Tag

exil

Ce poate fi mai plăcut decât o zi cu soare în inima lui februarie și un muzeu neordinar situat exact în centrul Capitalei? Această formulă inedită a fost probată de către Matricea Românească, cea care a ajuns la Muzeul Național al Literaturii Române, un muzeu aparte unde poezia românească, proza și arta s-au transformat într-o veșnică lecție despre cultură și despre valoarea inestimabilă a ideii.

A aduce un prinos literaturii române este de datoria fiecărui român, în condițiile în care globalizarea și efectele intruziunii modernității își fac simțită apariția tot mai mult. Cu atât mai dificilă este sarcina, cu cât angajarea într-o misiune educativă implică nu doar efort spiritual, ci de cele mai multe ori și logistic.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Caricatura lui Eugen Lovinescu scrutează temerara întindere a talentului scriitoricesc, gata să „taie” orice slăbiciuni și metehne. Foto: mnlr.ro

După câteva luni de trai în inima Capitalei culturale a României, am considerat că este momentul potrivit să trec dincolo de standardele muzeografice obișnuite, clasice, astfel că am decis să fac o vizită la Muzeul Național al Literaturii Române, loc obligatoriu spre vizitare pentru orice român. Mi-am luat cu mine toată curiozitatea și am purces, întovărășită de un soare cu dinți, așa cum este bine să avem în februarie, la drum. Ascuns în spatele Bisericii Albe, dintr-o zonă boemă a Capitalei, Muzeul Național al Literaturii Române este o prezență cochetă în lumea culturală bucureșteană.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Geniul poeziei românești, Mihai Eminescu, este la loc de cinste în galeriile Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

Găzduit timp de cincizeci de ani în Casa Kretzulescu, Muzeul Național al Literaturii Române și-a găsit din 2017 un nou domiciliu, care nu doar că îi adaugă un șarm special, ci și completează minunat retrospectiva unei instituții culturale deosebite, departe de canoanele muzeografice cu care am crescut. De la prima vedere m-a cucerit conceptul de aranjare al expozițiilor, care nu presupune o ordine cronologică bine definită, ci mai degrabă una tematică.

Poezia românească, «locul» unde ne odihnim spiritul

O să găsiți la parter o expoziție dedicată unui domeniu special, poezia românească, ce însumează într-însa cele mai diverse obiecte ale poeților care ne-au marcat evoluția istorică: de la tocul fără peniță din cristal verde, care a aparținut lui Vasile Alecsandri și până la un fragment din manuscrisul poemului Scrisoarea a II-a (1881) de Mihai Eminescu.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Penița talentatului Alecsandri se odihnește alături de manuscrisul operei „Pasteluri”. Foto: mnlr.ro

Este de apreciat maniera în care Muzeul Național al Literaturii Române a decis, dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să glorifice cei mai revoluționari și mai de impact autori autohtoni. Din poezia românească au fost imortalizați, pe fronstispiciile sălii: Mihai Eminescu – romanticul incurabil care ne-a învățat iubire prin poezie, Tudor Arghezi – artist al copilăriei și al paternității și Nichita Stănescu – un „zănatic” și un copil mare din poezia românească.

Cinstea cu care se odihnesc cele mai importante manuscrise ale acestora în vitrinele impecabile din muzeu denotă seriozitatea și implicațiile spirituale pe care le presupune activitatea curatorilor instituției. Veți găsi aici o interesantă interpretare artistică a operei eminesciene, fragmente din poeziile „Luceafărului” fiind ascunse în lucarne străpunse de lumină.

