În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

– Sunt din ce în ce mai îngrijorată, stresată, supărată, anxioasă, nedumerită, împietrită. Ce se întâmplă cu fiica mea? Orice sfat pe care îl dau se lovește de un zid de piatră, orice încercare de a face o sugestie este privită prin niște ochelari ce transformă adevărul și metamorfozează totul în ceva ce pare că irită imediat. Orice dorință de apropiere din partea mea pare că urmărește ceva. Oare mă ascultă? Oare mă aude, măcar? Oare voi mai putea să reiau legătura cu fetița cea veselă, încrezătoare, plină de viață?

Tina este foarte tristă și îngrijorată. Se vede, nu-i așa? Și-ar fi dorit un rețetar pentru anii aceștia din adolescența fiicei ei. O pregătire specială. ,,Ce să faci în caz de…”. Ceva care să funcționeze mereu. ,,În acest caz pui trei picături de lămâie și totul se repară”. Ar fi avut nevoie ca cineva să o pregătească. Să existe cărți miraculoase cu exemple de probleme și soluții evidente pentru lămurirea lor.

Nici ea și nici ceilalți părinți nu au primit cartea aceasta. Pentru că nu există.

Nu știi ce vine azi

Viața lângă cei mai mulți adolescenți este destul de grea. Și plină de incertitudine. Stările lor de spirit se schimbă în în funcție de ceea ce experimentează în viața de zi cu zi dar și în funcție de schimbările hormonale. Grupul de prieteni (îi știi bine pe prietenii fiicei tale?) are un rol major în formarea adolescentului, desigur.

Adolescenții tind să își expună mai puțin trăirile așa că părinții lor nu știu exact ce se întâmplă și ce anume le-ar induce o stare sau alta.

Este un lucru bine știut: toți părinții de adolescenți au o sarcină deloc ușoară. Ar fi tare bine să nu uite de ei înșiși: să nu uite să se odihnească, să nu uite să stabilească mereu limite clare, să facă și lucruri ce le aduc plăcere și să împărtășească temerile cu parteneri de ascultare gata să discearnă sau cu grupuri de suport dedicate.

Copiii noștri adolescenți se vor înșela, vor călca pe lângă drumul cel drept, vor ascunde adevărul (în cel mai fericit caz), poate vor minți, se vor răzbuna nefondat, vor crede că știu ei mai bine. Poate că vor fi în prag de corijență, poate vor adormi cu capul pe bancă la prima oră, constant, și poate vor refuza vehement să își deschidă camera la orele on-line.

Vor învăța ,,prin încercări” și vor trăi consecințe mai mult sau mai puțin dureroase.

Apoi vor ști cum se face corect un lucru. După multe lupte, tergiversări, lovituri de pragul de sus.

Dar și noi, părinții, ne vom înșela: vom sufla și în iaurt, ne vom îngrijora fără motiv, ne vom îndoi și ne vom face gânduri negre când nu e cazul. Ne vom aduna însă forțele și vom veni iar și iar la mijloc de drum, la negocieri cu gând de pace, încercând o altă cale, mai puțin umblată, cu speranță și cu iubire.

Dragostea e mereu soluția

Când îi vedem alunecând, de multe ori în direcție greșită sau împiedicându-se, în defensivă și, în plus, speriați, să ne reamintim câtă nevoie au adolescenții noștri de dragoste și căldură. Să știți că ei văd că lucrurile nu le ies bine. Și văd că sunt blocați într-o buclă, oricât s-ar strădui. Ei își amintesc reperele și știu că există consecințe însă, cu toate acestea, nu se pot opri din a experimenta, din a încerca, din a alege greșit.

Se prăbușesc și se reclădesc în aceeași zi. Vedeți neputința, vedeți strădania, vedeți chinul? Sunt toate într-un singur loc.

Este o încercare de desprindere acum de cuib, o încercarea a forțelor și a ceea ce a acumulat fiecare. Cel mai bun lucru este să te ții tare și să încercă să nu trăiești în locul adolescentului tău. Va învăța poate pe calea cea grea ce înseamnă să întârzii, să ratezi termenul limită, să ascunzi adevărul, să te abați de la cutume. Totuși, fiecare va învăța. Este o cale sigură de a-i pregăti pentru anii de ,,tânăr adult”, ani ce sunt aici, chiar aici, aproape îi atingi cu mâna.

Trăirile Tinei nu ne sunt străine. Anii aceștia au buzunarele burdușite cu dragoste și răbdare. Dacă știm că am udat bine rădăcina, că am pus acolo, la bază, tot ce poate fi mai bun, nu ne rămâne decât să așteptăm să treacă ceața cea densă, vântul cel asurzitor, poleiul înșelător și să ghidăm atent ramurile cele tinere spre anotimpul solar, dătător de lumină și strălucire.

Va merita!

O seară în familie

Într-una din serile de la începutul unui Decembrie, în casa Elenei se organiza o seară în familie. Toți se adunau în jurul unui mese joase, se aprindea o lumânare mică, biscuiții dulci și sărați erau la îndemână. Copii și adulți se așezau încet-încet și se destăinuiau cu lucruri de peste zi.

– Azi am aflat la școală o poveste grozavă, spuse Elena. O poveste care m-a impresionat tare!

-AAAAA! Te ascultăm!

