Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Marta Alexandru își începe ucenicie în Baroul din Arad. După ce obține dreptul de liberă practică, va profesa vreme de zece ani la Lipova. În anul 1915, datorită pregătirii sale temeinice, intră în magistratură ca mai apoi să fie numit consilier la Curtea de Apel din Seghedin, fiind astfel primul român care ajunge într-o astfel de funcție. Chiar dacă nu a participat la ședințele Marii Adunări Naționale, a fost ales membru în Marele Sfat Național, unde i-a fost încredințat Resortul de Justiție. Este fondatorul Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, iar alături de Ioan Papp a pus pe picioare Casa Magistraților de la Sovata.

Un destin în plină devenire

Se naște în familia unuia dintre cei mai înstăriți țărani din comuna Căprioara, județul Caraș-Severin. Primii ani de școală se consumă în localitatea natală, după care urmează liceul la Arad. Obține diploma de bacalaureat fără mari bătăi de cap, iar după acesta se orientează către Facultatea de Drept a Universității din Budapesta. Fiind un student silitor, tânărul va beneficia pe toată durata studiilor de o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”.  Absolvă în anul 1893, iar peste patru ani devine doctor în științe juridice la Budapesta. La 16 octombrie 1894 se va înscrie ca stagiar în Baroul Arad, iar mai târziu se transferă în Baroul Timișoara, profesând pentru o perioadă la Vinga. Parcurge cu brio etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, stabilindu-se la Lipova. Aici a profesat avocatura vreme de zece ani, iar din anul 1915 intră în magistratură, fiind numit judecător. Profesionalismul de care dădea dovadă i-a adus promovarea la Curtea de Apel din Seghedin. Marta Alexandru a fost primul magistrat român care a ajuns într-o astfel de funcție.

Felurite demnități și atribuții

La debutul primei conflagrații mondiale, a fost scutit de front. Cu toate acestea, nu a stat degeaba și s-a avântat în tumultul politic al vremii. Este adeptul activismului liberal și se alătură liderilor mișcării naționale: Aurel Cosma, George Adam, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, etc. Din anul 1910 face parte din comitetul de conducere al Partidului Național Român la nivelul comitatului Timiș. Chiar dacă nu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a fost prezent fratele său Gherasim. După înfăptuirea Unirii este ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei. Participă la ședințele acestui organism și este numit secretar general al Resortului de Justiție condus de dr. Aurel Lazăr.

Odată cu desființarea Consiliului Dirigent va fi numit secretar general al Ministerului Justiției cu atribuții în zona Transilvaniei și Banatului. Nu a petrecut mult timp în această demnitate, pentru că la 30 august 1920 trece pe postul de prim președinte la Curtea de Apel Oradea, după care în mai 1921 este numit prim președinte la Curtea de Apel Timișoara până în anul 1938, când atinge vârsta de pensionare.

Preocupările unui magistrat de cursă lungă

Dar cu toate acestea, structurile regimului carlist au apelat la experiența sa. Pe 14 august 1938  este repus în funcție fiind numit Rezident Regal al Ținutului Timiș. Mandatul său va înceta pe 30 septembrie 1940 odată cu venirea lui Ion Antonescu la putere. Pe lângă acestea, de numele lui Marta Alexandru se leagă înființarea Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, pe care a condus-o ani buni. Alături de omologul său din Cluj, Ioan Papp, a fondat Casa Magistraților de la Sovata. Preocupările magistratului român s-au manifestat și în domeniul cultural, fiind un sprijinitor al ASTREI contribuind totodată la apariția revistei Dacia și susținând înființarea Episcopiei de la Timișoara. Pleacă la cer în data de 3 aprilie 1965 și este înmormântat la Timișoara.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Studiază la Facultatea de Drept din Budapesta, iar în tot acest timp cochetează cu activitatea publicistică. După ce obține doctoratul, va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț. Membru de seamă al P.N.R, va pune umărul la propășirea socială și culturală a românilor din Bistrița-Năsăud. Fondează Reuniunea maeștrilor români, Reuniunea de citire și gimnastică, și înființează prima librărie de carte românească din Năsăud. S-a îngrijit de organizarea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat, fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă acestea, Victor Onișor a fost profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar a Universității din Cluj, lăsând publicului o serie de lucrări în ogorul științelor juridice. 