Să ne tot spunem o poveste

La cel de-al doilea cat din Muzeul Național al Literaturii Române se regăsește, în aceeași manieră organizatorică, spațiul dedicat unui segment revelatoriu din literatura română, reprezentat de proza și critica literară.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Doi titani ai criticii și istoriei literare românești, Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, și-au găsit locul într-o antiteză perfectă. Foto: mnlr.ro

Aici, într-o desăvârșită liniște, o să aveți ocazia să îi găsiți pe cei mai mari povestitori ai noștri: Ion Creangă – cu manuscrisul original al lucrării sale fundamentale, Amintiri din copilărie, Ioan Slavici – întemeietorul nuvelei psihologice românești, Panait Istrati – supranumit Gorki al Balcanilor și, desigur, incofundabilul Mihail Sadoveanu, care își face simțită prezența cu un șir mare de obiecte: de la ceașca din care își savura cafeaua zilnic până la masa de șah a maestrului, executată impecabil în lemn masiv.

Tot pe holurile acestei părți a expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române, veți avea ocazia să îi descoperiți pe cei mai prolifici critici din literatura română, anume Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, ultimul având chiar și o caricatură destul de tăioasă, datorată – pesemne – durității cu care scruta talentul tinerilor autori.

Inovații în Muzeul Național al Literaturii Române

Importantă jertfă adusă memoriei este și Sala Exilului, unde se regăsesc cei trei mari titani din literatura română, forțați la o expatriere permanentă: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Este important să treceți pe acolo, dacă sunteți fascinați de generația Criterion și de emblematica sa prezență în cultură.

În centru, o să aveți parte de o minunată reinterpretare a celebrei fotografii de la Paris, în care s-au întâlnit cei trei mari oameni români de cultură. Plasticianul Mircia Dumitrescu (n.r. Anume așa îi scria prenumele prietenul său Nichita Stănescu) este cel care a modelat în lemn întâlnirea de pe memorabilă fotografie de epocă.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Cartea prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu. Foto: mnlr.ro

Ultimele două părți ale acestei minunate introspecții în literatura românească sunt completate de comorile de la demisolul clădirii și de la mansardă. Prima, mai aproape de rădăcinile prezentului, conține o colecție impunătoare de portrete fotografice ale autorilor contemporani, printre care am avut bucuria de a-l regăsi pe basarabeanul Grigore Vieru. Fotografiile sunt executate de Ion Cucu, cel care, aidoma unui fotograf al Curții Regale, a surprins cele mai importante eminențe din literatura română contemporană din ultimii 40-50 de ani. Tot în adâncurile tainice ale sălilor de la demisol o să găsiți creionări ale lui Tudor Arghezi și ale fiicei sale, Mitzura, dar și o carte impresionantă, de dimensiuni legendare, a prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu.

La mansarda clădirii și-au croit loc cei mai importanți dramaturgi și scenografi din cultura română, așa că, dacă v-ați săturat de cinematografe în care rulează pelicule ieftine, ocupați-vă o după-amiază cu cele mai interesante filme și piese de teatru, rulate non-stop pe planșele imaculate ale sălii.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Filme și piese de teatru intrate în patrimoniul cultural românesc pentru posteritate sunt rulate la mansarda Muzeului. Foto: mnlr.ro

Și pentru că mi-ar fi imposibil să cunosc toate nișele ascunse ale expoziției, am apelat cu încredere la o tânără muzeografă, Iuliana Miu, doctorandă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Ea mi-a ghidat pașii și mi-a făcut recomandări de lecturi, pe care cu siguranță le voi „vâna” prin anticariatele Bucureștiului.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Marii povestitori ai literaturii române, Panait Istrati și Mihail Sadoveanu, se regăsesc în liniștea sălilor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

De ce este Muzeul Național al Literaturii Române un loc obligatoriu de vizitat pentru orice român? În primul rând, pentru că ne oferă o lecție impresionantă despre figurile marcante din literatura română. Iar în al doilea rând, deoarece vă poate stârni îndrăgosteala de arta cititului, lecuind fricile pe care poate vi le-a inculcat programa școlară. Și nu uitați: acest muzeu este unul al ideilor, al oamenilor și al trăirilor, așa că lăsați acasă toate prejudecățile. Doar mintea slobodă să vă fie tovarăș!