– Povestea se pare că îi aparține unui vorbitor de succes, Dan Clarck. Cel mai mult contează mesajul acestei povești…

O întâmplare

,,Odată, demult, un fiu stătea la rând cu tatăl său să cumpere bilete pentru Circ. După o așteptare grea, rămăsese doar o familie până să se ajungă în fața ghișeului. Această familie era deosebită. Erau opt copii, toți probabil sub vârsta de 12 ani. După felul în care erau îmbrăcați puteai spune că nu erau foarte bogați, din contră; hainele lor erau însă îngrijite și curate. Copiii erau bine crescuți, și așteptau în liniște la rând. Vorbeau emoționați despre clovni, animale și spectacolul pe care aveau să îl vadă în acea seară. Era clar că erau pentru prima dată la Circ și bucuria asta în viața lor era fără margini. Tatăl și mama erau în fruntea grupului, încântați. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l ca și cum i-ar fi spus „Ești cavalerul meu, ești cel ce ne aduce fericirea!”. El zâmbea și se bucura să-și vadă familia încântată.

Doamna de la ghișeu l-a întrebat pe bărbat câte bilete dorește. El a răspuns cu mândrie: „Aș dori să cumpăr opt bilete pentru copii și două bilete pentru adulți”. Doamna de la bilete i-a spus prețul. În acel moment, soția bărbatului îi dădu drumul mâinii, lăsă capul în piept, iar ochii tatălui se făcură mari. S-a aplecat apoi puțin mai aproape de geamul ghișeului și a întrebat: „Cât ați spus?” Vânzătoarea a repetat prețul. Omul nu avea destui bani. Cum să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are suficienți bani pentru a-i duce la Circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl tânărului ce aștepta nerăbdător și el, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de 20 de dolari și apoi a lăsat-o să cadă pe jos.

Apoi s-a aplecat repede, a ridicat bancnota de 20 de dolari, l-a bătut pe umăr pe omul ce nu găsea pe moment o soluție și i-a spus: „Domnule, hârtia asta v-a căzut din buzunar”. Omul a înțeles ce se întâmpla. A apreciat gestul în situația disperată. S-a uitat direct în ochii tatălui tânărului, i-a luat mâna cu amândouă mâinile și, cu voce tremurată, a răspuns: ,,Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Acest lucru înseamnă imens pentru familia mea.”

Tânărul și tatăl lui s-au întors pe călcâie și au mers acasă. Cei 20 de dolari erau banii pe care i-ar fi plătit pentru propriile biletele de Circ. Nu au apucat să vadă spectacolul atunci, însă au simțit o bucurie mult mai mare decât ar fi putut-o da vreodată orice Circ din lume.

În acea zi fiul a învățat valoarea gestului de a da.”

În jurul unei mese mici

În jurul mesei mici se așternu liniștea. Povestea în sine și felul în care Elena povestise îi înfiorase pe toți.

-Ce ai înțeles tu din această poveste frumoasă?

-Am învățat despre cât de important este ajutorul dat la timp, exact așa cum are nevoie de el celălalt! Am învățat că uneori a te pune pe tine deoparte este cel mai mare dar pe care ți-l poți face. Am învățat cum compasiunea îți poate dărui aripi, te poate umple de stare de bine nețărmurită.

Părinții Elenei au simțit în acea seară o stare de liniște.

Fiica lor creștea și devenea înțeleaptă și bună.

Până la urmă, într-o lună a DARULUI, ce își pot dori mai mult doi părinți?

Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a cunoaște oameni deosebiți din localitatea Sângeorz-Băi, județul Bistrița-Năsăud. Am descoperit o parte din cei care duc tradițiile românești mai departe.

Când ați început să coaseți?

De la vârsta de 13-14 ani, prima dată am început să coasem prosoapele și după aceea am cusut restul, tot ce se vede aici.

Mai merg tinerii îmbrăcați în straie tradiționale la biserică?

Da, se mai duc. Eu mă duc în toate duminicile.

Cât durează confecționarea unui costum?

Cam 6 luni; începeam iarna și le terminăm la Paști. Prima dată se croiesc și după aceea se coase cu acul și ața, direct pe pânză. Este mult de muncă.

Țesăturile – moștenire de familie

De micuță m-a învățat mama să lucrez la d-astea, mi-a plăcut bineînțeles și îmi place așa mult să lucrez și ce îmi place iese bine.

La povești cu domnul Leon

Născut la acest număr și nu mi-am schimbat niciodată adresa. Unde m-am născut am petrecut copilăria, adolescența și acum cu pași siguri înspre bătrânețe.”

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Părinții lui Mihai, care este azi un adolescent efervescent, și-au dat seama foarte devreme că fiul lor este foarte sincer când îi place ceva. Și la fel de sincer când nu îi place ceva. Au realizat, desigur, că pe lângă universul școlii, care uneori nu este deloc ,,de poveste”, există și universul familiei, și tot ceea ce învață copiii acasă are un impact major, grozav, asupra motivației pe care copiii o arată față de ceea ce școala dezvăluie.

Adolescenții, în special, este potrivit să fie eliberați de rutine trenante, obositoare; ei au nevoie de modele dinamice care să le permită animarea interioară prin stimularea imaginației bogate și energizante.

De ce să nu adăugăm, ca părinți, presiune în procesul de învățare

Când ești părinte, este bine să nu adaugi presiune asupra copilului tău să învețe. Școala face deja acest lucru! Copiii, de obicei, ascultă cu atenție și fac totul pentru a te mulțumi, pentru a nu te dezamăgi, pe tine, părintele; acest lucru se va pierde cumva în anii de adolescență. Pubertatea vine la pachet cu o mulțime de schimbări. Ca părinte, cel mai potrivit lucru când vine vorba despre învățare, este modul în care reacționezi și felul în care luminezi conceptul de educație în ochii copilului tău, încă din fragedă pruncie.

