Tag

exemple

I-am cunoscut cu totul întâmplător, într-un sfârșit de saptămână petrecut la munte. Eu plecasem să îmi gasesc gândurile iar ei plecaseră sa fugă de sfaturi și grijă de părinte protector. Vorbeau tare și poate că zâmbetul meu încurajator, pe dată ce cuvintele lor m-au impresionat, i-a determinat să mă includă în conversație. Adolescenții de 15-16 ani aveau multă obidă în ton:

– Ai mei chiar nu au nici cea mai vagă idee cine sunt eu și ce pot. Ei cred că știu. Dar de fapt, habar nu au.

– Și ce e le-ați spune voi despre voi?

– Ei bine, dacă (doar dacă) i-aș putea face să mă asculte le-aș explica faptul că eu nu sunt persoana perfectă pe care ei și-o doresc. Fac tot ce îmi stă în putință să mă ridic la nivelul așteptărilor, dar ei nu mă cred.

Cumva, cred că marea cutie a Pandorei s-a deschis și fiecare a izbucnit:

– Le-aș spune că nu sunt sora mea. Și nu am cum să fiu vreodată!

– Le-aș spune că nu sunt tata!

– Le-aș spune că nu am cum să devin ce a visat bunicul pentru mine!

– Le-aș spune că nu vreau să fiu premiantul clasei!

– Le-aș spune că nu simt să învăț și a treia limbă străină!

– Le-aș spune că orice înseamnă competiție mă macină!

 

 

Copiii se vor transforma în ei înșiși și nu în copia cuiva

 

Adolescenții aceștia se află și ei pe drumul anevoios al devenirii personale, un drum necesar în construcția sinelui propriu. Drumul e al lor. Ei se vor transforma în ei înșiși și nu în copia cuiva. Această devenire poate fi dureroasă mai ales atunci când nu întruchipează viziunea părinților, ba chiar a familiei lărgite.

 

Design fără titlu (27)

 

”Ar trebui să zâmbești mai mult. Mai des.”

”Ar trebui să fii mai deștept.”

”Ar trebui să muncești mai mult.”

”Ar trebui să fii mai slabă.”

”Ar trebui să ai deja o pasiune. Ar fi bine să ai un hobby.”

”Ar trebui să fii mai focusat.”

”Ar trebui să fii ca X.”

”Ar trebui să fii ca mine.”

 

Părinții îl dăruiesc pe ”trebuie” pentru că, desigur, își doresc cel mai bun lucru posibil pentru copiii lor. Însă atunci când atenția lor se îndreaptă doar spre ce ar trebui să fie copiii, se pierde total în umbră ceea ce copiii deja sunt.

Am simțit să îi rog să îmi spună care sunt adulții ce îi impresionează în mod pozitiv.

– Sunt cei ce ne ascultă. Sunt cei ce fac efortul de a ne asculta, de a ne vedea, care își iau din timp să ne descopere. Cei care ne văd pe noi, nu șablonul în care trebuie să fim.

 

Adolescenții vor să fie cunoscuți pentru notele lor unice

 

Adolescenții vor să fie cunoscuți pentru ceea ce sunt ei, în profunzime. Pentru notele lor autentice. Unice.

Vor să știe că sunt suficient de buni pentru familiile lor. Ca sunt iubiți și acceptați pentru ceea ce au de oferit. Când liniștea și echilibrul li se așterne în suflet, adolescenții pot primi mult mai ușor sfaturi și sugestii și pot clădi pe baza pe care o dețin, de care sunt mândri și pe care o percep drept solidă.

Anii aceștia au ridicat enorm de mult ștacheta: e musai să performezi în toate domeniile: să fii un (foarte) bun atlet, să ai rezultate grozave la școală (ar fi de preferat să fii olimpic), să ai activități sociale (multe), hobbyuri (multe), să lucrezi deja de la 16 ani, să faci parte dintr-un grup social afirmat (mai bine din mai multe), să cânți la un instrument, să vorbești fluent două limbi străine, să fii model pentru frații mai mici, să ai timp să meditezi, să te regăsești. Și toate acestea când stai cel putin 6 ore pe zi la într-o instituție de învățământ.

 

1

 

Și părinții pot primi câte un ”nu”

 

Să îi lăsăm pe adolescenții noștri să fie ei mulțumiți de ei. Să le vedem fiecare pas. Fiecare pas spre sine și fiecare pas spre lume. Să fim acolo pentru ce sunt deja, să sugerăm discret, să îl primim și noi pe ”nu” așa cum i-am învățat pe ei că e firesc să îl primească din partea noastră în unele cazuri.

Este important să conștientizăm că scopurile mărețe pe care le desenăm sunt cu adevărat pentru copiii noștri și ceea ce sunt ei și nu pentru noi și așteptările noastre.