Un avocat în slujba slovei

Se naște pe 19 iunie 1874, în comuna Zagra, din Bistrița-Năsăud, într-o familie de țărani fruntași. Junele urmează studiile secundare la gimnaziul grăniceresc năsăudean. De aici, pleacă la Facultatea de Drept din Budapesta, unde aprofundează tainele științelor juridice. În studenție, a fost desemnat președintele Societății de lectură “Petru Maior”, cochetând cu activitatea publicistică. În anul 1899, își obține doctoratul, după care va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț legând o trainică prietenie cu Traian Vuia. În anul 1900 se stabilește definitiv la Bistrița, unde își deschide propriul birou.

Când nu era la vreun proces, scria pentru revista “Minerva”. La ceva timp după, preia conducerea periodicului “Revista Ilustrată”, ca mai apoi, în calitate de editor, să pună pe picioare “Revista Bistriței”. A fost colaborator de seamă la “Tribuna” din Sibiu, iar în paralel a tradus opera lui Conan Doyle și a lui Jules Verne.

Activitatea în viața urbei

Se implică de timpuriu în politică, declarându-se un adept înflăcărat al curentului activist. În anul 1904, alături de intelectualii vremii pune pe picioare Clubul Național Român din Comitatul Bistrița-Năsăud. Un an mai târziu, a fost ales membru al Comitetului Executiv Central al Partidului Național Român din Transilvania. Din această postură, și-a luat inima-n dinți candidând la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta, însă a fost înfrânt. Episodul nu-l bântuie prea mult, iar la scurtă vreme se implică în activitățile sociale și culturale din Bistrița. Mai întâi, pune umărul la înființarea Reuniunii maeștrilor români, al cărei președinte a fost ceva vreme, sprijină apariția Reuniunii de citire și gimnastică, dar și a Societății cărămidarilor. Iubitor de lectură, reușește să înființeze prima librărie cu cărți românești din Năsăud, având și inițiativa înființării Băncii cooperative populare din Zagra.

Participarea la Marea Unire și misiunea la catedră

Pe 12 octombrie 1918, Victor Onișor participă la ședința Comitetului Executiv al Partidului Național Român, care urma să proclame separarea Transilvaniei de Ungaria. Acțiunile sale au câștigat aprecierea și încrederea elitelor vremii, motiv pentru care este desemnat vicepreședintele Consiliului Național Român al comitatului Bistrița-Năsăud. Din această postură, s-a îngrijit de crearea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat. A fost implicat în vâltoarea evenimentelor politice, iar membri Cercului Electoral Năsăud l-au delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Iată ce spunea avocatul despre idealul unionist:

„Unirea tuturor Românilor, visul nostru de secoli, desigur, că nu s-a putut îndeplini fără de a nu-şi pretinde jertfele sale. Aceste jertfe trebuiesc relevate şi prezentate, ca exemplu de patriotism şi abnegaţie pentru urmaşi, cari sigur se vor întreba cum s-a înfăptuit Unirea românilor?  Cum trăiau ei atunci, luptele pe care le-au dus, suferinţele pe care le-au îndurat. Sau poate totul s-a făcut în mod lent, contrar tuturor principiilor evoluţiei istorice a oricărui neam şi multe alte întrebări.”