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara Amintiri din Pribegie diaspora română Franţa exilul românesc

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Matricea Românească: În cartea ta, notezi: „Constatarea stării dificile în care se afla societatea românească a condus, alături de alți factori, la apropierea scriitorului român de mișcarea lui Codreanu”. A văzut Eliade o revoluție spirituală în ceea ce promitea Legiunea Arhanghelului Mihail / Garda de Fier?

Ramona Tănase: Da. În primul rând, mai toate textele lui «legionare» merg pe latura aceasta spirituală, ortodoxă și naționalistă a mișcării – alături de multe alte motive, în subsidiar. Dar, da, în primă instanță, Eliade a crezut într-o revoluție spirituală adusă de mișcarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Matricea Românească: Care e traiectul pentru Eliade, în epocă? În frământaţii ani ‘30-‘40, ce face el?

Ramona Tănase: În anii ‘30-‘40, mai predă cursuri la Facultatea de Litere, este seminaristul lui Nae Ionescu, dar nu foarte mult. Îşi scrie romanele, scrie articole pe care le publică. Practic, din asta trăiește: din articole de presă, din diferitele conferințe pe care le ține grupul Criterion

Matricea Românească: Ce plecări afară are, în perioada aceasta?

Ramona Tănase: Are puţine plecări. În iunie 1936, este trimis de către Dimitrie Gusti la Londra, să studieze o mișcare spirituală din Anglia, e vorba de Grupul de la Oxford. Dar, înainte, are plecarea în India, unde este influențat de revoluția spirituală pe care o făcuse Gandhi, și asta a contat foarte mult, cred eu, în modul în care percepe și descrie Mișcarea Legionară din România.

Înainte de India, mai fusese plecat, în perioada în care își dădea licența, în Italia – așa a şi obținut bursa în India. A trimis o scrisoare, iar Maharajah-ul l-a ales. După aceea, vine plecarea definitivă – el nu știa că va fi aşa: Londra – 9 luni, Portugalia – 4 ani, Franța circa 15, și până la sfârșitul vieții în Statele Unite ale Americii. Călătoreşte şi în Germania puțin, dar acestea sunt perioade foarte scurte, de bibliotecă.

Mircea Eliade şi Corneliu Zelea Codreanu: oportunism de ambele părţi

Matricea Românească: Vorbești, la un anumit moment, despre “oportunismul” lui Mircea Eliade în relația cu Corneliu Zelea Codreanu. La ce se referă el și care au fost raporturile dintre cei doi? Cât de apropiați au fost în plan personal, nu ideatic?

Ramona Tănase: În plan personal, Mircea Eliade şi Corneliu Zelea Codreanu se cunoșteau, dar nu era o relație amicală. S-au văzut de câteva ori. Nae Ionescu era oarecum apropiat de Corneliu Zelea Codreanu, jucând rolul de intermediar atunci când Regele Carol al II-lea a propus o coaliție cu legionarii, pe care Corneliu Zelea Codreanu n-a acceptat-o. Când spun “oportunismul lui Eliade” vizavi de relația cu Corneliu Zelea Codreanu, mă refer strict la partea materială, materialo-spirituală dacă vreţi. Visul lui Eliade, după ce s-a întors din India, era să facă un Centru de Studii Religioase, un centru de istoria religiilor, în România. La un moment dat, primise promisiunea din partea Regelui Carol al II-lea. Nu s-a concretizat, context în care Corneliu Zelea Codreanu a fost văzut ca o salvare a tinerei generații, pentru că urma să le deschidă porțile spre afirmare, inclusiv prin centrul acesta de studii. Mare parte a discursului lui Corneliu Zelea Codreanu fiind axată și pe latura religioasă, ortodoxă, spirituală a poporului român, Eliade ar fi avut foarte mari șanse să obțină ce își dorea. Dar n-a fost cazul.

Visul lui Eliade, după ce s-a întors din India, era să facă un Centru de Studii Religioase, un centru de istoria religiilor, în România. (…) Discursul lui Corneliu Zelea Codreanu fiind axat pe latura religioasă, ortodoxă, spirituală a poporului român, Eliade ar fi avut foarte mari șanse să obțină ce își dorea

Matricea Românească: Pentru că tu faci un istoric al Gărzii de Fier în carte, și pentru că Eliade, după cum a și scris, credea în „biruința Mișcării Legionare”, te voi întreba care era filosofia Gărzii?