Activitățile extrașcolare vor fi mereu sprijinite

În special în anii adolescenței este vital să îți sprijini fiul sau fiica în activitățile extrașcolare care îl interesează. Poate acest lucru nu pare atât de important, dar majoritatea copiilor trebuie să-și echilibreze impulsurile, trăirile, imaginația și interesul imediat după încheierea programului școlar, deoarece la școală pot avea multe teme pe care nu le îndrăgesc sau înțeleg în mod deosebit, ba chiar le consideră plictisitoare sau pierdere de vreme. Pentru ca adolescenții să rămână concentrați, trebuie să-și umple timpul cu ceva despre care spun că ,,merită” și care le aduce zâmbetul pe buze. Activitățile extrașcolare, cele pline de pasiune, nu ,,iau” din timpul pentru școală, ci oferă oaza necesară pentru a se forma dispoziția pentru ceea ce școala cere să fie adâncit, fixat, repetat.

Și ce ai făcut azi la școală?

Discutați cu adolescentul despre ceea ce face la școală și despre modul în care experiența școlară îl face să se simtă. Ascultă-ți copilul și caută să îi înțelegi punctul lui de vedere. Scopul este să îl lași să fie mereu deschis. Să nu simtă că povestește ceva greșit sau necorespunzător. Lasă-l să fie ,,el” sau ,,ea”.

Este vital să-l faci pe copilul tău să înțeleagă că ceea ce este cu adevărat important pentru tine despre școală este că ei învață lucruri care îi vor ajuta pe tot parcursul vieții și că tu vrei doar să fii acolo în drumul lor și să le susții dezvoltarea și procesul educațional.

Mihai știe că poate să se deschidă mereu în fața părinților lui; va povesti trăirile de peste zi fără să se teamă că va fi mustrat sau amendat. Primește susținere de la părinți, sfaturi tare bune atunci când le cere și este sprijinit să facă tot ce îi place cu adevărat. Să fim și noi cei care susțin, farul cu lumină călăuzitoare și binecuvântată!

Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați reușit?”, ,,Voi chiar nu aveți probleme!”, ,,Ce le-ați făcut?”, ,,Cum i-ați ținut în frâu?”, ,,Ce secret aveți?”

Cei doi părinți de băieți se uită întrebători și realizează că nu a fost nicăieri niciun secret și niciun frâu și nicio pedeapsă și nicio recompensă… Au fost discuții multe ,,de familie” și mai ales multă răbdare!

Atunci când acești doi părinți au discutat despre cum ar fi potrivit să își crească fiii, au respectat câteva lucruri simple, mereu:

I-au ajutat să își înțeleagă emoțiile

Întotdeauna s-au ghidat după ceea ce simțeau că este bine și nu despre ceea ce societatea împământenise. Și-au dat seama că multe dintre stereotipiile numite des: ,,băieții nu plâng”, ,,băieții sunt duri”, ,,băieții nu arată niciodată ce simt” pot fi represive, adevărate ,,bombe cu ceas”, pe termen lung. I-au ajutat să își numească emoțiile, să le înțeleagă, să nu se rușineze când sunt cuprinși de ele. Ca rezultat, băieții au crescut în armonie și acceptare cu toată gama de emoții și sentimente și au reușit mereu să aibă o bună relaționare pe verticală și orizontală.

I-au ajutat să dezvolte empatie

Antonia și Mihai au crezut mereu că dacă își vor ajuta fiii să înțeleagă cum se simte celălalt, îi vor face atenți la nevoile celor din jur, vor fi prieteni buni, frați buni, soți și tați buni.

I-au încurajat mereu să se pună în papucii celorlalți, să se gândească ,,cum ar fi dacă…”, să vadă lucrurile și din celălalt colț.

Le-au ținut mereu sus stima de sine

S-au gândit mereu acești doi părinți: cum arată bărbații pe care noi îi admirăm? Au stima de sine ridicată. Și atunci au știut că acesta este un dar de zidit în băieții lor. I-au susținut să crească încrezători, competenți, demni, verticali.

Le-au menționat mereu laudativ eforturile, dăruirea și finalitatea și s-au concentrat mai puțin pe talente.

Nu i-au etichetat, nu i-au băgat în mulțime și s-au ferit tot timpul de sintagma ,,băieții sunt băieți…”

Au pus accentul pe ceea ce aveau fiii mai bun și nu pe ceea ce puteau uneori mai puțin.

Au vorbit des despre Respect

Au fost conștienți de faptul că respectul se câștigă, nu se impune. Au arătat respect, chiar atunci când băieții erau mici, și au cerut respect.

Au avut limite puține dar ferme. Au vorbit des despre consecințe și le-au aplicat după ce s-au convins că băieții le-au interiorizat.

Ei înșiși s-au purtat mereu într-o manieră grijulie, au vorbit despre limite depășite și despre limitări nepotrivite, au exersat ,,calea de mijloc”. I-au învățat pe băieți să asculte mereu ambele părți, să gândească înainte de a acționa, să se bucure fără a răni granițele celor din jur.

Le-au arătat băieților afecțiune

Nu. Băieții nu se sărută doar în somn! Și Antonia și Mihai și-au arătat mereu dragostea pentru fiii lor, verbal și non verbal. I-au îmbrățișat și s-au jucat cu ei. S-au suplinit mereu, ca părinți, pentru că și-au dat seama că o mamă își poate cu siguranță ajuta fiul să devină un bărbat bun, afectuos, empatic, însă un tată îi poate arăta până la capăt, cu subiect și predicat, ce înseamnă asta.

Doi băieți buni, adolescenți, împărtășesc mereu bucăți din viață cu părinții lor. E înțelegere, respect, afecțiune, empatie, emoție exprimată în orice zi în această familie. Și este timpul ca exact ce se petrece în această familie să se petreacă și în familia ta!

Darius a scăpat farfuria pe jos. Farfuria s-a spart și toată mâncarea s-a împrăștiat pe parchetul ce tocmai fusese aspirat și spălat de tatăl lui. Acest lucru s-a petrecut la puțin timp după ce băiatul lăsase apa să curgă la baie și stropi fuseseră împrăștiați peste tot.

David ridică ochii spre tatăl său. Știe că nu a fost neapărat atent, știe că ceea ce urmează să audă nu o să îl bucure. Tatăl este acolo și își privește fiul care are ochii plini de lacrimi și umerii prăbușiți.

Când copiii noștri fac greșeli, nu se simt bine cu ei înșiși.

În acel moment, părinții au de ales: pot să susțină o lecție sau pot să susțină o pedeapsă.

Dacă alegem să vedem răul din copiii noștri (,,este un copil neatent, este un copil obraznic, este un copil egoist, este un copil lacom, este un copil îndărătnic”) și alegem pedeapsa, mărim intensitatea sentimentelor negative pe care cei mici le experimentează deja.

Ce se întâmplă atunci, efectiv?

Copiii noștri își pierd demnitatea, în timp ce se simt evident respinși și rușinați, nedoriți și etichetați. Toate aceste lucruri reprezintă o poțiune toxică, un amestec de emoții nocive.

Un copil care experimentează acest lucru în mod regulat începe să creadă că este rău și astfel va acționa nedorit. Începe să creadă că nu se poate comporta bine singur și, prin urmare, se bazează pe figura autorității pentru ,,a-l face” să se comporte ,,cum trebuie”.

Cum corectăm greșeala

În loc să găsim modalități de a-i face pe copii să se simtă rău în ceea ce privește comportamentul lor, poate ar fi potrivit să ne concentrăm pe felul în care îi determinăm pe aceștia cum să corecteze o greșeală. Cum să curețe mizeria. Cum să spună ,,îmi pare rău”. Cum să împartă. Cum să se abțină.

Copiii mici sunt incapabili să-și regleze emoțiile. De ce? Pentru că creierul uman se dezvoltă optim, de obicei, în jurul celui de-al douăzecilea an din viața noastră. Căile neuronale de care oamenii au nevoie pentru a naviga printre emoții puternice sunt încă în construcție.

Atunci când copiii experimentează furie intensă, tristețe, frustrare, mâhnire, se pot simți cu ușurință copleșiți, anxioși și speriați. Atunci au nevoie ca noi, părinții, adulții responsabili,  să-i ajutăm prin reglarea externă a trăirilor, să-i învățăm că toate sentimentele sunt valabile și să-i facem să se simtă în siguranță pentru a-și exprima emoțiile ciufulite uneori, alambicate, neclare, alteori.

Când suntem supărați pe copiii noștri și îi îndepărtăm de noi (,,du-te în camera ta și gândește-te la ce ai făcut!”), pierdem exact ocazia de a le transmite ceea ce am menționat în paragraful anterior. Ne izolăm copiii exact atunci când au cel mai mult nevoie de noi, lăsându-i să se înece într-o mare de sentimente prea mari pentru ei, poate, prea amare și copleșitoare. Singura lor opțiune este să intre într-un mod de luptă, zbor sau îngheț; niciuna dintre acestea nu este o metodă sănătoasă pentru a face față emoțiilor dificile. Și niciuna dintre aceste stări nu oferă o pârghie de învățare.

Adulții dăruiesc instrumente

Copiii noștri dețin capacități uimitoare și primesc ușor instrumentele pe care noi, adulții le putem dărui pentru a încuraja rezolvarea situațiilor/problemelor și rezolvarea conflictelor. Să educăm, să cultivăm empatia și compasiunea, astfel încât copiii noștri să poată prospera deoarece un copil care se simte bine, se comportă bine.

Ochii lui Darius sunt în ochii tatălui lui. Tatăl coboară la nivelul lui Darius și spune:

-Hai să vedem cum putem repara greșeala. Să luăm o cârpă curată și să ștergem cioburile. Ai grijă să nu te tai. Știu că data viitoare vei fi mult mai atent. Eu sunt lângă tine.

În scurt timp, pe jos nu mai este nici urmă de ciob, nici urmă de rest de mâncare. Totul este curat și luminos. Și exact așa este și sufletul băiatului.

Predoslovie: <<Șotronul este un joc al copilăriei; cine nu a sărit într-un picior de-a lungul căsuțelor numerotate și a sperat să câștige, dovedind precizie și atenție?

Se pare că cei ce au jucat prima data Șotronul au fost soldații romani. Era un antrenament excelent. Evul Mediu l-a ridicat la alt rang: a devenit o metaforă pentru pelerinajul pe calea devenirii interioare. Șotronul a avut epoca lui de glorie, când regulile implicau un parcurs moral și mistic, când fiecare căsuță simboliza o virtute dobândită cu efort pe drumul spre Cer. Se pornea de pe Pământ, așa cum și astăzi o fac copiii în Franța, și se ajungea ,,dans le Ciel”. Toată schema Șotronului este copia ludică a planului unei biserici. Din pronaos (Terre) prin naos, spre absida altarului (Ciel) – o mistagogie accesibilă oricui>> (lector Mario Barangea, spicuiri).

Copiii joacă șotronul. Doar atât?