Pe 2 decembrie 1918 a fost ales membru în Marele Sfat Național, asigurând pentru doi ani conducerea Resortului Afacerilor Interne din cadrul Consiliului Dirigent Român. Odată cu preluarea Universității din Cluj de către administrația românească, Victor Onișor a fost numit profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar. Activitatea în ogorul dreptului românesc atinge punctul culminant în anul 1923 când a publicat ”Tratatul de drept administrativ român”. Înainte de publicarea acestei lucrări, profesorul Onișor mărturisea că tinerii de azi sunt datori să studieze istoria dreptului: ”Am făcut un început, indicând în multe privinţe un drum nou, pentru acest important studiu al instrucţiunei juridice naţionale. Scopul meu a fost de a veni în ajutorul studenţilor, cari până acum n-au avut fericirea de a cunoaşte trecutul instituţiunilor de stat şi juridice ale neamului nostru.” Alte lucrări semnate de el sunt: ”Istoria dreptului român”, ”Legiuirea ţării noastre”,”Venitul naţional, reforma monetară şi criza economică specială din România”.

Între anii 1922-1923 și 1928-1928, a fost decan al Facultății de Drept din Cluj, iar din 1927 a fost uns vicepreședinte al Secției Juridice din cadrul ASTREI. Se stinge la 16 mai 1932 departe de meleagurile natale, tocmai la Viena, fiind adus în țară și înmormântat la Cluj.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept și Științe politice, Emil debutează ca stagiar în cancelariile avocațiale, unde prinde tainele acestei meserii. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj, urmând ca peste un an de zile să obțină dreptul de liberă practică. Se implică în cadrul despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe, iar pe lângă acestea tipărește prima gazetă în limba română din comitat. Alături de alți fruntași români, pune la cale componența Comitetului Național Român, ca în cele din urmă să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I.

Debutul unei cariere de succes

Se pomenește în această lume pe 30 ianuarie 1887, în satul Șilea din județul Alba. Vasile și Carolina Folea abia își încăpeau în piele de bucurie. Când se mai înzdrăvenește, junele urmează școala primară în localitatea natală, apoi merge la Gimnaziul superior Greco-catolic din Blaj. Ajuns printre fruntașii din clasă, este recompensat cu două burse, una din partea Fundației “Vanceana”, iar cealaltă de la Societatea “Trasilvania“. Tot acum este ales președinte al “Societății de lectură a tinerimii studioase” constituită în cadrul Gimnaziului. După absolvire, își îndreaptă pașii către Facultatea de Drept și Științe politice din cadrul Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde pe toată durata studiilor a fost bursier al Fundației “Alexandru Șterca Șuluțiu”.

Odată ajuns absolvent, Emil își începe stagiatura, depunându-și censura de avocat la Tabla Regească din Târgu Mureș. În ianuarie 1912 devine doctor în științe juridice al Universității din Cluj. Un an mai târziu este uns avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Trânăveni, unde își deschide propriul birou.

Lupta pe mai multe fronturi

Urmând exemplul avocaților emblematici ai României, se avântă în tumultul vieții politice, economice și culturale din acele timpuri. Devine membru activ al despărțământului ASTREI din Târnăveni, susține Reuniunea femeilor Greco-catolice și Ortodoxe din comitat, iar din 1910 alături de avocatul Romul Boilă, pune bazele primei gazete în limba română din comitat  intitulată “Românul târnăvean”, interzisă odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale.

Evenimentele din toamna lui 1918, îl găsesc lucrând cot la cot alături de ceilalți fruntași ai românilor. La 1 noiembrie participă la ședința care avea drept scop alcătuirea Comitetului Național Român, iar peste câteva zile figurează printre organizatorii adunării populare de la Târnăveni la care au luat parte reprezentanți ai comunelor învecinate. Prin acțiunile sale, a câștigat pe loc încrederea adunării electorale din circumscripția Bălăușeni, care a decis într-un final să-l delege la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În plină ascensiune politică

Ulterior momentului Marii Uniri, va fi ales în funcția de subprefect al județului Târnava Mare, demnitate pe care o deține până în noiembrie 1920, când face pasul, pentru scurtă vreme ce-i drept, către fotoliul de prefect. Iese din Partidul Național Român alături de alți paisprezece membri și devine artizanul organizației județene PNL, fiind pe rând președinte, apoi secretar general. Portofoliul politic al avocatului Folea se întregește cu două mandate de deputat, primul la alegerile din 1927, iar cel de-al doilea în legislatura 1934-1937. Dar asta nu e tot. După finalul ultimului mandat, țintește un post de senator, de care nu se poate bucura din pricina dizolvării Parlamentului.