Ramona Tănase: Mă voi opri puţin asupra articolului acesta, ancheta „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Există și voci care spun că răspunsurile au fost inventate. E un subiect controversat, pentru că nu există urme exacte – aşa cum notez și în carte, legionarismul nu era un partid cu carnete, cu liste de prezență… A, că l-a văzut cineva odată pe Eliade, ținând un discurs în Călărași, pentru legionarism, sau că se deplasa, ori că a participat, după propria-i mărturisire, la înmormântarea lui Moța și lui Marin (n.r. Ion Moţa şi Vasile Marin, decedaţi în timpul Războiului Civil spaniol) când au fost repatriaţi din Spania… Însă, în rest, nu există urme exacte, în afara celor “produse” de către aceia care şi-au asumat făţiş legionarismul.

Matricea Românească: Senzația ta de cercetător care a mers în arhive, de om care a făcut istorie literară până la urmă, care e? E autentic articolul lui Eliade?

Ramona Tănase: Da. Senzația mea e că este autentic, deoarece nu e singurul articol în care persoanele care au răspuns la întrebările respective au scris în maniera aceea. A, că poate nu au folosit fix aceleași cuvinte sau că au fost prelucrate puțin, e una. Dar ideea în sine a articolului, a anchetei, se regăsește și în articole anterioare.

Matricea Românească: Aşadar, se vede semnătura lui Eliade.

Ramona Tănase: A tuturor celor care răspund, pentru că toți credeau. Eliade e un caz nu chiar atipic, ci în contextul generației lui. De exemplu, Cioran a recunoscut că a fost legionar, și-a asumat lucrul acesta și a trecut peste. Noica – la fel. Doar că Eliade a ales să cultive misticismul din jurul lui, din diverse motive, unul dintre ele fiind propria imagine. Atunci când ai despre tine o impresie foarte bună sau vrei să crezi că ești omul care ți-ai dori să fii, și „ai în dulap” un eveniment ca acesta, care ți-ar clătina propria imagine, nu ești dispus să ți-l asumi, mai ales în contextul în care tu, la câțiva ani după, ai ajuns o personalitate de talie internațională. Mărturisirea legionarismului ar fi putut avea consecințe grave pentru Eliade. De pildă, deportarea din Statele Unite ale Americii.

Matricea Românească: Eliade a fost un ins înzestrat intelectual, și poate părea frapant că o astfel de mișcare, cu o astfel de filosofie, a putut să-l prindă în mrejele ei ideologice.

Ramona Tănase: Nu e chiar atât de frapant, dacă stai să te gândești şi la contextul european din perioada respectivă. Foarte multe personalități au căzut în mrejele lui Hitler, lui Mussolini, mai târziu ale comunismului. Întotdeauna, extremismele au atras adepți și din elita societății, nu neapărat numai plebea. Teoretic, aceşti intelectuali ar fi trebuit să fie capabili să își da seama de consecințele pe care le-ar putea avea o astfel de mișcare – aici vorbesc despre hitlerism, despre nazism. Din Manifestul ei, din Mein Kampf, se vede că este o mișcare rasistă, aşadar nu ar fi trebuit să fie o surpriză că a ajuns la genocid.

Matricea Românească: Pentru că anunța.

Ramona Tănase: Da. Anunța, adică acesta era unul dintre dezideratele expuse clar: rasa ariană.

Matricea Românească: În ce context a câştigat Legiunea / Garda de Fier tineretul român?

Ramona Tănase: Criza economică este un motiv. O foarte mare influență a avut-o și Marea Unire, pentru că înainte erau teritorii separate, cu administrație proprie, iar după 1 decembrie 1918 ne-am trezit o țară, o țară unită. La nivel spiritual, să zicem, era din nou Marea Românie, doar că aveam probleme administrative. Fiecare provincie în parte avea propriile reguli, și e foarte greu într-un timp foarte scurt să unifici, să aduci la un nivel comun: administrație, economie şamd.

