Tag

exilul românesc

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

 

Foto deschidere: europalibera.org

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara Amintiri din Pribegie diaspora română Franţa exilul românesc

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Tinerii au nevoie de o doină a exilului românesc

21 Iunie 2018 |
Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească. Doina...