Din anul 1923 va luat inițiativa constituirii Societății “Invalizii de război” în județul Târnava Mică și Alba Inferioară, asigurând preşedinţia ambelor structuri. Pasionat al condeiului, va pune pe picioare ziarul liberal “Târnava. Foaie, politică, socială și națională” (1937-1938) ocupând postul de redactor. În paralel, continuă să pledeze fără cusur în orașul Târnăveni. Pentru întreaga activitate este decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor, Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, Medalia Bărbăție și Credință clasa I, Medalia Meritul Comercial și Industrial clasa I. După o viață închinată libertății și demnității poporului român, avocatul Emil Folea pleacă din această lume pe 21 mai 1943.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Ploiești, anul 1881, în casa liberalului Nicolae Micescu se aude scâncet de copil. Timpul se scurge iute, flăcăul crește și începe școala. Termină liceul în 1899, apoi se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, ca mai apoi să urmeze și cursurile Facultății de Drept din București. Ajuns în Germania, se specializează în drept roman, iar mai târziu obține doctoratul la Paris. În 1905 revine în țară și se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Pledează magistral, urcă la catedra de drept civil și intră în politică de partea liberalilor. Comuniștii nu-l văd cu ochi buni. Îi înscenează un proces politic, condamnându-l la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică.  Pe 22 mai 1951, în temnițele de la Aiud, Istrate își dă duhul, exact în ziua în care împlinea 70 de ani.

Pregătirea unui avocat ilustru

La 22 mai 1881, familia senatorului liberal Nicolae Micesc sărbătorește venirea pe lume a lui Istrate. Flăcăul se dezvoltă frumos. Ajuns la vârsta adolescenței, decide să studieze la Colegiul “I.C. Brătianu“ din Pitești pe care îl absolvă în 1899. Vine la București și se înscrie la secția de filologie clasică a Facultății de Litere, dar și la Facultate de Drept. După un semestru, junele pleacă la Paris, ca bursier, și își continuă studiile de drept. În 1903, obține diploma, după care se specializează în drept roman la Universitatea din München. Trei ani mai târziu, Istrate revine în capitala Franței unde obține titlul de doctor în drept. Oportunitățile nu încetează să apară, așa că este ademenit cu un post de asistent universitar, dar spune pas și revine în țară.

Biblioteca lui Istate Micescu era alcătuită din 38.000 de volume     Foto: uct media.

În 1905, se înscrie în Baroul de Argeș, ca peste doi ani să se transfere la Baroul de Ilfov. Animat de idealul unității naționale, Istrate Micescu lupă neobosit în războiul de reîntregire și este rănit. Din fericire, nu stă mult la pat, iar după război este ales în două rânduri Decan al Baroului de Ilfov, ca rod al măiestriei cu care pleda la bară.

La bară un luptător, iar la catedră erudit și umanist

Între 1907-1920, avocatul Istrate Micescu pledează atât în Capitală, cât și în alte orașe din țară. Se descurcă exemplar, așa că după 1920 schimbă macazul și pledează în procese celebre. În lucrarea Mari avocați ai României, Vasile Nistor îl descrie astfel: “Însuși modul de expunere a lui Istrate Micescu diferea de la bara avocaților la înălțimea catedrei. La bară era un luptător, apelând la glasul său voalat de orgă, la priviri semnificative, la gesturi feline, la pauze și tăceri pe care Marioara Voiculescu, mare tragediană, le socotea ca făcând parte din cea mai subtilă artă actoricească. La catedră tonul era calm și continuu, erudiția și umanismul spunându-și cuvântul cu cea mai pură seninătate.“

Istrate Micescu (stânga), alături de ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden

Ajunge un nume de referință pentru Barou, astfel, în 1936 devine Decan de onoare al Baroului Ilfov și inițiază o mișcare la nivel național în cadrul barourilor intitulată Asociația Avocaților Români Creștini. Pe lângă profesia de avocat, Istrate a lucrat și la Creditul Rural apoi este numit de Petre Carp în funcția de consilier clasa I, la Ministerul Industriei și Comerțului.