Marea Unire, catalizatorul extremismului întruchipat de Mişcarea Legionară?

Matricea Românească: Sugerezi, destul de contraintuitiv, că Marea Unire ne-a și înstrăinat, ne-a și „alienat” între noi.

Ramona Tănase: Paradoxal, da. Pentru că, atunci, rasiștii societății au devenit și mai conștienți de, hai să spunem, eterogenitatea populației.

Matricea Românească: Şi au avut și mai multe ținte.

Ramona Tănase: Au avut mai multe ținte – în primul rând, evreii, din cauza unei probleme personale pe care a avut-o Corneliu Zelea Codreanu pe când era student în Iași, și a situației, să zicem, favorizate pe care o aveau evreii în societate: bancheri și apropriați ai dinastiei conducătoare.

Cioran a recunoscut că a fost legionar, și-a asumat lucrul acesta și a trecut peste. Noica – la fel. (…) Mărturisirea legionarismului ar fi putut avea consecințe grave pentru Eliade. De pildă, deportarea din Statele Unite ale Americii

Matricea Românească: Evoci în carte un episod, în care Corneliu Zelea Codreanu îl ucide pe prefectul poliţiei Iaşi, în 1924, la un proces. Un episod hotărâtor pentru Mişcarea Legionară şi cel supranumit “Căpitanul”. Cum a scăpat?

Ramona Tănase: A fost declarat nevinovat. Nu s-au găsit martori, cazul a fost mușamalizat.

Matricea Românească: Corneliu Zelea Codreanu ratase Marele Război și voia să-și ia revanșa în politică, spui tu, iar Eliade, Cioran şi colegii de generație, în cultură. Se puteau întâlni în vreun fel revanșele celor două părți – și care ar fi fost numitorul comun? Misticismul?

Ramona Tănase: Exista un numitor comun. Scopul comun era o cultură română, o nație română de nivel european şi mondial. Și Eliade avea nostalgia Războiului pierdut. Toată generația sa avea nostalgia Războiului ratat. Ei erau în gimnaziu atunci când a început Primul Război Mondial și, copii fiind, nu puteau să participe.

Matricea Românească: De ce nu se puteau bucura de efecte și atât?

Ramona Tănase: Nu se puteau bucura de efecte, pentru că ei simțeau că nu au contribuit cu nimic la situația aceea… Erau cumva conștienți de ce se întâmplă – și s-au trezit, dintr-odată, că lumea nu mai era cum o știau.

Prin urmare, simțeau presiunea unui trecut recent, care fusese glorios, culminând cu Marea Unire. Simțeau că trebuie să continue sau să depășească această moștenire.

Matricea Românească: Dai un citat foarte interesant dintr-un istoric spaniol, Francisco Veiga: „Statutul de legionar nu se datora unei formalități birocratice, ci unei «convingeri interioare»”. A fost acesta unul dintre atu-urile legionarismului? Faptul că nu-i încorseta atât de mult pe membri și că dădea primatul pasiunii? Ce însemna, de fapt, «convingere interioară»?

Ramona Tănase: Convingerea interioară însemna, în primul rând, pe lângă partea nobilă a credinței în binele ortodox și în România, și în trecut, să fii dispus să omori pe cineva pentru credința ta. Acel cineva fiind un evreu sau orice altă nație. În mare parte, asta căuta Corneliu Zelea Codreanu: fanatici. În sensul că aceștia credeau strict în misticismul mișcării, credeau că evreii sunt răi, şi altele. Cel mai mult conta să fii dispus, în momentul în care apărea un obstacol, să-l îndepărtezi. Obstacolul fiind un om, o entitate, orice.

Nu mi se pare un atu, atunci când construiești o mișcare ce va deveni politică, ca ea să fie bazată strict pe fanatism sau pe credințe exterioare gândirii. Pentru că nu ai o bază ideologică! Reacționezi și îți faci ideologia pe parcurs.

