în ziua duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtăşeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos; şi să pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînnoieşti pe tine însuţi şi să fii gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice” [11].

Credincioşii vin la Liturghie pentru că „nu pot continua pe calea vieţii fără hrană şi băutură cerească. Cuminecătura răspunde unor nevoi profunde, pe care numai credinţa personală le sesizează” [12]. Împărtăşindu-se, credincioşii au simțirea prezenței lui Hristos şi „creşte în ei dorinţa de a-L revedea şi întâmpina. Părinţii Bisericii pun în relief această experienţă covârşitoare a lui Hristos în comuniunea euharistică” [13]. Să nu uităm că toţi credincioşii aduc prin preot jertfa euharistică („Ţie Îţi aducem…”), iar în jertfa euharistică, sângele lui Hristos „se varsă pentru toţi: a nu-L bea însemnă că Hristos moare degeaba, Jertfa euharistică e adusă degeaba dacă nu se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi” [14].

Așadar, spovedania mai deasă, participarea la Sfânta Liturghie și împărtăşirea precedată de pregătire, „ar schimba faţa lumii şi ne-ar face mai buni” [15]. Iar când oamenii se împacă cu Dumnezeu, remarca Preafericitul Părinte Daniel, prin iertarea păcatelor, prin pocăinţă şi spovedanie, prin fapte bune şi, desigur, „prin rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină” [16]. Iată de ce credinciosul ortodox trebuie să ia parte la Sfânta Liturghie a Bisericii, „încununarea tuturor laudelor”, tuturor slujbelor, făcând apoi din viaţa lui o altă liturghie” [17], o slujire permanentă lui Dumnezeu. Această slujire permanentă este grăitoare mai ales în cazul celor ce slujesc Altarului [18]. O participare conștientă la Sfânta Liturghie îl face pe preot să-şi modeleze felul viețuirii, îl va întări în virtute, îl va face integru, capabil să se dăruiască pentru binele semenilor[19]. Mai important de atât, preotul va arăta mai mult discernământ în privința îndrumării duhovnicești a fiilor săi[20].

Părintele profesor Galeriu recomanda studenților teologi și preoților chiar o abținere voită de la mâncăruri de dulce în ziua precedentă împărtășirii, el însuși fiind model personal pentru aceasta. Bineînţeles că împărtăşirea nimănui nu poate fi condiţionată de date fixe, căci „timpul împărtăşirii – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină […], să se cureţe cu mai multe zile prin pocăinţă, rugăciune, milostenie şi prin cugetare la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la ele” [21], respectiv la greşelile mărturisite. În același timp, preotul duhovnic va fi foarte atent să nu dea „mărgăritarele cele sfinte” celor nevrednici, ci să procedeze canonic şi cu multă prudenţă, mai ales faţă de cei cu păcate grave, păcate de moarte, care nu manifestă reală căinţă. Desigur că mărturisirea păcatelor, spovedania este „condiţie a primirii Sfintei Împărtăşanii începând de la vârsta de şapte ani”, iar persoanele care încă n-au părăsit ura, mânia, răzbunarea, gândurile rele pentru alţii, păcatele grave (de moarte) „nu trebuie să se apropie de Sfântul Potir” [22].

Cu mult tact pastoral trebuie gestionate și situațiile celor ce au primit un canon, acestora trebuind să li se explice că epitimia nu este o pedeapsă, ci o cale de îndreptare, de părăsire a păcatului, de refacere a sănătăţii morale, neavând un scop vindicativ, de plată pentru păcat (de ispăşire), ci un rol vindecativ, de tămăduire şi îndreptare. În cazuri de boală se vor respecta pogorămintele canonice, având credinţa puternică că Euharistia, dimpreună cu harul dumnezeiesc, poate să învingă boala, să înlocuiască sau să depăşească tratamentul, cu nădejdea tămăduirii trupeşti şi sufleteşti [23]. Dacă împărtăşirea cu Preacuratele Taine se poate face la fiecare Sfântă Liturghie, „frecvenţa ei pentru fiecare credincios în parte” este „rânduită de preotul duhovnic” [24].

 

Euharistia (5)

 

 