Copiii nu sunt oportunitatea pe care ne-o dă viața ”ca să mai facem totul o dată și de data asta să o facem mai bine!” Succesul trebuie să fie al lor, prin ei, în conformitate cu ceea ce sunt. În caz contrar, dacă ne vom asuma succesul pentru ceea ce am realizat noi pentru ei în conformitate cu obiectivele noastre , îi vom jefui de propriile victorii și propriile lor experiențe.

 

Și ce ar mai fi de spus?

 

– Și ce-ar mai fi de spus?

– Am vrea să ne susțină visele noastre. Nu visele lor pentru noi.

– Și ar mai fi de spus că îi iubim. Și că știm cât ne iubesc.

– Și că e bine să ne vadă.

– Și că e tare bine când le citim bucuria în ochi.

– Și că e tare bine că îi avem.

 

I-am ascultat cu bucurie și cu durere. Și m-am bucurat că m-au lăsat să îi ascult.

Copiii noștri cresc și se înalță și își lărgesc zona intereselor în propriul ritm, respectându-și propria natură. Să îi lăsăm să fie ei înșiși. Unul mai uimitor ca celălalt.

 

Cariera de jurnalist mi-a oferit până acum, pe lângă ulcerul inerent, multe momente frumoase, unice, inaccesibile muritorului obişnuit, pentru care sunt recunoscător: de la recepţii la nivel înalt şi întâlniri în cadru select cu personalităţile zilei, la discuţii unu-la-unu cu oameni pe care îi vezi prin cărţile de istorie. Însă nu acestea mi-au atins cel mai mult sufletul: ci acele momente mici, care te smeresc şi te-aşază cu picioarele pe pământ.

Când un dublu câştigător al Cupei Campionilor Europeni (actuala Ligă a Campionilor) îţi face o cafea, ai instinctiv pornirea de a te pişca de obraz, cam ca la penalty-ul acordat aseară de către Michael Olivier lui Real Madrid, după remontada senzaţională a lui – ironie – Juve. E real? E vis? E aievea: “Căprioara” româno-sârbă mă întreabă dacă vreau o cafea “scurtă sau lungă”. Mi-e ruşine de graţia campionului, şi mă ofer să-l ajut. “Stai liniştit, că mă descurc. Vin imediat.”

Ospitalitatea celui căruia prietenii îi zic Belo, reîntâlnit după luni bune în biroul lui de la Federaţie, mă smereşte, dar nu mă surprinde. Pentru că ăsta e Belo: omul care, deşi a câştigat o miriadă de trofee în carieră, conduce o maşină normală, nu epatează cu ceasuri extravagante, are o vorbă bună pentru oricine, într-un cuvânt, e simbolul campionului pe cale de dispariţie. Puştii pot învăţa de la mulţi alţi “mingicari” cum să îmblânzească balonul rotund: de la Adi Mutu, colegul de birou al lui Belo la FRF, la Neymar sau Ronaldo “Siiiiiiiiiiii!” (ultimul, deşi antipatic, un super-profesionist, trebuie să concedem). Însă aceiaşi puşti nu pot învăţa cum să fie sportivi şi campioni decât de la foarte puţini: printre ei, Miodrag Belodedici şi Gigi Buffon, doi lorzi ai fotbalului. Indiferent de vârsta, sau demnitatea ocupată în timp.

În copilăria mea, se strângeau băieţii din satul meu şi jucau cu cei din satul vecin. Unde mai vezi, azi, aşa ceva?

“Când eram mic, poate clasa a cincea, mergeam cu vacile la păscut, la mine, la Socol. Aveam două vaci. Mânam o vacă acolo, o vacă acolo… îmi făceam un fel de poartă între ele, şi trăgeam!”, îmi povesteşte Belo. “Mai aveam purcei, mulţi purcei. Mergeam şi cu ăia pe câmp. Odată, eu fiind ocupat să driblez, i-am pierdut! Au fugit purceii, ia-i de unde nu-s! Am tras o sperietură… văleu, soră cu moartea! Când ajung acasă, mama zâmbea: «Unde-s, Miodrag, purceii?» «Mamă, au fugit, i-am pierdut…» Nu mai ştiam pe unde să scot cămaşa! Când colo, mama râde: «Ia du-te şi uită-te în coteţ!» Mă duc, porcii – toţi acolo! Fugiseră direct acasă! Le-am tras o smotoceală…. Să vezi ce i-am porcăit!”, râde şi Belo, azi.