„Căpitanul”, politicianul „popular” care a sedus prostimea României Mari

Matricea Românească: În cazul legionarilor, strategia a mers până la un anumit punct.

Ramona Tănase: Într-adevăr, toată retorica aceasta s-a oprit în momentul în care lui Codreanu i s-a oferit șansa de a conduce. Atunci a venit și blocajul, deoarece “Căpitanul” nu era un om politic, nu era un om crescut într-o tradiție clasică a partidelor. Era un om care credea într-o idee și, când ideii i s-a dat șansa – şi bine că a fost așa -, a refuzat, și a avut sfârșitul pe care l-a avut. Pentru că ei erau oameni care nu aveau o pregătire politică, administrativă. Proveneau din toate domeniile, erau intelectuali, nepregătiţi pentru a avea funcții administrative,  pentru a putea duce la capăt o Revoluție spirituală care ar implica și părți administrative.

O deosebită influență în ascensiunea Mişcării Legionare a avut-o și Marea Unire, pentru că înainte erau teritorii separate, cu administrație proprie, iar după 1 decembrie 1918 ne-am trezit o țară unită, cu probleme administrative. Rasiștii societății au devenit și mai conștienți de eterogenitatea populației

Matricea Românească: Îl descrii în cartea ta pe Corneliu Zelea Codreanu drept „carismaticul haiduc”.

Ramona Tănase: Da, pentru că avea o întreagă scenografie în jurul lui.

Matricea Românească: Ce i-a creat mitul? Fiindcă, până astăzi, există o parte a societăţii noastre care încă îl consideră o figură mitică, pozitivă, un Arhanghel al românismului.

Ramona Tănase: El și l-a creat. De exemplu, mergând prin sate, călare pe un cal alb, îmbrăcat în costum tradițional. Ori prin simpla modalitate în care erai inițiat sau intrai în Mișcarea Legionară – un soi de „carnet” al tău. Mergeai în pădure, alături de ceilalți membri ai cuibului, în funcţie de zona  din care proveneai, și făceai jurământul de credință. Acolo, luai un bulgăre de pământ, îl puneai într-un săculeț și țineai acel săculeț cu pământ tot timpul la inimă.

Aceasta are un impact deosebit asupra societății românești, având în vedere că majoritatea ei era încă rurală. Marea Unire, ca Marea Unire, dar în continuare majoritatea trăia la țară, nivelul de cultură și de școlarizare era foarte scăzut… Pe acest fundal, apare dintr-odată un Făt-Frumos pe un cal alb, și spune că va face o Românie “ca soarele sfânt de pe cer”. Nu prea ai cum să judeci, să impuţi omului de rând, care abia își ducea existența de la o zi la alta, faptul că a crezut în discursul lui Codreanu.

Matricea Românească: A umplut Corneliu Zelea Codreanu un gol care nu era umplut de politicienii «tradiționali», elitiști?

Ramona Tănase: A umplut golul politicianului popular. Politicianul care vorbește pe înțelesul oamenilor. Discursurile lui Corneliu Zelea Codreanu ne arată că el nu era foarte elevat – alocuţiunile sale erau foarte fragmentate și mergeau într-o singură direcție. Marele lui avantaj a fost că avea o retorică ce prindea foarte bine la omul obișnuit, care ajungea să constituie majoritate.

Va urma

Citeşte aici „dosarul Eliade” şi „dosarul Noica”, semnate de către Ramona Tănase pe Matricea Românească.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet terenul, păstrează însă, o valoare aparte, în cazul primilor poeți români care au clădit temeliile limbii române literare.

Istoria noastră de astăzi este dedicată celui pe care marele Mihai Eminescu l-a numit ”glas al durerii”, și anume Barbu Paris Mumuleanu sau Mămuleanu, poet român al secolului al XIX-lea. Incertitudinile asupra numelui pornesc de la faptul că există pagini albe în biografia acestui poet, dar se cunoaște că tatăl lui ar fi fost un așa zis ”mămular”, adică negustor de mărunţişuri, de băcănie şi de lipscănie, originar din satul Bârcii.