Rivalitatea cu Nicolae Titulescu și debutul în viața politică

Debutul pedagogic are loc în 1907, ca asistent la catedra de drept civil a Facultății de Drept din Capitală. Doi ani mai târziu, se înscrie la concursul de docență la aceeași catedră, avându-i ca adversari pe Nicolae Titulescu, George Plastara, Alexandru Ceban și Cezar Partheniu. Se afișează rezultatele. Cap de listă, Istrate Micescu, pe locul doi, Nicolae Titulescu. Nu e prima înfrângere pe care Istrate o administrează rivalului Titulescu. Cea de-a doua vine în 1925, cu ocazia unui concurs organizat la Facultatea de Drept din Iași. Studenții umpleau până la refuz amfiteatrul pentru a-l asculta, însă cariera profesorului Micescu a cunoscut două perioade de suspendare. Prima dată la sfârșitul lui 1940, la insistențele legionarilor, apoi în 1947, de către autoritățile comuniste.

Debutează în viața politică pe la 1918, în barca liberalilor. Cu timpul se iscă unele discrepanțe în partid pe fondul politicii economice și hotărăște să constituie un grup dizident. La 1 decembrie 1937, se înscrie în Partidul Național-Creștin, cu care prinde două mandate de deputat la Romanați. Apogeul carierei politice îl reprezintă funcția de ministru al justiției în guvernul condus de Gheorghe Tătărescu. După 1940, a lăsat-o mai moale cu politica, asta datorită relațiilor reci cu regimul și persoana lui Ion Antonescu.

Judecat pe nedrept și condamnat la zece ani de temniță

Calvarul începe odată cu preluarea puterii de către sovietici. Disprețuit pentru înclinațiile politice, Istrate este radiat din Barou, apoi, în 1947, fără o hotărâre judecătorească, este arestat timp de două luni. După un an, comuniștii îi înscenează un proces politic și-l condamnă la douăzeci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică. După spusele martorilor, la aflarea sentinței Micescu ar fi exclamat: “Mulțumesc generozității înaltei Curți că mi-a dorit o viață atât de lungă din care probabil voi face doi sau trei ani, iar restul îi veți face voi.“

Cauza se rejudecă și se decide ca inculpatul Istrate Micescu să execute doisprezece ani de muncă silnică și cinci ani de degradare socială. La 18 ianuarie 1951, Curtea Militară de Casație și Justiție, a dispus înlocuirea pedepsei anterioare cu temniță grea, deoarece legea nu permitea aplicarea muncii silnice la persoanele înaintate în vârstă. Atât de periculos era un bătrân la 68 de ani.

Dar, prigoana nu se oprește aici. Istrate se ascunde, iar autoritățile pornesc în căutarea lui. Parcă ar fi intrat în pământ, securiștii nu-i dau de urmă. Începe să se joace murdar. În mai 1948, îi arestează soția și copiii, confiscându-i toată averea. Micescu se predă cu condiția ca familia să-i fie lăsată în pace. Odată încătușat, fugarul este aruncat în temnițele de la Aiud. Pătimește cumplit, vârsta nu-l mai ajută și cade grav bolnav. Dacă pe 22 mai 1881, Istrate intra în această lume singur și fără apărare, la 70 de ani distanță, tot în aceeași zi, o părăsea. Era tot singur și fără pic de apărare.

Surse: 1) Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, “Istrate Micescu: un mare avocat și renumit profesor universitar, un adevărat martir al neamului“, în Memoria. 2) Vasile Nistor, Mari avocați ai României.

Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii peste hotare. Termină  Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză, apoi se înscrie la Sorbona. După un timp, tutorele îl transferă la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Acolo, junele ieșean își petrece timpul liber la o anumită cafenea din oraș, unde se înamorează de soția patronului. Idila avea să-l coste viața, dar și sprijinul lui Manoli. Trezit ca dintr-un coșmar, Dimitrie se pune cu burta pe carte. Finalizează studiile, apoi revine în țară și ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași.

La studii peste hotare, cât pe-aci să o dea în bară

Târgul Ieșilor, pe la 1850, într-o familie de agricultori sufocați de lipsuri și nevoi, își face apariția Dimitrie. Toate sarcinile gospodărești atârnă pe umerii văduvei Elisa Alexandrescu, care, pentru o perioadă se îngrijește de educația pruncului. La un moment dat, nu mai poate și-l dă în grija părintelui Ioan Anastasiu, parohul Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Soția clericului l-a crescut pe Dimitrie ca pe propriul copil îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic.

Într-o zi, băiețelul intră în atenția senatorului Alecu Manoli. Vede unele sclipiri de geniu și decide să investească în educația lui. În 1860, Dimitrie pleacă la Lemberg unde urmează Institutul Pilat. După numai un an, este trimis la Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză. Aici intră pe mâna domnului Amiel, care era plătit pentru a se asigura că tânărului nu-i lipsește nimic. Din desele schimburi epistolare reiese că Dimitrie era tare cheltuitor. Pe lângă cursurile obișnuite, Alexandresco ia lecții de pian, de artă dramatică, de medicină și declamație.

În 1870, junele termină cu bine studiile liceale, apoi se înscrie la Sorbona. După un scurt periplu este transferat la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Ispitele vieții de student pândesc după colț. Începe să chiulească de la cursuri, acumulează un car de absențe și nu se prezintă la examene. Pe lângă acestea, tânărul devine client fidel al unei cafenele și se îndrăgostește de soția patronului. Bezele, priviri suave, chicoteli, iar în final o întâlnire pe ascuns, în grădina publică a orașului. Acolo comedie mare, soțul înșelat află de amoarea celor doi și le face o vizită porumbeilor. Prinși în fapt, bărbatul face o criză de nervi și abia se abține să nu scape câteva focuri cu revolverul din dotare.

Întoarcerea pe meleagurile Iașului

Escapada amoroasă ajunge la urechile lui Alecu care își retrage pe loc sprijinul financiar. Intervine părintele Ioan și încearcă să-l convingă pe asprul binefăcător că a fost un accident, ale tinereții valuri. Rugile își fac efectul dorit, iar Manoli continuă să investească, dar numai în anumite condiții. Panica senatorului era întemeiată pentru că o mai pățise odată, cu Maria, sora lui Dimitrie. Născută la 1848, aceasta a fost trimisă la studii peste hotare. Acolo păcătuiește cu un necunoscut, se căsătorește, iar finanțatorul își ia mâna de pe ea.

Alexandresco reia studiile la Paris. Între 1871-1875 frecventează cursurile Facultății de Drept, unde este coleg cu Casimir Périer, viitorul preşedinte al Republicii Franceze. Absolvă cu brio și revine în Iași. Din acest moment, viața capătă o cu totul altă turnură. Ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași, iar în 1878 ajunge judecător de instrucție, pe urmă prim procuror. La 23 martie 1879, a înaintat Baroului Iași o cerere prin care solicită înscrierea în rândul avocaților. La începutul lui 1899 renunță la funcția din Barou pentru cea de procuror general al Curții de Apel Iași, funcție pe care a ocupat-o doar până în luna octombrie a aceluiaș an.

Cea mai mare parte a vieții și-a dedicat-o catedrei. La 15 martie 1886, profesorul Gheorghe Mârzescu a cerut decanului Facultății Juridice, ca în cazul în care va absenta de la cursuri, să fie suplinit de Alexandresco. La mai puțin de o lună, Mârzescu, care era și senator în Colegiul II, își ia concediu deoarece era nevoie să plece la București. Acesta solicită ca Dimitrie să fie ales suplinitorul său. Devine profesor cu titlu provizoriu, iar pe 15 noiembrie 1897, este numit profesor cu titlu definitiv. Ascensiunea academică a continuat odată cu moartea lui Gheorghe A. Urechia, care a lăsat vacantă catedra de drept administrativ. Ministerul Instrucţiunilor Publice aprobă numirea lui Alexandresco în fruntea catedrei. A fost decan în patru mandate, iar în această calitate a sprijinit studenții nevoiaşi prin scutirea de taxe.

Moștenirea avocatului Dimitrie Alexandresco

Ca oricare învățat al vremii, nu a fost străin de viața politică. Intră în Partidului Liberal-Conservator și candidează pentru scaunul de senator. În anul 1920 a fost preşedintele Comisiei Senatului în problema proiectului ce viza modificarea unor articole din legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine. Pe lângă funcții, Alexandresco a fost autorul unor scrieri juridice de mare anvergură. Rămâne memorabilă cartea apărută în 1898, la Paris, la editura Duchemin, intitulată Droit ancien et moderne de la Roumanie, étude de législation comparée.

A fost căsătorit cu Olimpia Lozlovanu. Din mariajul lor au apărut doi copii, Vasile şi Alice Brighita Olga. Cu cincisprezece ani înaintea morții, își face testamentul. Simte că firul vieții devine tot mai nesigur. Dorea ca după moarte, biblioteca să fie donată Universității din Iași. Din păcate dorința nu ia fost respectată, aceasta a fost vândută Baroului Dolj pentru suma de 600.000 lei. S-a săvârșit de moarte bună pe 9 februarie 1925, în casa de pe strada Muzelor nr. 8.

Surse: 1) Mihail Ciobanu, “Profesorul Dimitrie Alexandresco: o viaţă de om şi câteva scrisori de familie inedite”

În 1884, aterizează la Paris și se înscrie la Facultatea de Drept. Francezii sunt scandalizați de gestul româncei. Cum tu, femeie, să îndrăznești să participi la cursurile cu profil juridic și să aspiri la o profesie destinată exclusiv bărbaților. Încep să îi pună bețe în roate, portarul universității nu o primește în clădire, iar când trece de el, profesorii o scot din sala de curs. Muncește din greu, iar la sfârșitul primului an de studii câștigă admirația corpului profesoral. La 23 de ani, Sarmiza uimește o lume întreagă: devine prima femeie avocat din Europa și prima din lume cu un doctorat în Drept.

Surghiunită de profesori este ținută pe la uși închise

Se naște în familia boierului Dumitru Bilcescu, la 27 aprilie 1867. Familia o alintă “Miza”, iar feciorii lui Brătianu îi spun ”voinica”, pentru că se lua mereu la trântă cu flăcăii de prin preajmă. Până la șase ani, l-a avut drept dascăl pe Vasile Păun, ca mai apoi să frecventeze cursurile Colegiului Sfântul Sava din Capitală. Cu o doză mare de ambiț, Sarmiza își ia bacalaureatul fără mari probleme. Dorește să se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, dar în ultimul moment schimbă macazul și merge la Facultatea de Drept.

Maria Bilcescu alături de micuța Sarmiza

Într-o vreme în care rolul femeilor în societate era pe deplin subestimat, gestul Sarmizei pune pe jar o lume întreagă. Avocatura era apanajul bărbaților, o femeie nu avea ce căuta într-o instanță judecătorească. Este admisă la Facultatea de Drept de la Sorbona, unde are parte de o primire groaznică. La primul curs, profesorul Paul Sonday face o criză de nervi și o scoate afară. Conducerea face presiuni în speranța că va abandona cursurile și îi interzic accesul în clădire. Românca nu se lasă intimidată și înaintează o plângere către corpul profesoral în care spune că o asemenea atitudine contravine motto-ului “Liberté, égalité, fraternité“.

Sarmiza, prima femeie din lume cu doctorat în Drept

Profesorii nu au încotro, o reprimesc la cursuri. La sfârșitul primului an universitar, hulitorii Sarmizei flutură steagul alb. În frunte cu profesorul de Drept Civil, Colmet De Santerre, toți o felicită și o caracterizează drept “neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil“. În cei cinci ani de studii, Sarmiza Bilcescu a avut-o alături pe mama ei, Maria, care și-a urmat fiica peste tot, inclusiv la cursuri.

Foaia de titlu a tezei de doctorat

În 1887, tânăra își ia licența în Științe Juridice, iar trei ani mai târziu obține doctoratul în drept cu teza, De la condition légale de la mère. Episodul a stârnit un interes ieșit din comun. Susținerea tezei a fost o adevărată conferință de presă. Sala era plină cu reporteri și fotografi veniți să asiste la acest eveniment unic în lume. A doua zi, cotidianele ofereau amănunte în exclusivitate despre examen, iar fotografia candidatei era pe primele pagini.

Intră în Barou și devine prima femeie avocat din Europa

După ce uimește o lume întreagă, Sarmiza Bilcescu se întoarce pe meleagurile natale, unde șochează din nou. La 23 de ani, face o cerere către Baroul Ilfov și solicită să fie înscrisă ca avocat. Situația era tare delicată deoarece la vremea respectivă nu exista nicio țară în Europa care să aibă vreo femeie avocat. Baroul era prezidat de ilustrul avocat și om politic, Take Ionescu. Cererea a fost întoarsă pe toate părțile, iar în cele din urmă a fost aprobată.

Știre apărută în ziarul Epoca din 15 octombrie 1897

Decizia a fost întâmpinată cu frenezie de către oficialii europeni, care s-au întrecut în cuvinte de laudă. Decanul Facultăţii de Drept din Bruxelles, Louis Frank, trimite o epistolă Consiliului Avocaţilor în care spune: “România are onoarea de a fi introdus pentru prima dată o mare inovaţie în existenţa baroului.“ În ciuda pregătirii strașnice, clienții o evitau, așa că nu a profesat deloc. În una din corespondențele sale, Sarmiza pare resemnată: “Mă mărginesc să dau consultațiuni și pot chiar – grație lui Dumnezeu și părinților mei – să am marea bucurie de a le da gratuit.”

Mama necăjiţilor, sprijinul studenţimii și ambasador peste hotare

Timpul trece, iar în 1897 se căsătorește și devine doamna Alimănișteanu. Tot acum se retrage din Barou dedicându-se operelor filantropice. Pune umărul la înființarea Societății Domnișoarelor Române și devine președinte executiv în cadrul Asociației Femeilor Universitare. Neobosită, Sarmiza începe să lupte pentru dreptul la educație al femeilor. Se înscrie în comitetele de patronare ale mai multor baluri de caritate. A dorit să ducă frumusețea tradițiilor populare peste hotare. Astfel, a început să trimită unor doamne importante din străinătate costume naționale și tablouri ce ilustrau imagini de la țară.

Foaia populară din 31 mai 1898, o descrie astfel: “Cine nu a văzut-o în comitetul de patronare a atâtor baluri cu scopuri de binefacere? Cine nu a zărit-o ore întregi la societatea “Furnica”, unde, ca o adevărată furnică, aduna din toate părțile spre a ajuta atâtea fete sărace, care și azi o binecuvântează?”

Sfârșitul o găsește înveșmântată în ie

După o vreme, Sarmiza se retrage la țară, unde cade la pat. În ultimele zile de viață o vizitează cea mai bună prietenă, Regina Maria. Le întovărășiră dragostea de țară și orele de limba română pe care suverana le lua de la avocată. În seara zilei de 26 august 1935, suferința se sfârșește. La aflarea veștii, Maria înmoaie pana în călimară și îi scrie lui Dumitru, fiul Sarmizei: “Te rog a primi cele mai sincere condoleanțe la moartea vrednicei tale mame, care a fost una din cele mai distinse și mai destoinice dintre femeile române.” Înmormântarea are loc la Bilcești, în straie populare, așa cum și-a dorit.

Surse: 1)Forbes; 2) Historia; 3)Wikipedia