Copiii îl iubesc pentru că, în multe privinţe, marele nostru campion a rămas ca ei: copil, candid, neimplicat în multele penumbre din fotbalul şi sportul românesc. “Toţi copiii mă cunosc, din toate colţurile ţării! Bat ţara asta în lung şi în lat (n.n pentru diferitele proiecte ale Federaţiei, de creştere a tinerilor jucători), din Bucovina până în Oltenia. Conduc eu! De unde şofer? Ajung mort, copt, stau cu oamenii la masă, la discuţii, petrec timp cu ei… Joc fotbal cu copiii, încerc să le transmit ceva! A doua zi, o iau de la capăt! Nu mă întreba cât mai apuc să stau pe acasă…”

O pauză grea, mai grea ca prelungirile de pe Bernabéu. Belo ia o gură de cafea şi reîncepe: “Ştiu că acum sunt multe tentaţii. E totul la degetul mic. Când eram eu prin cantonamente, făceam de pază la uşă, până prindeam un telefon cu disc! Băgam fise ca să vorbesc acasă sau cu prietenii… Tinerii trebuie să înveţe să sufere! Să poată şi ei să povestească gagicii, peste ani: «Uite, am fost în atâtea cantonamente, am jucat atâtea meciuri, am câştigat atâtea trofee!»”

Inevitabil, vorbim despre sport şi societate în România.

“Lumea zice de Ceauşescu. Aşa cum a fost el, incult, dictator… Ce management avea Ceauşescu ăsta, dă-l încolo de dobitoc, de toţi mergeau la şcoală, toată lumea muncea? Acum avem… management! Toţi sunt manageri, ne ţin lecţii de management! Înainte, era o centralizare. Acum e totul descentralizat, nu mai e nimeni unit. Am jucat şi în Iugoslavia. Ei, acolo, şi-au menţinut o centralizare a sportului, pentru că Statul trebuie să creeze condiţiile pentru performanţă… Sârbii, chiar şi după războaiele petrecute la ei, şi-au întreţinut bazele sportive, sistemul pe care l-au avut. La şcoală se face mult sport: baschet, handbal. Aveau bazine de înot în fiecare orăşel! Spaniolii fac la fel, englezii la fel… Sportul e un fenomen colectiv, al comunităţii, nu e un fenomen particular, cum a devenit la noi.”

Localnicii trebuie să îşi facă cluburi. Asta e problema la noi, că nu mai avem cluburi. Iar pe cine are cluburi nu îi interesează! Nu s-a investit în nimic, nimic! Şosele, nimic, stadioane, nimic…

“Sportul îl face Statul. El face legea. Sportul nu a fost o prioritate pentru Statul român, în ultimii 30 de ani. Statul trebuie să se implice în reforma sportului”, mai spune Belo. „Federaţia, sigur, poate să dea o mână de ajutor. Pe mine, însă, nu m-a crescut Federaţia, m-a crescut clubul. Federaţia m-a luat la naţională pentru că a văzut că eram bun, şi mi-a dat posiblitatea să mai cresc! Dar ce treabă are Federaţia să facă centre de excelenţă? (…) Se vorbeşte că e anul Centenar. Dacă nu suntem uniţi, n-avem nici o şansă! ”

După despărţire, mă gândesc că în Anul Centenar, dar mai ales în viaţa de zi cu zi, trebuie să punem la inimă oameni ca Belo. Şi e frumos şi e bine că, pe plăcuţa de la intrarea în biroul lui, Adrian Mutu (nici el un neica-nimeni în fotbalul european; nota bene, peste 100 de goluri în Serie A) e trecut, primul, manager general. Numai că băieţii de sub el, Miodrag Belodedici şi Ion Vlădoiu, ar cam trebui să fie deasupra. Nu doar dintr-o curtoazie profesională şi respect pentru Generaţia care ne-a scos în stradă, Generaţia de Aur (aveam 8 ani atunci!): ci pentru că, atât la performanţe cât şi la eleganţă, umană nu vestimentară – credeţi-mă pe cuvânt – ambii consilieri FRF îi pot da lecţii “juniorului” superior ierarhic. Asta dacă vrem, într-adevăr, o societate “ca afară”, în care scara valorilor e respectată. La urma urmei, vorba unui proverb românesc, “Să fii domn e o-ntâmplare. Să fii om e lucru mare!”.

trofee Miodrag Belodedici emblemă fotbal românesc interior

Panoplia impresionantă a lui Miodrag Belodedici, o emblemă a fotbalului şi sportului românesc, s-a îmbogăţit de azi cu o revistă Matricea Românească Foto: transfermarkt.de

De ce mi-e drag Miodrag

12 Aprilie 2018 |
Cariera de jurnalist mi-a oferit până acum, pe lângă ulcerul inerent, multe momente frumoase, unice, inaccesibile muritorului obişnuit, pentru care sunt recunoscător: de la recepţii la nivel înalt şi întâlniri în cadru select cu personalităţile zilei, la...