Născut în Slatina pe la 1794, poetul provenea din familie de orășeni, care s-au mutat în București după nașterea lui. Despre copilăria lui nu există prea multe mărturii, dar se știe că avea înclinație spre învățare și spre studiu. Iată de ce a fost din fragedă tinerețe angajat în calitate de logofăt la boierul Dinu Constantin Filipescu, cel care l-a îndrumat pe toată durata vieții și de la care a prins dragul de carte și de cuvânt.

Autodidact prin fire, Mumuleanu începe să scrie mai mult din dorința de a-și căuta un rost în viață, dincolo de cel de logofăt sau îngrijitor al copiilor lui Filipescu. Cert este că începutul activității sale literare poartă pecetea unor modele preluate mai ales din lucrările poeților Văcărești, dar și ale celor francezi, precum Claude Mermet, Jean de la Bruyère. Unul dintre autorii al căror stil erotic și satiric se resimte mai târziu în lucrările lui Mumuleanu este grecul Athanasios Christopoulos.

Deși începe prin a scrie pe modele deja formate, Mumuleanu nu renunță la învățare, iar anturajul din casa lui Filipescu îi este mai mult decât favorabil pentru asta, boierul fiind un cunoscător al elitelor culturale ale acelor vremi. Este interesant că figura poetului ne parvine și din cronicile timpurilor, așa precum nota istoricul slătinean George Poboran: „În casa lui Filipescu, care era una dintre cele mai ospitaliere, unde se întâlneau toţi românii, ba chiar şi streinii de talent, Mămuleanu găsindu-se mereu în contact cu mulţi învăţaţi, începu a simţi o deosebită aplicare pentru literatură şi a se instrui singur. Ba se spune că a fost chiar câtăva vreme la Paris cu copiii Filipescului.”

Începuturile creației acestui poet român

Debutul muncii sale autodidacte vine cu apariția volumului Rost de poezii adecă stihuri, în care adună, în manieră destul de inovativă, versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă similară cu cea a lui Christopoulos. Pe lângă asta se resimt și ușoare adieri de sentimentalism lăutăresc împrumutat de la dinastia poeților Văcărești.

Dar așa cum firea omului nu stă locului, nici talentul nu se plafonează, dacă găsim cheia potrivită. Mumuleanu începe, în timp, să treacă pe baricadele adepților Iluminismului, inspirându-se din munca reprezentanților Școlii Ardelene și lucrând în direcția unei critici centrate pe figura celor care se desfătau într-un lux exagerat și viciat. Ajunge astfel să publice volumul Caracteruri la 1825, în care înglobează o sumă de portrete ironice ale condiției umane în acea epocă și scoate în vileag metehne, blamând vicii și militând pentru o corijare a spiritului. Dovadă stau versurile din poezia ”Cei mari”:

O, ce ciudă, cât mă mir,

D-al celor mari caractir!

Ce schimbate la ei firi,

Ce gusturi, ce diferiri!

Precum ceriul de pământ,

Aşa ei de cei mici sunt.

Toţi trândavi, toţi lenevoşi,

Nestatornici, furtunoşi,

N-au ei fapte bărbăteşti,

Toţi au minţi copilăreşti

Toţi de mititei iubesc

Lucruri care nu-i cinstesc.

Toţi, de când sunt băieţei,

Înclinează lângă ei

Oameni care-i linguşesc,

Care-i laud’ şi-i slăvesc.

Totdeauna cei mari vor

Să aibă-n casele lor

Prefăcuţi ce le vorbesc

Tot cele ce ei voiesc.