Ecaterina joacă șotronul. Are 6 ani. Șotronul e doar pentru cei coordonați, și-a dat ea seama. Copiii au primit-o cu greu în grupul lor. A trebuit să dovedească că-și poate ține echilibrul. A trebuit să arate că știe încotro se îndreaptă și cât de repede se poate orienta.

Fetița aruncă piatra. Piatra cade în prima ,,Casă”. Unu, doi, trei, patru. Până la zece numără. A ajuns în ,,Cer”. Se întoarce. O pornește spre ,,Casă”.

Copiii, în șotron, intră inițial fără un plan anume. E farmecul jocului, asta se știe, și e dorința de a finaliza (poate-câștigător), asta iar se știe!

Aruncă o piatră într-un pătrat și o iau la picior. Pe un drum ce îi va iniția. Sar cu ambele picioare, ba sar într-unul, schimbă ritmul și sensul. Le este și greu și le este și ușor. Ei străbat episoade din viață și ajung la răscruce. Se apleacă și culeg scopul de jos. Uneori piatra le cade pe linie. Aproape ratează tura. Și răsuflă ușurați și zâmbesc. Sunt tot acolo, în locul hărăzit de soartă. La căsuța cinci, după patru reușite în lanț, gleznele nu îi ascultă. Se dezechilibrează. Și ideea-piatră, deși bine ancorată, trebuie părăsită. O iau de la capăt; doar că acum o libelulă imensă, de un verde vibrant, fură privirea. Și tura asta se va sta pe bară. Se scutură și se hotărăsc să rămână concentrați. Ce hotărâre bună. Oare va ieși planul?

În jocul de șotron, copiii așteaptă. E bine când îți aștepți rândul. Acum e timpul de împrietenire. Cei ce știu dau sfaturi. Cei sturlubatici îți aduc aminte de nereușite. Cei împinși de dorința de a câștiga fac planuri. Cei mânați de bucuria de a fi împreună, zâmbesc. Copiii observă, copiii învață.

Șotronul. Drum inițiatic.

Și noi jucăm șotronul. Avem 7 ani și 15 ani și 28 ani și 33 ani și 42 ani. Și vom avea 47 și 58, 62 și 79. Vedem copiii din noi sărind prin cadrane, trecând prin încercări, repetând salturi. Suntem în CER și suntem pe PĂMÂNT, în căutări de drumuri, dominând intrările, răvășind căile. Din Colb în Paradis, profan spre inițiat, ne ținem respirația, zâmbim în locuri cu odihnă, ne bucurăm ochii în călătorie.

Jucăm Șotronul. E viața noastră acolo. Și mai cade iar câte o piatră departe de țel și linia ne îngrădește. Ne întoarcem și o luăm de la capăt. Și dintr-o dată totul e lin și noi dobândim putere și înțelepciune și ne înălțăm înlăuntru și sufletul palpită de frumusețea jocului.

Ecaterina joacă șotronul. Are în mână piatra ce o conduce . O ține bine. Și nu o va pierde din ochi nicicând!

Traian stă tolănit pe canapea, cu tableta în mână. Curățenia din cameră, pe care și-a asumat-o, nici măcar nu a fost începută. Se amuză copios ,,pe grup”. Tocmai se povestesc întâmplări din excursia pe care a ratat-o.

-Traian, cum ești? -întreabă mama deschizând ușa. Îți aduc aspiratorul?

Traian pare că nici nu o aude, râde înfundat.

Deja mama este iritată. Au discutat. Traian a promis.

-Crezi că te poți apuca în 10 minute?

-Cred…cred că aș vrea să nu mă mai ,,toci”!

-Nici eu nu vreau ,,să te toc”. Și nu aș spune nimic, nu-i așa, dacă ai face ce ți-ai asumat!

-Nu înțelegi nimic! spune Traian furios.

-Nici tu nu înțelegi…

Trosc! Ușa se trântește cu putere. ,,Iar nu am găsit calea de comunicare”, suspină mama. ,,Iar nu înțelege nimic”, icnește Traian.

Unde găsesc adolescenții repere?

Traian nu mai este deloc maleabil. Are 13 ani, curând, și pare că găsește mai mult confort în afara casei decât în sânul familiei.

Părinții îl iubesc, desigur și îl apreciază pentru tot ce are bun. Undeva legătura se pierde, undeva lucrurile nu se mai leagă. Traian este mai mereu stresat și agitat, pare că se liniștește atunci când socializează cu grupul de prieteni. Acasă sau cu adulții se simte sub lupă, disecat, analizat, etichetat.

Ce se întâmplă în societate?

În momentul de față, cadrul social alterează cumva atașamentul pe care copilul îl dezvoltă față de familie.

Un copil puternic atașat va fi deschis să primească îndrumare, exemplu, povești, povețe, învățături, model, ghidaj, va reveni spre stâlpul de lumină ce îl reprezintă familia.

Ce se întâmplă însă când atașamentul este slab?

Preadolescenții și adolescenții apelează la segmentul lor de vârstă, se raportează pe orizontală și ajung să primească un ghidaj nematurizat, fără experiență.

Este ca și cum ar avea o busolă în mână, însă nu ar ști să o citească, nu i-ar înțelege foloasele și nici nu ar pricepe rolul instrumentului în sine.

Copiii au avut, au și vor avea nevoie de o sursă de autoritate. De o autoritate iubită. Fermă. Deschizătoare clară de drumuri. Călăuze ce au fost pe acele drumuri de multe ori, cu experiență; au nevoie de cei ce știu să citească semnele din văzduh și din glod, simt de unde bate vântul și sunt gată să împărtășească. Au nevoie de putere în hotărâri, au nevoie de repere, de DA cu toată inima și de NU atotștiutor.

Bineînțeles, este minunat ca toți copiii să aibă prieteni buni! Se vor juca (și vor învăța prin joacă), vor relaționa, se vor bucura, își vor oferi susținere. Valorile, ideile călăuzitoare este bine să rămână însă cele ale generației adulte și mature. Cu ancore sigure, cu un atașament validat, copiii se transformă și se formează fără a pierde principiile solide.

Părinții lui Traian nu renunță. Sunt lângă el pas cu pas. Îi fixează, în discuții lungi și pline de răbdare, adevărate repere de urmat și susțin cu fermitate țeluri după care ei înșiși s-au ghidat. Traian știe că are în părinții lui tovarăși experimentați de drum și știe că se poate baza pe ei chiar și atunci când felinarele de pe drum pâlpâie vag, aducând umbre și nesiguranță. Pășește pe urmele lor: ei sigur au mai fost acolo, știu calea și stau înrădăcinați în direcția cea bună.

Alina a țipat azi la copiii ei. Era nervoasă și obosită, da. Dar și ei! Niciodată nu se încadrează în timp, niciodată nu pornesc atunci când promit!

Gândul acesta o tot macină însă o și ajută. Da, nu este bine că țipă, că nu își stăpânește emoțiile…Însă și ei ar fi bine să respecte ce li se spune!

Alina alege pentru a-și scuza comportamentul ei un țap ispășitor.

Dar cine este țapul ispășitor?

Ei bine, în vremurile de demult, țapul ispășitor era un animal folosit în timpul ritualurilor de oameni pentru a cere iertarea păcatelor.

Azi, expresia țap ispășitor se referă la un individ sau un obiect ales pentru a fi considerat responsabil pentru niște greșeli individuale sau colective și de care respectivul individ nu se face vinovat.

Când se alege un țap ispășitor, atunci se permite persoanei ce face acest lucru să își reducă la minimum vinovăția sau reponsabilitatea pentru un rezultat negativ și îi conferă, totodată, un sentiment sporit de control deoarece, înțelege ea, există mereu un factor exterior care poate indica de ce un lucru anume a mers rău.

Uneori părinții fac acest lucru. Pentru că, poate, în trecut, s-a procedat exact la fel cu ei. Pentru că asumarea nu este la îndemâna oricui. Pentru că este mai bine să ne împărțim și noi, părinții, din povara ce ne apasă umerii. Nu putem fi doar noi complet vinovați pentru ceea ce am făcut, am zis, pentru cum am reacționat, trântit, bufnit. Poate că și copilul are partea lui de vină…Poate?

Copiii pot fi aleși țapi ispășitori

Copiii aleși drept țapi ispășitori se încadrează cel mai des în următoarele tipologii: rebelul sau cel care are mereu ceva de comentat; cel sensibil și ușor de dominat; cel ce nu se aliniază, nu se conformează; cel ce amintește de un fost partener (,,ești exact ca maică-ta, ca taică-tu”).

Această supapă, această ,,găselniță” permite unui părinte să se gândească la faptul că relațiile pe care le inițiază sau le dezvoltă sunt mult mai sănătoase decât sunt de fapt și îl face să ajungă ușor la concluzia că mare parte din întreg este funcțional și aproape ca la carte. Dacă nu ar fi ,,el” sau ,,ea” (chiar ,,țapul ispășitor”) ,,noi am fi mult mai bine, eu nu aș fi nervos/nervoasă, m-aș bucura mai mult, nu aș întârzia, nu aș crea situații, aș putea mai mult, aș duce mai mult…”

Alegeri cu urme adânci

A scoate un copil ,,țap ispășitor”, oricum s-ar formula acest lucru, verbal sau non-verbal, devine o formă mai mult sau mai puțin subtilă de abuz. Alegerile acestea lasă urme adânci în tânăr și, la maturitate, îl fac să simtă, de multe ori, că este vina lui că nu se întâmplă un lucru, că nu este apreciat, susținut, iubit. Că este firesc să merite mai puțin.

Alina a realizat că nu este potrivit să arunce cu cuvinte, cu grimase, cu priviri. A reușit să își asume ce era de asumat și să discute lucrurile ce așteaptă a fi îmbunătățite cu calm și cu atenție. Pentru copiii ei, pentru ea și pentru copilul din ea. Mereu.

În plan internațional, luna mai este luna închinată echilibrului emoțional al mamelor! Este luna în care prețuim mamele și aducem gânduri bune lucrurilor pe care ele le înfăptuiesc.

Nu știu dacă știți, dar mamele nu au mereu încredere în ele! Se tem că nu sunt suficient de bune, se tem că nu fac bine, se sperie că nu sunt de ajuns! Și uneori dau atât de multă putere unei singure sintagme pline de negativism!

Ignoră cupe întregi cu vorbe bune și cuvinte de încurajare și aprecieri și împuterniciri.

Ești tot ce își poate dori copilul tău!

Ești bună!

Ești frumoasă!

Te descurci mereu!

Ești o mamă atentă!

Ești o mamă grijulie!

Ești un prieten de nădejde!

Ești mereu lângă cel în nevoie!

Ești organizată!

Ești consecventă!

Ești dorită!

Tu ești!

Și, de undeva, slab sau puternic, pe o tonalitate joasă sau pe una ridicată, se aud cuvintele: ,,dar poate uneori nu ești suficient”. Atât.

Brusc, mama ignoră toată cupa plină cu bun și bine, așterne o pânză sură peste tot și toate și poartă în minte doar cuvintele ce o sperie: ,,nu ești suficient”, ,,nu ești destul de bună”, ,,nu te străduiești”, ,,nu dai suficient”.

Uneori, mamele uită de tot ce le înalță

Toată energia și toată atenția mamei se îndreaptă spre o singură sintagmă polarizată negativ și ajunge să respingă, să ascundă tot ce ar trebui să o înalțe, tot ce ar trebui să o ridice. Ține strâns la piept cuvinte demobilizatoare și durere și tot ce o macină și o face să fie mai puțin.

Îndemn mamele să își reeduce felul de a gândi: este bine să rămânem cu ochii ațintiți spre binele pe care îl reprezentăm și îl dăruim.

Cei ce sprijină

Este bine să rămânem lipite de oamenii care vin să ne sprijine în viața noastră: să îi ascultăm pe ei, să îi primim cu brațe larg deschise în drumurile noastre, să ne plecăm mereu urechea și inima la ceea ce ne oferă cu înțelegere și cu iubire.

Și este bine să îi scoatem din viața noastră pe cei ce vor să ne doboare din răutate sau din neștiință sau ignoranță. De multe ori, să știm că nu este despre noi dorința lor de a ne face să ne simțim mai puțin; este despre ei și neajunsurile lor, neputințele lor, durerile lor, frustrările lor.

Îndemn

Dragi mame, să lăsăm în lumină vasul strălucitor în care stau clar așezate lucrurile minunate și adevărate ce ne definesc; îl vom privi, așa cum stă el fixat în centrul casei, în centrul vieții, în centrul lumii noastre, ne vom bucura de ce am așezat în el noi și cei din jur și ne vom hrăni din strălucirea a ceea ce suntem. Zi de zi.

Dacă mama nu e bine, nimeni nu e bine!

Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:

Un experiment

Profesorul meu de biologie era grozav! Câte și mai câte nu ne povestea domnul profesor! Într-o bună zi a intrat în clasă cu un pahar de apă și o sticlă plină cu apă. Tacticos, a așezat obiectele pe catedră. Apoi a turnat o cantitate de apă în pahar, l-a luat în mână și l-a ridicat în fața ochilor noștri.

Oh, ne-am gândit noi, să vezi că ne pune întrebarea aceea clasică: ,,Oare paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol…?”

În loc să facă ceea ce presupuneam noi, profesorul a întrebat:

,,Ce greutate credeți că are apa din acest pahar?”

Ei bine, ne-am grăbit să presupunem iar și am dat răspunsuri care mai de care mai uimitoare.

,,Hmmmm…., a spus domnul profesor, poate că ar fi bine să vedem lucrurile altfel: dacă ținem acest pahar în mână un minut sau două, sau trei, o să spunem: ,,ce pahar ușor!” Dacă vom alege să ținem paharul în mână pentru jumătate de oră, vom simți o greutate mare și vom fi nerăbdători să lăsăm jos paharul din mână. O să avem o vreme amorțeală în braț, însă disconfortul va dispărea rapid. Dacă totuși o să luăm o decizie ciudată și vom alege să ținem paharul în mână o jumătate de zi, vom spune că e foarte greu. Mâna o să ne doară, corpul o să ne doară, vom paraliza, poate, ne vom pierde interesul pentru ce este în jur…Vom sfârși prin a scăpa paharul din mână! Greutatea paharului nu se schimbă, desigur, însă cu cât îl țin mai mult cu atât devine mai greu, așa este?”

Ciudate alegeri

,,Dar cine și-ar dori o astfel de alegere?”- am întrebat noi.

,,Ori de câte ori ne îngrijorăm, alegem să avem în mâna noastră un pahar cu apă. Exact ca acesta. Dacă ne vom gândi la tot ce ne apasă câteva minute, nimic major nu se va întâmpla. Dacă ne vom petrece o oră întorcând problemele pe toate părțile, nu ne va fi bine, însă ne vom ridica rapid. Dacă vom petrece o zi cu gândul la greutăți, vom fi paralizați, incapabili de a face altceva până ce lucrurile nu se vor calma. Suntem singurii care putem decide dacă lăsăm paharul jos din mână într-un timp scurt sau într-un timp îndelungat, punând ceea ce contează ,,în așteptare”.

Desigur că am primit o lecție importantă, pe care o țin minte și azi!

Copiii s-au uitat unul la celălalt: poate că mama lor nu spusese ,,nu te mai îngrijora din orice”, însă dăruise ceva mai mult decât un sfat care nu schimbă mare lucru.

Dăruise poveste, timp împreună, un mesaj viu, amintiri dragi și un simbol pe care aveau să îl folosească amândoi de acum înainte.

Victor este adolescent. În toată copilăria sa, a fost lăudat și i s-a spus cât de inteligent este, cât de organizat este, cât de bun este! Și tot ce i s-a spus a fost adevărat. De la o vreme, părinții lui au observat și au primit semnale că implicarea sa în temele școlare scade vertiginos. Oare ce era de făcut? Au stat de vorbă cu el și Victor le-a răspuns vehement: ar putea oricând să facă temele acelea însă refuză să le facă pentru că ,,sunt o prostie!”. Să fie chiar așa?

Ce am putea răspunde în această situație, ca părinți?

Am putea să spunem ,,OK, e alegerea ta!” și apoi să ne lăsăm fiul să suporte consecințele unei astfel de decizii. Dacă nota lui va fi mică deoarece nu își face datoria, este problema lui și doar a lui.

Apoi am putea să ne dăm seama că o temă ce acaparează o mare perioadă de timp nu prea își are sensul în marea schemă a lucrurilor. Și atunci am să ne susținem fiul în hotărârea lui de a sări peste o temă anume, dedicând timpul unui lucru care contează cu adevărat.