Concluzii

În epoca contemporană, în multe Biserici Ortodoxe, s-a pus un mare accent pe „restaurarea teologiei euharistice, adică a învăţăturii după care, în centrul vieţii parohiale se află Euharistia” [25], urmărindu-se o participare mult mai activă la viaţa liturgică a Bisericii, cu o împărtăşire mult mai frecventă, ceea ce-l va face pe credincios mai puternic, cu puterea şi harul lui Hristos, în faţa neajunsurilor existenței cotidiene. Pentru a se ajunge la o înțeleaptă şi cucernică împlinire a acestui deziderat de înnoire euharistică, de a nu rămâne enoriaş ortodox neîmpărtăşit în viaţa lui, preotul are datoria ca, prin cicluri succesive de omilii și cateheze liturgice, centrate hristologic și eclesiologic, să-și facă credincioșii conștienți că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai supremul conducător, ci este Cel Ce S-a sălășluit printre oameni şi S-a dăruit pe Sine ca jertfă, făcându-i pe oameni părtaşi vieţii Sale veşnice, călăuzindu-i, în același timp, spre „izvorul vieţii creştine – Dumnezeiasca Liturghie” [26]. Hristos „este o realitate mistică şi istorică, aici, în trup, printre noi, în plinătatea dumnezeirii” [27], în Altar, unde preotul îşi ridică spre cer mâinile şi cheamă, invocă pogorârea Duhului Sfânt, ca Acesta „să atingă darurile puse mai înainte, ca prin aceasta harul să se pogoare asupra jertfei, să aprindă sufletele şi să le facă mai strălucitoare decât argintul în cuptor” [28].

Este necesar, aşadar, să fie redobândită o autentică gândire patristică, în virtutea căreia nu pot exista săvârșitori şi «urmăritori» pasivi, care doar asistă, ci „numai împreună-săvârşitori, împreună-rugători, împreună-oferitori ai cultului şi Euharistiei, clerici şi laici” [29]. Această conlucrare umană și divino-umană, în duhul liturgico-sacramental al Bisericii Ortodoxe, întreținută de practica împărtășirii continue, va face posibilă rezistența creștină în faţa sincretismului religios modern, în faţa ateismului, apostaziei, violenţei, homosexualităţii, în faţa satanismului, înaintea haosului, decadenţei şi regresului moral al societăţii contemporane, ieşind astfel din criza spirituală în care sunt cuprinşi unii dintre „semenii” noştri[30].

În concluzie, în Euharistie, creștinii se hrănesc tainic cu Hristos, întorcându-se la chipul cel dintâi, prin transformarea omului lumesc în om duhovnicesc și unirea acestuia cu Dumnezeu, după îndemnul: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In 15, 4). În perspectivă ortodoxă, acesta este şi remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine europene.

 

Cuminecarea euharistică şi grija noastră pentru aceasta (clerici şi mireni) – partea I

 

Bibliografie

[1] Pr. Dr. Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi Secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 150.

[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 270. A se vedea şi articolul „Cât timp trebuie să postim înainte de primirea Sfintei împărtăşanii?”, în: Vestitorul Ortodoxiei, IX (1997), 193-194, decembrie, p. 7.

[3] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii euharistice după învăţătura Bisericii noastre, în: Mitropolia Olteniei, XXX (1978), 4-6, articol preluat în vol. Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 179.

[4] Arhim. Benedict Ghiuș, „Condiţiile comuniunii”,  p. 181. Părintele Dumitru Stăniloae amintește: „Cei mai râvnitori (credincioşi) şi cu viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie şi cu cel puţin patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (miercuri-vineri)” – a se vedea  Protosinghelul Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 64. De asemenea, într-o lucrare editată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, autorul acesteia (arhim. Ioanichie Bălan) lămurea pe credincioși asupra faptului că „niciodată nu ne putem împărtășii fără Sfânta Spovedanie și fără dezlegarea duhovnicului” și nici de mai multe ori cu aceeași spovedanie „că nu suntem sfinți, nici îngeri fără de păcate. Ori de căte ori dorim să ne împărtășim, trebuie să ne spovedim dinainte, să facem un canon de post și metanii, adică să ne pregătim și duhovnicește și trupește și dacă ne dă dezlegare duhovnicul, ne putem împărtăși” – a se vedea Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică, vol. I,  Mănăstirea Sihăstria, 22004, pp. 91 – 92.

[5] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 971.

[6] Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni. Scrierile Părinţilor Apostolici, (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164. Când participăm la Sfânta Liturghie, în afară de binefacerile pe care noi le cerem, Dumnezeu ne dăruiește şi multe altele. Pentru neamul creștinesc, Liturghia este „soarele care răspândește splendoarea sa peste cei buni şi peste cei răi şi nu este suflet, oricât de ticălos ar fi el, să nu culeagă de aici un mare bine, deseori chiar fără  să-l ceară, fără să se gândească la el” (Arhim. Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunuului creştin, Ed. Mănăstirii Sf. Nicolae – Sitaru, f.a., p. 31).

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…, p. 975.

[8] † Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, „Spovedania și Împărtășania: câteva gânduri și îndrumări practice”, în: Sensurile și importanța Sfintei Taine a Spovedaniei și ale Sfintei Taine a Împărtășaniei în teologia, spiritualitatea și misiunea ortodoxă contemporană, Ed. Basilica, București, 2015, p. 363. Arhim. Vasilios Bacoianis indică, într-una dintre lucrările sale despre Sf. Ioan Gură de Aur, că acesta sfătuia ca întâi să fie postul și apoi Sfânta Împărtășanie: „înainte de a te împărtăși, postește, pentru a te împărtăși cu vrednicie…, cu frică și cu cutremur, cu conștiință curată și rugăciune.” Vezi Arhim. Vasilios Bacoianis, Cum și când ne împărtășim. Învățătura Sf. Ioan Gură de Aur, Ed. Tabor, București, 2017, pp. 58 – 59. În aceeași lucrare, autorul amintește de canonul 66 Trulan prin care, în vremea aceea, se permitea împărtășirea credincioșilor în toată Săptămâna Luminată, săptămână considerată ca o singură zi, dar înaintea acesteia se ținea – foarte aspru – tot postul Păresimilor: „doar cu mâncare uscată” (inclusiv în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cf. Canon 50 Laodiceea – 343) și fără distracții și jocuri populare. „În limbaj contemporan, spune autorul, am zice: lăsăm stadionul, jocurile, cafenelele, televizorul, excursiile și celelalte, pentru a avea timp și așezare să ne dăruim pe deplin celor duhovnicești.” (pp. 106-107)

[9] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, Ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic,  1992, p. 35.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 59.

[11] Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeiasca Împărtăşanie…, p. 86.

[12] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 225.

[13] Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa…,, p. 226.

[14] ***Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine”, cu un studiu introductiv şi trad. de diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2006, p. 38.

[15] P. S.  Andrei Andreicuț, „Mărturisiţi-vă Domnului…”, prefață la Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba-Iulia, 1995, p. 24.

[16] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, înțelesul şi folosul postului, Ed. Basilica  a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p. 146.

[17] Când ieșim din biserică („Cu pace să ieşim!”; „Ite missa est!”), noi intrăm în alt mod de „liturghie”, de slujire care este „Liturghia după Liturghie”, aşa cum prezintă şi Pr. Prof. Dr. Ion Bria.

[18] I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală amintea că preotul este în Liturghie, în slujire și pregătire, într-o stare permanentă: „în biserică, pe drum, în familie, în gândurile, în planurile şi în toate activităţile lui”. A se vedea I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 92.

[19] † Vasile, Episcopul Oradiei, „Însemnătatea Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), 3-4, p. 175.

[20] Părintele Cleopa atrăgea atenția duhovnicilor să respecte întru totul normele canonice ale Sfinților Părinți cu privire la spovedanie și împărtășire, îndemnându-i să rețină ceea ce Sfântul Efrem Sirul (+379) amintea: „păgân este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieștile Canoane” (Arhim. Cleopa Ilie. Convorbiri duhovnicești, vol. II,  protos. Ioanichie Bălan (ed.), Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 469).

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI. 4, Contra Anomeilor, (Patrologia Graeca XLVIII), col. 755, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşire în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în: Studii Teologice, V (1953), 5-6, p. 399.

[22] A se vedea, pentru cele menţionate, articolul Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Cum trebuie să ne pregătim pentru primirea Sfintei Împărtăşanii”, în: Vestitorul Ortodoxiei, VIII (1996), 153, 1-15 aprilie, p. 7, prezentat şi în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 261-266. În Ortodoxie, pentru mireni (dar şi pentru clerici), Sfânta Euharistie, fără Taina Spovedaniei, fără post, fără ajunare, fără pace şi ascultare, nu se cuvine a fi administrată – a se vedea și Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Ce practici nepotrivite întâlnim la administrarea Tainei Spovedaniei?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 201.

[23] A se vedea pentru aceasta şi articolul Pr. Prof. Nicolae D. Necula, „Ce precizări mai sunt necesare în legătură cu administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. IV, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, p. 124. De asemenea, a se vedea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. II, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1990, pp. 36-41.

[24] Pr. Viorel Sava, „Împărtăşirea credincioşilor, între tradiţie şi inovaţie”, în: „În Biserica Slavei Tale”. Studii de teologie şi spiritualitate liturgică (I), Ed. Erota, Iaşi, 2003, p. 185.

[25] Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sophia, trad. de Paul Brusanowski, Bucureşti, 2001, p. 6.

[26] †Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 8-106.

[27] Nicolae Arseniev, Descoperirea vieţii veşnice, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1991, p. 71.

[28] Sfântul Ioan Gură de Aur apud Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2008, p. 100.

[29] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 21.

[30] A se vedea şi Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Tipografia Centrală „Cartea Moldovei”, Chişinău, 1995, pp. 6-7. Pentru societatea contemporană, remarca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Biserica, şi spiritualitatea creştină în general, au ca sarcină „să pună în evidenţă aspectul social al sfinţirii, al ascezei, al rugăciunii, al Euharistiei” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 303).

 

 

În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” [2].

 

Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).

Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” [5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.

 

Euharistia (2)

 

Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” [10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.

Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” [12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” [15].

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” [16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” [17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” [18].

 

Bibliografie

[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.

[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.

[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.

[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.

[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.

[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.

[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).

[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.

[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).

[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.

[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.

[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.

[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.

[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).