Vedem cum de sub penița lui nu au scăpat micile observații, subtilitățile sociale de impact, ceea ce i-a transformat poezia într-o radiografie a societății române din acel secol. Probabil, această dorință de a da în vileag sistemul axiologic defect al societății a fost accentuată și de circumstanțele în care s-a pomenit boierul Filipescu, care condamnat de domnitorul Caragea pentru o așa-zisă conspirație, a fost exilat împreună cu toată familia din București la moşia de la Bucov, iar mai apoi, la Braşov, iar Mumuleanu, în virtutea fidelității sale, l-a urmat. Am putea astfel concluziona, că lucrarea Caracteruri este rezultatul acestei perioade vitrege din destinul poetului, care spunea despre munca sa că:

”De-o asemenea mişcare a patimilor celor dinlăuntru fiind plecat şi eu, îndemnul cel de din afară m-au supus acestor ostenele, şi în slobozenia vremii cei politiceşti, am întins condeiul spre ceea ce fandasia au ajuns, iar nu şi ajutoriul știinţelor. Firea mi-au dat aceea, creşterea m-au supus ticăloşiilor.”

Exilul și frustrarea rezultată din problemele națiunii au transformat și un anumit aspect al viziunilor poetice ale lui Mumuleanu, acesta trecând încet pe baricadele unui patriotism evident, metamorfozat în Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, în care poetul deplângea destinul țării și sublinia imperioasa necesitate a unor domnitori pământeni.

Elogiat de Mihai Eminescu, uitat de posteritate

Pe la 1825, data exactă rămâne necunoscută, Mumuleanu se căsătorește cu Bălașa, care îi va dărui trei copii și care îi va fi alături până la timpuriul său final, acesta trecând la ceruri la numai patruzeci și doi de ani, într-o sărăcie lucie. Ion Heliade-Rădulescu, cel care i-a publicat postum volumul Poezii și care i-a ajutat familia în vremuri de restriște, nota:

„Puţini oameni au trăit şi au murit ca Mămuleanu: în scârbele cele mai supărătoare, în boala cea mai îndelungată, în neaverea sa şi mai obositoare decât boala, în sfâşietoarea cugetare că se desparte de familia sa numeroasă, fără stare şi fără ajutor. Cine l-a văzut dându-şi sfârşitul a văzut pe adevăratul creştin; cine l-a petrecut la groapă a văzut faţa şi chipul dreptului, când doarme. Pentru cine l-a cunoscut, e o durere adâncă a-i citi poeziile sale, căci îl vede pretutindinea şi nu poate fi chip mai bine nemerit de penelul cel mai învăţător decât poeziile lui, care înfăţişează icoana lui, cu trăsăturile şi nuanţele cele mai adevărate”.

Epigonii - un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu

Epigonii – un elogiu adus de către marele Poet Mihai Eminescu celor care au fost părinții limbii române literare, printre care şi Barbu Paris Mumuleanu. Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Nici Mihai Eminescu nu a trecut cu vederea rolul acestui poet din generația celor care au modelat limba română. Marele autor i-a dedicat un loc aparte în Epigonii, alături de ceilalți părinți ai limbii române literare:

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Supranumindu-l ”glas de durere”, Eminescu încearcă să sublinieze toată empatia cu care Mumuleanu a scris despre problemele poporului român, despre lupta cu deșărtăciunea lumii și superficialitatea anumitor pături sociale din acea epocă.

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu

Ion Heliade-Rădulescu, omul de cultură care i-a păstrat vie memoria postumă lui Barbu Paris Mumuleanu. Foto: paultiberiu.blogspot.ro

Trecut cumva în uitarea secolelor, Mumuleanu rămâne înainte de orice un formator al limbii române și un original al liricului, care a crescut în scris și al cărui destin reprezintă o imagine demnă de păstrat în patrimoniul cultural al țării noastre, alături de alte embleme scriitoricești române.

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul securității, ca element periculos în comunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

Starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro

Glasul durerii românești: Barbu Paris Mumuleanu

27 Noiembrie 2017 |
Se spune că a fi poet este mai degrabă o stare de spirit, o firească pornire lăuntrică, izvorâtă din dragostea față de frumos, de sensibilitate și de extazul unor clipe efemere. Această explicație, care în lumea noastră consumeristă își pierde încet...

Paul Goma – istoria unui exilat în uitare

27 Octombrie 2017 |
Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România. Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale...