expresii

Când e românul mai năpăstuit pe astă lume, un singur cuvânt sfânt are pe buze, chiar de-ar fi necredincios: “Mamă!” Eminescu, în clipele lui de mizerie studenţească, de la Viena sau Berlin, avea o singură vorbă mai grea, unica pe care o ştia de la tată-su: “…tu-i mama nevoii”.

Românul se întoarce la mamă, spiritual şi fizic, când îi e rău şi, uneori, când îi e bine. Lingvistica mirării la români conţine şi exclamaţia: “Mamă!”, şi strigarea “Mama mea!”. Când duşmanul e ante portas, reale sau alegorice, românul, înţelept, fie zice, lapidar, “mama lor!”, fie îmbrăţişează vicisitudinea şi plonjează temerar în vâltoarea vieţii, ghidat de un principiu sănătos şi deloc fatalist: “Decât să plângă mama mea, mai bine plângă mama lor!” Pentru mamă şi pentru familie, românul, neutralizat de multe izuri ale Istoriei, devine om de acţiune, dispus să se arunce, cum zice un cântec al tribunelor, “pe ei, pe mama lor”.

E în strigarea noastră “Mamă!”, mereu rostită cu nerv, chiar şi când e spusă cu sfială, un amestec de grozăvie cu adoraţie, ca într-o pietà. La mamă ne plângem şi ne rugăm, pentru că ştim că ea poartă într-însa rezolvarea miraculoasă a tuturor grijilor noastre. E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne.

E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne

Nu există, pentru un om, decât o mamă şi o ţară. A o trăda pe una este a o trăda pe cealaltă. În nervurile din palmele muncite ale mamei, cine va privi cu atenţie va vedea striaţiile pământului sfânt care ne-a crescut, de mici, din colbul copilăriei. Există multe lucruri importante într-o viaţă de om, dar nici unul atât de sfânt precum mama.

Mama în limba – mamă

Românul e vai de mama lui când e trist şi copleşit de necazuri, petrece de mama focului când e vesel, detestă a merge la mama dracului pentru că primul lui gând e să rămână acasă, lângă mamă şi familie, se plânge că nu i-a mai mers aşa rău de când mama m-a făcut, îi trage cui îl antagonizează o mamă de bătaie, se fereşte de mama soacră ca de Muma-Pădurii, zice despre lacom şi arivist că ar vinde-o şi pe mamă-sa, îl dispreţuieşte pe asupritorul lui, care n-are nici mamă, nici tată.

“Vino mamă să mă vezi / la spitalul de obezi”, cânta un om de litere fiu al Moldovei, şi e în chemarea lui tragi-comică un adevăr adânc: prin întoarcerea la mamă ne verificăm întreaga fiinţă, în momentele de cumpănă şi de graţie. Mama este farul nostru moral.

Şi mai e ceva Mama: o realitate şi un ideal cărora le suntem tributari o viaţă de om. Mult după ce mama noastră nu va mai fi să ne arate cum stăm, vom reveni cu gândul şi cu sufletul la figura ei duioasă, pentru că întoarcerea la mamă nu e altceva decât întoarcerea la Matrice.

Ilustraţie deschidere: montaj după clipart-library.com

La începutul Săptămânii Mari, vă oferim o porţie savuroasă de înţelepciune românească, invitându-vă la moderaţie…

Biblia ne spune că pofta nestăvilită de mâncare și de băutură nu-l lasă pe îmbuibat să doarmă, de aici și până la certuri fiind un pas extrem de mic. Lăcomia, adică acea dorință intrinsecă puternică ce-l forțează pe om să râvnească mult peste nevoile și capacitățile sale, este oglinda unui suflet „urât”, de aceea face parte din cele șapte păcate capitale.

Și cum firea omului este construită din calități, dar și din defecte – într-o măsură sau alta -, și sâmburele lăcomiei zace înlăuntrul fiecăruia dintre noi, pentru că și românii sunt încercați de dorința de a dobândi peste puteri. Vorbele din popor reprezintă mijlocul cel mai elocvent și mai sincer de a exprima lăcomia la români, întrucât țăranul, înzestrat cu inteligență și cu franchețe, a știut dintotdeauna cum să spună lucrurilor pe nume: prin proverbe și zicători savuroase.

Poate una dintre cele mai reprezentative zicale româneşti ce oglindește „urâțenia” acestui păcat este aceea care ne avertizează că lăcomia strică omenia. În același registru, în popor se mai spune că poftele omului n-au hotar, dar și că găina vecinului totdeauna-i curcă. Românul își descrie, cu umor neaoș, consăteanul, subliniind că acesta nu se mulțumește nici în car, nici în căruță, nici în sanie, nici în teleguță, dar și că cel care se lăcomește, nu se pricopsește.

La fel, lăcomia la români este ilustrată cu succes și prin expresii potrivit cărora noi vrem să fim și cu pui, și cu ouă, și cu găina grasă, dar și că musca, pentru puțină dulceață, își răpune viața. Așa cum vietățile furnizează cele mai facile și mai expresive exemple pentru a construi un proverb, nici flora nu a fost ignorată de către români, iar referitor la acest păcat capital, geniul sătesc spune că lacomii sunt de unde n-are mărul (uneori, cu varianta pomul) coajă și cireașa sâmbure.

Așa cum, deasupra oracolului din Delphi, era scris „nimic prea mult, totul cu măsură”, și românul consideră că aceasta este o povață după care ar trebui să-și rânduiască viața, deoarece el crede că lăcomia sparge sacul sau cine ia o brazdă lată, rămâne cu ea nearată.

Mai jos, Matricea Românească vă prezintă, spre reflecție, în Postul Mare, alte câteva proverbe și zicători românești despre lăcomie:

Lacomul mai mult pierde, și leneșul mai mult aleargă.

Nu mai poate să mănânce, dar nu se-n-dură să plece.

Lăcomia de la aur la gunoi şi de la diamant până la sticlă se întinde.

Are ochii mai mari decât burta.

Lacom la bogăţie şi sărac la minte.

Cică mălaiul nu-i copt, și el înfulecă cât opt.

A mânca banii cu lingura și a pune lumea-n pântece.

Pântecele se satură, dar ochii niciodată.

Foto deschidere: patch.com