Sau am putea să fim categorici și să arătăm cine este șeful și să ne obligăm fiul să facă tema. Nota? Imaginea? Prestigiul? Toate contează!

Totul contează?

Concentrarea pe care o dedică părinții realizărilor copiilor îi poate determina pe aceștia să scape printre degete defectele de caracter ce pot să apără în tinerii pe care îi păstoresc.

Nu ai voie să iei o notă mică!

Ai face bine să nu obții media 7!

Ce faci, nu știi că media contează pentru facultate?

Poate că au dreptate părinții spunând aceste lucruri. Totuși ar fi bine să știe că există și un alt lucru sacrificat. Mult mai important decât notele.

Pierd din vedere că fiul lor începe să ia niște decizii cu privire la anumite responsabilități: decizia lui este să se sustragă de la aceste responsabilități care sunt ale lui, pentru rolul pe care îl are în acest moment al vieții. Probabil aceste decizii îndoielnice îl vor costa mult mai mult decât notele sau mediile.

Ce vor transmite părinții?

Poate că acum este momentul ca discursul părinților să sune cam așa: ,,Uite, am observat că ai început să alegi ce teme faci și ce teme nu faci; ai început să lași deoparte anumite sarcini pe care ți le cere profesorul tău. Pare că părerea ta contează la fel de mult ca părerea profesorului tău, acum. Noi nu înțelegem de ce simți că totul trebuie contestat și judecat aspru. Suntem îngrijorați pentru că pare că nu dăruiești respectul cuvenit. Asta nu e o calitate prea atractivă a caracterului…pare să semene a defect. Ne îngrijorează faptul că vor exista și alte domenii în viața ta unde vei ajusta regulile și le vei interpreta după bunul tău plac. Ce părere ai despre ce ți-am expus?”

Răspunsul lui Victor nu a venit chiar imediat. Totuși, după cum avea să povestească el însuși mai târziu, ,,…cuvintele părinților mei îmi tot apăreau în fața ochilor în momentul în care aveam de luat o decizie. Am început să mă gândesc de două ori atunci când puneam eticheta de ,,stupizenie” sau ,,prostie” pentru sarcinile mele școlare. Și mi s-au ridicat în timp multe văluri de pe ochi. Așa că a fost chiar o discuție bună!”

Voi v-ați planificat următoarea următoarea discuție cu fiul vostru adolescent?

Melaniei nu îi plăcea deloc atunci când Bogdan își pierdea cumpătul și se înfuria și îi țâșneau lacrimile. Da, îi părea rău pentru băiețelul ei și da, i-ar fi luat durerea de pe umeri, însă simțea un disconfort puternic în prezența trăirilor lui. Unele amintiri din copilăria ei i se reactivau și simțea cum respinge ceea ce fiul ei manifesta pentru că retrăia întreaga-i povară amorțită.

Se pare că Melania nu câștigă cu brio examenul maturității emoționale; își va pierde la rândul ei calmul și își va respinge propriul copil pentru că nu poate face față celor trăite de el. Cum nu a învățat-o nimeni, niciodată, cum să facă față trăirilor ei, nu știe să ofere, nu știe ce și cum să ofere.

Ce alege copilul?

Bogdan, va învăța la rândul lui că trebuie să aleagă între ceea ce simte- sentimentele sale- și atașamentul față de persoana care îl ocrotește și pe care o vede drept soarele său: ,,mama este cea de care depind întru totul; dacă nu mă port așa cum vrea ea, așa cum ea așteaptă de la mine, risc să o pierd, să îi pierd aprobarea, afecțiunea, privirea caldă, aprobatoare, mângâierea….nu, nu vreau asta…mai bine renunț la cum aleg să mă manifest”. Bogdan renunță la autenticitatea sa. Încet și sigur, an după an.

Tipare și dezechilibre

Peste ani, Bogdan are mari șanse să dezvolte un dezechilibru ce îl va marca pe el și pe cei din jurul lui. Va repeta tiparul afișat de mama sa, inconștient. Stigmatul emoțional dobândit în primii ani de viață va rămâne lipit de el și îl va contura și îl va defini. Se va creiona, zi după zi, un tipar de comportament, care- în absența unei sforțări de conștientizare a acestuia de către adultul informat sau atenționat- va domina, guvernând fără obstacole.

Să ne analizăm atent în răstimpuri!

Spre binele nostru, spre binele copiilor noștri, să ne analizăm atent în răstimpuri.

Oare același tip de dificultate ne apare în cale? Stima de sine este scăzută? Ajungem să fim iar și iar ,,țapul ispășitor”? Ne alegem un partener dominator? Ajungem să credem că ceea ce gândim noi nu contează? Nu ne revendicăm ce este al nostru, de drept? Ne exprimăm cu accese de furie pe care le regretăm mereu? Suportăm greu emoțiile celor din jur?

Toate acestea sunt întrebări pe care este bine să ni le punem și al căror răspuns ne poate duce într-o oaza de înțelegere față de noi înșine și de împăcare.

Vom ști ce avem de făcut. Ne vom opri din a propovădui comportamente dăunătoare, inconștient, desigur, spre cei ce ne sunt cei mai dragi în această viață.

Melania a ales să își înfrunte amintirile. Și-a dat seama de cum s-a simțit, când era mică, atunci când renunța la bucăți din ea pentru a mulțumi adulții de care se simțea dependentă. Nu i-a fost ușor. Decizia ei era una puternică: fiul ei nu va mai fi constrâns în niciun fel să renunțe la cine este el. Acum ea pune mare preț pe autenticitate. Este timpul să o facem noi toți!